Arhiva
Dumitru Matcovschi: Nu mai suntem sovietici, să fim așadar ce-am fost de la natură, copii ai României Mari și moldoveni de viță, Basarabi, Mușatini
Marele poet și luptător pentru dezrobirea Basarabiei, Dumitru Matcovschi, s-a stins din viață în seara zilei de 26 iunie, la vârsta de 73 de ani. Lovitura crâncenă care i-a fost aplicată mișelește de uneltele criminale ale regimului sovietic de ocupație în ziua de 17 mai 1989 l-a răpus pe poet abia după 24 de ani. Criminalii nu au reușit și nu vor reuși, însă, să răpună verbul lui Matcovschi, care cade peste ei ca sabia lui Ștefan cel Mare peste vrăjmașii Moldovei.
MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XIV). Pătura superpusă
« Românul » a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, şi de-a polemiza apoi cu « Timpul » combătând, ca ale noastre, idei pe cari le împărtăşim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se’ntîmplă şi în numărul de sâmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din « Poşta », privitor la antagonismul dintre moldoveni şi munteni. Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, şi e o apucătură de rea credinţă de-a ne atribui în total şi direct idei pe cari nu le împărtăşim decât în parte sau indirect şi cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranzi ia printr-un nou punct de vedere.
Noi, de ex., avem în privinţa aşa numitului antagonism dintre moldoveni şi munteni o părere proprie, bazată pe observaţiuni etnologice, care modifică esenţial maniera de-a privi cestiunea.
Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini. Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş.al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.
MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (IV). Nestabilitatea de sub domniile elective.
În ordinea de idei espuse în n-rul trecut intră şi aceea a independenţei statului român. Nici aceasta n-a venit ex abrupto, în mod fragmentar, ca din senin, ci, ca toate tendenţele adevărate, a fost pururea prezentă şi întunecată numai uneori de nevoile momentului. Ar fi un act de adîncă ingratitudine către strămoşii noştri dacă ne-am închipui că cu noi se începe lumea în genere şi România îndeosebi, că numai noi am fost capabili a avea instinctul neatîrnării, cînd, la dreptul vorbind, n-am făcut decît a mănţinea cu mult mai mult ori mai puţin succes ceea ce ei au cîştigat fie prin sîngeroase lupte, fie prin dezvoltarea unei isteţii extraordinare, puse amîndouă adeseori în serviciul acestei unice preocupaţiuni, a păstrării neamului şi ţării.
E drept că prezentul, cu graiul lui viu, cu ambiţiile şi pretenţiile lui, e un advocat foarte elocvent pentru meritele sale, fie reale fie închipuite, faţă cu meritele unui trecut a cărui gură o astupă pămîntul. Şi cu toate acestea fost-ar-fi cu putinţă de-a vorbi chiar de neatîrnarea statului român fără a sufla praful aşezat pe tractatele noastre vechi şi de pe cronicele noastre? O ilustrare curioasă a manierei de-a-şi atribui un merit care e în mare parte a trecutului e că în acelaşi timp în care se-ncheia un tractat de comerţ cu Austria, ca manifestare a neatîrnării noastre, d. Mitilineu, înalt funcţionar al Ministerului de Esterne, publica un volum de tractate de alianţă şi de comerţ încheiate de dinastii române de înaintea epocei fanarioţilor. Şi ce străluciţi într-adevăr, ce neasemănat de mari sînt reprezentanţii din trecut ai neatîrnării statelor române faţă cu epoca noastră? Oare Mircea I, în cei 38 de ani, Ştefan cel Mare în cei 46 de ani ai domniilor lor au avut o altă preocupare decît neatîrnarea ţării?
Mircea I – acest prototip luminos şi al artei războinice şi al celei diplomatice la români – n-a gândit toată viaţa lui decît la mănţinerea neatîrnărei. La 1394 bate pe Baiazid Ilderim în memorabila luptă de la Rovine, păstrată în memoria întregei Peninsule Balcanice; la 1395 încheie tractat de alianţă cu Ungaria; la 1396 ia parte la bătălia de la Nicopole, la 1398 bate el singur pe Baiazid lîngă Dunăre; la 1406 îşi întinde mîna în Asia şi scoate pe Musa ca pretendent în contra lui Soliman I, îl susţine cu bani şi arme şi îl face împărat; la 1412 scoate un alt pretendent, pe Mustafa, în contra lui Mahomed I, ba chiar în anul morţii sale, 1418, a ajutat cu bani şi arme pe un sectator momentan, anume Mahmud Bedreddin, sperînd succese politice din sciziuni religioase între turci.
