Arhiva

Posts Tagged ‘Iurie Roşca’

OMUL NEGRU DE LA JURNAL TV

Ianuarie 22, 2016 4 comentarii

Jurnal md publică azi un denunț (editorial) scârbos al lui Val Butnaru împotriva lui Mihai Ghimpu. Delațiunea, ”cu papion”, a fost articulată de acesta, ortoepico-obsesiv și ”din umbră”, aseară și la jurnal tv.

Scuipăturile otravite ce țâșneau din gura ”omului negru” de la jurnal tv se asemănau atât de tare cu pumnii aruncați acum două zile peste capul lui Mihai Ghimpu de ”protestatarii” lui Dodon și Usatâi, dar și de oamenii manipulați de Platformă și de jalnicul delator ”țopăitor”.

Pentru că scuipătura murdară a fost îndreptată și asupra mea, dar și asupra prietenului meu Vlad Cubreacov (delatorul a turnat că noi doi am fi ”valeții lui Roșca” și că l-am fi ”trădat”, pe el și pe alții, în 2005 ”vânzându-ne” lui Voronin), îl îndemn pe ”omul negru din umbra jurnal tv” să răspundă la următoarele întrebări:

1. Cine este nașul de cununie al lui Roșca: eu, Vlad Cubreacov sau Val Butnaru?

2. Cât costă pitoreasca-ți casă din Valea Morilor și din ce fonduri ți-a fost construită/cumpărată de ”finu”: din banii tăi sau banii statului român, destinați nu ție, ci redacției Flux?

3. Cine a făcut filmul spălător de imagine a lui Roșca, din 2013!, postat mai jos: eu, Vlad Cubreacov sau jurnal tv?

4. Cine i-a ”găzduit”, acum câțiva ani, pe Roșca și sfetnicul lui Putin, Dughin: eu, Vlad Cubreacov sau jurnal tv?

5. Finul tău ți-a șoptit cumva la ureche de ce și pentru ce ”l-a răpit” în timpul protestelor din 2002 pe colegul și prietenul meu Vlad Cubreacov?

 22 ianuarie 2016
Acasă la Iurie Roşca

Frica de PPCD

Septembrie 11, 2015 Lasă un comentariu
proteste 2002
Am auzit cum unii care ar fi inițiatori sau participanți activi sau susținători și mai activi ai actualelor proteste din PMAN încearcă să se distanțeze, să se delimiteze în vreun fel (să se spele pe mâini) de protestele din 2002 (mai ales cei care nici măcar nu au participat la ele) organizate de PPCD…
 
Explicația: Iura Roșca!
 
Astfel, sensul, conținutul, mesajul profund românesc și antisistem, amploarea, vigoarea și ponderea istorică a Protestelor din 2002 se caută a fi șterse cu numele unui trădător ordinar și sculă a fostului regim de ocupație și a actualului regim de la Kremlin.
 
În legătură cu asta, trebuie subliniate câteva lucruri:
 
1. Protestele din 2002 nu au fost organizate de sau din inițiativa lui Roșca! Amplele manifestații au fost inițiate de echipa PPCD (Nu voi intra în detalii ca să dau numele celor care, în geroasa zi de 9 ianuarie 2002, au propus, în cadrul echipei, și au insistat asupra declanșării acțiunilor de protest. Bunul simț și respectul pentru fiecare dintre camarazii noștri ne-au ghidat întotdeauna să scoatem în față faptele patriotice și spiritul de echipă, mai puțin numele noastre)!
 
Trădarea am simțit-o din prima noapte, când, pe un ger de minus 15 grade, lipeam, în Chișinău, afișele cu anunțul despre declanșarea protestelor și îndemnul nostru către populație de a ieși pentru a ne opune valului comunist care s-a abătut peste Republica Moldova după alegerile parlamentare din 2001: jumătate din echipele noastre (90 la sută formate din tineri) antrenate în această acțiune au fost reținute de poliție! Echipajele de poliție erau pe urmele noastre chiar din startul acțiunilor noastre, în unele cazuri acestea ne așteptau în zonele de ”debarcare” nocturnă a micilor noastre grupuri ”de atac” cu afișe și clei în mâini. A fost nevoie ca noi, puținii deputați ai PPCD, care ne aflam de obicei în fruntea acestor echipe, să ne ocupăm, în cursul nopții și, apoi, zile la rând, de eliberarea mai tinerilor noștri colegi (în mare studenți și elevi) din comisariatele de poliție ale capitalei.
 
