Arhiva

Posts Tagged ‘Flux’

OMUL NEGRU DE LA JURNAL TV

Ianuarie 22, 2016 4 comentarii

Jurnal md publică azi un denunț (editorial) scârbos al lui Val Butnaru împotriva lui Mihai Ghimpu. Delațiunea, ”cu papion”, a fost articulată de acesta, ortoepico-obsesiv și ”din umbră”, aseară și la jurnal tv.

Scuipăturile otravite ce țâșneau din gura ”omului negru” de la jurnal tv se asemănau atât de tare cu pumnii aruncați acum două zile peste capul lui Mihai Ghimpu de ”protestatarii” lui Dodon și Usatâi, dar și de oamenii manipulați de Platformă și de jalnicul delator ”țopăitor”.

Pentru că scuipătura murdară a fost îndreptată și asupra mea, dar și asupra prietenului meu Vlad Cubreacov (delatorul a turnat că noi doi am fi ”valeții lui Roșca” și că l-am fi ”trădat”, pe el și pe alții, în 2005 ”vânzându-ne” lui Voronin), îl îndemn pe ”omul negru din umbra jurnal tv” să răspundă la următoarele întrebări:

1. Cine este nașul de cununie al lui Roșca: eu, Vlad Cubreacov sau Val Butnaru?

2. Cât costă pitoreasca-ți casă din Valea Morilor și din ce fonduri ți-a fost construită/cumpărată de ”finu”: din banii tăi sau banii statului român, destinați nu ție, ci redacției Flux?

3. Cine a făcut filmul spălător de imagine a lui Roșca, din 2013!, postat mai jos: eu, Vlad Cubreacov sau jurnal tv?

4. Cine i-a ”găzduit”, acum câțiva ani, pe Roșca și sfetnicul lui Putin, Dughin: eu, Vlad Cubreacov sau jurnal tv?

5. Finul tău ți-a șoptit cumva la ureche de ce și pentru ce ”l-a răpit” în timpul protestelor din 2002 pe colegul și prietenul meu Vlad Cubreacov?

 22 ianuarie 2016
Acasă la Iurie Roşca

PPCD și actul respirației sale (I): DECAPITAREA

Ianuarie 2, 2014 7 comentarii

Stefan Secareanu

Toamna anului trecut, după ce postasem pe blog o ”poveste” despre ”doi plămâni diferiți” pe care a descoperit că-i are politicianul și fostul meu prieten de pe Facebook, Iurie Roșca, mai mulți ziariști de la diferite surse media m-au asaltat cu rugăminți să le dau explicații pe marginea celor scrise de mine. Unii mi-au reproșat că, deși fac parte din breasla slujitorilor presei, nu am fost deloc ”prietenos” cu aceasta, mai ales în perioada în care am exercitat funcția de vicepreședinte al Partidului Popular Creștin Democrat, dar și cea de deputat. Recunosc, în viața mea nu prea am ”acordat interviuri”, de cele mai multe ori evitând contactul cu presa. Dar asta nu a însemnat în niciun fel că m-am supărat pe ea. Din contră. ”Munca neagră” la ziar (În 1976, la vârsta de 17 ani, am fost angajat în calitate de corector al publicației locale din Cahul, iar după un an de zile eram ”trecut” deja în funcția de secretar general de redacție. Experiența de la Cahul mi-a fost de mare folos mai târziu, în 1990, la fondarea și editarea publicației ”ȚARA”), dar și sentimentul datoriei pe care l-am moștenit cu precădere de la mama, m-au făcut să fiu prea ”cumsecade”, adică să muncesc fără a-mi etala efortul depus. De aici și  atitudinea  mai rezervată pe care o am față de orice lucru făcut ”cu ostentație”, mai ales atunci când trebuie să ne expunem pe marginea activității uneia dintre cele mai importante entități politice din Republica Moldova, Partidul Popular Creștin Democrat.  Înțeleg, interesul față de ”sinceritățile” subsemnatului  legate de activitatea și soarta PPCD-ului, este enorm. Dar asta nu va însemna sub nici o formă că orice afirmație lansată de mine pe marginea acestui subiect va deveni neapărat și senzație, așa cum  au așteptat mulți dintre colegii mei de breaslă. Iată de ce am preferat ca răspunsurile la întrebările care mi-au fost puse de reprezentanții mass media după apariția pe blogul meu a nevinovatei Povești despre un politician cu doi plămâni diferiți să le inserez tot pe blog, fără a nominaliza autorii acestora și organismul de presă pe care îl reprezintă. Sper să nu vă supărați, stimați colegi ziariști.

          – Domnule Secăreanu, ați plecat din Partidul Popular Creștin Democrat?

          – Nu! N-am plecat! Partidul Popular Creștin Democrat, succesorul de drept al Frontului Popular din Moldova, este Patria mea. Împreună cu zecile, sutele, miile de membri și simpatizanți de-ai noștri am constituit și facem parte din una dintre cele mai viguroase și mai frumoase echipe politice din Republica Moldova. Aici mi-am dedicat cei mai luminoși ani din viața mea. Sediul nostru de pe Nicolae Iorga nr.5 este casa mea de Inimă. De aici și-a luat avântul Mișcarea noastră de Eliberare Națională. Aici a fost și sediul publicației ”ȚARA” la care am muncit începând cu 1990.

arenda PPCD 1

Am aflat cu stupefacție zilele acestea că sediul nostru istoric de pe Nicolae Iorga este ”pregătit” pentru a fi dat în arendă! Toți angajații care mai rămăseseră acolo au fost evacuați și mutați în fostul sediu al redacției ”Flux” din strada Corobceanu și la Tipografia ”Prag” de la Petricani.  A fost dată jos de pe sediu și inscripția ”Partidul Popular Creștin Democrat”. Tot în strada Corobceanu a trecut ”cu traiul” și  ”stăpânul” PPCD-ului, Iurie Roșca. Acesta locuiește aici împreună cu tânăra sa soție. Din câte cunosc, o parte din sediul de la Corobceanu, acolo unde am muncit, o perioadă de timp, cu colegii mei de la ”ȚARA”, a fost  transformată în locuință pentru tinerii însurăței.