O politică analogă a contrapunerii iscusite a puterilor creştine, a luptei directe cu turcii, au susţinut Ştefan cel Mare. Din atitudinea acestor doi Domni se esplică cum de ţările noastre au putut să se închine puterei turceşti păstrîndu-şi cu toate acestea întreaga lor suveranitate înlăuntru şi-n afară, cum s-au putut să se introducă în tractate de supunere proibiţiunea pentru moametani de-a se aşeza în ţară, cum s-au răsfrînt pînă chiar asupra umbrelor de fanarioţi o rază din vechea neatîmare, căci şi aceştia îndrăzneau a se numi Domni din mila lui Dumnezeu, deşi erau numiţi şi scoşi prin firman, deşi se ştie că titlul Dei gratia nu se cuvine decît numai suveranilor. E o ciudată ironie a istoriei de a vedea pe un Gheorghe Hangiarlâu, de pildă, un cirac al lui Capudan başa din Ţarigrad, îmbrăcîndu-şi fiinţa paralitică cu titlurile unui Mircea Dei gratia Woevoda transalpinus, Fogaras et Omlas Dux, Severini Comes, Terrarum Dobrodicii Despotus et Tristri Dominus.
Făcut-au bine sau făcut-au rău cei mai mari doi Domni ai noştri preferînd o supremaţie nominală turcească, unei supremaţii reale creştine? Realitatea a dovedit că era tot ce puteau face mai bine. Toate, dar absolut toate statele dunărene au devenit paşalîcuri, marele regat al Ungariei au fost asemenea paşalîc o suta de ani. Polonia a fost împărţită, şi mai este azi, pe cînd vechile noastre tractate, iscălite cu litere mari şi băţoase pe piele de viţel, au fost pînă ieri izvorul neatîrnării reale, izvorul din care au decurs actele succesive de emancipare de sub domnia turcească. Tudor se bazează pe ele cînd cere de la Poartă reintroducerea domniei naţionale, şi Divanurile ad-hoc n-au găsit alte arme mai puternice înaintea Areopagului Europei decît tot pe acestea.
• • •
Aşadar „independenţa”, precum o numim astăzi, nu este un „copil găsit” fără căpătîi şi fără antecedente, ci un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături. Căzută în desuetudine prin necumpănitele acte ale lui Dimitrie Cantemir şi a generalului de cavalerie Toma Cantacuzino, neatîrnarea noastră a fost pururea reală, ca drept pururea în vigoare, ca fapt ştirbit din cînd în cînd, nu prin alt drept, ci prin escese şi abuzuri de putere ale turcilor şi, daca ea a fost întunecată curs de o sută de ani prin postomania fanariotă, tradiţia ei şi încercările de a o restitui n-au încetat nicicînd, iar mai cu seamă secolul nostru a fost bogat în succese pe terenul acesta. Deja Regulamentul organic, ca legiuire unitară pentru amîndouă ţările, răsărită chip din iniţiativa rusească, dar din libera discutare a parlamentelor de atunci, era un liniament al unirii ţărilor. Aceleaşi tendinţe se ivesc cu mai multă putere în mişcarea de la 1848 şi culminează în 1859 prin alegerea lui Vodă Cuza. Dorinţa Divanurilor ad-hoc de a alege un principe dintr-o dinastie europeană nu se putu împlini deocamdată, totuşi a doua zi de încheiarea Tractatului de la Paris, şi în contra prescripţiunilor lui formale, am ales un singur Domnitor pentru ambele ţări surori, cîţiva ani în urmă am realizat Unirea, prin conferinţa de la 1864; fostul Domn obţinu suveranitatea absolută în legislaţia internă, şi în fine la 1866 obţinurăm şi recunoaşterea unei dinastii ereditare, toate acestea fără nici un sacrificiu, graţie numai încrederii ce am putut inspira marilor puteri şi bunei-voinţe de care ne bucuram din partea lor. Purtat de o mişcare de-a dreptul entuziastă, Cuza Vodă a devenit el însuşi principalul purtător al politicei esterioare, al politicei neatîrnării, avînd cea mai credincioasă şi neobosită mînă de ajutor în Constantin Negri.Toate atributele unei neatîrnări reale s-au cîştigat de către Vodă Cuza esceptînd firma acestei realităţi. În faptă juridicţiunea consulară şi-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat, deşi călugării greci se gerau în supuşi ai puterei suzerane, ai Porţii, s-au înfiinţat o armată relativ numeroasă şi completă, s-au proclamat neatîrnarea bisericii naţionale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, vechii consuli generali deveniră de fapt, deşi nu prin titulatură, miniştri diplomatici, relaţiunile internaţionale ale statului român erau încredinţate unui ministru al afacerilor esterioare în regulă, încît întregului aparat al unei depline suveranităţi interne şi esterne nu-i lipsea decît numele propriu, ce părea a lipsi din dicţionarul Apusului european.