Nici prin minte să-mi treacă atunci că suntem trădați din interior! Nici prin minte să-mi treacă atunci că trădătorul este chiar cel din fruntea organizației! Nici prin minte să-mi treacă atunci că toate acțiunile provocatoare de pe tot parcursul celor patru luni de protest (inundarea rândurilor de protestatari cu tot felul de lumpeni, plasarea în corturile din fața Președinției și a Parlamentului a armelor și a ”publicațiilor cu conținut fascist”, ”furtul” Crucii instalate de protestatari în locul fostului monument al lui Marx și Engels, răpirea colegilor noștri, ”asigurarea” securității celorlalți lideri ai PPCD prin ”angajarea” unor elemente securiste menite nu să ne apere, ci să ne urmărească, blocarea, la Prut, a accesului cântăreților români, etc…) sunt puse la cale chiar de el, de individul cu ”doi plămâni diferiți” aflat în legătură directă cu structurile regimului Voronin, dar și cu cele criminale.
 
2. Niciuna dintre cele mai odioase prevederi din programul de guvernare anunțat de comuniști (federalizarea Republicii Moldova, legalizarea prezenței militare a Federației Ruse în stânga Nistrului, decretarea limbii ruse drept cea de-a doua limbă de stat, scoaterea din învățământ a limbii române și a istoriei românilor etc, etc) nu a fost realizată în cei opt ani de aflare a PCRM la putere, acest lucru datorându-se, întâi și-ntâi, amplelor, viguroaselor și hotărâtelor acțiuni de protest declanșate de PPCD în iarna anului 2002!
 
A nu se uita că imediat după aceste proteste, în urma preocupării, eforturilor și insistențelor exemplare, de mai bine de zece (!) ani, ale PPCD, în parte ale colegului și camaradului meu de luptă politică Vlad Cubreacov, regimul Voronin a fost pus în situația de a recunoaște oficial și a înregistra Mitropolia Basarabiei, singura instituție românească introdusă în legalitate în stânga Prutului după ocupația sovietică din anii patruzeci ai secolului trecut, instituție hulită și disgrațiată de toate guvernările de după 1991, inclusiv cea de astăzi, dar și de falsunioniștii de la Chișinău, de ieri și de azi, unii dintre ei aflați în solda Bucureștiului!
 
3. Toate necazurile s-au abătut și se mai abat asupra noastră, a basarabenilor, din cauza unei singure probleme, una fundamentală: problema identitară!
 
O guvernare a unui stat născut într-un teritoriu românesc înstrăinat cu profundă conștiință românească niciodată nu va cădea în păcatul de a jefui acest stat!
 
Afirmarea identității românești în stânga Prutului nu presupune neapărat trâmbițarea oarbă, goală și gălăgioasă a ”unirii imediate”, ci acțiunea permanentă, nobilă, patriotică de apărare a valorilor românești și creștine și de trezire și formare, întâi și-ntâi prin Educație, a spiritului și a conștiinței românești. O populație cu conștiință românească a celui de-al doilea stat românesc va fi în stare să dea naștere unei clase politice cu conștiință românească. Numai o clasă politică cu conștiință românească va fi capabilă să pregătească și să îndrepte țara spre unirea pe care ne-o dorim și care, neîndoios, va avea loc.
 
Anume din aceste considerente, în acest teritoriu aflat încă în mrejele fostei metropole, o entitate politică de respirație națională și creștină, așa cum a fost PPCD-ul, va fi trădată, hulită și diabolizată!
 
Anume din aceste considerente PPCD-ului, avântul căruia era în creștere spectaculoasă după istoricele proteste anticomuniste din 2002 și cele împotriva planului Kozak al rușilor de dezmembrare a teritoriului nostru național, i s-a pregătit, prin liderul său aservit intereselor rusești, dar și prin gesturile neromânești dinspre București, capcana mortală din 4 aprilie 2005. Dacă la alegerile din 2005 nu i-ar fi fost furate (la numărare) voturile, dacă nu ar fi fost trădat de un lider lumpenizat și șantajabil, PPCD-ul ar fi devenit un factor decident în cadrul puterii de la Chișinău! Prima dată după independență o entitate politică de respirație națională și creștină, neafiliată structurilor criminale și mafiote ale Sistemului, ar fi putut decide cursul Republicii Moldova!
 
Iată de ce actuala guvernare a Republicii Moldova, care nu are conștiință românească, diabolizează PPCD-ul identificându-l cu numele trădătorului său Roșca și transformându-l într-o armă de speriat protestatarii din PMAN.
 