Îmi pare rău să constat aceste lucruri, dar asta-i realitatea. Unii au înțeles că a fi lider de partid înseamnă să-ți însușești partidul, să-l trfanformi în proprietate a ta.

Ce v-a determinat, atunci, să-i dedicați o postare pe blog lui Iurie Roșca în care să ziceți că fostul Dvs. șef „are doi plămâni”, unul rusesc și altul românesc? 

– Nu pot să fiu superficial atunci când vine vorba despre actul respirației la om! Se spune că, dacă dorești să afli cât de sănătos este cel ce-ți stă în față, ascultă-i respirația. Am citit asta la un biolog rus, Vladimir Frolov, care a învins cancerul doar învățând  a respira corect. În acest sens, a construit, împreună cu un alt cercetător, academicianul Evgheni Kustov,  și un aparat pentru corectarea respirației, care se numește ”Fenomenul Frolov” sau ”Tretie dâhanie” (”A treia respirație”).  Am obținut acest aparat de la firma care îl produce după ce i-am contactat pe specialiștii și medicii de acolo. Potrivit lor,  toate bolile care se abat asupra noastră sunt rezultatul respirației incorecte pe care o însușim pe parcursul anilor. Doar respirând corect, organismul uman își poate recăpăta capacitatea uimitoare de a se oxigena endogen, la nivel celular, asemenea pruncului în perioada celor nouă luni ale facerii! Doar astfel  îți poți pune pe picioare sistemul imunitar care este capabil să vindece boala evitând medicamentul, chimicalele. Ei, iată cum s-ar explica sensibilitatea  mea față de actul respiratoriu și, implicit, față de cei doi plămâni pe care  Dumnezeu ni  i-a dat să respirăm corect!

Acum câțiva ani, prin 2010, dacă nu mă înșel, în cadrul unei acțiuni dedicate lui Vâsoțki, l-am auzit pentru prima dată pe Iurie destăinuindu-se că plămânii lui respiră diferit – unul românește și altul rusește. Am crezut atunci că expresiile utilizate de el în graiul lui Vâsoțki (vorbea rusește) sunt doar niște figuri de stil (Stăpânește perfect verbul rusesc, noi, ceilalți, fiind ceva mai neîndemânatici, mai inexpresivi  și mai ”cu accent” la acest capitol. De, copii crescuți mai la ”coada vacii”, cum s-ar spune,  el copilărind mai mult într-un mediu urban, mai rusificat, la Botanica, pe la Muncești, după cum ne-a mărturisit, de unde i-au rămas întipărite și foarte multe din expresiile și jargoanele rusești), menite să dea forță și profunzime expunerii  sale despre marele artist. Ca forță politică de respirație națională, aflată permanent în opoziție față de puterea oficială izvorâtă din vechea nomenklatură sovietică, am simțit întotdeauna nevoia de a fi în stare să ne rupem din țarcul extremismului păgubos în care eram băgați cu premeditare și rea voință, făcându-se din noi o sperietoare mai ales pentru mediul rusofon din Republica Moldova. În acest sens, da, mai admiteam în acel moment că expresiile de mai sus își puteau  găsi locul și explicația.

După asta, însă, mi-am dat seama că gluma se îngroașă. Cu trecerea zilelor, am înțeles că expresiile în cauză nu au fost  doar niște procedee stilistice ocazionale, ele constituindu-se de fapt într-un punct de lansare a unei platforme politice pe care liderul nostru o anunța cu ostentație și pe care întreaga noastră echipă ar fi trebuit sau, mai bine zis, era obligată s-o îmbrățișeze și s-o promoveze. Sub paravanul apărării valorilor creștine, PPCD-ul, în formula sa actuală, a fost transformat de fapt într-o unealtă de promovare a panslavismului.

Să însemne asta că acțiunile proromânești inițiate de liderul PPCD Iurie Roșca la Chișinău de la Independență încoace nu erau decât niște planuri subversive ale Rusiei?

– Toate acțiunile patriotice desfășurate pe parcursul activității noastre au fost inițiate de echipa Partidului Popular Creștin Democrat, nu de Roșca sau altcineva, și în nici un caz acestea nu puteau fi planuri subversive ale Moscovei. Subversive au fost piedicile pe care le-am întâmpinat în realizarea acțiunilor noastre. Subversiv a fost războiul de la Nistru declanșat de Moscova cu sprijinul uneltelor sale de la Tiraspol și Chișinău, război în care au fost uciși sute de luptători, bărbați ai neamului, foarte mulți dintre ei simpatizanți și membri marcanți ai Frontului Popular.

Subversive au fost acțiunile criminale în urma cărora au fost uciși unii camarazi de ai noștri pe timp de pace, cum s-ar spune. Să ne amintim doar de cazul liderului nostru de la Botanica, Valentin Ciobanu, ucis ziua în amiaza mare în fața blocului casei sale în toamna anului 1998. Caz rămas nedescoperit de organele de drept. Sau de cazul ziaristului Stan Petcu, care scria pentru pagina creștină a publicației ”ȚARA” (era și preot al Mitropoliei Basarabiei) și care a fost găsit mort într-un parc al unui oraș din sudul Basarabiei, în Ucraina de azi, acolo unde era baștina lui. Sau de cazul unui alt colaborator  al paginii creștine a ”ȚĂRII”, Constantin Oglinzeanu, tot preot al Mitropoliei Basarabiei, mort subit în împrejurări suspecte. Subversive au fost acțiunile criminale îndreptate împotriva mai vechilor noștri colegi de partid, Mircea Ciobanu, fost viceministru al Educației, și Dumitru Osipov, ambii bătuți crunt, acum 12-13 ani, în preajma caselor lor de persoane neidentificate până astăzi. Aceeași soartă a avut-o și fostul nostru camarad de luptă politică, Nicolae Stratulat, lider al filialei noastre de la Strășeni, trecut în lumea celor drepți acum un an și ceva, bătut cu bestialitate în anul 2003 de un grup de indivizi neidentificați și aruncat fără cunoștină pe marginea drumului din preajma satului Cojușna.