Guvernele cari au venit în urma anului 1866, n-au prea avut altceva de cîştigat decît firma, decît recunoaşterea unei neatîrnări ce existase totdeuna şi care scădea numai cînd n-avea cine s-o mănţie, sporea însă sub mîna oricui care ar fi avut voinţa de-a o restabili. N-avem nevoie să adăogăm că, departe de a fi un copil găsit, neatîrnarea României era atît de reală încît, cu prea puţină politică bună şi fără cheltuiala unui ban roşu, ea se restabilise pe deplin înaintea Tractatului de la Berlin, care, în loc de-a uşura situaţiunea, recunoscînd pur şi simplu un fapt ce rezulta de sine din căderea împărăţiei turceşti, a îngreuiat-o punîndu-ne condiţiuni atît de costisitoare. Nu este nici o îndoială că cumpărătura firmei a costat mult mai mult decît realitatea neatîrnării noastre, care nu ne-a costat nimic pe noi, dar cu atît mai mult pe strămoşi. Căci, abstracţie făcînd de la milioanele de bani, de la miile de oameni căzuţi în bătălie, de la pierderea unei provincii, mai rămîne în paharul destul de amar băut pîn-acum drojdia asigurărilor formale din declararea de recunoaştere, asupra cărora nu ne-au luminat încă iluştrii oameni de la putere.
• • •
În rezumat, politica noastră trecută, în privirea neatîrnării, se caracterizează în modul următor: Deşi existau în amîndouă dinastii – în Moldova neamul Muşatin, suplantat Dragoşizilor, în Ţara Românească străvechii Basarabi – totuşi domnia era electivă. Electivitatea aceasta, lăudată pe cuvinte cu totul greşite de către o seamă din publiciştii noştri, a fost sămînţa nestabilităţii din ţară. Fiii de Domni aveau toţi dreptul de-a fi aleşi, renunţarea unora din ei trebuia răscumpărată, alţii trebuiau înlăturaţi cu arma. Mai periculoase însă decît certurile între fiii legitimi, cari totuşi se mîntuiau într-un chip oarecare, erau ambiţiile liniilor nelegitime şi colaterale.
După stingerea dinastiilor se începu aceeaşi vînătoare după tron între boierii cei mari. Acest inconvenient avea, ca toate inconvenientele, şi o compensaţie oarecare în bine. Daca principii ar fi fost siguri despre ţară, nesiguri numai despre străinătate, ar fi căutat prea cu uşurinţă un razim continuu într-un singur vecin în contra celorlalţi; interesul dinastic i-ar fi atras cu repejune şi pe de-a pururea în sfera unei singure puteri. Electivitatea însă [î]i despărţea pe candidaţii de domnie, întru cît s-atinge de reazimul de din afară, în partizanii unei influenţe sau a celeilalte, încît, precum nu se putea stabili esclusiv nici o linie domnească, tot astfel nu s-au putut stabili în mod esclusiv nici o influenţă străină. Nu doar că această duplicitate, aceste exerciţii de echilibristică ar fi de atribuit unei deosebite înţelepciuni politice. Înţelepciunea consista numai în a se folosi de împrejurări date precum erau. Cele două mari puteri vecine de pe atunci, Polonia şi Ungaria, voiau una întinderea de la Baltică pînă la Marea Neagră, alta întinderea de la Adriatică tot pînă la Marea Neagră. E evident că acest scop politic nu se putea împlini decît pe socoteala ţărilor române. Poporul român – boerimea oligarhică, îndeosebi – devenise regisorul următoarei drame. Cînd o influenţă reprezentată prin Domnul cutare ameninţa să prevaleze, boierii îl răsturnau, dînd greutate momentană altei influenţe şi viceversa. Domnii cei siguri despre ţară făceau tot astfel: Mircea contrapunea influenţa polonă celei ungare şi viceversa, Ştefan asemenea.
