Arhiva

Posts Tagged ‘Frontul Popular din Moldova’

Copilul în plus, Andrei Caramitru

februarie 1, 2020 Lasă un comentariu

Ca să înțelegeți ce monstruozitate este valul neomarxismului ce vine peste România (trece și Prutul dincoace în Basarabia), haideți să vedem ce îndrugă unul care se numește Andrei Caramitru, membru al USR, sfetnic principal al lui Dan Barna și fiu al actorului Ion Caramitru, pe care noi, basarabenii, îl aplaudăm și pe scenele de teatru din Chișinău când acesta se află în turneu pe aici.

Iată ce dă din mintea suferindă a individului, citată de dcnews.ro:

„Să plăteasca toată lumea sănătatea. Să plătească și pensionarii, și părinții care au copii în plus”!

Dacă ăsta reprezintă tineretul european al României noastre, eu mă întreb îngrijorat:

Ce se întâmplă cu România noastră?

Dacă ăsta este fiul lui Ion Caramitru, pe care-l vedeam la braț cu Iliescu în timpul revoluției române din 1989 și pe care l-am întâlnit și pe la sediul Frontuilui Popular din Moldova la începutul anilor nouăzeci, venit, din câte înțelegeam, să ne ajute să scăpăm de ocupaia bolșevică, mă întreb:

De ce nu l-a ajutat și pe fiu-său să iasă de sub aceeași ocupație?! O fi acesta un copil în plus al distinsului artist revoluționar?!

Și în turul II: Numai nu Iohannis!

noiembrie 11, 2019 Un comentariu
Pentru mine, basarabeanul, și pentru turul II al alegerilor din România rămâne în vigoare îndemnul „Numai nu Iohannis!”!
 
Pentru că Klaus Iohannis a demonstrat, cu vârf și îndesat, în cei cinci ani cât a stat la Cotroceni, după ce, în 2014, am votat și eu cu el, că nu are nicio treabă cu problemele și suferințele basarabenilor și ale tuturor românilor din teritoriile românești înstrăinate!
 
Și pentru că Klaus Iohannis a ofensat, în modul cel mai brutal posibil, Biserica Ortodoxă Română, pentru inițierea, promovarea și susținerea exemplară a Referendumului Familiei de acum mai bine un an, și i-a insultat, cu aceeași ură în sufletul lui, pe cele aproape patru milioane de români care au ieșit la Referendum și care au sprijinit prin votul lor familia tradițională formată din soț și soție, numindu-i „fanatici religioși”!
 
Prin atacul mârșav asupra Bisericii Ortodoxe Române și enoriașilor ei, Președintele Iohannis și-a bătut joc și de noi, credincioșii Mitropoliei Basarabiei, singura instituție românească reactivată, prin grija, răbdarea și efortul exemplar și îndelungat al Prea Fericitului Patriarh Teoctist și al echipei noastre de la Frontul Popular din Moldova (aceasta fiind una din principalele revendicări ale Mișcării Românești din stânga Prutului de până și după dispariția imperiului sovietic), după ocuparea Basarabiei de la 1944 de către trupele bolșevice ale Moscovei!
 
Iată de ce, în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din România, eu, aici la Chișinău, sunt pus în situația să aleg între a vota cu cel de-al doilea candidat, Viorica Dăncilă (mai puțin mă interesează partidul pe care aceasta îl reprezintă) și a nu ieși la vot!
 
Dar ieșirea la vot, în asemenea circumstanțe, se constituie într-o acțiune românească de mobilizare și consolidare a segmentului unionist din stânga Prutului!

DE CE MERG CU PL-ul

ianuarie 29, 2019 Lasă un comentariu
 
De ce am acceptat să merg în alegeri pe o circumscripție uninominală din partea Partidul Liberal, sunt întrebat!
 
Pentru că PL-ul, al cărui membru nu sunt, este singura entitate politică de orientare românească din stânga Prutului care mi-a făcut această invitație.
 
Pentru că, prin acest gest, echipa condusă de fostul primar al Chișinăului, Dorin Chirtoacă, și-a arătat respectul și prețuirea pentru mine și colegii mei din Partidul Popular Creștin Democrat, singura organizație politică al cărui membru am fost și am rămas, denumirea căreia se află confiscată în prezent de un grup minuscul în frunte cu I. Roșca, dovedit a fi unealtă a serviciilor secrete ruse.
 
Pentru că o bună parte a foștilor mei camarazi de la PPCD, trădați de Roșca, au sprijinit prin votul lor, în ultimii ani, inclusiv la îndemnul meu, demersul politic al PL-ului, organizație ce-și are rădăcinile, ca și PPCD-ul, în fostul Front Popular din Moldova, expresia Mișcării Românești din stânga Prutului ce-și are începutul la sfârșitul anilor optzeci ai secolului trecut.
 
Pentru că atât PPCD-iștii, cât și PL-iștii au fost și au rămas frontiști!
 
Pentru că, frontiști fiind, nu vom accepta ca sângele vărsat de frații noștri în războiul de la Nistru, declanșat de Moscova, să fie câlcat în picioare de hoții și jefuitorii de azi care au pus stăpânire pe Patria noastră!
 
Pentru că, frontiști fiind, nu vom admite un Kozak-2 în Basarabia!
 
Pentru că avem cu toții un ideal comun suprem: Reîntregirea Neamului Românesc!
 
Iar pentru asta, pentru Reîntregirea Neamului Românesc, avem nevoie, aici în Basarabia, de o clasă politică cu credință în Dumnezeu și conștiință românească!
 
Așa să ne ajute Dumnezeu!

ACUM DA PAS și spiritul frontist

decembrie 16, 2018 Lasă un comentariu

ACUM câteva zile, M. Sandu și A. Năstase salutau cu zâmbetul pe buze, neîntrebați de nimeni, unul – printr-un comunicat oficial al PAS, iar cel de-al doilea – pe Fb, ruperea zgomotoasă de PL a încă unui supărat și aderarea acestuia la blocul lor electoral, zis de opoziție.

Astăzi, după ce PL-ul a decis, statutar, să meargă la viitoarele alegeri împreună cu blocul ACUM, M. Sandu și A. Năstase nu mai dau semne de salut, ci reacționează sec, în doi peri, prin vocea unei purtătoare de cuvânt:

„Am aflat din presă despre decizia Consiliului Republican al PL. Astăzi a fost creat Blocul ACUM DA PAS și constituit Consiliul politic al blocului electoral, care va decide pașii următori, inclusiv în raport cu potențialii candidați, ce vor face dovada integrității și corespund criteriilor meritocrației”.

E un semn clar că binomul M. Sandu – A. Năstase, pretins de opoziție, în spatele căruia se află o altă structură mafiotă, rivală celei aflate azi la guvernare, nu va accepta, din tot felul de motive, o formulă de participare la alegeri alături de o entitate politică de respirație românească (aici și ACUM nu mai țin argumentele legate de atitudinile rezervate față de M. Ghimpu ori față de aflarea, temporară, a PL-ului la guvernare alături de PD)!

Motivul neacceptării formațiunii lui Chirtoacă în blocul amintit este cu totul altul.

PL-ul este la ora actuală singura echipă politică din RM care provine (și datorită lui M. Ghimpu) din fostul Front Popular din Moldova!

Tocmai din acest considerent o bună parte, dacă nu majoritatea, din membrii și susținătorii PL-ului au fost și au rămas frontiștii, foști membri ai PPCD, formațiune de respirație românească, explodată și eliminată de pe scena politică cu concursul banditesc al lui I. Roșca, care s-a dovedit a fi unealtă a serviciilor rusești.

Anume spiritul frontist este cea mai de temut amenințare atât pentru puterea de la Chișinău, cât și pentru așa-zisa opoziție, neomarxistă, de aici, ambele implicate în jefuirea sistemului bancar al basarabenilor cu concursul structurilor securiste ale Moscovei.

ȚARA noastră, tinerețea noastră!

decembrie 2, 2018 Lasă un comentariu

De Centenar, nu pot să nu-mi amintesc cu pioșenie de toți colegii din echipa Redacției publicației noastre profund românești, ȚARA!

Vă îmbrățișez din toată Inima, Lilia Stegărescu, Liliana Armașu, Grubii Lilia, Elena Stratulat, Mihai Pascaru, Petru Bogatu, Ion Preașcă, Aureliu Cornescu, Ludmila Gorgos, Marcela Gafton, Viorica Zaharia, Iurie Babii, Elena Viziru, Elena Sajin, Andrei Grumeza, Pavel Brădescu, Margareta Apostol, Leonid Andrieș, Sergiu Mocanu, Veaceslav Plugaru, Gheorghe Budeanu, Ilie Lupan, Mihai Molodoi etc, etc (să mă ierte cei numele cărora îmi scapă în aceste clipe…).

Gândul meu se îndreaptă de asemenea către confrații noștri de la ȚARA, care au plecat atât de tineri de printre noi: Virgil Bohanțov (cel care a „extras” din publicistica lui Eminescu citatul emblematic „Suntem români și punctum!” și a insistat să-l imprimăm pe harta României Mari de pe frontispiciul publicației, pentru care am fost dați în judecată de prietenul lui Roșca, dughinistul Boris Marian), Ion (Nelu) și Stela Butnaru, Vicu Tomencu, Sergiu Cucuietu, Petru Poiată, Oleg Galițev (redactorul ediției de limbă rusă a ȚĂRII)…

Dumnezeu să-i odihnească!

