Arhiva

Posts Tagged ‘Ilie Badescu’

Maia Sandu, un nou prim-ministru fără conștiință românească!

iulie 30, 2019 2 comentarii

 

După ședința și discursurile de ieri dedicate împlinirii a 25 de ani de la adoptarea Constituției RM, m-am convins o dată în plus că noul premier Maia Sandu se înscrie de minune în rândul nomenklaturiștilor sovietici de esență antiromânească care au elaborat și adoptat acest document având grijă să omită din textul lui orice referire la identitatea românească a basarabenilor!

Premiera cu diplomă de la Harvard (așa mi se spune!) nu se deosebește cu nimic de Voronin, Lucinschi, Snegur, Dodon sau Pușcaș.

Prin discursul ținut ieri, dar și prin acțiunile și atitudinile ei (de A. Năstase nu vorbesc, uitați-vă la el ce ținută de Brejnev are în același rând al nomenklaturiștilor regimului sovietic de ocupație!) legate de problemele fundamentale cu care se confruntă la ora actuală RM și cetățenii ei a demonstrat cu vârf și îndesat că este un nou prim-ministru fără conștiință românească, instalat în fruntea unui nou Guvern fără conștiință românească din stânga Prutului de cercurile ostile României și idealurilor noastre de unitate națională!

Păpușa asta, cu stea în frunte de la Harvard și FMI, care se strofolește ca o cățea la toate instituțiile statului pentru a face loc cadrelor lui Dodon în fruntea lor, este expresia clară a instrumentului perfect de spălare a creierelor la basarabeni, de ștergere din sufletele lor a „sentimentului apartenenței”, cum bine spune ilustrul sociolog român, Ilie Bădescu!

Drept pradă a acestor instrumente cade „generația fără identitate”!

Un psiholog umanist american, precizează Ilie Bădescu, a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom” – sindromul cutiei de nisip – , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.

Cauza decăderii partidelor și suprimarea elitelor organice

 

 

Decăderea partidelor nu poate fi o consecință a incapacității de a ne alinia „standardelor europene” sau de a rezolva „problemele de corupție”. Este, în realitate, rezultatul dispariţiei elitelor organice, a căror rațiune de-a fi e dată numai de ancorarea lor în realităţile şi sufletul românesc.

Ultimele elite reprezentative ale românilor au fost decimate în puşcăriile comuniste. Principiul călăuzitor al elitei care i-a luat locul a fost acela că, dacă ar fi existat o dezvoltare organică, am fi rămas „în urmă cu modernizarea”. Or, idealul suprem este „o țară ca afară”(…)

 

(…)Democraţia ajunge să-şi piardă sensul când nu mai reprezintă voinţă populară. Berdiaev atrage atenția în cartea „Un nou Ev Mediu” că „ideologia (…) apare când nu mai este voinţă populară. Această voinţă se revelează în toată viaţa istorică a unui popor prin forma culturii sale generale şi, înainte de toate, ea îşi găseşte expresia în viaţa religioasă a poporului. Voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care s-au rupt de generaţiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generaţiei actuale, dispreţul său pentru valorile ancestrale – tocmai aceasta este minciuna radicală a democraţiei”.

„Instinctul statal s-a stins”

O elită dezrădăcinată, care nu mai ține seama de tradiția acestui popor, de rădăcinile și de sufletul lui, de credința care a prezervat ființa aceastui neam în viforul unei istorii care nu ne-a fost niciodată prielnică, rămâne devotată noului tip de raţionalism, utopiei S.U.E., neoliberalismului corporatist îngemănat cu ideologia corectitudinii politice, în dauna intereselor și țelurilor naționale, după ce realitatea, care sare în ochi oricărui analist onest, demonstrează fără echivoc eşecul proiectului european. Însă acest fapt le creează un handicap iremediabil, care îi face cu totul inapţi să vină cu un plan naţional viabil, menit să împiedice distrugerea acestei ţări.

Ceea ce spunea altădată Mircea Eliade despre politicieni e mai valabil azi decât oricând: „Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins”[9].

Cred că pentru a ne reaminti cine suntem și pentru a reafirma ţelurile de folos ţării noastre, trebuie, mai întâi, să reînviem şi să menţinem vie cultura critică inițiată de Eminescu și, în același timp, să redeșteptăm în sufletul nostru cuprins de oboseală și blazare valorile pentru care s-au jertfit mucenicii și mărturisitorii neamului românesc.

 

Citește mai mult aici

Prof. Dr. Ilie Bădescu: Spălarea creierelor se realizează acum prin mijloace „blânde”

aprilie 16, 2013 Lasă un comentariu

Ilie_Badescu„Au fost tăind un brad bătrân, , fiindcă făcea prea multă umbră…” spunea Nicolae Iorga într-un poem premonitoriu de excepţie. Asistăm domnule profesor, din nou , la un act de „epurare” a intelectualilor români neînregimentaţi , urmându-se tipicul anilor ’50 ?

Mi-e teamă că da. Noul ciclu politic al României, cel postdecembrist,, a început printr-o operație de marginalizare teribilă a așa numitei generații Labiș, iar unii dintre aceștia au fost chiar supuși unui tip aparte de epurare: instituții, reviste, edituri, au fost fie desființate, fie refondate, cu alte colegii, altă listă de personal, alte grupări, ceea ce i-a plasat pe mulți în afara „instituției”. Un caz aparte, de o dramatică celebritate, a fost acela al scriitorului Dinu Săraru, altul a fost al regretatului Mihai Ungheanu… Nu-mi permit să amintesc situația cu totul dramatică a unora dintre scriitorii de excepțională valoare, precum Paul Anghel, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu.