Dar acest folos, abstracţie făcînd de la nesiguranţa lui, era cu totul întrecut de pierderile ce căta să le sufere ţara prin vecinica nestabilitate dinlăuntru şi contra acestui din urmă inconvenient e îndreptată Constituţia noastră şi domnia ereditară în orice caz, însă în Constituţie nu stă scris ca vechea vînătoare după puterea supremă a statului să fie înlocuită prin vînătoarea de funcţii, arenzi ale statului şi hatîruri ale postomanilor de toate categoriile, în Constituţie nu stă scris ca ignoranţa şi ambiţiile nulităţilor, sub pretextul deosebirilor de principii, să vîneze cu înverşunare puterea, în Constituţie nu stă ca succesul acestor oameni să atîrne de la amăgirea alegătorilor prin negustorie de fraze şi izvoade de făgăduinţi mincinoase. O organizare care să asigureze prin legi atît cultura înaltă a depozitarilor puterii publice, precum şi stabilitatea lor, ar fi fost corelatul natural al domniei ereditare şi e evident pînă la virgule că o asemenea organizare nici este cu putinţă daca nu se ţine seamă de slăbiciunea corpului electoral, daca se permite falsificarea listelor electorale prin introducerea în ele de proprietari fictivi, dar în realitate postulanţi, daca majorităţile se formează din funcţionari şi rude de funcţionari, dacă abuzul partidului radical face necesare alte abuzuri, daca risipa averii publice de către acest partid impune ţării necesitatea de a crea noi biruri pentru a-şi împlini iscălitura dată cu atîta uşurinţă de o generaţie de demagogi feneanţi, cu neputinţă de săturat şi, înainte de toate, grozav de mulţi.
Astfel, nestabilitatea de sub domniile elective, în loc de a înceta, s-a generalizat, ba şi-au creat un mediu social în care să poată înflori cu de prisos. La crearea acestui mediu au contribuit toate: şcoalele, în care copiii, în loc de idei, învaţă papagaliceşte mii de mii de cuvinte, coteriile politice, ce primesc şi bun şi rău, numai de-ai lor să fie, uzurparea de reputaţiuni lesne de operat în mijlocul unui popor incult, cîştigul fără muncă, deci imoral, al nulităţilor cari au impertinenţă îndestulă de a se impune, sistematica lăudare a mediocrităţilor de către camaraderii, glorificarea răului şi absoluta paralizare a celor buni de a putea, prin acest zgomot de iarmaroc, să demaşte acest bal mascat de panglicari şi de negustori de vorbe. Merit? Există chiar o medalie „Bene-Merenti”, conferită de conservatori unui Alecsandri, celui mai însemnat autor în românime, ea se conferă a doua zi de către liberali unui pamfletar, şi nu e de mirare dacă, tot pe calea bătută de acest din urmă, un alt pamfletar va solicia-o asemenea.Toate acestea desigur că nu reies din spiritul Constituţiei noastre.
Fragment din articolul «Studii asupra situaţiei», apărut în TIMPUL, în februarie 1880
via certitudinea.ro
MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (II)
Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.
În opul său ,,Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei.
Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte tocită viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor.
Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor, dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr, când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împotriva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.
MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (I)
NETĂGĂDUIT că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor.
La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, îşi mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alţi ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea. Tot astfel, prin războiul de la 1866, painjinişul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziţia de mai înainte a firelor diplomatice şi războinice.
C-un cuvânt, statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeiarea uriaşei sale puteri.
MIHAI EMINESCU: Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (I)
Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească şi ţintele ce ea le urmăreşte de-o sută şi mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]-tonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădioşie şi dîndu-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice cari-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică. Un rol analog 1-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sînt state mici care se bucură deo înflorire estraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă. Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu-i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.
De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sînt sub dominarea unui desert sufletesc, a unui urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-1 împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mînele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu se vor fi aflînd cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200. Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple.
Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o. Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Bethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.
Articol apărut în TIMPUL pe 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment
Preluat din publicaţia electronică CERTITUDINEA
MIHAI EMINESCU: Dr. Jung despre începuturile românilor şi teoria lui Rösler
D. dr. Iulius Jung, docent privat la universitatea Innsbruck, a publicat în ediţie separată opul său, „DIE ANFÄNGE DER ROMÄNEN, KRITISCH-ETNOGRAPHISCHE STUDIE” („Asupra începuturilor românilor, studiu critic – etnografic”), Viena 1876. În antiteză cu cunoscutul Rösler care, luându-se după două şiruri din Flavius Vopiscus, susţinea că toţi colonii romani trecuseră Dunărea în Moesia şi că Dacia Traiană a fost reocupată de români abia în secolul al 12-lea, d-nu[l] Jung raţionează, după analogia mutării altor popoare, şi susţine continuitatea şi stăruirea românilor pe pământul Daciei Traiane.
Fiindcă adevărul e unul, ca şi linia dreaptă între două puncte, pe când părerile neadevărate, ca şi liniile strîmbe, sunt nesfârşit de multe, de aceea găsim cu multă satisfacere că monografia d-lui Jung dezvoltă un şir de idei aproape identic cu scrierea d-lui Xenopol asupra teoriei lui Rösler.