4. Observatorii atenți nu au avut cum să nu bage de seamă că o bună parte, dacă nu chiar majoritatea protestatarilor din PMAN, sunt participanții activi ai protestelor anticomuniste din 2002…
 
Frica Puterii este anume asta: să nu cumva aceștia, protestatarii de azi, să readucă spiritul protestelor din 2002…

Ștefan Secăreanu

11 septembrie 2015

APEL DIN INIMĂ ÎN LEGĂTURĂ CU VOTUL DIN 30 NOIEMBRIE

Noiembrie 24, 2014 2 comentarii

          Stefan SecareanuMai mulți membri, foști membri, simpatizanți ai Partidului Popular Creștin Democrat, prieteni, cunoscuți, rude și apropiați mă abordează în aceste zile cu întrebarea sacramentală:  ”Cu cine votăm la 30 noiembrie ?”. Unii dintre ei mi s-au destăinuit că vor vota, ca de obicei, INIMA, adică PPCD-ul, fiind convinși că subsemnatul și alți coechipieri politici suntem candidați la funcția de deputat pe lista acestei formațiuni și urându-ne, ca altă dată, succese în bătălia electorală…

          În legătură cu cele menționate mai sus, mă văd obligat să fac următoarele precizări:

  • Subsemnatul, precum și colegul meu Vlad Cubreacov, numele căruia a fost pomenit în repetate rânduri în discuțiile noastre, nu candidăm la funcția de deputat pe nicio listă electorală.
  • Un grup de impostori în frunte cu fostul lider al PPCD, Iurie Roșca, s-au lansat în campania electorală din acest an folosind în mod samavolnic și fraudulos bunul nume al formațiunii noastre, Partidul Popular Creștin Democrat. Programul electoral al acestui grup de impostori promovează neokaghebismul dughinist și vine în contradicție flagrantă cu Programul PPCD, adoptat de Congresul formațiunii noastre și înregistrat la Ministerul Justiției al Republicii Moldova, Program care a promovat consecvent integrarea noastră în UE și NATO! În același mod, însemnul nostru electoral, INIMA, a fost înlocuit cu un PALOȘ, un element, important ca și PISTOLUL sau RANGA, din arsenalul propovăduitorului de la noi al teoriilor aberante ale sfetnicului din umbră al lui Putin.
  • Cu PALOȘUL a fost înjunghiat mortal, în 1990, susținătorul Frontului Popular din Moldova, DUMITRU MOLDOVANU. RANGA a fost arma criminală cu care a fost lovit mortal în moalele capului, în toamna anului 1998, la ușa apartamentului său, președintele Filialei Botanica, mun. Chișinău, a Partidului Popular Creștin Democrat, VALENTIN CIOBANU. Tot cu RANGA a fost lovit criminal, în luna iunie a anului 2000, în preajma casei sale, unul dintre fruntașii PPCD, viceministrul Educației, MIRCEA CIOBANU. Tot în vara anului 2000, a fost bătut bestial cu PISTOLUL în cap, până la pierderea conștiinței, deputatul PPCD, DUMITRU OSIPOV. Aceeași soartă a avut-o, cu trei ani mai târziu, președintele Filialei Strășeni a PPCD, NICOLAE STRATULAT… În circumstanțe stranii de tot și-au pierdut viața, în anii 1998-1999, autorii paginii creștine a publicației ”ȚARA”, în fruntea căreia mă aflam, STAN PETCU și CONSTANTIN OGLINZEANU, preoți ai Mitropoliei Basarabiei…

           Acestea fiind precizate, îndemn toată lumea de bună credință SĂ IASĂ LA ALEGERI LA 30 NOIEMBRIE 2014 și să voteze pentru unul dintre concurenții electorali de orientare europeană cu șanse reale de accedere în Parlament (Partidul Liberal, Partidul Democrat din Moldova, Partidul Liberal Democrat din Moldova), cu toate rezervele pe care e firesc să le avem față de prestația politică și morală a fiecăruia dintre aceștia! Numai în aceste condiții, vom putea asigura, după această dată istorică, ieșirea definitivă a Republicii Moldova de sub controlul Kremlinului și menținerea cursului de integrare europeană a ei.

Doamne ajută!

 

Ștefan SECĂREANU

24 noiembrie 2014

PPCD și actul respirației sale (IV): ASASINATELE UNUI PISTOLAR

Ianuarie 19, 2014 2 comentarii

secareanu100

– Iurie Roșca vă consideră un ”plecat”, într-un comentariu al său pe marginea celor publicate de dumneavoastră pe blog. Ce credeți că are în vedere fostul dumneavoastră coechipier?