ȚARA noastră, tinerețea noastră!

La mulți ani, România!

1 Decembrie 2018

Răspuns domnului Dumitru Diacov

noiembrie 3, 2018 Lasă un comentariu
Dumitru Diacov îmi răspunde la intervenția mea de ieri pe Fb pe marginea declarației dânsului în legătură cu refuzul PD-ului, al cărui președinte de onoare este, de a vota introducerea glotonimului „limba română” în Constituție.
„Stefan Secareanu, si asta vorbeste asistentul lui Rosca, colaboratorul de la Sputnik, care ani la rand au muls serviciile romanesti, iar acum, impreuna cu fostul lui sef, ii slujesc pe cele rusesti. Bravo Secareanu, tu esti adevarat exemplu de slujire… a celora, care te platesc!”, scrie Diacov pe Fb.
Domnule Dumitru Diacov, eu nu am fost asistentul lui Roșca! Niciodată! Eu nu am fost asistentul nimănui de când sunt pe fața pământului ăsta.
Eu am fost și sunt membru al PPCD, succesor al Frontului Popular din Moldova, organizație politică de respirație creștină și românească, pe care am slujit-o din toată inima mea și pe care Roșca a trădat-o, confiscându-i numele și proprietățile. Amănuntele și argumentele în acest sens au fost expuse de mine în intervențiile mele publice.
Din contră, „asistentul” pe linie securistică al lui Roșca ai fost și ai rămas dumneata!
În anul 2011, an în care eu am călcat ultima dată pragul sediului PPCD din str. Nicolae Iorga 5, dumneata mergeai acolo, împreună cu Voronin, să-l feliciți pe Roșca cu ocazia celor 50 de ani ai lui și să-i duci buchetul de flori și coniacurile nomenklaturiste.
31 octombrie 2011, sediul PPCD din str. Nicolae Iorga. V. Voronin și D. Diacov felicitându-l pe I. Roșca cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani.
Eu nu am „slujit serviciile rusești”, cum insinuezi dumneata.
„Serviciile rusești” sunt „slujite” de dumneata împreună cu Roșca!
El, Roșca, la Sputnik-ul lui Putin, fapt despre care am scris de atâtea ori, iar dumneata acolo în Parlament, în Comisia de cultură și mass-media, al cărei membru ești, și cu acordul căreia Sputnik-ul lui Putin acționează nestingherit pe teritoriul Republicii Moldova (inclusiv pe banii BEM furați de Shor, pe care dumneata îl protejezi să nu ajungă la pușcărie)!
Nu te-am auzit niciodată să iei atitudine în legătură cu activitatea diversionistă a rețelei Sputnik în țara noastră! Așa cum nu te-am auzit să iei în general vreo atitudine față de agresiunile și acțiunile Moscovei împotriva Republicii Moldova prin intermediul regimului separatist de la Tiraspol și armatei rusești staționate ilegal pe teritoriul nostru național!
Pentru că ați servit și serviți aceleași interese, ale Moscovei, fapt pentru care Kremlinul îți plătește azi pensie! Pensia de securist la ambasada URSS din București sub acoperirea de corespondent TASS.
Ești pensionarul lui Putin!
Insinuezi că eu aș fi profitat de banii statului român? Singurii bani românești de gestionarea cărora am fost responsabil, cu toate dările de seamă contabilicești de rigoare, au fost cei acordați oficial de statul român, prin intermediul Ministerului Culturii, pentru susținerea publicației ȚARA, al cărei redactor-șef și director am fost.
Roșca, colegul dumitale pe linia KGB-ului, a profitat de banii statului român, o știi doar dumneata și tot KGB-ul în interesul căruia aceștia au fost cheltuiți.

Petru Lucinschi, cetățean al României împotriva căreia a acționat!

 

 

 

 

Petru Lucinschi, simbolul antiromânismului promovat de regimul sovietic în Basarabia ocupată, a devenit cetățean al României!

 

Intuiesc că astfel este răsplătit personajul-cheie al KGB-ului sovietic pentru executatrea exemplară a misiunii pe care acesta a avut-o în declanșarea și desfășurarea pe teritoriul României a tragicelor evenimente din decembrie 1989.

 

În toamna lui 1989, sub umbrela „perestroicii” lui Gorbaciov și a dezghețului „democratic” pe care aceasta l-a provocat în stânga Prutului, Lucinschi, factor de încredere în cadrul conducerii URSS de atunci, este parașutat de Kremlin în fruntea filialei PCUS de la Chișinău, Partidul Comunist al Moldovei (în locul lui Semion Kuzmici Grossu), având ca sarcină „schimbărea la față” a lui și „democratizarea întregii societăți moldovenești”.

 

Aducerea lui Lucinschi la Chișinău a fost precedată de un șir de acțiuni provocatoare puse la cale de KGB-ul local prin intermediul uneltelor sale plasate în rândurile sau chiar în fruntea Frontului Popular, cea mai răsunătoare dintre acestea fiind incendierea, în timpul unei ample demonstrații, a clădirii Ministerului de Interne, unde pe post de ministru se afla un alt ștab comunist, Vladimir Voronin.

 

De fapt, provocările KGB-ului de la Chișinău din toamna lui 1989 se constituiau în pretexte pentru schimbarea lui Grossu cu Lucinschi la conducerea Partidului Comunist al Moldovei, schimbare revendicată mai ales de „intelectualitatea lui Lucinschi” în cadrul acțiunilor de protest organizate de Frontul Popular.

 

Anume în acea toamnă a lui 1989, odată cu aducerea lui Lucinschi la Chișinău cu câteva luni înainte de declanșarea „revoluției” române din 22 decembrie, lua amploare un alt fenomen: invadarea teritoriului României cu „turiști sovietici”, agentura KGB-ului care avea să provoace, împreună cu elementele lui din cadrul structurilor de forță românești, acțiunile diversioniste soldate cu numeroase victime în rândul populației, cu debarcarea și uciderea cuplului Ceaușescu și, în definitiv, cu instalarea la putere pe malul Dâmboviței a FSN-ului în frunte cu „gorbaciovistul” Ion Iliescu. „Turiștii sovietici” din RSS Moldovenească aveau un rol esențial atunci pentru că erau cunoscători ai limbii române.

 

Trecerea Prutului de către „turiștii sovietici” avea să se întețească în chiar timpul evenimentelor „revoluționare” de la București, evenimente care au determinat crearea de către Lucinschi la Chișinău a unui Comitet pentru susținerea Revoluției Române, conducerea căruia era exercitată de prim-vicepreședintele „Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești”, Mihail Platon. Sub diriguirea acelui Comitet, au fost organizate și trimise peste Prut atunci coloane întregi de TIR-uri cu „ajutoare pentru frații români”. Nu-ți venea a crede ce se întâmpla: peste noapte, ca la un ordin anume, pe cei mai înveterați antiromâni îi pălise dragostea față de „frații români”! Coloanele de TIR-uri erau însoțite, bineînțeles, de echipe bine școlite în ale „frăției românești”.

 

Îmi revin în memorie acele evenimente și dintr-un alt motiv.

 

Pentru că printre cei cărora li s-a permis atunci să treacă nestingherit hotarul de la Prut se aflau mulți ziariști, dar și unii dintre colegii de la Frontul Popular, am încercat și eu, în chiar ziua de Crăciun, 25 decembrie 1989, să trec Prutul. Nutream o dorință de nedescris s-ajung, întâi și-ntâi, la Câmpulung Mușcel, acolo unde se aflau mătușă-mea, sora lui taică-meu, și cele patru fiice ale ei, refugiate din Basarabia în vara lui 1944. Din cei cinci câți ne-am pornit cu un „Jiguli” spre vama Ungheni (Iurie Roșca, Vasile Năstase, Sergiu Burcă, șoferul și proprietarul mașinii, numele căruia îmi scapă acum, și subsemnatul), au trecut Prutul doar primii trei, eu și șoferul făcând cale întoarsă spre Chișinău a doua zi, după ce personajul care ne-a întâmpinat (din câte am înțeles atunci, Roșca „aranjase” călătoria noastră) și care asigura trecerea hotarului (cu locomotiva trenului) , Vasile Pavlovici Calmoi, șeful filialei KGB Ungheni, nu a mai apărut să ne invite să urcăm în locomotiva trenului, așa  cum o făcuse cu ceilalți trei condrumeți ai nostri. Pentru că înghețaserăm de-a binelea de atâta așteptare și eram și obosiți, hotărâsem să  luăm o cameră la hotelul din Ungheni. Acolo am și urmărit la televizor (pe malul Prutului se prindea TVR-ul), în acea noapte de Crăciun,  executarea lui Nicolae și Elena Ceaușescu, crimă care m-a marcat atât de mult încât nu am mai putut închide  un ochi până dimineața când am plecat înapoi spre Chișinău.

 

Voi reveni la subiectul de la Ungheni din 25 decembrie 1989 poate cu altă ocazie. Tot așa cum va trebui să nu trecem cu vederea un alt subiect interesant: Podul de flori din 1990, admis și organizat din „bunăvoința” acelorași structuri ale KGB-ului nu din respect pentru sentimentul profund de frățietate al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci cu scopul repatrierii miilor de agenți ai KGB-ului care nu apucaseră să revină din misiunea pe care au avut-o de îndeplinit pe teritoriul României începând cu toamna lui 1989 sau poate chiar mult mai de demult!