Subversiv a fost focul de armă tras în primăvara anului 1994 în mașina redacției ”ȚARA” de pe acoperișul unui bloc de pe strada Albișoara din capitală, în urma căruia a fost rănit șoferul redacției. Cazul nu a mai fost descoperit.

Subversive au fost foarte multe din acțiunile provocatoare din timpul protestelor anticomuniste organizate de PPCD în iarna și primăvara anului 2002, cu precădere în ”Orășelul Libertății” din fața Președinției și a Parlamentului…

Subversive au fost multe acțiuni îndreptate împotriva unui organism politic bine închegat, viguros și disciplinat, care nu trebuia admis în niciun fel să acceadă la putere…

– În ce relație sunteți acum cu Iurie Roșca?

– În nicio relație. Nu ne-am întâlnit din 7 ianuarie 2011, când trecusem ultima dată pragul sediului nostru din Nicolae Iorga. După asta ne vedeam doar pe Facebook. Dar, după prima mea postare de pe blog cu accente critice la adresa lui, m-a exclus din lista de prieteni de pe această rețea de socializare. Am râs și eu, ce eram să fac…

– Dar cu Vlad Cubreacov?

– Cu Vlad suntem în cele mai strânse relații. Amândoi venim de la Cahul. Am absolvit aceeași instituție de învățământ – școala-internat nr.1 din Cahul, evident în promoții diferite. Am avut aceiași profesori. Suntem legați sufletește prin locul luminos al copilăriei și adolescenței noastre. Acolo, la Cahul, am sorbit, în toiul regimului sovietic,  aceleași cărți cu grafie latină din biblioteca profesorului nostru de limbă și literatură, Alexandru Tecuci. Mai apoi, am absolvit aceeași facultate de jurnalism din cadrul Universității de Stat ca, după câțiva ani, în 1988, să ne reîntâlnim în sânul Frontului Popular. Locuim în același bloc, la aceeași scară și la același etaj.

Care a fost  cauza răcirii relației în „troika pepecedistă”, așa cum erau numiți Roșca, Secăreanu și Cubreacov până acum câțiva ani?

– Din zi în zi mă întăresc în convingerea că, eu și colegii mei din PPCD, am fost de fapt trădați, că foarte multe dintre încercările prin care a trecut PPCD-ul  în zbuciumata sa istorie de peste 25 de ani, provocări, evenimente dramatice sau chiar tragice, nu au fost deloc întâmplătoare, că personajul parașutat și menținut cu insistență la cârma organizației nu este altcineva decât unealta prin care structurile secrete au aplicat în raport cu PPCD-ul principiul kgb-ist ”Vozglaviti, citobî obezglaviti” (Fă-te cap pentru a decapita), că votul din 4 aprilie 2005 a fost capcana întinsă echipei noastre cu sprijinul lui direct…

Va urma 

Primul secretar al Ambasadei SUA a vizitat Mitropolia Basarabiei

Ianuarie 19, 2011 Lasă un comentariu

Înaltpreasfinţitul Mitropolit şi Exarh Petru l-a primit în audienţă, la cerere, la sediul Mitropoliei Basarabiei din Chişinău, pe domnul Michael Mates, prim-secretar şi consilier pe probleme politice şi religioase al Ambasadei Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova.

Înaltul oaspete american s-a arătat interesat de activitatea Mitropoliei Basarabiei, de relaţiile interconfesionale din Republica Moldova şi de relaţia mitropoliei cu autorităţile publice centrale de la Chişinău.

Întâistătătorul Mitropoliei Basarabiei a prezentat o scurtă informaţie despre relaţiile dintre Mitropolia Basarabiei şi Guvernul Republicii Moldova şi despre problemele cu care se confruntă mitropolia. Mitropolitul şi Exarhul Petru a subliniat că Mitropolia Basarabiei este o Biserică naţională, autonomă şi neimplicată politic.

Principalele probleme nesoluţionate de către Guvernul Republicii Moldova ţin de restituirea arhivelor Mitropoliei Basarabiei şi a proprietăţilor bisericeşti spoliate de statul sovietic ocupant şi deţinute abuziv de către Guvern. Până acum, primul ministru Vladimir Filat şi ministru Justiţiei, Alexandru Tănase, s-au arătat lipsa de disponibilitatea pentru soluţionarea acestui tip de probleme, prevalându-se de legislaţia sovietică restrictivă, care nu mai este în vigoare în Republica Moldova şi care contravine normelor constituţionale şi europene în materie.

Discuţia domnului Michael Mates cu Mitropolitul şi Exarhul Petru a decurs într-o atmosferă caldă şi prietenească.

După Biroul de presă al Mitropoliei Basarabiei

FLUX, 19 ianuarie 2011

Polonia declară oficial că Lech Kaczynski a fost ucis de ruşi

Ianuarie 19, 2011 Lasă un comentariu

Controlorii ruşi de la aerodromul din Smolensk, unde avionul preşedintelui polonez Lech Kaczynski s-a prăbuşit în aprilie, au indus în eroare piloţii în legătură cu poziţia aeronavei, a anunţat, marţi, la Varşovia comisia poloneză de anchetă, informează Mediafax. Cu câteva minute înainte de aterizare, când avionul polonez se afla de fapt „mai sus cu 130 de metri şi deviase cu 80 de metri de la axa pistei (…) controlorii ruşi au declarat că poziţia acestuia este corectă, în loc să someze piloţii să rectifice cursul”, a declarat un oficial din cadrul comisiei.

Potrivit vicepreşedintelui comisiei, colonelul Miroslaw Grochowski, „controlorii, supuşi unei presiuni intense, au comis multe erori, nesprijinind suficient echipajul avionului în timpul aterizării pe condiţii extrem de dificile”.