A urmat un al doilea val de ostracizări care au culminat cu Raportul Tismăneanu în care au fost readuși pe liste scriitorii „proscriși”, pentru care s-au întocmit liste de eliminare, probabil încă operative. S-a declanșat operațiunea antiprotocronistă, de un primitivism care amintește „spiritul primar-agresiv” al Kominternului, a fost reinventat delictul de opinie, au fost etichetați oameni și opere, s-a încercat o eliminare în bloc precum a fost tentativa de a supune dezaprobării publice grupuri întregi sub eticheta de „generație expirată” deși cei loviți cu pietre proveneau din generații diferite, de la vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist la cei ce abia încheiau al cincilea deceniu de viață.

A urmat al treilea val de eliminări sub pretextul pensionărilor, ceea ce-a aruncat în afara instituțiilor personalități de remarcabilă valoare, pe care nu-mi îngădui să le nominalizez dorind să le respect nevoia de minimă discreție. Au fost dezgropate etichete cominterniste pentru a-i stigmatiza și a-i țintui pe liste cvasiconspirative pe cei suspectați de un sentiment național mai răspicat, ori de apartenență creștin-ortodoxă. La etichetele de naționalist, național-comunist, ortodoxist, fundamentalist, legionar, securist, s-au adăugat etichete noi precum cele de protocronist, dughinist-ortodoxist, după numele geopoliticianului rus Aleksandr Dughin, monoculturalist, această ultimă etichetă fiind menită a-i „deconspira” pe cei care, chipurile, ar fi promotorii unei singure culturi şi putem continua dacă vreţi…

Citește mai mult…

ILIE BĂDESCU: ŞTIINŢA FALIMENTĂRII ASISTATE (I). „Aripa de fluture” şi rolul ei în istorie

octombrie 6, 2012 Lasă un comentariu

 

Emil Durkheim a consemnat întâiul acele fenomene care, deşi aproape inefabile în „locul” lor, ar fi capabile să stârnească o furtună în câmpul mai apropiat ori mai îndepărtat faţă de locul în care se produc (teoria haosului a numit acest fenomen efectul „aripii de fluture”). Că este aşa, o dovedeşte, bunăoară, modul în care s-a propagat efectul căderii bahtului tailandez (moneda Tailandei), de la 2 iulie 1997.

O monedă oarecare, într-o ţară mică, ce prin ea însăşi n-avea puterea să influenţeze starea economiei mondiale mai mult decât ar putea să influenţeze aripa de fluture starea atmosferică. Şi totuşi, acea cădere (cu aproape 25%, peste noapte) a declanşat o „furtună” financiară în lume, cum ne-o dovedeşte laureatul Premiului Nobel, Joseph Stiglitz: „Când s-a prăbuşit bahtul tailandez, la 2 iulie 1997, nimeni nu ştia că acesta era începutul celei mai mari crize economice după Marea Criză – una care avea să se întindă din Asia până în Rusia şi America Latină, ameninţând să cuprindă întreaga lume” (Globalizarea, Editura Edon, Bucureşti, 2003, p. 197).

Oare nu tot aşa, adică printr-un fenomen din clasa fâlfâitului „aripii de fluture”, a început dezastrul Europei moderne, cu lucrarea unui grup obscur ca acela al „luminaţilor” ori, încă mai obscur, cu acel gest neînsemnat al unui copil care, la 13 ani, refuza Sfânta Euharistie în Franţa? Acel copil era Saint-Simon şi gestul lui va con-răsuna în ivirea acelor bizare biserici saint simoniene, care, împreună cu cele proudhoniene, vor înfăşura Europa în cea mai deşănţată erezie dintre cele cunoscute de la marile erezii ale epocii patristice timpurii, în frunte cu Arie şi cu nestorianismul.

Cam la fel a început şi dezastrul Rusiei ţarilor, cu manifestări de aceeaşi magnitudine ca fâlfâitul „aripii de fluture”, prin acel Rasputin, care pusese stăpânire pe sufletul feminin al Curţii, ori cu acel gest ce părea cu totul neînsemnat, precum decizia Germaniei de a-l transporta pe Lenin într-un vagon plumbuit în Rusia, o Rusie care, fără lucrul acela obscur, ar fi urmat o cu totul altă linie istorică. Infinitezimal fusese, faţă de amploarea conflagraţiei şi de urieşenia maşinii de război şi a birocraţiei ţariste, vagonul acela plumbuit care-l purta pe Lenin spre Rusia, cum infinitezimal era refuzul acelui copil de 13 ani, cu numele lui întâmplător de Saint-Simon, într-o Franţă cu o uriaşă maşinărie de ordine călugăreşti, de ierarhii bisericeşti, de ritualuri şi puteri, cum neînsemnată spre infinitezimal era moneda Tailandeză pentru Rusia, America Latină, restul lumii (care, evident, nici n-avea cunoştinţă de ea, deci, în planul informaţiei, era o cantitate infinitezimală spre zero); şi totuşi, acestea toate au probat puteri de a stârni mari furtuni în atmosfera socială şi economică planetară.