Stăruit-au românii în aşezările lor din Dacia Traiană sau au trecut Dunărea în vremea lu [i] Aurelian şi au reocupat Dacia în sec. al 12-le? Se ştie că amândouă părţile acestei întrebări au avut apărătorii lor. Thunmann, cel întâi care s-a ocupat în mod ştiinţific cu popoarele Europei răsăritene, susţine că românii sunt copiii romanizării Daciei, F. I. Sulzer respinge continuitatea poporului român în aşezările de astăzi, iar I. Chr. Engel e tatăl cunoscutei teorii a lui Rösler, că Dacia, în vremea lui Aurelian, a fost cu totul deşertată de populaţie romană şi reocupată de ea sub regele bulgar Krumus. Teoria lui Şafarik, că resturile romane rămase în Dacia s-a retras la munte, de unde apoi s-a coborât spre a umple şesurile ţărilor, ca cea mai apropiată adevărului, a fost împărtăşită de slaviştii mai noi precum Kopitar, Miklosich şi de învăţaţii germani Hoff, Wietersheim şi Th . Mommsen.
MIHAI EMINESCU: Niciun neam de pe faţa pământului nu este mai tolerant decât românul
Biserica şi şcoala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor şi, prin aceasta, şi-au cerut păstrarea naţionalităţii şi nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi şi, mai ales, în secolul nostru, ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; şi cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialişti, lucrează fără să vreie, ba fără să ştie, pentru un scop mai înalt. Această conştiinţă o are poporul, n-o are câteodată omul cult.
În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câştig material ca atare, la toate vom găsi că acest câştig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului şi este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei, zic, unde se pare că ochii sunt aţintiţi la câştig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleităţile unei vieţi de stat mai mult sau mai puţin precare, nu deşertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbeşte mai puţin şi popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.
Mihai EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. Proiectul generalului rus Ignatieff de reîmpărţire a Imperiului Otoman
Ziarul ,,Neue freie Presse” în no. său din 9 iunie aduce estracte după cum susţine autentice, dintr-o scriere a generalului Ignatieff intitulată: proiect pentru o soluţiune practică a Cestiunei Orientului. Proiectul e precedat de un studiu istoric şi politic în care se dovedeşte cumcă cea mai mare parte a provincielor Turciei europene e cuprinsă de populaţii de rasă slavă şi că a sosit vremea în care aceste ţări să se guverneze prin ele înşile. Acest proiect, puindu-se în vederea marelui principe moştenitor al Rusiei, acesta a răspuns că îl aprobă întru cât înlocuieşte domnia turcească prin monarhi creştini, dar nu crede că o confederaţiune între rase atât de deosebite, unele înduşmănite chiar, ar fi înzestrată cu o mare putere de viaţă. Împăratul însuşi ar fi declarat că felicită pe autorul proiectului, dar găseşte că prezentul nu e potrivit pentru realizarea lui, sperează însă de a-l vedea într-o zi realizându-se.
Lăsând cu totul în sama ziarului vienez, nu totdeauna iubitor de adevăr, răspunderea autenticităţei actului publicat, reproducem după el punctele principale a proiectului în cestiune.
Pe ruinele Imperiului otoman se vor ridica următoarele regate:
I) Regatul Bulgariei, care va coprinde Bulgaria proprie şi vilaetul actual al Dunărei, Tracia afară de litoralul Bosforului şi al Dardanelelor, Macedonia şi o parte din Tessalia.
II) Regatul Albaniei, care va coprinde Albania şi Epirul afară de paşalâcul Prizrend.
III) Regatul Serbiei, consistând din Serbia proprie, paşalâcul de Prizrend, Herzegovina şi Montenegro cu Bocche di Cattaro.
IV) Regatul României, cuprinzând România actuală.
V) Regatul Greciei, consistând din Grecia actuală, partea de sud a Tessaliei şi insulele europene şi asiatice ale arhipelului turcesc, inclusiv Candia.
Regatul Bulgariei va avea suveran pe un principe din casa imperială rusască şi va forma un stat de 6,25 milioane locuitori. Regatul Albaniei va primi suveran pe un arhiduce din casa de Austria şi va forma un stat de 1,5 milioane locuitori. Regatul Serbiei se cuvine de drept principelui Nichita de Muntenegru, care astfel ar dispune de o populaţie de peste 3 milioane. În regatele României şi Greciei se mănţin suveranii actuali. Partea din Tracia esclusă din regatul Bulgariei, adică Constantinopolul cu Bosforul şi Dardanelele, cu ţărmurii asiatici împreună, intră în posesiunea Rusiei. Constantinopolul devine centrul şi avangarda unei nouă confederaţiuni slave, la care pot lua parte şi regatele României şi Greciei, însă sub condiţia cu totul specială de a se supune unei conduceri militare şi diplomatice comune.