“Controlorii se aflau la limita rezistenţei fizice”, după aterizarea in extremis a unui prim avion polonez, în timp ce un altul a renunţat să aterizeze, a adăugat colonelul.

Comisia poloneză de anchetă a subliniat “absenţa reacţiei, absenţa informaţiei că echipajul nu era pe pista bună”, din partea controlorilor care “ar fi trebuit să dea mai devreme (…) ordinul de a accelera”, o comandă care a fost dată până la urmă cu trei secunde după ce pilotul a început deja maneva la 70 de metri altitudine.

“Este dificil de acceptat, a afirmat el, că acest lucru nu a fost notat în raportul MAK” prezentat miercuri la Moscova, în care Comitetul interguvernamental de aviaţie a făcut din Polonia singurul responsabil în această catastrofă în care au murit preşedintele polonez şi alte 95 de persoane.

Comisia poloneză a subliniat, de asemenea, că turnul de control nu a transmis echipajului informaţii exacte despre condiţiile meteorologice nefavorabile, care erau “sub minimul cerut înainte chiar de decolarea de la Varşovia a avionului Tupolev prezidenţial”.

Comisia a prezentat, de asemenea, înregistrările comunicaţiilor dintre echipaj şi turnul de control, conversaţiile din interiorul turnului şi cele dintre controlori şi superiorii lor din exterior.

“Ipoteza unui atentat împotriva preşedintelui polonez este în prezent mai plauzibilă ca niciodată”, a afirmat ginerele preşedintelui polonez defunct, Marcin Dubieniecki, într-o declaraţie difuzată de agenţia PAP.

Avocat de profesie, Dubieniecki este în acelaşi timp soţul şi reprezentantul legal al Martei Kaczynska, unica fiică a fostului preşedinte şi care a manifestat deseori o neîncredere profundă faţă de Moscova.

“Există multe indicii potrivit cărora este vorba despre un atentat împotriva lui Lech Kaczynski”, a subliniat el luni, la postul de televiziune TVN24. El a prezentat drept motive “posibilitatea realegerii preşedintelui Lech Kaczynski, răzbunarea pentru (angajamentul său în favoarea) Georgiei şi interesele ruse în raporturile dintre Moscova şi Uniunea Europeană”.

În raportul său final publicat miercuri la Moscova, Comitetul interguvernamental de aviaţie (MAK) a decis că Polonia este singura responsabilă de catastrofă.

Dubieniecki a acuzat MAK că a vrut să ascundă o încercare a pilotului polonez de a lua din nou altitudine, cu 22 de secunde înainte de accident.

Această încercare “a eşuat pentru că echipajul a fost indus în eroare în legătură cu altitudinea (aparatului de zbor) şi a culoarului său de aterizare”, a declarat el.

Raportul rus provoacă o polemică aprinsă în Polonia. Premierul Donald Tusk l-a considerat “incomplet”, iar Jaroslaw Kaczynski, fratele geamăn al preşedintelui defunct şi liderul opoziţiei conservatoare, l-a numit un “afront” la adresa Poloniei.

Potrivit acestui raport, preşedintele Kaczynski şi alţi oficiali polonezi au exercitat presiuni asupra echipajului, în condiţiile în care piloţii nu erau suficient de antrenaţi, şi au luat decizia de a ateriza la Smolensk “în condiţii inadecvate”, de ceaţă densă.

Echipamentele tehnice de pe aerodromul de lângă Smolensk, unde avionul s-a prăbuşit, la 10 aprilie, nu au avut nicio influenţă asupra accidentului, şi nici activitatea controlorilor ruşi, a conchis MAK în raportul său.

“Acest raport este un afront la adresa Poloniei”, a declarat Jaroslaw Kaczynski, liderul opoziţiei conservatoare poloneze, într-o conferinţă de presă, la Varşovia.

“Aceasta este consecinţa faptului că ancheta a fost lăsată pe mâna ruşilor. Raportul dă vina pe piloţi şi pe Polonia, în mod unilateral şi fără dovezi. Multe întrebări rămân fără răspuns”, a continuat el.

Potrivit raportului definitiv al Comitetului Interguvernamental pentru Aviaţie (MAK), prezentat într-o conferinţă de presă, la Moscova, preşedintele Kaczynski şi alţi oficiali polonezi de rang înalt au exercitat presiuni asupra echipajului avionului, în contextul în care piloţii nu aveau un antrenament suficient, luând hotărârea de a ateriza “în condiţii neprielnice”.

“În ceea ce priveşte ipoteza unui atentat (alimentată de dreapta conservatoare poloneză-n.r.), eu nu am auzit nimic care să o excludă, dar nici nimic care să o susţină” în raportul Comitetului, a mai declarat Kaczynski.

Premierul polonez, Donald Tusk, a hotărât să îşi întrerupă concediul şi să se întoarcă la Varşovia, pentru a se consulta cu ministrul Afacerilor Interne, Jerzy Miller, şeful Comisiei poloneze de anchetă asupra acestui accident, a declarat purtătorul său de cuvânt, Pawel Gras.

Un proiect de raport al Comitetului asupra cauzelor accidentului, transmis Poloniei la 20 octombrie, a fost considerat, la data respectivă, “inacceptabil” de către Tusk, iar Varşovia a transmis anchetatorilor ruşi 150 de pagini de “observaţii”.

Oficiali din cadrul Comitetului au declarat miercuri, la Moscova, răspunzând unei întrebări, că au luat în considerare “între 20 şi 25 la sută” dintre observaţiile poloneze.

“Raportul este incomplet”, a declarat, la rândul său, Edmund Klich, reprezentantul Guvernului polonez în cadrul Comitetului.

“Având în vedere că se publică discuţiile din cabina piloţilor, ar fi bine să se publice şi conversaţiile între controlorii (de trafic aerian) de la Smolensk şi Moscova, pentru a vedea dacă aceştia nu au fost supuşi, la rândul lor, unor presiuni”, a declarat el, pentru postul privat de televiziune TVN24.

