Arhiva

Posts Tagged ‘Ion Moraru’

Trădați și umiliți de Dodon și de toți cei care au intrat să guverneze cu el!

 

Dodon trimite la Moscova 75 de militari basarabeni pentru a participa la parada militară a lui Putin dedicată „victoriei asupra fascismului”!

Iata la ce a dus intrarea Maiei, a lui Nastase, a frumoșilor de la PD (Diacov, Filip, Babuc etc.) în cârdășie de guvernare cu Kozak și Dodon!

Noi, cei care am fost reocupați de trupele rusești în 1944-1945, ca mai apoi, în 1992, după declararea independenței, să ținem piept într-un război sângeros la Nistru, declanșat de aceleași trupe de ocupatie ale Rusiei, alegându-ne cu o parte a teritoriului controlat tot de ele, suntem puși de un președinte trădător să mergem la Moscova pentru a mărșălui alături de ocupant în cinstea „victoriei” lui, adică „în cinstea” ocupației noastre!

Se răsucesc în mormânt toți morții noștri – ostașii români care și-au dat viața pentru eliberarea, în 1941, a Basarabiei și a celorlalte teritorii românești, cei uciși în gulagurile și închisorile comuniste din timpul ocupației și cei împușcați la Nistru în 1991 și 1992!

Se răsucesc în mormânt Doina și Ion Aldea-Teodorovici, uciși tot de ei!

Se răsucește în mormânt primarul Chișinăului Nicolae Costin, ucis tot de ei!

Se răsucesc în mormânt Lidia Istrati, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Leonida Lari, Gheorghe Ghimpu, Ion Ungureanu, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Valentin Mândâcanu, Gheorghe Vrabie, Nicolae Sulac, Dumitru Blajinu, Alexandru Moșanu, Ion Moraru, Petru Cărare, Serafim Saca, Nadejda Brânzan, Simion Gurghiș, Petru Poiată, Petru Bogatu, Stela și Ion Butnaru, Sergiu Cucuietu, Virgil Bohanțov, Constantin Tănase, Vlad Pohilă, Iurie Zavadschi, Nicolae Stratulat, Valentin Ciobanu și alți atâția reprezentanți ai Mișcării de Eliberare Națională care au purtat în inimile lor, până la sfârșitul vieții, idealurile sfinte de libertate și de afirmare a identității noastre românești!

Cum și de ce se întâmplă așa ceva?

Chiar am ajuns, după treizeci de ani, să fim cu toții lași și neputincioși în fața bandiților politici în mâinile cărora a nimerit Basarabia azi?

Sursă imagine: cotidianul.md

Deținutul politic Ion Moraru: „Eu nu sunt de acord cu Dughin!”

octombrie 9, 2019 Un comentariu

 

Aflu cu tristețe de plecarea la Domnul, la vârsta de 90 de ani, a fostului deținut politic Ion Moraru din s. Mândâc, Drochia, cel care, de la vârsta de 17 ani, s-a opus regimului sovietic de ocupație având următorul crez:

„Cred în bunul Dumnezeu şi în veşnicia Neamului Românesc, urăsc de moarte minciuna ruso-bolşevică şi voi lupta până la moarte împotriva ei”.

Ion Moraru a fost, alături de Vasile Țurcanu și Petre Lungu, fondator al organizației antisovietice „Sabia Dreptății”.

Cu sediul în Liceul Pedagogic (fost Liceul „Ion Creangă”) din Bălți, acest grup de rezistență armată antisovietică a fost activ în oraș în timpul perioadei staliniste.

Grupul „Sabia Dreptății” a fost descoperit de NKVD în 1950, iar membrii săi arestați.

A fost judecat și condamnat în conformitate cu art. 58.10-11 și art. 33 ale Codului penal al URSS, fiind declarat „dușman al poporului, deosebit de periculos social”, stabilindu-i-se, după ispășirea pedepsei, exilarea pe un termen de 10 ani în regiuni îndepărtate ale URSS.

Timp de un an, Ion Moraru a fost întemnițat în același lagăr din Ekibastuz ca și Aleksandr Soljenițin.

A scris și publicat volumele „Pustiirea” (2005), „Treptele infernului” (2007) și „Fata cu miros de busuioc” (2011).

Este decorat cu Ordinul Republicii de către Președintele interimar al RM Mihai Ghimpu.

A fost ales președinte de onoare al PPCD.

În ultimii ani de viață, Ion Moraru s-a detașat de fostul lider al PPCD, I. Roșca, care a trădat organizația, dovedindu-se a fi unealtă a serviciilor rusești și promotor înverșunat al neokaghebismului dughinist!

Iată ce îi declara, în 2015, fostul deținut și disident politic colegului nostru Vlad Cubreacov:

„Credința ortodoxă este profanată de acest Dughin. Acolo unde încep vărsările de sânge și violența se termină creștinismul. Mă doare foarte mult cum au putut Dughin și eurasianismul lui să-l prelucreze pe Iura [Roșca]. Citește, când ai timp, sfârșitul capitolului 11 din Cartea prorocului Daniel, acolo unde se spune despre Regele Nordului. Eu cred că este vorba despre Regatul Mokșa, care se va prăbuși. Iar despre ce face Iura cu acest Dughin, primesc întrebări de la multă lume: „Domnule Moraru, l-ai susținut altădată și iată ce face Iura!”. Da, l-am susținut, dar nu în lucruri ca acestea! Eu nu sunt de acord cu Dughin! Sunt cutremurat de ceea ce face Iura! Vlad, să știi că eu nu respir cu doi plămâni diferiți! La vârsta mea eu am același crez cu care am pornit la drum la 17 ani: credința creștină ortodoxă, limba română și același neam românesc”.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace cu drepții!