Citește mai mult…

INEDIT. Profesorul Ilie Badescu despre Eminescu si triumful realismului oriental. Urgenţa retrosociologiei eminesciene

ianuarie 15, 2011 Lasă un comentariu

Ontologia tradiţională, care căuta de-a dreptul “fiinţa, sublimă”, “o existenţă incoruptibilă pentru o fiinţă incoruptibilă”, nu era pe deplin compatibilă cu afirmarea sociologiei realiste. Putea admite cel mult o psihologie a cazurilor exemplare, ceea ce explică de ce nu s-a putut naşte nici psihologia şi nici sociologia sistematică în epocile de mare înflorire a ontologiilor tradiţionale. După ce secolul al XVIII-lea a separat ştiinţele naturii de filosofie, iar veacul, în toată cuprinderea lui, poate fi asimilat unei perioade faste, de naştere a marilor sisteme ale sociologiei şi, deopotrivă, epocii aurorale a psihologiei, antropologiei etc. Noile ştiinţe  se vor dezvolta într-o înaintare accelerată, încât perioada de la 1830 la 1920 poate fi socotită, cu adevărat, epoca marilor “clasici” ai sociologiei universale. Lipsită de o filosofie a realului, sociologia a lunecat adeseori spre ideologie, astfel încât mijlocul secolului al XX-lea ne oferă primul tablou de criză a sociologiei provocată de explozia insurecţională a ideologiilor în câmpul acestei ştiinţe. Pe acest fond a revenit necesitatea unei filosofii a realului. Cum vechea ontologie nu putea fi cu nici un chip invocată, singura direcţie asumată a fost una de tipar kantian, o teorie critică a cunoştinţei. Astfel s-a produs insurecţia epistemologiei. Aceasta însă este mai curând expresia prelungită a crizei. Necesitatea unei noi ontologii a revenit încă mai viguroasă. Sociologia americană a căutat răspunsul în NOOLOGIE (interacţionismul simbolic, fenomenologia şi neopragmatismul sunt faţetele acestei tendinţe spre recuperarea, pentru domeniul ştiinţelor omului, a substratului sufletesc al ordinii spirituale a lumii, a structurilor profunde şi a puterii dialogului) şi astfel se petrece curentul de revigorare a sociologiei în America pe fondul crizei sociologiei europene. Renovată pe temeliile noologiei (ale interacţionismului simbolic, pragmatismului şi fenomenologiei, în principal), sociologia americană (în albia pragmatismului s-a născut şi antropologia socială) a preluat o parte din modulaţiile psihologismului slujind astfel deopotrivă procesului de afirmare neaşteptată a unui realism psihosociologic. Filosofia eminesciană asupra unui real care-şi pierde “devenirea abia obţinută”, ori filosofia noichiană a realului precar, furnizează deodată o şansă neaşteptată sociologiei româneşti, antropologiei şi chiar psihologiei. Şansa aceasta a rămas, dincolo de câteva excepţii, o virtualitate din mai multe motive pe care nu le vom examina aici. Ontologia tradiţională, derivând funcţia ontologică din noţiunea “fiinţei perfecte”, trata cu dispreţ realul precar şi astfel diminua şansa afirmării unei sociologii (al cărei obiect este tocmai realul precar). Limita ontologiilor tradiţionale constă în aceea că fixându-şi obiectul în “fiinţa incoruptibilă” (perfectă) nu sesizau predispoziţia spre fiinţă în realul coruptibil, supus degradărilor.

Desfiinţările nu sunt tot una cu ne-fiinţa. Fiinţa este prezentă, în procesele desfiinţărilor, ca pură funcţionalitate, prin aceea că postdetermină realul dacă nu să-şi restabilească axul cel puţin să-şi devoaleze adevărata “direcţie” (“retragerea”, depotanţarea, de-realizarea, recesivităţile, desubstanţializarea) şi “sarcina” (“scăzământul”), care este, în acest caz, una negativă.

În sensul acesta, putem afirma că orice real (inclusiv realul negativ) stă sub fatalitatea prezervării funcţiei ontologice; “nimicul” însuşi, ca “nimicul a ceva anume” (Kant), conservă, în pura lui virtualitate, o funcţie ontologică şi deci o urmă de fiinţă. Ne dăm seama, iată, că metafizica europeană este radical diferită de cea indiană, de pildă. Descoperirea sensului funcţional pentru ideea de fiinţă este meritul fenomenologiei. Noica utilizează această idee în reconstrucţia ontologiei realului. Anticipând oarecum problematica fenomenologiei. Noica utilizează această idee în reconstrucţia fenomenologiei, Eminescu operase şi el cu aceeaşi idee, cu deznodământul tragic de a fi lăsat totul în manuscrise, lipsind astfel cultura română, vreme de 100 de ani, de una dintre viziunile filosofice înnoitoare (la scară europeană) asupra realului.

Nu ne miră că Noica n-a insistat asupra implicaţiilor ontologiei sale, arătând o distanţare care era a vechii ontologii faţă de ştiinţele umanului. Este un caz interesant de contradicţie între orizontul creaţiei şi orizontul ideologiei unui creator. L. Blaga îl prezintă pe Hölderlin ca pe un caz reprezentativ pentru un asemenea conflict. În câmpul operei sale, el îşi crease propriul său orizont estetic (valorile stilistice hölderlin-iene), dar în judecăţile sale “obişnuite” aderă la valorile esteticii schiller-iene, ne spune Blaga. Cazul lui Noica este asemănător. În filosofia sa, el a creat o nouă deschidere pentru Ştiinţele umanului. În judecăţile sale “comune”, însă, interesul pentru “realul precar”, adică pentru existenţa coruptibilă, deci inclusiv faţă de ştiinţele realului precar, este de tot scăzut. Judecăţile acestea transpar în prima parte a “Devenirii întru fiinţă”, unde se ocupă de ontologia tradiţională (“încercare asupra ontologiei tradiţionale”), pentru ca enunţurile să se modifice cu totul în “Tratatul de ontologie” sau în “Şase maladii ale spiritului contemporan”. Implicaţiile noii filosofii a “realului precar” sunt atât de mari şi neaşteptate, încât, în cele din urmă, vor revoluţiona ştiinţele umane. Viziunea lui Eminescu a cuprins desfăşurări de aceeaşi grandoare, care, din nefericire, au rămas încă sub peceţile manuscriselor. Din perspectiva noii filosofii a realului vor trebui regândite raporturile tradiţionale dintre actual şi posibil, dintre devenire şi desfiinţare, dintre catastrofe şi creaţie etc, etc. Abia acum este posibilă o sociologie a catastroficului în istorie (nu în natură), a proceselor de des-fiinţare pe care sociologia şi antropologia tradiţională nu le-au luat în considerare, asimilând tot ceea ce se petrece în real unui înţeles ontologic “pozitiv”, ca şi cum, de pildă, dispariţia vikingilor din istorie, de vreme ce s-a petrecut, ar fi fost un fapt necesar (şi deci indiferent din punct de vedere ontologic). („Tot ce este real e raţional” şi deci „necesar”, zice Hegel de pe o asemenea poziţie, proprie ontologiilor tradiţionale). Manuscrisele lui Eminescu sunt una din excepţiile majore în chestiune. Sociologia lui, cum ne străduim să arătăm în această lucrare, a valorificat din plin noua perspectivă asupra realului (pe care, de altminteri, a şi conceput-o în dimensiunile ei relevante). În această lucrare-eseu noi am încercat doar să provocăm o sensibilizare a cititorilor la problematica noii filosofii a realului inaugurată chiar de Eminescu, în speranţa că tinerii vor fi aceia care vor lua pe umeri sarcina reconstrucţiei domeniului, dăruind culturii europene ceva din prinosul culturii româneşti. Am numit această nouă direcţionare a gândirii asupra realului, descrisă de manuscrisele lui Eminescu, realism oriental.