 

Acum însă continui să mă întreb, cum mă întrebam și atunci, în ziua de Crăciun 1989: de ce unii dintre  basarabeni, printre care și colegi de-ai mei de la Frontul Popular, au fost admiși și ajutați de KGB-ul de la Chișinău să intre pe teritoriul României în timpul „revoluției române” din 1989, iar alții, printe care și eu, nu s-au bucurat de asemenea „privilegii”?

 

Tot așa continui să mă întreb acum, când citesc știrea despre acordarea cetățeniei române lui Petru Lucinschi:

 

De ce un exponent al regimului criminal de ocupație, regim care a exterminat  milioane de români din teritoriile românești ocupate pentru „vina” de a fi români, regim pe ale cărui rădăcini se menține neclintit și azi în stânga Prutului același SISTEM ANTIROMÂNESC, ajunge să obțină calitatea de cetățean (aproape „de onoare”, aceasta este impresia creată după felul în care ne este prezentată știrea însoțită de poze ale Lucinschi cu foștii președinți ai României) al României?

 

Statul român dispune cumva de un criteriu, de o condiție, una fundamentală, care ar fi să fie pusă în fața celui care dorește să-și redobândească cetățenia română: condiția de a nu fi acționat, niciodată în viața lui și sub nicio formă, împotriva României și identității noastre românești?!

 

 

Constantin Corneanu: LISTA KGB-ului PENTRU REPUBLICA MOLDOVA

februarie 25, 2018 Un comentariu

                                                                        Mihail Gorbaciov, Vladimir Putin, perestroika

Pe 27 mai 1988 se va desfăşura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă şi nereprezentativă delegaţia din partea PCM la Conferinţa a XIX-a de la Moscova şi îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualităţii de creaţie moldoveneşti şi ale tuturor forţelor din republică ce aderă la restructurare“.

Uniunea Scriitorilor din RSSM îşi manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluţionarul PCUS – partidul restructurării” şi cerea să fie invitaţi la Conferinţă „scriitorii comunişti moldoveni I. Hadârcă şi D. Matcovschi”. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mişcări Democratice din Moldova în susţinerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de iniţiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creaţie şi din sfera ştiinţei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezenţa reprezentanţilor CC al PCM, s-a desfăşurat şedinţa de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere şi s-a dat publicităţii un Apel către Conferinţa a XIX-a a PCUS. În jurul apariţiei şi activităţii acestei Mişcări Democratice din Moldova în susţinerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de iniţiativă al MD-ului şi a evoluţiilor acestuia pe scena politică de la Chişinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfăşurată cu încetinitorul şi care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.

Moscova voia dizolvarea RSSM

Istoricul Anatol Moraru susţine că evoluţia evenimentelor din RSSM a provocat nemulţumire şi îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost preşedinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcţia de secretar al CC al PCUS şi responsabil în faţa Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chişinău a ex-preşedintelui KGB. „La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situaţiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, şi convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noştri aştepta indicaţii de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluţionarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanţii organelor de informare în masă şi ai uniunilor de creaţie, să îmbunătăţim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relaţiile interetnice”, mărturisea fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid şi de stat de la Chişinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menţionând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privinţă” astfel încât „«Limba naţională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învăţată»”. Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situaţiei din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce priveşte viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menţinerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forţelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potenţialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condiţiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaţilor Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegaţia RSSM a avut o întâlnire, în prezenţa preşedintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană şi românească. Capitala va fi la Chişinău şi nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaştere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămiţarea şi dizolvarea RSSM. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea şi o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susţine istoricul Anton Moraru.

 

Crearea Fronturilor Naţionale

Referindu-se la rolul şi locul acestor „neformali” în contextul evoluţiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mişcările neoficiale considerau şi ele politica lui Gorbaciov – glasnosti şi perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei şi înfăţişându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mişcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii şi să pună bazele renaşterii culturii naţionale în cadrul restructurării politice şi economice”. Apariţia Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experţi şi de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică naţională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naţionale?”. Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi”.

În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mişcarea de Emancipare Naţională din Letonia, urmată de constituirea în aceeaşi lună a Mişcării Naţionale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanţi ai mişcărilor naţionale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia şi Georgia au format un Comitet de coordonare al Mişcărilor Naţionale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga şi Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul şi sub oblăduirea PCUS şi al KGB, totuşi, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influenţa PCUS, elaborându-şi propriile strategii şi devenind sursa unor veritabile partide politice.

                                                    Manifestaţie pentru independenţa Estoniei (1989)

 

Lista KGB-ului pentru Republica Moldova

Naşterea mişcărilor „neformale” în spaţiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat şi generator de mari semne de întrebare în condiţiile apariţiei articolului lui Nicolae Dabija în săptămânalul Literatura şi Arta din 15 aprilie 2004, respectiv Killerii redeşteptării naţionale. Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chişinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Şevciuk din KGB. În august 1988, maiorul Alexandr Şevciuk, ofiţer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mişcărilor Naţionale din republici, va sosi la Chişinău cu misiunea de a investiga MD-ul, şi, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mişcări – opinează istoricul Anton Moraru -, monitorizarea liderilor şi controlul asupra lor, iar în caz de necesitate şi compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mişcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mişcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.

În Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Şevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere şi care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM. Lista a fost prezentată CC al PCM cu menţiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare. Pe listă figurează următoarele persoane:

1) Balmuş Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;

2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluţa”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ RSSM;

5) Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-şef al postului naţional de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;

8) Deordiţa Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;

9) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-şef al Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti;

10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultăţii de Jurnalistică din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul şefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;

12) Kosarev Valeri Dimitrievici – şef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizaţiei de partid pe probleme de ideologie;

13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;

14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – şef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Ştiinţa” al AŞ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator ştiinţific superior al redacţiei Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, membru al PCUS, secretarul organizaţiei de partid;

19) Roşca Iuri Ivanovici – colaborator ştiinţific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM, membru al PCUS;

22) Ţurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;

23) Ţurcanu Andrei Afanasievici – colaborator ştiinţific al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM (menţiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);

24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcţiei „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;

25) Ciobanu Ion Iacovlevici – şeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.

                                                                               Cenaclul „Alexei Mateevici”, 1988

 

În dosarul din Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova se mai află un document, nesecret, privind componenţa activului MD-ului, respectiv:

1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura şi Arta”;

2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AŞ a RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluţa”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Istorie al AŞ a RSSM;

5) Burca Serghei Fiodorovici – şef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – şeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

8) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-şef al Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti;

9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultăţii de Jurnalistică din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul şefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;

11) Kosarev Valeri Dimitrievici – şef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizaţiei de partid pe probleme de ideologie;

12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;

13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

14) Gheorghiţa Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creaţie;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – şef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Ştiinţa” al AŞ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator ştiinţific superior al redacţiei Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, secretarul organizaţiei de partid;

19) Roşca Iuri Ivanovici – colaborator ştiinţific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM;

22) Ţurcanu Andrei Afanasievici – colaborator ştiinţific al Institutului de limbă şi literatură al AŞ a RSSM;

23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcţiei „Moldliftomontaj”;

24) Ciobanu Ion Iacovlevici – şeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;

25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Speţstroimehanizaţia”.

Prezenţa acestor cetăţeni ai RSSM pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chişinău, şi CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceştia erau agenţi secreţi sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte. În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM şi KGB, pentru a conduce şi influenţa acţiunile MD-ului. Menţionez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustraţia, sperietoare pentru oamenii ruşilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006). În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roşca (Documente şi materiale.1988-1994, vol. 1, Chişinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de iniţiativă). Pe listă se aflau:

1) Grigore Vieru, poet;

2) Andrei Ţurcanu, poet, critic literar;

3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-şef al revistei „Nistru”;

4) Mihai Grecu, pictor;

5) Alexandr Brodschi, poet, traducător;

6) Dumitru Tanasoglu, scriitor;

7) Ion Hadârcă, poet;

8) Sergiu Burcă, şef de secţie la Muzeul „D. Cantemir”;

9) Iurie Roşca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;

10) Vasile Năstase, jurnalist;

11) Ion Ţurcanu, candidat în ştiinţe istorice, redactor-şef la editura „Cartea moldovenească”;

12) Ion Dediu, doctor, profesor, şeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);

13) Leonida Lari, poetă;

14) Virgil Zagaievschi, jurnalist;

15) Nicolae Dabija, poet;

16) Valeri Kosarev, jurnalist, şef de secţie la revista „Comunistul Moldovei”.

                                                                                   O voce a conştiinţei naţionale, poeta Leonida Lari

                                                                                        Poetul Grigore Vieru la Putna (1989)

Pe lista maiorului KGB Alexandr Şevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari şi Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceştia să mai facă parte din conducerea Mişcării de Renaştere Naţională. Rezultatul final al operaţiunii maiorului KGB Alexandr Şevciuk rămâne, totuşi, învăluit în mister… iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor îşi va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Iniţiativă al MD-ului. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul şi Statutul FPM şi a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roşca, Ion Ha­dârcă, A. Ţurcanu, A. Şalaru.  