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

iunie 4, 2010 Un comentariu

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010

Ion Moraru, fost deţinut politic: Sunt creştin şi nu pot adera la o altă formaţiune politică

Onorată asistenţă, sunt nespus de bucuros să mă aflu în faţa domniilor voastre şi bucuria asta nu este un lucru întâmplător. Eu sunt creştin şi la o altă formaţiune politică din Republica Moldova nu pot adera. Dacă mâine Partidul Popular Creştin Democrat îşi va schimba doctrina în alta, nu creştină, eu, întrucât am lăsat în urma mea o cale destul de lungă, aş prefera să mă duc în ultimul drum.

Cu trei zile în urmă, am fost invitat să particip, săptămâna care vine, la o întrunire a Partidului Liberal Democrat. Chipurile, vezi Doamne, „tu ai merita să fii deputat”. Când? Am în spate 81 de ani. Când să mai fiu deputat?

Cică, ei sunt gata să facă o prezentare a cărţii pe care am scris-o. Măi băieţi, cartea a fost prezentată în sala „Brâncuşi” cu câţiva ani în urmă şi nu mai există nici o necesitate.

Stau şi mă gândesc, oameni buni, cum pe această formaţiune a împins-o păcatul, la 18 decembrie, anul trecut, să ridice mâna împotriva lui Dumnezeu la Organizaţia Naţiunilor Unite? Au votat pentru susţinerea homosexualilor. Uitaţi-vă ce spune Dumnezeu prin gura apostolului, epistola apostolului Pavel către romani, capitolul 1:26, 27, (le ştiu pe de rost, dar ca să nu scap sau să adaug vreun cuvânt de la mine, le dau citire din Sfânta Scriptură): „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.

Oameni buni, am crezut că mâna care s-a ridicat întru susţinerea acestor păcate şi fărădelegi a fost o eroare, întrucât cel care a votat a mâncat uleiul din candelă. Uleiul din candelă este ofranda adusă Tatălui Ceresc, pe care în 1947 activiştii au mâncat-o pentru că era secetă, era foamete, dar azi ei sunt sătui, sunt ghiftuiţi, de ce să o mănânce? Credeam că e o glumă.

Alaltăieri, la postul de radio „Moldova” o doamnă, pretins habilitat, învăţa tineretul cum să se protejeze împotriva sarcinii. Deci, aceste lucruri nu sunt întâmplătoare. De ce sunt revoltat împotriva lor? Pentru că ceea ce ne-a ţinut în viaţă până astăzi, ca neam, ca entitate, a fost credinţa creştină ortodoxă. Şi nu pot să nu îi condamn cu vehemenţă de la această tribună pe cei care atentează la valorile creştine, în speranţa că, poate, va ajunge la urechile lor.

Mă doare încă o problemă: pământul ţării mele, apărat cu atâta trudă de înaintaşii noştri, este astăzi vândut cu hrinca. Ba 18 hectare la Novodnestrovsk, ba 18 hectare la Palanca. Ba aflu că „la subsol” se pregăteşte o lege de vânzare-cumpărare a pământului, că, cică, vezi Doamne, vrem să intrăm în Uniunea Europeană.

Unde ajungem? Am simţit că scheletele oştenilor cu lăncile în mână, care au apărat acest pământ, se mişcă sub picioarele noastre.

Nu-mi place deloc că preşedinţii a două ţări, inclusiv al ţării căreia îi spunem „mamă”, umblă cu torbele de decoraţii scumpe, supreme şi le împart fără milă cui năpădesc. A aruncat o pietricică în clădirea Parlamentului – o decoraţie. Oameni buni, unde am ajuns? Chiar dacă aţi vrut să răsturnaţi guvernul, răsturnaţi guvernul, dar ce aveţi cu clădirea? Oare nu ne-ar trebui ea nouă azi? De ce să cheltuim iar vreo 500 de milioane pentru a o repara?

Zic eu de decoraţii nu întâmplător. Generaţia mea a avut şase formaţiuni: trei formaţiuni politice şi trei partide politice care s-au ridicat, cu puşcuţe copilăreşti de soc, împotriva tancurilor unui monstru, şi nici unul din ei, măcar post-mortem – auzi, domnule Băsescu, auzi, domnule Ghimpu? –, nu s-a învrednicit măcar de titlu de cetăţean de onoare al ţării româneşti. E dureros.

Ultima mea dorinţă este ca la congresul de astăzi să fie promovaţi cât mai mulţi tineri în organele de conducere a Partidului Popular Creştin Democrat. Să ştiţi că vă aşteaptă nu un uluc la care să vă îmbulziţi, vă aşteaptă viaţa de martir. De când s-a născut creştinismul pe pământ şi până astăzi, a fost propovăduit numai de martiri.

În acelaşi timp, aş dori ca să fie păstrată la conducerea partidului o mică rămăşiţă din generaţia mai bătrână, dar mai tânără decât mine. Şi după cum acea generaţie a ascultat de poveţele noastre, aşa măriile voastre să ascultaţi de poveţele lor.

De ce am zis lucrul acesta? Eu nu ştiu dacă la viitorul congres Dumnezeu mă va învrednici să vin, pentru că sunt dator să mă duc şi eu pe drumul cel lung. Şi nu mă tem, lasă să vină.

Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mă poartă pe picioare şi mă lasă în facultăţile mintale.