Pe de altă parte, am năzuit, atât cât m-au ajutat puterile, să provoc o sfioasă sensibilizare asupra rodniciei teoriilor eminesciene în străduinţele de a găsi un răspuns la drama neamului românesc şi, mai general, a popoarelor orientale, după 20 de ani de reforme în numele noii democraţii. Am numit acest demers retrosociologic. Este ca şi cum, de pildă, ai reactiva teoriile lui Durkheim pentru a înţelege criza corporatismului postmodern în genere, criza ordinii postmoderne. Sau, ai încerca să reactivezi teoriile lui Max Weber pentru a cerceta criza spirituală a capitalismului la ceasul mondializării sale sau teoriile lui Marx pentru a explica criza de sfârşit de ciclu a sistemului capitalist mondial. Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu. Ceea ce nu înseamnă că alte unghiuri de privire, precum al lui Pareto, Durkheim, Weber, ori mai încoace, teorii ca cea a lui Wallerstein şi a celor ce-au gândit în orizontul de aplicaţie a paradigmei sale n-ar fi eficient. Niciuna dintre teoriile pe care le cunosc eu nu dovedesc o asemenea lărgime a unghiului de cuprindere a chestiunii precum o arată teoriile eminesciene. Compusul acestor teorii cuprinde totul într-o expunere extraordinară. Puterea teoriilor sale e atât de mare încât aproape nu ai nevoie de reconstrucţie teoretică decât rareori. Fenomenul păturii superpuse are eficacitate epistemologică totală şi tot astfel teoria compensaţiei, teoria semibarbariei, etnopsihometria sa etc. Din nefericire, tânăra generaţie riscă să se afirme într-un mediu de totală necunoaştere a teoriilor eminesciene şi de stranie neîncredere într-una dintre cele mai mari minţi cuprinzătoare de orizonturi de afirmare creatoare a românilor din toate timpurile. Chestiunea este cu atât mai severă cu cât opera lui Eminescu este comprehensibilă împreună cu intervalul care începe de pe la 1860 încheindu-se cam prin 2000-2005, când semnele recesivităţii culturii române în context regional şi european devin tot mai pronunţate. Desigur, secolul acela nu este „omogen”, iar ultima jumătate a intervalului este cu atât mai spectaculoasă cu cât acum românii au creat sub cea mai inumană, mai barbară dintre opresiunile exercitate de un tip de ocupaţie păgână asupra unui neam creştin în istoria Europei (şi poate a lumii). Demersul meu în această retrosociologie este un mod mai aparte de a încerca să conving tinerii (text parţial lipsă)

Generaţiile care vor urma ne vor aduce marele monografist al acestei opere în aşteptarea căruia noi suntem doar mesageri. Pe de altă parte, după ce cu alte lucrări ale mele am încercat să ofer un răspuns bazat pe mari teorii şi viziuni asupra crizei în care se află lumea, am îndrăznit să iniţiez acest demers mai neobişnuit inaugurând în acest sens retrosociologia ca tip de abordare. Faptul că această iniţiativă îl implică pe Eminescu şi opera lui teoretică ţine, precum s-a spus şi mai sus, de particularitatea raportului acestei opere cu realităţile unei societăţi în declin şi deopotrivă de faptul că străduinţa unora de a ţine tinerii departe de Eminescu sub pretextul ticălos al inactualităţii sale este dincolo de orice normă de bun simţ, etalându-se ca cea mai barbară străduinţă de spălare pe creier din câte putem invoca la lumânarea clipei acesteia. De altminteri, contestarea operei teoretice a lui Eminescu face parte dintr-un curent de masivă contestare a culturii române prin marile ei repere, caz, iarăşi unic prin monstruozitatea lui în Europa zilei.