Sursa: adev.ro/o3q31b

 

Constantin Corneanu este un istoric și specialist român în geopolitică. Este membru fondator și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice “Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009. Anterior fondării AESGS, a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova (1 iunie 2004 – 31 iulie 2007) și jurnalist la Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naționale în cadrul redacției TV Pro-Patria (1999 – 2000) și la Observatorul Militar (2000 – 2004). Are o experiență de peste 15 ani în domeniul analizei relațiilor internaționale, aria sa de expertiză incluzând afaceri externe și politici de securitate, cu precădere în spațiul ex-sovietic, precum și relația dintre Republica Moldova și România. Este doctor în istorie din 2003 cu o teză legată de geopolitica României în epoca celui de Al Doilea Război Mondial. A absolvit Colegiul Național de Apărare (1998) și Facultatea de Istorie (1994) a Universității București. A publicat lucrările: Sub povara marilor decizii (ediția a I-a la Editura Scripta, București, 2007 și ediția a II-a la Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013); Victorie însângerată. Decembrie 1989 (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014), precum și numeroase articole științifice apărute în revistele Europa XXI, Revista de Istorie Militară, Document (Buletinul Arhivelor Militare Române), Dosarele Istoriei, Istorie și Civilizație, Historia, Lumea Magazin. A fost nominalizat la Marele Premiu al Clubului Român de Presă pentru talk-show pe anul 2000 cu  producția de televiziune Balcanii în flăcări. Co-editor al volumului Prăbușirea Imperiului Sovietic. „Lecții” în retrospectivă (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012). În perioada 1 martie 2010 – 10 august 2015 a fost cercetător în cadrul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și membru al Consiliului Științific al acestei instituții. A publicat numeroase studii, articole și editoriale dedicate Revoluției Române din Decembrie 1989 din calitatea de cercetător și Director Editorial al publicației Caietele Revoluției (2012). Membru al Clubului Militar Român de Reflecție Euroatlantică.  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Corneanu)

 

Despre misiunea „plutonului unionist” al lui Plahotniuc

septembrie 13, 2017 Lasă un comentariu

 

În comentariul său pe marginea postării mele de ieri pe Fb „Cea mai grea misiune pentru „plutonul unionist” al lui Plahotniuc: să asigure votul anti-Chirtoacă!”, bunul meu prieten și frontist de la Cimișlia, Tudor Pozneac, scrie:

„D-le Secăreanu,Vă respect foarte mult, dar nu înţeleg această băgare a unioniştilor în buzunarul lui Plaha. Chiar dacă sunteţi reticent faţă de d-l Şalaru, nu cred, sub nicio formă, că acesta, dar şi d-l Băsescu ar face jocul lui Plahotniuc, deci, într-un final, al ruşilor! Cât priveşte acest nefericit referendum, trebuie să îndemnăm de această dată moldovenii să-şi manifeste pe deplin „virtutea” de a nu merge la votare, lăsând de fiecare dată ca străinii să le hotărască soarta. Eu cred că boicotarea acestui referendum ar salva Capitala, dar şi Ţara!”.

Frate Tudor, în legătură cu cele subliniate de Dumneata, aș vrea să precizez următoarele:

Nu eu îi bag în „buzunarul lui Plaha”, ei s-au „născut” acolo! Aici nu este vorba de toți unioniștii din stânga Prutului, ci doar de „plutonul unionist” pe care și l-a aliniat  gruparea oligarho-securistă condusă de Plahotniuc pentru a dezbina segmentul unionist din Basarabia și a-și consolida controlul asupra acestuia.

Puzderia de „partide unioniste” în frunte cu Hadârcă, Guțu, Șalaru, rupte, după 2009, din PL, este „creația” acestei structuri care reprezintă SISTEMUL antiromânesc rămas neclintit din timpul regimului sovietic de ocupație.

După eliminarea PPCD-ului de pe scena politică (cu concursul direct al rețelei KGB-ului în frunte cu Roșca din interiorul echipei noastre), ținta SISTEMULUI a devenit PL-ul lui Ghimpu, ultima entitate politică de respirație românească cu puternice rădăcini  în fostul Front Popular din Moldova, expresia vie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia de la sfârșitul anilor optzeci ai secolului trecut, care a pledat fără șovăire pentru afirmarea deschisă și neîncetată a identității românești a teritoriilor acaparate de imperiul sovietic de la România în urma odiosului Pact Ribbentrop-Molotov și pentru revenirea acestor teritorii la Patria-mamă.

Anume din aceste considerente, nicio structură politică care promovează ideea de unitate românească, așa cum a fost PPCD-ul sau cum este PL-ul acum (care are și reprezentare parlamentară, dar și mandate importante în structurile administrației locale, inclusiv în municipiul Chișinău), nu va fi lăsată să devină factor decident în cadrul puterii. Din contră, vor fi aplicate toate metodele specifice ale SISTEMULUI pentru anihilarea și înlăturarea acesteia de pe scena politică, cea mai concludentă în acest sens fiind metoda dezbinării prin ruperea elitelor  și crearea, în urma șantajării sau coruperii lor, a noilor „partide unioniste”.

 Referitor la „reticența mea față de Băsescu”, voi spune următoarele:

Nu sunt reticent față de el, de Băsescu.  Sunt reticent față de pașii și acțiunile lui pentru dezbinarea unioniștilor basarabeni. Metodele lui de dezbinare în dreapta Prutului le-a aplicat cu brio și în stânga Prutului, acestea suprapunându-se perfect cu cele ale SISTEMULUI oligarho-securist de la Chișinău. Mai mult, nenumăratele lui declarații referitoare la problema conflictului transnistrean au turnat de-a dreptul apă la moara rușilor, iar ciudatele și insistentele lui aventuri cu „cetățenia moldovenească” s-au soldat doar cu și mai multa incitare a spiritelor antiromânești și consolidarea partidei putiniste în stânga Prutului.

Lipsa până la această oră a unei  reacții din partea lui Băsescu ca „președinte de onoare” al unui partid care se vrea „al unității naționale”, sclipuit de curând la Chișinău, față de atacurile și abuzurile declanșate de guvernarea Plahotniuc asupra singurului partid unionist cu reprezentare parlamentară din stânga Prutului (PL) și asupra primarului general (unionist) al Chișinăului, dar și unele gesturi de încurajare a regimului Plahotniuc pentru eliminarea liberalilor de pe scena politică, gesturi venite din partea unor reprezentanți ai „unității naționale”, mă întăresc în ideea că fostul președinte al României se află într-o anume relație cu gruparea guvernantă de pe malul Bâcului.

Cât privește „nefericitul referendum” pus la cale de partida KGB-ului Dodon-Plahotniuc-Leancă împotriva primarului general D. Chirtoacă, acesta are drept țintă înlăturarea partidei românești de la conducerea capitalei și trecerea acesteia sub controlul total al grupărilor oligarho-securisto-putiniste de la guvernare.

Referendumul anti-Chirtoacă, dacă va avea loc, se va constitui într-un adevărat test pentru toți basarabenii care-și afirmă identitatea românească și, sunt sigur, într-un exercițiu de consolidare a rândurilor unioniștilor.

 

Mihai Ghimpu, ultimul frontist din Parlament!

Vot comun al PD-ul lui Plahotniuc, socialistilor lui Dodon, comuniștilor lui Voronin în ședința de azi a Parlamentului?

Nimic surprinzător! Asta este de fapt majoritatea care a dominat Parlamentul de la Chișinău de la Independență încoace!

Acesta este de fapt Partidul Comuniștilor lui Voronin care a intrat în Parlament cu 71 de mandate în 2001!

Și „socialistul” Dodon, și „democratul” Plahotniuc sunt creaturile lui Voronin!

Aceasta este de fapt majoritatea ”moldovenească”, neromânească sau antiromânească din Parlamentul RM.

Din cauza acestei majorități, de fapt, nu sunt anunțate rezultatele definitive ale ultimului recensământ potrivit cărora numărul românilor declarați în stânga Prutului a crescut substanțial fiind o amenințare pentru această majoritate!

Din cauza acestei majorități nu poate să se desfășoare procesul firesc al Unirii! Sfatul Țării 2 este, de fapt, o emanație a acestei majorități menită să compro0mită idealul Unirii între cele două maluri ale Prutului!

Această majoritate menține de fapt regimul separatist criminal de la Tiraspol timp de peste 25 de ani!

Această majoritate, de fapt, este autorul evenimentelor sângeroase din 7 aprilie 2009!

Această majoritate, de fapt, dictează jocurile în Basarabia de azi!

Cel mai bine înțelege această situație Mihai Ghimpu, care le-a dat azi o replică exemplară!

Este situația exactă din primii ani ai Mișcării de Eliberare Națională când Frontul Popular din Moldova se confrunta cu Interfrontul Kremlinului!

Mihai Ghimpu este ultimul frontist din Parlamentul de la Chișinău!

De asta vor să-l dea jos!

De aici atacurile mârșave, bine concertate din ultimele zile împotriva primarului general al Chișinăului, Dorin Chirtoacă, și miniștrilor liberali Anatol Șalaru, Corina Fusu și Iurie Chirinciuc…

Mihai Ghimpu și pigmeii de sub poala Nataliei Morari

decembrie 30, 2015 Lasă un comentariu

ghimpuprimaprima-1024x756

Atacuri mai murdare ca niciodată asupra lui Mihai Ghimpu și echpei sale…

Pigmeii de sub poala baghirovită a Nataliei Morari îi tot dau lecții de comportament politic lui Mihai, insinuând o închipuită trădare din partea acestuia dacă Ion Sturza va fi respins la votarea din parlament din 4 ianuarie 2016.