Avionul Tupolev-154 care-l transporta pe preşedintele Lech Kaczynski, pe soţia acestuia şi alţi oficiali polonezi s-a prăbuşit, la 10 aprilie, încercând să aterizeze, în condiţii de ceaţă, lângă Smolensk, în vestul Rusiei. Toţi cei 96 de ocupanţi ai aeronavei prezidenţiale au murit.

Preşedintele polonez urma să asiste la ceremoniile care marcau împlinirea a 70 de ani de la masacrarea a aproximativ 22.000 de ofiţeri polonezi, prizonieri ai Armatei Roşii, de către poliţia secretă sovietică, în cel de-Al Doilea Război Mondial, la Katyn, în apropiere de Smolensk.

FLUX 19 ianuarie 2011

Ispita rusă sau Ambasadorul României, un fidel sub omoforul Patriarhiei Moscovei

Octombrie 13, 2010 Lasă un comentariu

Îşi poate imagina cineva ca, să zicem, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a Mitropoliei Basarabiei din cuprinsul Patriarhiei Române? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Valeri Kuzmin, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru Mitropolitul şi Exarhul Petru Păduraru şi pentru Patriarhul Daniel Ciobotea de la Bucureşti? Întrebările sunt desigur retorice, pentru că nimeni şi niciodată nu va lua în serios o asemenea posibilitate. Există lucruri posibile şi există lucruri imposibile, excluse principial şi categoric.

Dată fiind simetria de percepţie pe care o au românii de la răsărit de Prut şi pentru a avea termenii de comparaţie în faţă, să reluăm întrebarea altfel. Îşi poate imagina cineva ca ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a structurii locale de sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Marius Lazurca, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru mitropolitul „întregii Moldove” Vladimir Cantarean şi pentru Patriarhul Kiril Gundiaev de la Moscova? Aici întrebările nu mai sunt retorice, pentru că pornesc de la un caz ieşit din comun, când chiar şeful misiunii diplomatice române la Chişinău a luat în serios o asemenea posibilitate şi… a făcut-o realitate.

Aflăm acest lucru, cu oarecare întârziere, dintr-un interviu acordat de ambasadorul României la Chişinău revistei VIP-magazin. Interviul, apărut în numărul 77 din luna septembrie 2010, este intitulat simplu: „Ambasadorul român topit în peisajul basarabean”. Întrucât subiectul pe care, ca etnic român de confesiune ortodoxă şi cu dublă cetăţenie, moldo-română, încerc să-l abordez aici este unul delicat şi de sensibilitate, este potrivit să cităm puţin din materialul apărut în pretenţioasa revistă chişinăuiană.

Aşadar, aflăm că frecventarea parohiilor de obedienţă rusă este o tradiţie mai veche în familia domnului ambasador. Această tradiţie este continuată şi în spaţiul românesc. VIP-magazin face cunoscut opiniei publice: „Pentru Marius Lazurca, familia este conţinutul vieţii, măsura tuturor lucrurilor. Soţia Mirela, medic de profesie, a renunţat de ceva timp la carieră şi se ocupă de copii. Speră că atunci când soţul său îşi va încheia misiunea la Chişinău, vor vorbi liber rusa. Sunt din şcoală îndrăgostiţi de Tolstoi şi ar vrea să-l citească în original. De aici vin şi numele primilor copii – Vladimir şi Olga. Dar şi de la parohia pariziană unde a fost botezat Vladimir, frecventată de urmaşi ai aristocraţiei ruse din diasporă. Urmează Matei, Toma, Theodora şi Sebastian. Cât vor fi la Chişinău, şcolarii vor merge la „Prometeu”.

Duminica merg cu toţii la parohia „Sf. Dumitru”, la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodora. Le-a plăcut. Şi biserica, şi părintele Pavel. „Acolo merge lume foarte diferită, spune ambasadorul. Parohia asta e ca un portret în miniatură al societăţii moldoveneşti”…”

La întrebarea „Ce vă place la Chişinău?”, Excelenţa sa a răspuns simplu: „Oh, sunt foarte multe, e greu să fac o listă exhaustivă. Într-o ordine întâmplătoare, îmi plac: cocoşul matinal al vecinilor, kvasul vândut direct pe stradă, parohia „Sfântul Dumitru”, Asif Chaudry, Casa Herţa, laptele concentrat rusesc şi icrele de lostriţă, şoseaua de la Leuşeni la Chişinău, cafenelele cu reţea wi-fi la discreţie, AIE, consilierii străluciţi ai Premierului Filat (Nicu Popescu, Stela Mocanu, Daniel Diviriceanu), Niagara Orange Fitness, rutierele, Savatie Baştovoi, chipiul larg al poliţiştilor, româna Nataliei Morari, plăcinta cu brânză, cozile la spovedanie…”.

Jurnaliştii de la VIP-magazin au fost curioşi să afle şi alte lucruri din gura Excelenţei sale: „Nu e obositor sa fiţi în permanenţă diplomat? Mă refer la calitate, nu la meserie…” Şi pentru că nu doar plăcerea, ci şi talentul de diplomat, precum şi prudenţa îngemănată şi naturaleţea sunt la mijloc, ambasadorul Lazurca a răspuns astfel la această întrebare: „Se spune despre diplomaţie că e mai curând o artă, decât o meserie. Cred, prin urmare, că diplomaţia solicită tot atât talent, înzestrare nativă, cât cer pictura, muzica, baletul clasic. În alţi termeni, avem de-a face cu o ocupaţie pe care o poţi exercita cel mai bine dacă eşti tu însuţi, dacă eşti firesc, natural în cea mai mare parte a timpului. Am norocul de a fi diplomat fără efort, din simplul motiv că sunt destul de ceremonios şi de prudent din fire. Nu am, deci, prea multe merite.”