Cu marile cuceriri ale spiritului românesc de pe la 1860 pană prin 1980, cultura română devine una dintre culturile-etalon ale Europei. Când blândul Edgar Papu îşi publica teoria despre protocronismul românesc, o armada bine echipată s-a năpustit asupra lui. De ce? Fiindcă lista de mari creatori români reprimaţi de sistemul de ocupaţie atinsese proporţii monstruoase şi acuzatoare. Examinarea listei celor 8000 de creatori români interzişi de ocupanţii internaţionalei comuniste păgâne, anticreştine, antinaţionale şi deci antieuropene (unii dintre ocupanţii culturii aflându-se în plutonul celor ce vor lupta contra lui E. Papu în 1967) ne arată cine erau opresorii şi ce voiau să şteargă din memoria culturii. Cum să reacţionezi în faţa unui asemenea regim al anticulturii? Într-un singur mod. Prin redescoperirea propriei culturi şi a valorilor pe care lista barbariei (caz unic în Europa) a voit să le şteargă din memoria unuia dintre neamurile creştine ale Europei. Caz de monstruoasă barbarie în plin secol XX.

În rest, tăcere şi virtute. Nici măcar dispreţ, ci o totală ignorare. Viaţa dăruită insului pe întinderea existenţei poporului din care face parte este un dar de preţ şi o clipă miraculoasă. Sa facem în aşa fel încât „să nu se lepede / clipa cea repede / ce ni s-a dat”.

„Nu vă pierdeţi vremea cu lucruri neroditoare”, ne spune Învăţătura testamentară. Iar cei ce dispreţuiesc, des-fiinţează, risipesc, anihilează, etc., etc., speră să li se răspundă cu aceeaşi sterilă şi risipitoare măsură. Generaţiile spirituale ale acestui popor nu s-au lăsat niciodată prinse într-o asemenea capcană. În fond, cea mai puternică reacţie la orice nenorocire este creaţia şi forţa iubirii. Restul este iluzie şi rătăcire deşartă.

Introducere la

Mihai Eminescu

Realismul Oriental

Operta Teoretica

Ilie Badescu

ZIARISTI ONLINE

FAMILIA EMINESCU

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

– Va prezentam o latura mai putin cunoscuta din viata poetului, a celor care au influentat dezvoltarea si opera sa

Tatal, Gheorghe
Anul 2009 a fost declarat de eminescologi “Anul Eminescu” pentru ca se implinesc 120 de ani de la moartea sa. De ziua sa, astazi, au loc mai multe evenimente in tara si in Bucuresti, printre care lansarea volumelor XV-XX din seria manuscriselor lui Eminescu, la ora 11, la Academie, un omagiu si o slujba ortodoxa la mormantul “Romanului Absolut”, la ora 14.00, si conferinta “Legea lui Eminescu”, la Facultatea de sociologie, la ora 16.00, cu participarea reprezentantilor noului curent al eminescologiei, profesorii Theodor Codreanu, Nae Georgescu, Constantin Barbu, Gheorghe Ene si Ilie Badescu.Surprinzator, la 120 de ani de la moartea poetului si gan­di­to­rului national, nu sunt cunoscute inca multe date privind viata sau moartea sa. In completarea demersului de recuperare a istoriei lui Eminescu, prezentam astazi detalii mai putin stiute despre religiozitatea familiei Eminovici si ce a insemnat reflectarea credintei sale ortodoxe in operele sale, pentru fostii detinuti politici.

“Am fost 10 frati”

Mama, Raluca

“Scumpe Amice”, asa isi incepe fratele lui Eminescu, capitanul Mateiu Eminescu, un memoriu asupra familiei sale adresat lui Corneliu Botez: “Am fost 10 frati si surori”, cei mai multi murind inainte de vreme. Serban a studiat medicina la Viena si la Erlangen, in Bavaria si a murit de tuberculoza, la Berlin. Nicu a studiat dreptul, si, fiind foarte bolnavicios “s-a impuscat in Ipotesti, curand dupa moartea tatei, din cauza de boala”. Iorgu a fost sub-locotenent la Berlin si a murit in urma unei cazaturi de pe cal, dupa ce a zacut doi ani. Ilie a studiat medicina la scoala lui Davila si a murit dupa ce s-a molipsit de tifos de la bolnavii pe care ii trata. Marghioala a murit la sapte ani. Mihaiu a fost al saselea. A urmat Aglaia si apoi Harieta (Henrietta), care a murit in 1890 de pneumonie. Mateiu este al noualea si, ultimul, Vasile, care a murit de mic.

Iata ce scrie Corneliu Botez despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, realizata la 20 de ani de la moartea

ganditorului, in 1909: “…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i

Eminescu si fratii

primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum e la Pasti ori la Sf. Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict.”

Profesorul eminescolog Nae Georgescu aminteste ca Gheorghe Eminovici avea bisericuta langa casa – dar chiar ca era fiu de dascal de biserica. Tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Eminescu a locuita un timp.

Matusi maicute, unchi calugari

Dintre fetele bisericesti din familia lui Eminescu, ne spune profesorul Georgescu, doi frati ai Ralucai au fost calugari: Calinic si arhimandritul Iachift, acesta din urma fiind staret, si trei surori ale ei au fost calugarite, toate la manastirea Agafton: Fevronia, Olimpia si Sofia – o alta sora a ei, Safta, avand o fiica pe nume Xenia care s-a calugarit de asemenea la Agafton.

Matusa, maica Olimpiada si Unchiul, staretul Jachift

Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, si o sora de ase­menea laica, Marghioala. Avem de-a face, asadar, cu o familie profund religioasa ” si cu o manastire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasa, intre matusi. O alta sora, Safta, a lasat o fiica, Xenia, calugarita si ea la Agafton. Maica Fevronia, la batranete, s-a facut schivnica si a luat numele de Sofia. Cea mai importanta este Maica Olim­piada Jurascu, sora Ralucai. Calugarita la Agafton, iar mai tarziu stareta aici, ea l-a urmarit pe poet toata viata. In copilarie Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, sedea acolo cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece, intamplari reale povestite de calugarite; se poate spune ca era un copil de manastire, ceea ce razbate si in opera sa profunda.