Mă uitam la ei cum îl lăudau pe Sturza la o emisiune și, în aceeași clipă, în prezența acestuia, în același studiou de televiziune echidistantă, îl huleau pe Ghimpu, care-i cu votul, și care vot, după ei, trebuie dat fără crâcnire candidatului salvator de națiune! (Cum poți să-i cerșești omului votul și în aceeași clipă să dai cu piciorul în el? Un mai mare deserviciu nu i-a făcut altcineva lui Sturza!)

Da! De votul echipei lui Mihai Ghimpu depinde acum soarta Republicii Moldova!

De votul lui Mihai depinde acum ce se va întâmpla în câteva zile: vom avea un nou guvern, ”al lui Plahotniuc”, sau vom bâga țara în alegeri anticipate!

Mihai Ghimpu și echipa PL constituie acum singurul segment ”frontist” care a mai rămas în scena politică de dincoace de Prut.

Îl cunosc foarte bine pe frontistul Mihai Ghimpu și sunt convins că așa cum va vota el și echipa sa va fi corect!

Iar pigmeii de sub poala Nataliei Morari este bine acum să nu dea lecții nimănui! Dintr-un singur motiv: sunt sub poala Nataliei Morari! Punct!

Sărbătorile cu bine!

La mulți ani!

Ștefan Secăreanu

30 decembrie 2015

Prietenul meu Vlad Cubreacov la 50 de ani

septembrie 24, 2015 Un comentariu
În această zi de toamnă-ntârziată, prietenul meu Vlad Cubreacov face 50 de ani!
 
Deși suntem vecini, locuim în același bloc, la aceeași scară și același etaj, nu pot să-i strâng mâna pentru că nu-i acasă… E plecat cu treburi în satul său drag de pe malul Prutului, Crihana Veche.
 
Suntem amândoi cahuleni, am învățat, în promoții diferite, la aceeași Școală-internat din Cahul (actualul Liceu Ioan Vodă), am avut aceeași profesori minunați care au avut grijă, în anii regimului de ocupație sovietică, să ne șoptească românismul la ureche, și am absolvit aceeași facultate de Jurnalism a USM…
 
Destinele ne-au fost unite și de Mișcarea de Eliberare Națională de la sfârșitul anilor optzeci în care ne-am încadrat cu tot elanul tineresc, dar și cu credința-n Dumnezeu și setea nestăvilită de dreptate și împlinire românească.
 
În minunata și viguroasa noastră echipă politică, Frontul Popular din Moldova, iar apoi Partidul Popular Creștin Democrat, am învățat să iubim și să muncim dezinteresat, din toată INIMA, pentru Țara asta și Neamul românesc din ea.
 
Uniți am rămas cu Vlad și în suferința din sufletele noastre pricinuită de trădarea ORGANIZAȚIEI de către cel care, ani la rând, a jinduit, ticălos, să se afle în fruntea ei ca să-i confiște bunul nume și s-o transforme în unealtă a intereselor rusești. Anume această secătură securistică a pus la cale, de-a lungul anilor, toate acțiunile banditești împotriva camarazilor noștri.
 
Uniți am rămas cu Vlad în fața valului de atacuri murdare ațintit și astăzi asupra noastră și asupra ORGANIZAȚIEI noastre!
 
Vlad, eu sunt AICI!
 
Te salut și te îmbrățișez din TOATĂ INIMA!
 
LA MULȚI ANI!
Ștefan Secăreanu
24 septembrie 2015

 

ÎNTRE DOUĂ VALURI SAU CAPCANA DIN 4 APRILIE 2005

aprilie 14, 2013 9 comentarii

Secareanu_8 Îmi stăruie în minte o întrebare de pe Facebook a unui prieten de dincolo de Prut, pusă de acesta prin toamna anului 2008:

– Ce mai faci?

– Îmi admir Patria! – zic. – Aștept să treacă și valul liberal peste ea…

Nu știu ce a înțeles prietenul de dincolo de Prut din răspunsul meu la întrebarea lui, pentru că, după aceea, nu prea am mai avut ocazia sa discutăm, el ajungând între timp consilier al președintelui Băsescu.

Timpul s-a scurs dureros. A trecut și ”revoluția” din 7 aprilie 2009,  valul progresist, neomarxist dezlănțuindu-se fioros, ca și cel comunist,  peste Patria mea.

De fapt, de la 1991 încoace, cei care am constituit până mai ieri frumoasa și brava echipă a Partidului Popular Creștin Democrat, împreună cu sutele de mii de simpatizanți ai noștri, ne-am zbătut între două valuri care nu se deosebesc unul de altul – între valul comunist și cel neocomunist. Nu reușim să ieșim  într-un fel de sub primul, că, imediat, vine peste noi cel de-al doilea. Și invers!

Echipa politică din care am făcut parte începând cu 1988 a fost una de esență creștină și națională. În acest răstimp am înțeles un lucru: un organism politic de respirație creștină și națională nu va fi admis niciodată să ajungă la putere în Republica Moldova ori să devină, cel puțin,  un factor decident în cadrul unei puteri. Metodele folosite în acest scop sunt diferite: de la compromiterea echipei politice prin instalarea pe post de lider a unui ins controlat sută la sută de structurile secrete și aplicarea în acest sens a diabolicului principiu kgb-ist ”Vozglaviti citobî obezglaviti!” (A te face cap pentru a decapita–n.a.), punând la cale acțiuni murdare de marginalizare, discreditare, persecutare, ostracizare a celor mai sinceri coechipieri, atașați idealurilor și valorilor românești în stânga Prutului, până la șantajarea, manipularea, coruperea și cumpărarea membrilor de partid cu scopul ruperii lor de echipă și atragerii în sânul structurilor politico-mafiote efemere.

Loviturile aplicate PPCD-ului prin capcana de la 4 aprilie 2005 au fost fatale pentru acest organism politic viguros, care a știut să reziste tuturor vicisitudinilor unei perioade zbuciumate de peste 20 de ani. Cel mai dureroase însă au fost și sunt loviturile venite, din interior, dinspre capul acestei organizații politice istorice, care, între timp, a fost retrogradată de stăpânii din umbră ai insului aflat în misiune până la condiția de ”universitate populară”,  ”liderul politic” respectiv  devenind bineînțeles un simplu ”om politic” sau expert în ”pulmonologia ruso-română”, teorie despre funcționarea plămânilor la agenții secreți ai FSB-ului infiltrați în structurile politice dintre Prut și Nistru.

Evenimentele politice de ultimă oră se constituie într-un semn al agoniei valului neomarxist întins peste toată Basarabia. Sunt cu gândul în aceste clipe la miile, zecile de mii, sutele de mii de membri și simpatizanți ai Frontului Popular din Moldova. Dezamăgiți de halul în care a fost adus succesorul acestei puternice Mișcări Populare – Partidul Popular Creștin Democrat, dar și de prestația politică dezastruoasă a partidelor așa-zis proeuropene aflate la guvernare și pe care au fost nevoiți să le susțină la scrutinele de după 2009, foștii mei colegi de luptă politică și prieteni mă întreabă: ”Ce să facem? Nu mai credem în nimeni!”.

Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Câteva lucruri însă aș vrea să le reținem:

Să prețuim ca ochii din cap toate acțiunile patriotice pe care am reușit să le facem împreună de la 1988 încoace.

Să ne învățăm a ne iubi unii pe alții așa cum ne învață Biserica Noastră Ortodoxă, care, după cum spunea Mihai Eminescu, este mama poporului român!

Iar dacă sunteți la grea încercare dorind să vă alegeți un partid care să vă placă și să nu vă dezamăgească, sau să puneți temelia unei mișcări cu adevărat patriotice, sau să reconstituiți, într-o formulă inedită, vigurosul și istoricul FRONT POPULAR DIN MOLDOVA, așa cum îmi propune un bun prieten de la Cahul, să luați aminte ce spunea Petre Țuțea: ”Dacă aș putea, domnule, aș scrie pe ziduri, mare, să vadă tot țăranul: ”ROMÂNILOR, NU VĂ MAI ALEGEȚI CONDUCĂTORI CARE NU-ȘI IUBESC ȚARA!”.

Ștefan Secăreanu

Chișinău, 14 aprilie 2013

S-a stins din viață autorul eseului ”Veșmântul ființei noastre”, Valentin Mândâcanu

octombrie 29, 2012 Un comentariu

 

În dimineața acestei zile s-a stins din viață, la vârsta de 82 de ani, cunoscutul lingvist și om de cultură, Valentin Mândâcanu. Valentin Mândâcanu este autorul eseului „Veşmântul fiinţei noastre”, publicat în nr. 4, din aprilie 1988, al revistei „Nistru”, care a declanșat Mișcarea de Eliberare Națională din Basarabia. Autorul acestui eseu este un simbol și un pilon al acestei Mișcări, de la început și până în prezent.

S-a stins din viață autorul eseului ”Veșmântul ființei noastre”, Valentin Mândâcanu

Valentin Mândâcanu s-a născut pe 27 iulie 1930, în comuna Mihăileni, judeţul Bălţi. Fiul lui Roman Mândâcanu, directorul şcolii unde a învăţat lingvistul de notorietate mondială Eugen Coşeriu, absolvă trei clase la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi, după care, în 1944, se refugiază cu părinţii peste Prut, la Craiova. După absolvirea Institutului Pedagogic din Chişinău, devine profesor la Şcoala Pedagogică din Călăraşi. În 1966 este angajat redactor-stilizator la revista „Moldova”.