De ce ne-a atras atenţia acest interviu cu mărturisirile ambasadorului Lazurca? Pentru că nu e vorba de un cetăţean oarecare, ci de un oficial român aflat în misiune diplomatică. Şi pentru că ţara de acreditare este Republica Moldova, în care un diferend canonic româno-rus marchează profund peisajul în care Excelenţa sa „se topeşte”, ca să rămânem la expresia jurnaliştilor de la VIP-magazin. Orice alegere sau preferinţă canonică se pune în balanţă şi conturează adevărata personalitate şi devotamentul celui împricinat. Interviul ne-a atras atenţia şi pentru că reţinusem bine cuvintele atât de adevărate ale preşedintelui Traian Băsescu, pronunţate în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, la 14 aprilie 2009: „A rosti slujba în limba română şi a oficia într-o biserică aparţinând Mitropoliei Basarabiei a fost, adesea, un act de eroism, deşi libertatea religioasă trebuie respectată ca orice drept universal”. Am spus-o şi voi repeta cât va fi nevoie: Mitropolia Basarabiei reprezintă un adevărat test pentru clasa politică. Şi nu este vorba doar de clasa politică de la Chişinău.

Pentru cei care nu cunosc, trebuie să constatăm cu titlu de precizare că parohia „Sfântul Dumitru” din sectorul Botanica a municipiului Chişinău ţine canonic de mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” din cadrul Patriarhiei Moscovei. Parohul bisericii este preotul Pavel Borşevschi.

Parohia este un centru propagandistic important al mitropoliei de obedienţă moscovită, cu care este cofondatoare a publicaţiei „Curierul ortodox” (cu versiunea rusă „Pravoslavnâi vestnik”). Cota de participare la „Curierul ortodox SRL” este următoarea: mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” – 70%, parohia „Sf. Dumitru” – 30%. Redacţia acestui organ de presă este din 1995 şi până azi situată în casa parohială a bisericii „Sf. Dumitru”.

Ambasadorul Lazurca ar fi trebuit să cunoască şi faptul că preotul paroh Pavel Borşevschi a fost principalul actor al lucrării de smulgere a parohiei „Sf. Nicolae” din Chişinău (fosta catedrală provizorie a Mitropoliei Basarabiei între 1992 şi 1999) de sub oblăduirea Patriarhiei Române şi înregistrarea ei în subordinea Patriarhiei Moscovei. El a pus la cale şi a dirijat întreaga operaţiune împreună cu ministrul de atunci (şi de acum, din partea PLDM!) de Interne, generalul Victor Catan, un prigonitor pe faţă a Mitropoliei Basarabiei. Anul trecut am scris despre asta în FLUX şi am publicat şi documente doveditoare, pe care, la timpul respectiv, le reţinuse şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca probe concludente pentru tratamentul discriminatoriu şi destul de sălbatic aplicat Bisericii noastre.

Tot acest preot este mentorul unui grup disident de preoţi din raioanele Călăraşi şi Ungheni care, cu doi ani în urmă (vara lui 2008), au organizat o campanie de denigrare a Înaltpreasfinţitului Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor.

Pentru mine, ca şi pentru multă altă lume, de la Chişinău şi Bucureşti, cu care am discutat zilele acestea, lucrurile sunt clare. Ambasadorul Lazurca şi familia sa, aflându-se fizic în cuprinsul Patriarhiei Române, şi-au făcut, cu de la sine putere, ieşirea de sub omoforul ei şi s-au adăpostit sufleteşte sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru care nutresc o evidentă simpatie. Fascinaţia pentru tot ce este rusesc, de la limbă, literatură, antoponimie, până la laptele concentrat, icrele de lostriţă şi accentul Nataliei Morari, ne este chiar mărturisită! Nu reproşăm însă acest lucru. Luăm act de el şi mergem mai departe la aspectele geoconfesionale.

Faptul că un membru al corpului diplomatic român a intrat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei din preajma Kremlinului, „topindu-se” în acel mediu pe care l-am numit întotdeauna „prizonierat canonic rus”, arată cât se poate de limpede o lipsă de solidaritate şi comuniune directă cu românii ortodocşi persecutaţi şi nedreptăţiţi în continuare de Biserica Rusă şi de guvernul AIE condus de Vladimir Filat, un alt fidel al Patriarhiei Moscovei. Ambasadorul Marius Lazurca este încântat de AIE şi de guvernul Filat, împănat cu tot felul se securişti mai vechi şi mai noi, uitând cu o suspectă uşurinţă că tocmai acest guvern se arată a fi complice făţiş al mitropoliei „întregii Moldove” împotriva Mitropoliei Basarabiei, căreia refuză să-i recunoască până şi unele drepturi acordate de guvernele anterioare, opunându-se restituirii arhivelor sale şi proprietăţilor spoliate de regimul sovietic de ocupaţie.

Ca român ortodox, nu doar topit aici, ci crescut din solul basarabean, nu-mi pot explica, deocamdată, de ce un ambasador al României în Republica Moldova îşi alege subordonarea canonică „la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodor”. Mă întreb legitim şi cu toată îndreptăţirea de ce Excelenţa sa nu este fidel al Mitropoliei Basarabiei, implicit al Patriarhiei Române? Este firesc să aşteptăm un răspuns. Mă mai întreb ce ar fi fost dacă dătătoarea de tonalitate „mama Ala” era de confesiune eterodoxă? Niciodată nu te pui cu gusturile omului, mai ales ale unui ambasador, dar o altă întrebare vine: de ce îi place oare Excelenţei sale Savatie Baştovoi, unul dintre denigratorii activi ai Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhului Daniel? Sper să nu fi fost iarăşi o „recomandare a mamei Ala”, invocată delicat drept scuză pentru propria alegere canonică într-un spaţiu marcat de uzurparea rusească a drepturilor Bisericii româneşti. Văzând alegerea benevolă a reprezentantului oficial al Statului Român, trebuie să înţeleagă românul de rând de la răsărit de Prut că aflarea în comuniune directă – canonică şi euharistică – cu Patriarhia Moscovei în Republica Moldova este un lucru bun şi de urmat? Că Mitropolia Basarabiei şi Patriarhia Română nu mai contează în interfluviul pruto-nistrean, că pot fi tratate ca şi inexistente aici, de vreme ce până şi trimisul Bucureştiului evită o relaţie de comuniune directă cu ele, la ele acasă? A fost reactivarea Mitropoliei Basarabiei un act reparator de dreptate sau ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României nu pune preţ de două parale pe lucrarea noastră, a basarabenilor, şi a Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod din 1992 şi-şi ghemuieşte sufletul la sânul Bisericii moscovite? Ce crede despre asta Centrala, adică Ministerul Afacerilor Externe al României şi ce crede şeful Statului Român? Vor avea ei oare înţelepciunea, inspiraţia şi curajul să reacţioneze adecvat?