Spovedania de Sfantul Mihail

Profesorul Nae Georgescu mai aminteste si un episod din 1886, la trei ani dupa interzicerea sa, cand, abia ajuns la Manastirea Neamt, pe 8 noiembrie, de Sfintii Mihail si Gavril, Eminescu a cerut sa fie spovedit si impartasit. Prin grija profesorului Paul Miron s-a pastrat pana in zilele noastre un fragment din insemnarea parintelui duhovnic de la Neamt: “Pe ziua de Sf. Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. (…) Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…”

Victor RONCEA

Prof. Ilie Bădescu: Desţărarea

mai 30, 2010 Un comentariu
Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.

Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în vederea unor programe culturale pentru migranţii români din Spania şi Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporţia demografică a fenomenului şi dimensiunile lui economice, sociale şi spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin), ni se prezintă o ierarhie a ţărilor primitoare de imigranţi, Statele Unite aflându-se pe prima poziţie, Franţa pe poziţia a cincea (între ţările vest-europene doar Franţa şi Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara ţărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan şi Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara graniţelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranţii reprezintă circa 2,5 % din populaţia lumii” (Migration and Globalization, p. 2, http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf). Per ansamblu, situaţia nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situaţia este alarmantă. Pentru România, emigrarea sau migraţia pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieţei forţei de muncă şi al comunităţii de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu (Declinul demografic şi viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, elaborat de Vasile Gheţău, Editura Alpha MDN, 2007.), „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală şi prin migrație. Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. În cazul României, aşadar, situaţia este cu totul agravată, căci, aici, pierderea de populaţie datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri şi acoperind ocupaţii vitale pentru echilibrul spaţiului colectiv de viaţă al întregii ţări. Conectările migraţionale dintre economiile rurale şi pieţele internaţional-urbane ale forţei de muncă arată o faţetă neaşteptată a lucrurilor. Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitanţelor (sumele de bani trimişi spre ţările de origine de către migranţii pentru muncă) şi pe impulsul spre dezvoltare al acestora în ţările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acţionează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migraţia acţionează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni şi energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populaţie dezavantajată etc. Guvernele din lumile a doua şi a treia agreează alternativa migraţionistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanţilor, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migraţie la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaţionale care fac din spaţiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neaşezat: toate spaţiile, toate ariile civilizaţionale sunt cuprinse de marea migraţie. O imensă maree de populaţii îneacă vechea geografie preschimbând planeta într-un lac demografic uriaş, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul aşezat etc. nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare şi enormă nemulţumire. Populaţii uriaşe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral şi politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, şi Ucraina sunt ţările în care populaţia înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulţi decât cei care vin şi numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Pentru dimensiunile social-economice se vor pronunţa economiştii, pentru cele sociale s-au pronunţat sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunţe noologia, ştiinţa ordinii spirituale a lumii. O ţară este parte a unei ordini spirituale pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viaţa după neamuri şi nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri şi de limbi. De la această promiscuitate Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuităţii lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceştia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalţe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri şi de acţiuni comune, pe care le numim popoare. Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de acelaşi neam. Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel şi de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înşelător şi amăgitor de globalizare. Teoria raportării la spaţiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migraţie şi anume acela al deformărilor spaţiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea şi durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieţei locale (naţionale) a forţei de muncă. Prin extensie, putem socoti că, atunci când emigrarea depăşeşte un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporţia fertilităţii etc). Deformările însă pot atinge şi harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărţii cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soţii/soţiile rămase acasă, copiii etc). Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor şi al soţiilor – mame sau al soţilor – taţi.

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migraţiune masivă se află într-o situaţie critică în ceea ce priveşte raportul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea remigraţiei, adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spaţiului la cei rămaşi şi la cei plecaţi, angoasele sau spaimele celor plecaţi şi ale celor rămaşi. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufleteşti ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta şi măsura: temerile legate de migraţie (la cei plecaţi şi la cei rămaşi), angoasele pe tipuri: angoasa în faţa bătrâneţii, angoasa în faţa străinătăţii, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în ţara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în ţara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spaţiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta ţării şi a Europei (ca spaţiu al migraţiei) sub forma unei hărţi învestite cu angoase şi speranţe, ca pe o hartă emică ori prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală. Tot la fel în privinţa hărţii patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm şi viitorul etno-politic şi etno-spiritual al unei naţiuni şi al unui stat, constituindu-se, iată, în hartă sau instrument al „profeţiei etno-sociologice”. Harta migraţiei românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desţărare, nu de simplă migraţiune, ci de masivă desţărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanţii ştiu ori nu ştiu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacţia guvernanţilor lipseşte ne îndrumă să credem că aceştia nu au sensibilitatea ţării. Să nu se vadă desţărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit preşedinţia României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureştiului? Şi dacă ar fi aşa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde ţara nu se mai vede? Iată întrebarea. Cine ştie răspunsul?