A debutat editorial cu volumul „Exprimarea corectă” (1967). Mai târziu a activat în calitate de traducător la Agenţia Telegrafică a Moldovei (ATEM), apoi, în cea de colaborator la „Enciclopedia sovietică moldovenească” (1979), de unde a fost concediat, fiind învinuit de „românizarea” limbii.

Volumul său „Cuvântul potrivit la locul potrivit” (1979, 1987) s-a dovedit extrem de oportun în munca de promovare şi cultivare a limbii române în Basarabia. A mai editat cărţile „Între acasă şi acasă” (2000) şi „Spărturi în gheaţa tăcerii” (2008).

În 2010, Valentin Mândâcanu a fost decorat cu „Ordinul Republicii”, pentru merite deosebite în afirmarea adevărului ştiinţific şi a valorilor spirituale naţionale şi pentru activitate literară şi publicistică prodigioasă.

A fost unul dintre fruntașii și decanii de vârstă ai Frontului Popular din Moldova, actualul Partid Popular Creștin Democrat.

În calitatea sa de deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, a votat Declarația de Independenţă a acestei ţări.

Marele cărturar și ostaș al limbii române va fi petrecut pe ultimul drum miercuri, 31 octombrie. El va fi înmormântat la Cimitirul Central din strada Armenească.

TIMPUL ŢUCĂLARILOR

iunie 28, 2011 Un comentariu

Fără îndoială, mardeala bandiţilor, adică războiul dintre păpuşari şi gangsteri, pe mâinile cărora a  ajuns ţara asta după lovitura de stat din 7 aprilie 2009, a atins cote înspăimântătoare. Anticomunismul lor răsunător, de paradă, pictat cu ostentaţie  pe feţele  de lumpen ale devastatorilor celor două edificii ale statului din centrul Chişinăului, dar şi pe lozincile colorate cu care şi-au înfăşurat până acum muşchii, se risipeşte de-a binelea. În ochii alegătorilor amăgiţi rămân dezgolite chipul şi făpturile  unor briganzi ordinari care se păruiesc până la sânge din cauza că nu pot să împărţească lucrurile tâlhărite. Peisajul este unul dezgustător!

Dar şi mai dezgustătoare în această chelfăneală pe viaţă şi pe moarte sunt balele   care curg şiroaie din gura slobodă a ţucălarilor. În aceste zile ei sunt de servici pe baricadă, fie că-i post TV sau radio, fie că-i gazetă, portal de ştiri sau funcţie de purtător de cuvânt  plătită din banii publici. În aceste zile ei se execută fără crâcnire şi fără scrupule. Sunt zeloşi din cale afară, mai atenţi ca niciodată la tot ce zice,  ce face sau ar trebui să facă stăpânul lor, adică păpuşarul sau gangsterul. Lupta este una sfântă, deaceea ei şi-au răsuflecat arătos mânecile, şi-au ascuţit peniţa, au devenit mai operativi, reacţionează prompt la tot ce se face şi se spune despre stăpânul lor. Când asupra păpuşarului sunt îndreptate rafalele gangsterului, ţucălarii celui dintâi  sunt răi de gură, arţăgoşi, umflaţi în pene, mai pe scurt, gata să-şi dea viaţa pentru păpuşar. Şi tot aşa, când obuzele păpuşarului curg ameninţător asupra gangsterului, ţucălarii acestuia îşi deschid larg piepturile ca să-şi apere stăpânul.

Nu poţi spune că ţucălarul ar fi în stare să rămână profund ataşat unei doctrine politice atunci când îl serveşte orbeşte pe stăpânul său aflat la putere şi care, după cum e moda acum,  are o anumită culoare politică. Ţucălarul nu are culoare politică şi nu respectă vreo deontologie, în cazul nostru ar fi vorba de cea a ziaristului. Doctrina ţucălarului este una: slugărnicia! Azi el poate duce ţucalul unuia care a venit sau este gata să vină la putere, mâine îl va lepăda pe acesta şi va duce ţucalul altuia, mai vânjos şi cu bani mai mulţi. Acum doi ani ţucălarul de la o gazetă turna macaroane pe urechile cititorilor justificându-şi fariseic ataşamentul faţă de gangster. Era verde-verde în tot ce dădea din peniţa lui de editorialist. Astăzi, însă, avertizându-şi cititorii asupra „capcanelor” pe care le-ar pregăti gangsterul ziariştilor, ia apărarea păpuşarului şi explică tăios, de pe poziţiile acestuia, de ce gangsterul nu mai poate deveni prezident.

În 1994, după ce lucrasem timp de 11 ani crainic al postului de radio Chişinău, calitate obţinută în 1983 printr-un concurs riguros, şefii de la Teleradiodifuziune, păstraţi în funcţii de regimul agrarian de atunci, m-au dat afară de la radio din cauza că în sâmbăta de 30 aprilie din acel an îndrăznisem să bag în buletinul  informativ de la ora 19.00 şi să transmit pe post o ştire despre atitudinea exprimată de Frontul Popular din Moldova faţă de o întâlnire secretă a şefului statului de atunci cu criminalul separatist de la Tiraspol în restaurantul „Foişor” situat pe malul stâng al Nistrului.  După lovitura de stat din 7 aprilie 2009, unul dintre cei doi şefi de atunci este reinstalat în funcţie de către AIE. Ţucălarul, cu diplomă a scolii superioare de partid de la Rostov pe Don, cu o experienţă bogată de cenzor acumulată în timpul regimului sovietic, a avut prioritate atunci, sub regimul de ocupaţie, în 1994, sub regimul agrarienilor, şi, evident, acum, sub regimul AIE. Desigur, faptul în sine fusese doar un pretext care era căutat de mai mult timp. Motivul adevărat însă al demiterii mele era altul: din 1988 eram angajat plenar în Mişcarea de Eliberare Naţională care se numea Frontul Popular din Moldova, reuşind să fondez şi o celulă a acesteia în cadrul Teleradiodifuziunii, iar din 1990 mai deţineam şi funcţia de redactor-şef al ziarului „Ţara”, publicaţie care a înfierat comunismul şi regimul de ocupaţie şi a promovat consecvent românismul! Calitatea de promotor al românismului nu putea fi compatibilă cu cea de crainic al postului naţional de radio, adică al statului, stat care renunţase de curând la Imnul „Deşteaptă-te, române!”.

Aşa se face că foarte mulţi dintre ţucălarii păpuşarilor şi gangsterilor veniţi la putere în Republica Moldova după lovitura de stat din 7 aprilie 2009 sunt absolvenţi ai scolilor superioare de partid din timpul URSS de la Rostov pe Don, Leningrad, Minsk sau Kiev. Nu este secret că aceştia erau trecuţi riguros prin toate filtrele regimului sovietic şi în primul rând prin cel al KGB-ului! Unii dintre ei au deţinut funcţii foarte importante, decidente, în cadrul puterii sovietice, au fost şefi ai Teleradiodifuziunii de stat, şefi de redacţii ale Teleradiodifuziunii, mai ales ale celor mai importante redacţii, cele de ştiri!  (În primăvara lui 1988, odată cu istoricele acţiuni de protest pentru limba română şi revenirea ei la grafia latină, organizate de Frontul Popular, lua amploare pe tot teritoriul RSSM de atunci şi campania de colectare a semnăturilor cetăţenilor în acest sens. Sute de mii de cetăţeni şi-au pus semnăturile atunci pe  petiţii adresate puterii comuniste de la Chişinău. Deţin până acum lista cu 444 de semnături ale colaboratorilor de la Teleradiodifuziune pe care am colectat-o împreună cu un grup de foşti colegi. Niciunul dintre conducătorii Teleradiodifuziunii şi niciunul dintre redactorii-şefi ai redacţiilor principale ale Teleradiodifuziunii nu a semnat petiţia pentru limba română şi trecerea ei la grafia latină. Singurul şef de atunci care a avut curajul să semneze a fost un redactor-şef adjunct al redacţiei muzicale radio. Şi atât! Evident, nici nu putea fi vorba de participarea lor la  protestele stradale , aşa cum făceau zecile de mii de basarabeni simpli veniţi în fiecare duminică la Chişinău, cu Tricolorul în mâini, din toate zonele republicii.). Au fost redactori şefi ai organelor de presă ale partidului comunist. Toţi până la unul au fost membri ai PCUS. Culmea ironiei, astăzi ăştia se erijează în postura de mari anticomunişti, ocupă deja funcţii de conducere  în cadrul instituţiilor private de radio sau TV, mai ales cele declarate cu ostentaţie proromâneşti, sau au ajuns să se afle în fruntea redacţiilor locale ale unor posturi occidentale.

Este adevărat, de curând toţi aceştia au nimerit într-o situaţie penibilă: sunt nevoiţi a se afla în două tabere beligerante – în cea de ţucălari ai păpuşarului şi în cea de ţucălari ai gangsterului! Cei ai păpuşarului nu mai pot să dezvăluie capcanele gangsterului, iar cei ai gangsterului, preocupaţi îndelung de „sexul îngerilor”, nu mai sunt în stare să descurce schemele păpuşarului.

 Sărmană ţară, pe ce mâini ai ajuns!

Ştefan Secăreanu

29 iunie 2011

ŢARA PĂPUŞARILOR ŞI A GANGSTERILOR

iunie 27, 2011 4 comentarii

 

 

Iată că peste două luni de zile se vor împlini exact 20 de ani de la declararea Independenţei.