Bineînţeles că partea culturală, confesională, lingvistică şi tot ceea ce ţine de identitate şi suflet privesc domeniul privat. Aceasta este regula generală. Dar probabil nu vom greşi susţinând că ea nu li se aplică şi reprezentanţilor oficiali ai Statului Român peste hotare. Mai ales când acest „peste hotare” nu este şi „în străinătate”, ci în „spaţiul nostru cultural comun”. Bineînţeles că şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă Română şi Rusă trebuie să reintre odată şi odată în normalitate. Doar că această normalitate, ca stare de împăcare şi de pace în Hristos, nu se poate sprijini decât pe dreptate şi adevăr. Nu cred însă că acest tip de soluţie ar fi posibil prin aruncarea diplomaţilor români în braţele foarte primitoare ale Patriarhiei din preajma Kremlinului şi ale neosteniţilor ei râvnitori din Republica Moldova. Şi am impresia că, oricât de subiectiv aş fi, nu spun un lucru greşit sau nedrept.

Am fost unul dintre oamenii care s-au bucurat sincer la aflarea veştii despre desemnarea lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador al României la Chişinău. Am insistat ca FLUXUL să-i facă o prezentare cât mai generoasă şi să-i publice unele dintre eseuri, ceea ce s-a şi întâmplat. Bucuria şi speranţa mea erau legate de faptul că acest ambasador tânăr venea dintr-o misiune la Vatican, că ar fi trebuit să fie pe deplin edificat nu doar în chestiuni de teologie, dar şi de geospiritualitate în general şi de geopolitică a Ortodoxiei în particular. Pe cât de mare au fost bucuria şi speranţa mea la început, pe atât de profundă este dezamăgirea de azi.

Am mai avut un sentiment asemănător în cazul antecesorului lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador la Chişinău. Este pentru prima dată când trebuie totuşi să mărturisesc că Excelenţa sa Filip Teodorescu, pe care mi l-am făcut neprieten din cauza veşnicelor lui şicane la adresa Mitropoliei Basarabiei, a fost omul căruia i-am spus în faţă încă acum 3 ani, în ajunul zilei naţionale a României: „Excelenţă, voi fi primul om care se va bucura sincer la încheierea misiunii dumneavoastră la Chişinău. Aştept ziua asta, ca să pot vedea vreodată un ambasador care să iubească Mitropolia Basarabiei cu adevărat”. De ce? Ambasadorul Teodorescu nu ezita să afişeze un soi de dispreţ sincer faţă de Mitropolia Basarabiei, reproşându-i că are pretenţii prea mari, că se dedă ridicării unor „construcţii faraonice”, având în vedere singura Catedrală-mausoleu înălţată în cuprinsul Patriarhiei Române, la Cania, Cantemir, pe Prut, în memoria miilor de ostaşi români căzuţi cu moarte de erou în 1941. I-am spus atunci, cu multă strângere de inimă, ambasadorului Teodorescu: „Excelenţă, nu biserica-mausoleu de la Cania este mare, ci sufletul dumneavoastră este mic”.

De ce oare sufletul ambasadorilor pe care Bucureştiul îi trimite la Chişinău nu poate cuprinde Mitropolia Basarabiei, în care să se topească frumos şi româneşte, chiar dacă în aceste suflete poate încăpea, iată, o întreagă Patriarhie a Moscovei, sora nedreaptă şi prigonitoarea noastră? De ce?

Vlad CUBREACOV
FLUX, 13 octombrie 2010

Personalităţi despre Valentin Mândâcanu

 
                                                                      Revista „Nistru”, pe care o conduceam, (…) a publicat „Veşmântul fiinţei noastre”de Valentin Mândâcanu, cel mai solid articol scris în Basarabia după ‘40 încoace, articolul care a declanşat mişcarea noastră de eliberare…(Dumitru MATCOVSCHI, în LA, 26 ianuarie 2006)

* * *

Înre timp (1988–1991), în Basarabia (…) se petrecuseră evenimente nesperate: limba băştinaşilor (…) devine oficială, începe să se trezească demnitatea naţională a româ­nilor basarabeni, este ales un nou parlament, ce a revenit la însemnele naţionale tradiţionale (stemă, drapel, imn). Eugen Coşeriu urmăreşte cu înfrigurare aceste evenimente, este cuprins de o profundă mândrie pentru neamul său, pentru compatrioţii săi, pentru curajul consăteanului său Valentin Mândâcanu, ce a reuşit să publice (…) articolul de pomină despre limbă şi fiinţa naţională, citeşte tot ce poate răzbi până la Tübingen (…). Marele Coşeriu îşi ia în grabă bilet la avion şi soseşte la baştină pentru a trăi împreună cu conaţionalii săi momentele din acel sfârşit de august 1991…

(Acad. Silviu BEREJAN, prefaţă la cartea lui Eugen Coşeriu „Lingvistică din perspectivă spaţialăşi antropologică”, Chişinău, 1994)

* * *

Dacă suntem acum cei care suntem – vorbitori de limbă română într-un spaţiu vitregit de soartă, cu un spirit naţional hăituit de străini de-a lungul a cinci decenii – acest miracol se datorează şi operei lui Valentin Mândâcanu, Crezului său neclintit, sincerităţii totale, dezarmante, cu care e ataşat de românism.