CLIPA

www.roncea.ro

Prof Dr Ilie Bădescu: Puterea Bibliei. Despre diferenţa dintre “Realitatea” mincinoasă şi Adevăr. Un răspuns potrivit la aberaţiile necredincioşilor

martie 17, 2010 Un comentariu

 

„Când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei” (W. Thomas). Altfel spus, acordul oamenilor produce realitatea lor mai degrabă şi mai eficace decât adevărul. Au fost lumi sau, poate ar fi mai corect să spunem, segmente de lumi, construite pe şi cu scheletul unor teorii false şi sunt teorii adevărate care nu au nici un acces la dinamica existenţei noastre. De câte ori viaţa noastră nu urmează calea minciunii ori a erorii? Cine ar îndrăzni să ne tragă de mână spunându-ne: „Vezi că viaţa ta este nereală, căci e clădită pe eroare, slujeşte minciunii?!” M. Eliade sesizează raportul de nedeterminare dintre realitate şi adevăr prin exemplul unui cuplu în care bărbatul e teribil de gelos, dar gelozia lui e clădită pe eroare şi, deci, pe neadevăr. E mai puţin reală viaţa sa, compusă dintr-o gelozie falsă? E reală, dar e neadevărată! Planul psihologic al realităţii şi planul logic al adevărului nu se pot întâlni. Realitatea trăirii sale şi adevărul relaţiei sale nu se ating, cum nu se ating răsăritul cu apusul. Cine i-ar spune gelosului fără de nici un temei pentru gelozia lui că realitatea trăirilor sale e falsă? Şi, dacă i-ar spune, ce-ar dobândi?

Viaţa omului poate fi calea minciunii şi, dacă aşa este, sufletul lui se va pierde. „Căci ce foloseşte omului, dacă va câştiga lumea toată, dar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca, 9, 25). Sau, încă: „Pentru că, ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde?” (Mt. 16, 26). Viaţa ta poate să petreacă în minciună, dar sufletul nu poate trăi în minciună, ci numai în adevăr. Minciuna omoară sufletul. Dacă pui problema adevărului în termenii pozitivismului, e greu să ajungi la un capăt, căci în acei termeni ţi se spune că adevărul este dat de concordanţa cu realitatea. Dar, dacă realitatea poate fi clădită pe o teorie falsă, cum s-a întâmplat cu realitatea comunistă, clădită pe teoria falsă a marxismului doctrinar, atunci, ce poţi spune despre adevăr în termenii acelei realităţi? Dacă un tânăr e gelos fără să aibă temei, atunci realitatea vieţii lui de cuplu e falsă, dar nu este, prin aceasta, mai puţin reală. Şi ce va alege tânărul: adevărul sau realitatea? De regulă, el va merge în continuare pe drumul geloziei sale, va miza pe ce-i spune realitatea lui psihologică. Realul încorporează, adeseori, un ax mincinos, minciuna, altfel spus, este scheletul acelei realităţi. Şi, atunci, ce este adevărul? E greu de spus cine este întâi: teoria sau realitatea, adică lumea.

Cu fiecare teorie avem acces la o lume cel puţin aşa cum ar putea fi, dacă nu cumva chiar aşa cum este ea. Teoria, orice teorie, este locul în care se lămuresc, până la un prag, categoriile constitutive ale spiritului social. Nu ştim dacă acele categorii se lămuresc prin teoria aceea precum se lămureşte aurul în foc, adică până la pragul adevărului. Pe de altă parte, spiritul social este constitutiv fiecărui om în parte, oricare i-ar fi ocupaţia şi poziţia sau vârsta. Ceea ce înseamnă că fiecare ins este un „ştiinţific”, adică îşi face din explicarea lumii lui o profesiune secundă. Este, cum ar Citește mai mult…

Ilie Badescu: Criza lumii şi neputinţa elitelor. Forma “perplexităţii instituţionale”

martie 12, 2010 Lasă un comentariu

Teoria succesiunilor coexistente atrage atenţia asupra celei mai însemnate forme de proprietate, proprietatea identitară. Aceasta conferă unei societăţi accesul la o cvasirentă identitară, pe care o poate valorifica atestând un tip special de competenţă şi de capacitate, aceea de folosire a unora dintre cele mai importante active intangibile ale dezvoltării şi ale avantajului competitiv. Exemplul analizat de Acad. Postolache este cel luxemburghez care a înregistrat o teribilă expansiune graţie capacităţii elitelor ţării de a valorifica renta identitară.

Criza sistemică este, în viziunea teoriei succesiunii coexistente (a abordării cronospaţiale), o criză civilizaţională nu numai pentru că este criza civilizaţiei dominante, ci şi pentru că se propagă în toate civilizaţiile coexistente într-un orizont cronospaţial dat. În mod paradoxal, forţele care acţionează în direcţia universalizării sistemului sunt cele pe care se susţin şi procesele crizelor sistemice în tendinţa lor spre generalizare. Dacă admitem că lumea actuală sau lumea noastră este caracterizată de o relaţie de coexistenţă a 5-7 civilizaţii, trebuie să căutăm locul lor comun sau, cu termenul teoriei coexistenţei, termenul mediu, mediatorul sistemic.

În epoca civilizaţională a istoriei omenirii, acest mediator este şcoala. De vreme ce lumea actuală este una de coexistenţă a mai multor civilizaţii, înseamnă că singurul loc în care aceste civilizaţii se pot întâlni fără a se anula una pe alta este tocmai acel tip de şcoală a cărei cuprindere este una universală. Epoca noastră, aşadar, este una de tranziţie spre Şcoala universală, drept cel mai important mediator al sistemului şi cel mai sigur mecanism al vehiculării legii succesiunii coexistente.

Criza civilizaţională propriu zisă intră în faza ei maximă când atinge mediatorul sistemului, care în lumina teoriei cronospaţiale este tot una cu Şcoala, tocmai fiindcă, la nivelul acesteia, generaţiile se suprapun şi compun mecanismul supra-coordonator care mijloceşte totul. Teoria termenului mediu este esenţială. Spre deosebire de teoriile clasice ale civilizaţiilor, care îl plasau în seria de momente temporale, ce se derulează după modelul succesiunilor simple, în lumina teoriei succesiunilor coexistente, termenul mediu nu este un moment pur temporal, ci unul cronospaţial, adică este de-o vârstă cu termenii mediaţi, simultan cu ei.