Tot în privirea Cestiunei Orientului, N. Fr. Pr. mai publică următoarea scrisoare:
Schimbarea din Constantinopoli a pus în mare încurcătură diplomaţia puterilor de nord, mai ales însă pe cea austriacă şi pe cea rusească. Diplomaţia acestor puteri se văzu în faţa unui factor a cărui greutate şi putere fuseseră ignorate şi ea recunoscu că nu numai nu are ţeluri cu perspectivă vastă, ci că n-are nici măcar bază pentru măsuri momentane; că ea, care-şi închipuia a dirije Europa, era însăşi împinsă şi stăpânită de întâmplarea oarbă. Urmarea nemijlocită a acestei cunoştinţe a fost o pripire ciudată, o neregulată îmbulzire spre a se scutura de nesiguranţa penibilă a situaţiei. Reprezentanţii puterilor de nord se pusese cu furtunoasă grabă în relaţii oficioase cu noul regim de la Cornul-de-Aur, fără a ţine samă, nici măcar de formalităţile obicinuite. Când reprezentanţii puterilor continentale primiră cele întâi ordine urgente ca să deie relaţii asupra intenţiilor noilor stăpânitori (în 1 iunie) ei erau mai toţi de acord, întrebau în mod confidenţial ce intenţii are guvernul turcesc, spre a sonda dacă e consult de a aplica Porţii renumitele propuneri. Răspunsul Porţii nu prea era încurajator. Ea promise a-şi îndrepta starea ei şi că va da libertăţi tuturor supuşilor ei, fără deosebire de confesie. A uşura pe creştini, fără a lăsa să participe la aceste avantagie şi stoarsa populaţie musulmană ar fi o nedreptate vădită şi greşală politică. Tot concursul moral pe care Europa l-ar da Turciei întru împlinire acestei grele misiuni a guvernului său acesta îl va primi cu mulţămire. În orice caz însă trebuie timp. Guvernul turcesc nu vroieşte a fi negligent, dar nici pripit. Acest limbagiu, plin de conştiinţă de sine, lăsa să ghicească că noua stăpânire are planuri bine răzgândite şi voieşte să le urmărească. Dar nu fu aprobată de toţi reprezentanţii. Între diplomaţii de la Bosfor se formară două tabere. Una primea rezoluţia Porţii ş-o încuraja, cealaltă păstra o rece rezervă. Dar cu câtă pripă se lucra din toate părţile putem judeca din împrejurarea că, la 1 iunie, se’ncepuse jocul de întrebări şi răspunsuri schiţat mai sus, iar la 8 iunie retragerea puterilor de nord era un fapt împlinit deja.
Drept că, în vremea aceasta multe s-au întâmplat . Au fost un moment în care principele Gorciacoff au voit să rişte tot pe o carte. În 4 iunie el spunea unui diplomat că în decursul a opt zile se va fi întâmplat cea dentâi ciocnire între turci şi sârbi. Noul sultan era să nu fie recunoscut de către puterile de nord, chiar dacă celelalte trei puteri mari l-ar fi recunoscut. Austria avea să ieie iarăşi o poziţie binevoitoare faţă cu insurgenţi, adică să nu-şi prea păzească graniţele şi să închidă portul de la Klek, pe când Muntenegrul şi Serbia aveau să înceapă campania. Nu mai era vorbă despre aşa numitele garanţii, ci sultanul ar fi trebuit să primească în mod solemn memorandul din Berlin, care admitea intervenţia armată din partea puterilor. Gorciacoff voia să-şi pregătească o bază de drept pentru ceea ce voia să întreprindă mai târziu. Deci Rusia ţinea la planurile ci încă şi atunci când toată lumea le credea căzute, şi Gorciacoff ar fi stăruit asupra memorandului din Berlin, dacă nu s-ar fi făcut grave objecţiuni din partea Austriei şi a Germanei. Ţariul îi spusese cancelariului său că Rusia e destul de tare pentru a putea ceda, că el doreşte pacea şi concordia. Cancelariul observă că el va urma consiliile suveranului său, dar că Rusia trebuie să ţie pace de bunăvoie, că nu trebuie să se lese silită la pace, că trebuie să o mănţie memorandul din Berlin. Când sultanul îl va fi acceptat, atunci autocratul tuturor Rusielor poate să-şi manifesteze înaltele sale intenţii, să fie clement şi îngăduitor.