Vlad POHILĂ
* * *

Eseul „Veşmântul fiinţei noastre” de Valentin Mândâcanu este de-a dreptul epocal. Numărul 4 al revistei „Nistru” (1988), în care a fost tipărit întâia dată, a devenit – chiar atunci – imposibil de găsit; eseul circula în copii făcute la xerox, era discutat cu aprindere şi … lucra la sporirea cunoştinţelor şi a patriotismului nostru. De aceea nu avem nici o îndoială că el e actual şi acum, de vreme ce problemele puse de autor, adevărurile dezvăluite de el, îndemnurile ce transpar din şi dintre rândurile eseului nu sunt pe deplin conştientizate de toţi concetăţenii noştri…

(„Limba română”, nr. 1, 1991. Editorial)
* * *

Basarabenii, români de la Chişinău, au pornit (…) o adevărată revoluţie socială, naţională, spirituală. A pornit aşa cum nu a pornit cea de la Bucureşti–Timişoara–Cluj–Sibiu – de la un text semnat de V. Mândâcanu, publicat în revista „Nistru”, nr. 4 din 1988. (…) Despre ce vorbea acel text cu adevărat revoluţionar? Despre limba română, despre alfabetul latin…

(Paul GOMA. Basarabia. Ed. „Flux”, 2003)

* * *

O etapă hotărâtoare în acest proces de conştientizare, de regăsire colectivă (…) o reprezintă studiul senzaţional al lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre” din numărul din aprilie 1988 al revistei „Nistru”… Odată cu Mândâcanu, începe în Moldova Sovietică o revizuire a istoriei nu numai în ceea ce priveşte limba (…). Doctrina celor două limbi (diferite) s-a prăbuşit doar odată cu articolul amintit al lui Valentin Mândâcanu.

(Prof. Klaus HEITMANN, Heidelberg, RFG. În rev. „Curentul”, nr. 5998, iulie-august 1989, München)

* * *

Schimbul de focuri se înteţeşte în primăvara anului 1988 după apariţia, în revista „Nistru” (nr. 4), a studiului-program al lui Valentin Mândâcanu „Veşmântul fiinţei noastre”, în care se spune răspicat că „batjocorirea limbii materne era şi este însoţită de fetişizarea servilă a limbii ruse”. Articolul spulberă cu vehemenţă cele două mari neadevăruri: dogma limbii moldoveneşti de sine stătătoare şi spectrul limbii române ca duşmană a limbii moldoveneşti.

(Mihai CIMPOI. Basarabia sub steaua exilului, 1994)

* * *

Articolul „Veşmântul fiinţei noastre” din nr. 4 al revistei „Nistru” (…) a dinamitat tot eşafodajul ideologic comunist, care trata alfabetul latin ca pe duşmanul nr. 1 al regimului…

(Iurie ROŞCA, în „Flux”, 29 iulie 2005)
* * *

Trebuie să spun astăzi un cuvânt de sinceră preţuire pentru unul dintre mentorii Mişcării româneşti de eliberare naţională, domnul Valentin Mândâcanu, autorul celebrului eseu „Veşmântul fiinţei noastre”, publicat în revista „Nistru”, care a spart tăcerea şi a rupt zăgazurile ce menţineau problematica lingvistică de la noi în zona tabu.

(Vlad CUBREACOV, în „Flux”, 16 noiembrie 2007)

* * *

În aprilie (1998) s-au împlinit 10 ani de la apariţia poate celui mai important articol din istoria postbelică a eseisticii basarabene, articolul ce a descătuşat simţirea celor de bună-credinţă, declanşând, totodată, rea-voinţa celor care oricum nu aveau să reacţioneze în alt chip. Articolul purta titlul, devenit între timp o sintagmă la îndemâna oricui – „Veşmântul fiinţei noastre”. Autor – Valentin Mândâcanu. Şi-i firesc să fi fost tocmai Valentin Mândâ­canu (cel care ne-a arătat ani de-a rândul, în vremurile „agramaţiilor în floare”, ce bine-i şade cuvântului potrivit la locul potrivit), omul care să readucă în actualitate necesitatea revenirii la veşmântul firesc al limbii noastre – grafia latină. Cu acest articol a început, de fapt, adevărata renaştere a limbii române în spaţiul pruto-nistrean…

(Editorial „Zece ani de nelinişte”. „Basarabia”, nr. 3–5, 1998)
* * *

Tulburătorul eseu „Veşmântul fiinţei noastre” al lui Valentin Mândâcanu, apărut în cele mai importante momente ale luptei pentru dezrobirea noastră naţională, se înscrie de pe acum în letopiseţul dramaticei noastre istorii alături de cel mai frumos poem închinat Limbii Române, semnat de Mateevici. Merită să suporţi toate calamităţile timpului pentru o asemenea pagină.

(Grigore VIERU, în „Flux”, 28 iulie 2000)

* * *

Valentin Mândâcanu este un om spiritual şi tot atât de principial, cu un acut simţ al adevărului şi răspunderii de ceea ce face. La aceste haşuri se mai cer adăugate, obligatoriu, câteva: că-i deschis şi intransigent, corect şi elegant şi în viaţă, şi în scris…

(Vlad POHILĂ, „Glasul naţiunii”, nr. 32, 1995)
FLUX, 23 iulie 2010

Valentin Mândâcanu, românul prin excelenţă

Lăsând ironia la o parte, mă întreb la o adică, de ce oare să fi fost respinsă de Cotroceni, bunăoară, propunerea decorării lingvistului Valentin Mândâcanu, unul din corifeii luptei pentru limba română din Basarabia? Nu găsesc un răspuns valabil.

Mă tem că lingvistul nostru nu s-a putut ridica pe scara preţuirii la nivelul primarului Mistreţ, al valoroasei poete Teodora Rotaru, al fostului director al Agenţiei de stat „Moldpres”, Dumitru Ţâra, sau la cel al valoroasei Alexandra Can, tocmai din cauza faptului că Valentin Mândâcanu, vigurosul şi consecventul luptător pentru sufletul românesc din Basarabia, a fost de la începuturi şi este şi astăzi membru al Partidului Popular Creştin Democrat.

(Vlad CUBREACOV, în „Flux”, 22 mai 2009)