Nici nu îţi vine a crede că a trecut atâta timp din zbuciumata vară a lui 1991. Afară era încă URSS,  valul putciului grupării Ianaev era cât pe ce să ne înece cu tot cu speranţele noastre de libertate şi adevăr. Era zi de luni şi, împreună cu colegii de redacţie, pregăteam ediţia din 20 august a publicaţiei ŢARA. După ştirea despre putci, fusesem nevoiţi să evacuăm de urgenţă redacţia din sediul Frontului Popular din Moldova, situat în str. Nicolae Iorga nr. 5. Am încărcat şi am cărat cu Jiguli-ul în „locuri sigure” toată arhiva acumulată până la acea vreme şi „tehnica” pe care reuşisem să o avem de la prietenii de peste hotare (câteva calculatoare la care abia deprinsesem să culegem şi să „machetăm” textele de ziar), iar varianta gata pentru tipar a ziarului am finalizat-o în condiţii de clandestinitate. Ţin minte că fusesei pus în situaţia de a-mi amâna pentru moment şi deplasarea la Bucureşti din noaptea de luni spre marţi (transportam săptămânal cu maşina redacţiei tirajul pentru România al publicaţiei ŢARA, care era difuzat marţea potrivit unui contract încheiat cu RODIPET). Sentimentul de frică şi alarmă care ne cuprinsese în acele clipe era aşijderi sentimentului de frică şi alarmă pe care l-au îndurat zecile de mii de familii de români basarabeni ridicaţi de regimul sovietic de ocupaţie în puterea nopţilor de 13 iunie 1941 şi 6 iulie 1949. Cu toate acestea, nimeni dintre noi nu dăduse bir cu fugiţii! Toată echipa, mică, dar viguroasă, a ŢĂRII a rămas la locul de muncă!  Târziu, în cursul nopţii, lucrurile prinseră a se limpezi, valul putcist apucase a se retrage, iar noi reuşiserăm să tipărim ziarul la Tipografia „Universul” în termenii graficului stabilit, ajungând până a doua zi la ora 08.00 şi la Bucureşti cu tirajul pentru România!

După asta, la o săptămână, a fost 27 august! Toată făptura noastră era în clocot! Gangsterii şi păpuşarii de atunci au suferit eşec! Împreună cu bunii şi frumoşii mei colegi de la ŢARA hotărâsem să scoatem o ediţie specială a publicaţiei Frontului Popular din Moldova, unde inserasem cu majuscule şi cu bold textul DECLARAŢIEI DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA.

Astăzi e luni, 27 iunie 2011. Mai sunt exact două luni de zile până la ZIUA INDEPENDENŢEI! Gangsterii şi păpuşarii sunt pe loc. Ei au rămas aceiaşi. Doar că azi ei sunt ceva mai spilcuiţi. Cravata le bate în violet şi au nodul la ea mai bombat. Fruntea le este mai lucioasă – nu de mirul de la slujba de Duminică în Biserica Neamului, ci de balsamul procurat expres la un magazin specializat din Europa. Ceasurile le sunt cu cadranul aurit şi sunt purtate neapărat  pe mâna stângă. Muchia pantalonului le este mai pronunţată, asemeni tăişului de sabie, iar pielea pantofului mai proaspată şi mai netedă, ca oglinda!

Ah, da! Era să uit! Şi mâinile! Mâinile lor azi nu mai tremură ca mâinile lui Ianaev în 1991! Mâinile lor au degetele scurte şi late! Le freacă apăsat când se privesc în oglinda pantofilor!

Ce păcat că de aproape opt ani de zile nu am mai scos măcar un număr al ziarului nostru de Inimă ŢARA! Să pot reproduce DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ a ţării acesteia. Dar şi discursurile pe care şi le pregătesc să le rostească de ziua ei gangsterii şi păpuşarii care o conduc.

Ştefan Secăreanu

27 iunie 2011

VALENTIN MÂNDÂCANU: “Eu m-am născut în Frontul Popular”

Ştefan SECĂREANU: – Motivele pentru care aţi părăsit Basarabia în 1944 sunt clare: aţi fugit de „ciuma roşie” care venea asupra noastră dinspre răsărit. Nu-i la fel de clar de ce aţi revenit în împărăţia aceleiaşi „ciume”…

Valentin MÂNDÂCANU: – „Ciuma” asta a potopit şi a infectat cu „bacili roşii” întreaga Românie. Marionetele româneşti ale Kremlinului porneau din când în când la vânătoare după basarabenii şi bucovinenii refugiaţi. În timp ce mă aflam la Facultate, tata umbla fugar prin ţară. Mie mi se luase bursa, nu aveam nici un sprijin, eram disperat. Între timp, în ziare apărea sistematic un anunţ „În atenţia cetăţenilor sovietici aflaţi pe teritoriul României”, în care se promitea marea cu sarea celor care vor accepta să se reîntoarcă în Uniunea Sovietică. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am „repatriat”.

– Şi nu vă pare rău?

– Nu. M-am încadrat rapid în viaţa basarabenilor mei, mi-am continuat studiile, m-am însurat cât se poate de reuşit, am lucrat cum am lucrat, am făcut mult–puţinul pe care l-am putut face pentru salvarea limbii române de la pieire… De ce să-mi pară rău?

– Dar cum rămâne cu concedierile Dvs. forţate sau neforţate? Nu v-au produs necazuri?

– Cum să nu!? Dar prin astfel de necazuri au trecut mii şi mii de intelectuali basarabeni, toţi fiind bănuiţi de naţionalism, de spirit românesc. Concedierile mele au fost trei, şi toate „po sobstvennomu jelaniu”. Înţelegi cum venea treaba? Omul, adică, îl implora pe şef: „Vă rog frumos să mă daţi afară din serviciu”… Prima mea concediere a fost de la Ministerul Culturii. Ministrul de pe atunci, poet de limbă română, nu voia să vorbească cu mine româneşte, nici când eram în doi. Eu îl întrebam româneşte, el îmi răspundea ruseşte, şi viceversa. Într-o zi i-a plesnit răbdarea şi mi-a strigat tot ruseşte: „N-am nevoie de naţionalişti români! Afară!” Am depus cererea şi am plecat… A doua concediere a fost de la Enciclopedie, sub învinuirea absurdă de „românizare a limbii moldoveneşti”… Cea de a treia concediere, tot forţată, a fost de la ATeM. După ce am publicat articolul „Veşmântul fiinţei noastre” se crease acolo în jurul meu o atmosferă atât de duşmănoasă, încât m-am văzut silit să-mi iau lumea în cap. Era în 1989, încă nu împlinisem vârsta de pensionare.

– Ce-aţi putea să ne spuneţi despre ilustrul Dvs. consătean, Eugen Coşeriu?

– Despre poliglotul care vorbeşte în treizeci de limbi şi scrie în zece? Despre savantul care s-a înălţat pe culmile Olimpului şi a fost tradus până şi în japoneză? Despre el vă pot spune că este o mândrie pentru satul nostru, Mihăileni, pentru toată Basarabie şi pentru întreaga Românie.

– Cum se explică faptul că aţi fost şi sunteţi un frontist consecvent?

– Păi cum să se explice?! Eu m-am născut în Frontul Popular, această formaţiune a luat fiinţă şi datorită modestei mele contribuţii… S-o părăsesc? Niciodată! În privinţa consecvenţei de opinii mi l-am luat ca model pe acelaşi Eugen Coşeriu, mare prieten FPCD.

– Ştim că sunteţi adept al unirii tuturor forţelor naţionale şi democratice într-un singur bloc. Cum priviţi această unire?

– Aşa cum o privesc toţi oamenii de bună-credinţă: pozitiv. Şi dacă, Doamne fereşte, unirea nu se va produce, lumea va înţelege din cauza cui nu s-a produs.

Ştefan Secăreanu

[“Ţara”, 10 iunie 1997. Nr. 44]

OAMENI DE INIMĂ. Valentin MÂNDÂCANU nu are nevoie de „Ordinul Republicii”

iulie 23, 2010 Un comentariu
Săptămâna trecută, împreună cu  o echipă a „FLUX”-ului, l-am vizitat la domiciliu pe colegul nostru de luptă politică de peste 20 de ani, Valentin Mândâcanu, autorul articolului „Veşmântul fiinţei noastre”, care a declanşat, practic, mişcarea de eliberare naţională din Republica Moldova. Mi-am dat seama de ce nici actuala guvernare, Alianţa pentru Integrare Europeană, ajunsă la putere în urma exacerbării lozincilor şi stărilor noastre fireşti de la 1989 şi declarată cu ostentaţie drept democratică, europeană şi chiar românească, nu i-a acordat încă distinsului lingvist şi patriot, măcar la împlinirea onorabilei vârste de 80 de ani, cea mai înaltă distincţie a statului. Aşa cum s-a procedat, să zicem, cu un şir de ziarişti de duzină, cărora generosul nostru interimar le-a conferit, la 24 decembrie 2009, de-a valma şi ca la comandă, „Ordinul Republicii” „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”, adică, mai pe înţelesul tuturor, pentru meritul de a-i fi adus la putere pe actualii potentaţi.