Să reţinem, aşadar, că în viziunea teoriei succesiunilor coexistente, criza sistemică este de esenţa a ceea ce putem numi o criză civilizaţională, adică una care se propagă în toate articulaţiile sistemului, o criză multinivelară şi multidimensională având puterea de a atrage în mediul ei toate civilizaţiile coexistente. Crizele sunt, în acest caz, ale sistemului, căci, dacă un element este afectat, starea lui se transmite instantaneu asupra elementelor coexistente, fără de vreun decalaj în timp, ceea ce conferă crizelor forma unor anomalii.

La un prim nivel, de sus în jos, identificăm criza energetismului elitelor. Iată definirea Acad. Postolache: „O entitate de tip vechi se poate adapta la un mediu nou, chiar radical schimbat, dar nu mai are energia internă necesară pentru a se readapta la o a doua schimbare succesivă” (Postolache, 58). Acad. Postolache evocă ilustrări din teoria lui Toynbee pentru acest gen de criză. Dispariţia unor specii se explică astfel. O dată cu schimbarea condiţiilor climatice, „speciile şi-au folosit toate resursele de energie vitală pentru se adapta la schimbări” şi astfel nu şi-au mai putut păstra destulă energie pentru a se adapta altor circumstanţe. „Angajate în direcţie unică, nu şi-au mai putut modifica direcţia şi astfel s-au condamnat la dispariţie” (Ibidem, 59). Or ceea ce se întâmplă astăzi este ceva similar. Sistemul dominant imprimă întregii lumi o direcţie unică, astfel că sunt ratate avantajele sinergiei civilizaţiilor.

Criza se propagă mult mai rapid atunci când succesiunile sunt coexistente. La un alt nivel, criza îmbracă forma perplexităţii instituţionale. „Un factor important, primordial, un criteriu permiţând să distingem începutul declinului unei civilizaţii sau al unei entităţi sociale este minoritatea creatoare în sine, o condiţie indispensabilă a progresului; această minoritate începe a degenera într-o minoritate dominantă care, la limită, devine minoritate dictatorială oricare ar fi formele instituţionale.

Toate civilizaţiile care au dispărut au avut această cauză în genele lor (la incapacitatea lor de a opera armonizarea cadrului instituţional cu noile forme materiale şi spirituale se adaugă incapacitatea lor de a lărgi şi a-şi universaliza propriul lor tip de civilizaţie)” (Postolache, 62).

Criza la acest al doilea nivel (al instituţiilor), aşadar, se referă la cele două aspecte simultane: incapacitatea civilizaţiilor de a armoniza cadrul lor instituţional cu emergenţa unor forme materiale şi spirituale noi, la care se adaugă incapacitatea aceloraşi civilizaţii de a-şi universaliza propriul lor tipar (de civilizaţie).

Pentru primul tip de incapacitate, Acad Postolache utilizează termenul introdus de Pierre Werner, „perplexitate instituţională”, folosit pentru „a defini situaţia de criză în care un cadru instituţional vechi nu mai are aceeaşi putere de a permite rezolvarea problemelor de tip nou”. Mai exact: atâta vreme cât soluţiile la problemele de tip nou „rămân parţiale sau mulate pe vechiul cadru instituţional”, capacitatea lor rezolutivă este scăzută spre zero. Atâta vreme cât „li se aplică perfecţionări parţiale, cadrele instituţionale rămân perplexe nu numai în faţa problemelor noi, ci chiar în faţa problemelor vechi, ba, în timp, chiar asistăm la o sporire a perplexităţii lor” (ibidem, 64).

Perplexitatea instituţională are o triplă faţetă, se propagă triadic: „a) se generalizează; b) în acelaşi timp, ea devine cronică şi c) cunoaşte pusee ascuţite” (ibidem). „Procesele la capătul cărora perplexitatea devine generalizată, cronică şi ascuţită pot atinge în combinarea lor un punct critic, care anunţă izbucnirea unei veritabile crize civilizaţionale” (ibidem).

Prin urmare, o criză civilizaţională este semnalată de o perplexitate instituţională generalizată, cronică şi ascuţită. Aşa arată ea la suprafaţă. În adâncul ei, criza civilizaţională este expresia unui fenomen degenerativ, consecinţa durabilă, devastatoare, a degenerării unei minorităţi creatoare într-o minoritate dominantă, chiar dictatorială, ceea ce atestă un energetism la rândul său degenerat indus de epuizarea energiei de tip α, adică a energiei transformatoare, pe fondul generalizării energiei de tip α, o energie a stării de somnolenţă, reverie şi abandon.

La nivelul elitelor, se acumulează concupiscenţa, luxul, lăcomia, consumerismul, degradarea moravurilor, senzualism desfrânat, abandonul popoarelor peste care superfetează, înlocuirea direcţiei spirituale cu arbitrariul voluntarist şi cu marile orgolii, cu instalarea egolatriilor etc. Aceasta este partea de la suprafaţă a stării energetice α, o energie care permite adaptarea rapidă a grupărilor sociale la orice mediu, dar nu oferă suport energetic pentru niciun fel de manifestare transformatoare, creatoare. Intervenţiile sunt parţiale, mulate pe vechile cadre instituţionale. Criza elitelor se transmite într-o criză instituţională generalizată şi mai departe într-un blocaj al civilizaţiei, o incapacitate cronică de universalizare a propriului tipar.

La această stare critică, răspunsurile civilizaţiei occidentale au fost globalizarea şi instituţiile globale. În fapt, însă, instituţiile globale, FMI şi BM, nu sunt altceva decât expresia generalizării perplexităţii instituţionale, adică un cadru de acumulare a proceselor crizei civilizaţionale şi, pe cale de consecinţă, instituţionalizarea răspunsurilor inadecvate.

Ilie Badescu

www.roncea.ro