Gorciacoff ar fi paralizat poate dorinţa lui Alexandru de a face concesii, dacă celelalte două împărăţii n-ar fi venit în ajutorul ţarului împotriva propriului său ministru. Din Viena şi Berlin i s-au făcut la Ems comunicate limpezi, cari nu pomeneau cu nici un cuvânt despre amânarea alianţei, dar spuneau fără rezervă că, în aceste două oraşe, ar fi venit declaraţii peremptorii cumcă, dacă dorinţele lui Gorciacoff s-ar împlini, pacea europeană nu se mai poate mănţinea. Acestea avură efect asupra ţariului, căci în 7 iunie el spune unui diplomat italian cuvinte care-l vor face pe Gorciacoff să înceapă retragerea, dacă nu voieşte să piardă încrederea suveranului său.
Aşadar se poate spune lumei că alianţa între cele trei împărăţii stă, adică vegetează mai departe, şi acţiunea lor diplomatică e amânată.
(Curierul de Iaşi, 2 iunie 1876)
Reprodus din pubicaţia online CERTITUDINEA
MIHAI EMINESCU: Despre proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric
D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la ,,Românul”, binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii Telegrafului-Fundescu, în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele.
Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează ,,Telegraful”, ci pe-un pasaj pe care nu-l citează şi care e următorul: ,,Şi noi am avea ceva de citat in contrarium la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreieşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în România. Fără îndoială, amestectura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii <Pseudo-Românului>”.
Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceţi, aluziile la cafeneaua Procope. Aţi văzut în acest pasaj, ceea ce şi este în el, o aluzie la originea dvs., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte şi iată de ce. În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici, citesc următoarele: «Acolo unde d. Slavici voieşte să facă spirit el devine nesuferit. Stilul parcă merge pe brânci şi nuvela e atât de lungă încât chiar nemţii au zis că putea să fie mai scurtă… Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului ţărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc». Astfel, toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca şi când aţi avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliţi din toate ţările, cu acea suficienţă care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficienţă greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate? Cine eşti? Ceea ce nu puteţi tăgădui a fi, pentru că nu puteţi tăgădui fizionomia, nici o puteţi şterge cu buretele.
De aceea v-aţi şi supărat foc pe spusele mele, căci adevărul doare pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă, neam de neamul ei. Să nu vă fie cu supărare, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual […] C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice […]
Această lămurire îmi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat şi care-mi pare de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru. Am avut neplăcuta datorie – căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere – de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns decât cu rare escepţii de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar, s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc.
Economistul si geopoliticianul Mihai Eminescu despre criza sistemică de azi a României
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.
(Notă: Marius Dobrescu- Amos News. Data publicării: 30 Aug 2002.)
Mihai Eminescu: „Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.
Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.
Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.
(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)
Şef al misiunii FMI pentru România: Bugetul pe 2010 prezentat de autorităţile române este unul “credibil” – a declarat, la finalul discuţiilor de marţi de la Ministerul Finanţelor Publice, Jeffrey Franks (şeful misiunii FMI pentru România). Împrumutul României de la FMI se întinde pe o perioadă de 24 de luni, fiind eliberat în 8 tranşe. Până acum, România a primit peste 6,5 miliarde euro de la FMI şi 330 de milioane de la Banca Mondială.
(Financiarul, 17 Decembrie 2009)
Mihai Eminescu: „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.
(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)
Preşedinte al României: „Noi suntem dependenţi de aceşti bani, pentru că avem cheltuieli din bugetul de stat mai mari decât încasările şi fără aceşti bani există riscul să nu putem plăti investiţiile, salarii, pensii. Or, este vital pentru noi să primim aceşti bani, pentru a onora obligaţiile care sunt…”
Mihai Eminescu: „Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.
(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)
Ziar economic din România: „Pachetul de sprijin pentru România se ridică în total la 19,95 miliarde euro, în afară de FMI Comisia Europeană oferind 5 miliarde de euro, Banca Mondială, 1 miliard şi BERD şi alţi finanţatori mondiali, încă 1 miliard”.
(Financiarul, 17 Decembrie 2009)
Mihai Eminescu: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice”.
(Mihai Eminescu, Ce imperturbabili sunt confraţii…, Timpul, 4 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 182)
„Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.
(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)
Ministru de Finanţe al României: “Nu consider că o creştere economică negativă echivalează cu un colaps”, a declarat ministrul Finanţelor Publice(;) în cadrul evenimentului “Agenda de Business a României pe 2009″, organizat de Ziarul Financiar în colaborare cu PricewaterhouseCoopers.