Nu îl voi nominaliza pe nici unul dintre aceştia, care sunt 12 la număr, iar unii dintre ei nu au şi nici nu au avut nimic cu acţiunile patriotice de atunci şi de acum, din contră au fost şi au rămas promotorii antiromânismului şi interfrontismului. Am fi aşteptat un asemenea gest de respect şi pentru Valentin Mândâcanu, şi pentru zecile de mii de cititori ai revistei „Nistru”, condusă, atunci, la 1988, de înflăcăratul poet şi patriot Dumitru Matcovschi, unde apăruse, în pofida tuturor interdicţiilor, celebrul articol „Veşmântul fiinţei noastre”, cititori care, însufleţiţi fiind de curajul şi verticalitatea manifestată de cei doi bărbaţi ai neamului, au participat mai apoi la istoricele mitinguri şi demonstraţii ale Frontului Popular, pentru limba română şi alfabetul latin, încununate cu Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989 şi cu actul de oficializare de către Parlament, la 31 august acelaşi an, a limbii române şi a grafiei latine.

Am înţeles perfect că oameni ca Valentin Mândâcanu nu vor fi pe placul nici unei puteri de sorginte nomenklaturistă şi securistică din simplul motiv că aceştia nu pot trăda! Că sunt verticali şi consecvenţi, că ţin la familia politică în care s-au născut, că sunt, pur şi simplu, OAMENI MORALI sau, îmi place mie să le spun, OAMENI DE INIMĂ.

Dacă în timpul regimului sovietic domnul Valentin Mândâcanu a fost dat afară de la ATEM (agenţia oficială de ştiri a puterii de atunci), unde îşi câştiga bucăţica de pâine în calitate de translator şi îngrijitor al limbii române, pentru vina de a fi scris articolul „Veşmântul fiinţei noastre”, aşa cum spune Domnia Sa în interviul pe care mi l-a acordat acum 13 ani, publicat în numărul din 10 iunie 1997 al ziarului „ŢARA”, adică pentru vina de a fi OM AL FRONTULUI POPULAR, astăzi Valentin Mândâcanu este ignorat cu bună ştiinţă de puterea în frunte cu Mihai Ghimpu din acelaşi motiv – că este OM AL FRONTULUI POPULAR, adică al PARTIDULUI POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT!

Tot din acelaşi motiv, Primăria municipiului Chişinău, în frunte cu nepotul lui Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, refuză să îi înmâneze lui Valentin Mândâcanu certificatul de cetăţean de onoare al municipiului Chişinău, calitate atribuită de câteva luni de zile prin votul Consiliului municipal, la insistenţa consilierilor creştin-democraţi.

Sunt fericit că fac parte dintr-o echipă cu nea Valentin Mândâcanu, echipa Partidului Popular Creştin Democrat.

La mulţi ani, nea Valentine!

La mulţi ani, OMULE DE INIMĂ!

Ştefan SECĂREANU

FLUX, 23 iulie 2010

Oameni de inimă. Petrică Poiată şi-a uitat telefonul deschis

iulie 9, 2010 2 comentarii
 
Poiata PetruÎn agenda telefonică mai găsesc numele şi numărul de mobil ale lui Petru Poiată. Aşa se face că nu mă îndur să şterg din memoria telefonului meu numele şi numerele de telefon ale apropiaţilor, colegilor şi prietenilor mei care au plecat la Domnul.

Fie că e vorba de frate-meu Ion, care ne-a lăsat acum două luni şi ceva, fie că e vorba de coechipierii de la ziarul ŢARA, Virgil Bohanţov, Vicu Tomencu sau Stela şi Ion Butnaru, fie că e vorba de frumoşii colegi de la Radio Chişinău, Tudor Cojocaru, Tudor Hodorogea, Vasile Neagu, Emil Nicula sau Grigore Cheptănaru, fie că e vorba de prietenii şi colegii de studenţie Anatol Ciobanu, Sergiu Cucuietu sau Petru Poiată. În tumultul vieţii pe care ne e dat să o trăim, câteodată uiţi, pur şi simplu, că omul a murit, scoţi telefonul din buzunar şi dai să îl suni, că vrei să-i spui ceva ori vrei să-l întrebi de sănătate, ori vrei să-l anunţi că eşti de acord cu el, că îţi pare rău pentru că ne supărasem ieri, alaltăieri sau chiar azi.

Tot apăs pe butonul mobilului încercând să-l contactez pe Petrică Poiată. Uitasem, nesimţitul de mine, că el a murit! Şi că el nu poate nicidecum să-mi răspundă la jucăria asta de telefon. Voiam să-i amintesc că nu am uitat de materialul pe care i-l promisesem pentru pagina de care era responsabil la FLUX. Eram ditamai deputat la Parlament, şef de Comisie, iar Petrică îmi trimitea prin poşta electronică gândurile lui despre un fenomen sau altul din viaţa politică mohorâtă de la noi, rugându-mă să-i zic un comentariu. Era responsabil şi nu admitea niciodată să întârzie cu materialul promis. Îl înţelegeam atât de bine, dar, nu ştiu cum, se făcea că totuna întârziam cu răspunsul. Treburile de deputat îmi afectaseră într-un fel capacitatea de a simţi şi a reacţiona prompt la o faptă sau alta aşa cum îşi doreau ori aşteptau colegii mei ziarişti cu care lucrasem împreună la ziar şi cu care făcusem cei cinci ani de zile facultatea de jurnalistică, cum se numea aceasta în anii regimului sovietic.

Uite că zilele acestea s-a împlinit un an de când Petrică, pur şi simplu, nu mai este la FLUX! Şi nu mai este la FRONT!

A plecat într-o zi de Duminică din campania electorală pentru 29 iulie anul trecut. Şi, cine ştie, poate Duminica şi Inima noastră vrea să se mai hodinească. Se satură şi ea, nu mai poate ţine tot necazul care ni se adună.

Petrică a plecat şi nu ştiu ce a făcut cu telefonul…

Eu sun şi sun, dar nu mi se răspunde o dată! Mi se dă că e ocupat ori că Petrică nu se află în zonă!

Ei, voi cei de la telefoane! Moldcell-ul, acolo, la Chetroşica Nouă, în mormânt, nu prinde?!

Spuneţi-mi, în ce zonă se află Petrică Poiată, inimosul meu prieten şi coleg?

Vreau doar să-i aud vocea şi să-i amintesc că afară iarăşi e campanie electorală şi, dacă poate, să-şi ducă cei patru copilaşi pe vară la Edineţ, că avem mult-mult de lucru!

Nebunii au băgat din nou ţara în alegeri!

Ştefan Secăreanu
FLUX, 9 iulie 2010

Aniversare istorică. 20 de ani de la Congresul II al Frontului Popular din Moldova

Astăzi, 1 iulie, s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea, în cadrul celui de-al II-lea Congres extraordinar al Frontului Popular din Moldova (FPM), a unor rezoluţii istorice care au avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a Republicii Moldova. Rezoluţiile Congresului FPM aveau o încărcătură simbolică aparte şi au constituit un impuls pentru Mişcarea de Renaştere Naţională care lua amploare pe întreg spaţiul Republicii Moldova, la începutul anilor ’90.

Astfel, pe data de 1 iulie 1990, Frontul Popular din Moldova a cerut repunerea în drepturi a etnonimului „popor român” şi a glotonimului „limba română”. Aceste noţiuni au fost imortalizate ulterior în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 27 august 1991.

Tot pe data de 1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM a decis ca piaţa principală din centru capitalei, numită în perioada sovietică Piaţa Victoriei, să fie redenumită în Piaţa Marii Adunări Naţionale. „Congresul II al Frontului Popular din Moldova consideră că actuala denumire a Pieţei Victoriei nu are nimic în comun cu istoria noastră naţională. Dimpotrivă, este un simbol al expansionismului sovietic. Congresul propune Parlamentului republicii să schimbe denumirea acestei Pieţe, numind-o, în cinstea actului istoric din 27 august 1989, PIAŢA MARII ADUNĂRI NAŢIONALE”, se spune în rezoluţia FPM din 1 iulie 1990.

De asemenea, s-a decis schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palatul Naţional. „Congresul II al Frontului Popular din Moldova consideră că actuala denumire a palatului „Octombrie” este improprie şi total inadecvată destinaţiei acestui locaş de cultură şi propune Comitetului executiv orăşenesc Chişinău să redenumească: Palatul Naţional”, se arată în document.

Un alt document important adoptat la 1 iulie 1990 se referă la necesitatea constituirea unei Biserici naţionale şi separarea de „imperiul bisericesc rus”, care „ţine în supunere forţată toată populaţia ortodoxă românească din teritoriile anexate de URSS”. Acest document a stat la baza repunerii ulterioare în drepturi a Mitropoliei Basarabiei, subordonată canonic Patriarhiei Române, care a fost dezmoştenită forţat şi scoasă în afara legii de regimul sovietic după 1944.

Totodată, în cadrul aceluiaşi congres, au mai fost adoptate un şir de alte rezoluţii printre care: Rezoluţia cu privire la statutul armatei sovietice pe teritoriul Republicii Moldova, Rezoluţia cu privire la abolirea cultului personalităţii lui Lenin, Rezoluţia cu privire la trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă, Rezoluţia cu privire la convocarea Marii Adunări Naţionale.

Frontul Popular din Moldova (actualul PPCD), cea mai veche şi mai longevivă formaţiune democratică din Republica Moldova, a fost constituit în anul 1988 şi a stat, de facto, la baza constituirii statului independent Republica Moldova. În 1992, acesta a fost redenumit în Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD), iar în 1999, şi-a schimbat din nou denumirea în Partidul Popular Creştin Democrat, păstrându-şi această titulatură până în ziua de astăzi.

Nicolae FEDERIUC
Flux, 2 iulie 2010