Arhiva

Posts Tagged ‘Ernest Bernea’

„Mă plimbam prin celula strâmtă și friguroasă când, deodată, a țâșnit din mine cântecul” Mărturisitori – Traian Popescu

ianuarie 28, 2012 Lasă un comentariu

Într-un imaginar talger al suferinţei, fostul deţinut politic Traian Popescu a pus mai mult decât poate duce o viaţă de om: 16 ani de închisoare, anchete şi bătăi fără număr. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, acelaşi Traian Popescu va aşeza duios îndârjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate şi oratorii prezentate după ’90 pe scenele filarmonice din Bucureşti şi Galaţi, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.

Unul dintre puţinii supravieţuitori ai reeducării de la PiteştiGherla, aflat în câteva rânduri la un pas de moarte şi chiar de nebunie, Traian Popescu şi-a găsit mântuirea în armonia celestă a sunetelor. Pentru asta a plătit cumplit, cu propria sa tinereţe. E un preţ pe care nu l-a regretat niciodată. Fără suferinţă n-ar fi descoperit muzica, iar fără muzică, viaţa lui ar fi fost lipsită de sens. E cea mai aspră şi mai superbă răzbunare a frumosului asupra mizeriei şi bestialităţii umane. E, în definitiv, o mare lecţie de optimism şi demnitate, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi şi cu o amăgitoare grijă a zilei de mâine.

Între trădători şi sfinţi nu e decât un pas

Ne imaginăm închisoarea în fel şi chip. Rareori atingem fibra ascunsă a adevărului. În locul viului punem propriile noastre proiecţii, mici şi scuzabile prejudecăţi. E ca şi cum ţi-ai propune să trăieşti foamea, sătul fiind. În 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp să se gândească la toate. Aproape nimic nu seamănă cu ceea ce ar putea gândi unul sau altul. Puşcăria modifica totul: simţuri, senzaţii, percepţii. Devii atent, mereu la pândă. Un mecanism cu resorturile întinse la maximum. Totul se schimbă – viaţa, lumina, durerea. Imaginea despre sine, în primul rând.

„Am fost arestat în 1948”, îşi aminteşte Traian Popescu. „Terminasem Politehnica şi tocmai trebuia să-mi susţin ultimele proiecte. Eram tânăr şi mă simţeam în stare să mă iau de piept cu lumea întreagă. Câţiva ani mai târziu, în „57, la Jilava, m-a abordat un student, spunându-mi cu cel mai profund respect: „Nene Traian”. În clipa aceea, am încremenit. Brusc, mi-am dat seama că îmbătrânisem, că cei mai frumoşi ani din viaţa mea se scurseseră nevăzut, ca apa într-un pământ arid şi lacom. Mi-am revenit cu greu şi atunci mi-am jurat să fiu tânăr toată viaţa, să fiu contemporan cu vremurile mele, ca într-o răzbunare abstractă, lipsită de obiect. Şi acum, când am 76 de ani, refuz încăpăţânat să pronunţ banala propoziţie: „Pe vremea mea”. Vremea mea este astăzi. Acum şi aici. Viaţa merge înainte dimpreună cu mine. Nimeni nu stă pe loc – în închisoare, mai ales. Abia acolo te cunoşti cu adevărat. Omul e foarte adaptabil. E fragil şi tare în acelaşi timp. Te miri şi tu de ce eşti în stare. Şi în bine, şi în rău. E un păcat cumplit să judeci pe altul. Ce ştii tu despre viaţă, despre suferinţă, despre limite? În închisoare, cumulările lente duc la salturi de neimaginat. Prin adunare, adâncul fiecăruia se modifică. E un punct de fierbere pe care, dacă îl atingi, eşti pierdut. Abia în puşcărie îţi dai seama că între trădători şi sfinţi nu e decât un singur pas despărţitor. Nimeni nu ştie când va ceda, nici măcar anchetatorii. În „56, după un an şi şapte luni de anchetă, de bătăi crâncene cu ţeava de locomotivă, care mi-a zdrobit un picior, nu am mai rezistat şi am recunoscut o întreagă poveste dementă, cu un cifru şi mai mulţi spioni englezi. Şi acum îmi reproşez. De ce nu am fost în stare să rezist? De ce nu am murit, în loc să fac jocul unor fiinţe abjecte? Nimeni nu a reuşit să mă umilească aşa cum am făcut-o eu. În viaţă, ca şi în celulă, trebuie să fii singurul tău judecător. De ceilalţi are grijă Dumnezeu. La Piteşti şi Gherla, în „demascări” au murit şi s-au sinucis 30 de colegi de suferinţă. E un păcat cumplit să-ţi iei viaţa, dar nu judec pe nimeni. Puteam fi şi eu în aceeaşi situaţie. De altfel, cunoşteam prea bine disperarea. Nemairezistând anchetei, am cedat, încercând să-mi iau viaţa în celulă de la Interne. Mi-am tăiat venele şi am luat 80 de pastile de Hidrazida. Doar Dumnezeu m-a salvat. Avea alte planuri cu mine.”

Citește mai mult…

70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

martie 20, 2010 2 comentarii
 Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

Nae Ionescu

Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

Constantin NOICA

Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu Citește mai mult…

MERITĂ citit până la capăt

martie 16, 2010 Un comentariu
 
„Răul cel mai mare introdus de pătura suprapusă a fost demagogia, ideea că poţi ajunge cineva, poţi face avere fără să munceşti. [2] Iar lucrul este cu atât mai grav cu cât exemplul negativ este dat de conducătorii ţării, care promovează oameni fără valoare, care decorează trădători, care acordă pensii unor politicieni cu merite îndoielnice.”; scria poetul Eminescu în „Mic curs de istorie naţională” la 16 iunie 1882.

A sosit iarăşi momentul ca publicistica lui Mihai Eminescu să fie citită dezihibant şi dezinhibat. De către mai tinerii noştri intelectuali. Tocmai fiindcă acum, alte cozi de topor încearcă, în numele unei autocritici care se transformă în penitenţă umilitoare, să se debaraseze de Eminescu ca de o ruşine naţională. Nu e vorba de a transforma gazetăria Citește mai mult…