Acesta a completat că este doar o problemă mai dificilă care trebuie gestionată în noile condiţii economice globale. Cu această ocazie, ministrul a ţinut să amintească obiectivele din programul anticriză: limitarea scăderii creşterii economice, protejarea intereselor economice ale populaţiei, menţinerea calendarului de aderare la zona euro şi sincronizarea politicilor guvernului cu planul european de redresare economică”. (Ziarul Financiar, 18.03.2009.)
Proiect de Buget de Stat al României: „Creşterea economică se va intensifica începând din 2011, când va ajunge 2,4 la sută, 2012 – 3,7 la sută şi 2013 – 4,4 la sută, inflaţia medie urmând să scadă la 2,5 la sută, până în 2013”.
(Adevărul, marţi, 6 octombrie 2009)
Mihai Eminescu: „Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.
(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)
Prim-ministru al României: “Încheiem un an economic extrem de greu, poate cel mai greu din ultimii 60 de ani şi, cu siguranţă, cel mai greu de după Revoluţie.
Intrăm într-un an 2010 care, chiar dacă va fi încă dificil, totuşi va fi mai bun decât 2009, pentru că vom avea creştere economică şi împreună, prin muncă, solidaritate, lege şi eliminarea risipei şi prin munca politicienilor, sperăm să ducem România acolo unde toţi românii aşteaptă, unde să aibă acces la demnitate, prosperitate şi la acea zi de mâine fără griji şi cu multă speranţă”, a afirmat(;) [primul ministru], joi, după ce a vizitat Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj, citat de Mediafax.(;) Premierul a fost prezent joi, la Cluj, unde a oferit pachete cu cadouri de sărbători vârstnicilor internaţi în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca, precum şi angajaţilor instituţiei.
(Ziare.com, joi 31 decembrie 2009)
Înalt oficial în Ministerul Integrării Europene din România: „Aderarea României la Uniunea Europeană va avea un impact pozitiv asupra economiei româneşti, deschizând noi perspective de afaceri. Pentru companiile româneşti, aderarea la Uniunea Europeană va însemna, în primul rând, accesul pe Piaţa Unică, o piaţă care, după extinderea de la 1 mai 2004, a ajuns la peste 450 milioane consumatori. Odată cu extinderea, se aşteaptă ca UE să devină cel mai mare exportator din lume, cu o cotă de aproximativ 20% din exportul mondial. Comerţul intra-comunitar şi comunitar va creşte cu cel puţin 9%, datorită înlăturării barierelor tarifare şi non-tarifare. În acest sens, este vitală creşterea competitivităţii produselor româneşti. O piaţă mai mare va determina creşterea nivelului de producţie şi va conduce la crearea economiilor de scară.
Implementarea legislaţiei comunitare, investiţiile de capital şi creşterea cheltuielilor în sectorul cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la creşterea productivităţii.
Aderarea la Uniunea Europeană va aduce o îmbunătăţire a mediului de afaceri românesc, îmbunătăţire care a început să se facă deja simţită, prin cadrul legislativ mai stabil şi practici de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate sau sunt în curs de eliminare barierele în calea liberei circulaţii a serviciilor şi a mărfurilor. Cadrul legislativ comun furnizat de Piaţa Unică va creşte eficienţa generală a economiei româneşti prin îmbunatăţirea alocării resurselor, creşterea gradului de specializare şi încurajarea concurenţei.
În condiţiile îmbunătăţirii mediului de afaceri, România a început deja să devină o ţintă atractivă pentru investiţiile străine. La aceasta va contribui în continuare şi statutul de economie de piaţă funcţionala obţinut de România(;). Atragerea unui volum mai mare de investiţii străine va asigura rapid şi direct accesul la un management eficient, la tehnologii moderne şi la noi segmente de piaţă”.
(Euractiv, 29 mai 2006)
Mihai Eminescu: „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.
(Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229)
„Producţiunea naţională nu se poate mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”.
(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)
„Copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria bărbată a străinătăţii şi abia când se va împuternici şi va ajunge egal în tărie, [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”.
(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)
„O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a[u] dat voie să se ia la trântă cu toată lumea”.
(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)
Spre exemplu: „Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englezii răspund: ne iertaţi – mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei”.
(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)
„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
(Mihai Eminescu, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259)
„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.
(Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)
„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.
(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)
„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)
„Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 92)
„Legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)
„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.
(Mihai Eminescu, Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et. comp, Timpul, 28 martie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 85)
ȘTEFAN SECĂREANU 
Comentarii recente