– Ar fi fost mai indicat să-i adresați această întrebare chiar lui Roșca rugându-l să vă explice care din cele câteva semnificații ale noțiunii în cauză a fost atribuită de el umilei mele persoane.

Dacă, didactic vorbind (am înțeles că, de la o vreme are preocupări preponderent didactice, înregistrând performanțe notabile într-un domeniu foarte agreat de el – limbajul corpului), se referă la primul sens al termenului ”plecat”, înregistrat în Dicționarul Explicativ al Limbii Române –  faptul de a pleca, adică de a părăsi o slujbă, o instituție, voi repeta ceea ce am afirmat deja în serialul de răspunsuri la întrebările adresate subsemnatului de reprezentanții presei, dar și de colegii de partid: Nu am plecat din PPCD! Au plecat din PPCD cei care au transformat partidul într-o unealtă în mâna serviciilor speciale ale Kremlinului!

Dacă vânzătorul de partid (după ce că și-a șters picioarele de bunul nume al PPCD-ului punându-l în slujba intereselor Kremlinului, vinde, cu ajutorul unor  colegi mai tineri, amăgiți și folosiți în mod perfid, tot ce a mai rămas din trupul formațiunii – sediile)  se referă la cel de al doilea sens al cuvântului în discuție –  îndreptat în jos sau într-o parte; încovoiat, curbat; aplecat, atunci, într-adevăr, sunt nevoit să mărturisesc deschis, m-am aplecat foarte serios și de mai multă vreme asupra trecutului nostru comun pentru a pătrunde, cu mintea și cu inima, dedesubturile multor întâmplări și evenimente care au trezit și trezesc încă mari nedumeriri.

Dacă, însă, imaginația vulcanică a traducătorului și propovăduitorului ”fructelor otrăvite ale propagandei Kremlinului” s-a oprit năvalnic asupra altei semnificații a cuvântului ”plecat”supus, ascultător; modest, respectuos, nu voi ezita să recunosc că mi-a plăcut să nu ies niciodată din cuvântul părinților mei care mi-au dat viață. Am crescut într-o familie cu zece copii unde am fost învățat să muncesc, să fiu modest, să mă port cumsecade cu oamenii și să nu spun minciuni! Regimul cumva de cazarmă pe care l-am avut, de la vârsta de șapte ani, în școala-internat de tip sovietic și-a lăsat, neîndoios, amprenta asupra ființei mele, în sensul unei discipline sănătoase și al unui spirit al onoarei. Acolo, de unul singur, fără părinți și frați care să mă apere, am deprins să nu accept să fiu tratat în chip nedrept, să fiu umilit! Tot acolo am mai învățat un lucru: să fiu ferm în căutarea adevărului și să nu-mi fie frică de omul rău!

Și, în cele din urmă, dacă ”pistolarul de la Călărași” a avut în vedere o ultimă semnificație a expresiei amintite – faptul de a muri , voi spune cu mâna pe inimă că nu am murit încă, chiar dacă unii și-ar fi dorit acest lucru, și, creștin fiind, nu mă tem de moarte.

Cu bună seamă, nu voi acorda multă atenție unuia dintre cele mai slabe texte scrise de Roșca vreodată, care, ca de obicei, se crede buricul pământului, raportând tot ce se mișcă pe lumea asta la persoana sa. Scriitura în cauză, fiind trasă de păr și plină de injurii și neadevăruri, denotă aroganța autorului și trezește dezgustul cititorului. În plus, cei care cunosc bine ”scrisul” acestui aventurier ordinar cu ifose de intelectual, vor observa fără prea mult efort câtă frică se revarsă printre rândurile înșiruite de el, de parcă ar fi fost scrise de  mâna tremurândă a lui Ghenadi Ianaev din timpul puciului de la Kremlin din 19 august 1991.

Iată de ce, în ceea ce urmează, îl voi îndemna pe Roșca să își ridice nițel fruntea sa ”conservatoare” de la ”opera” lui Dughin și să-și abată, măcar pentru puțin timp, toate ”curiozitățile intelectuale” și întreaga ”gândire politică” asupra răspunsurilor la următoarele întrebări:

1. Ce a căutat el în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 în biroul lui Vladimir Voronin din clădirea Președinției?

2. De ce a înfierat România în textul scris de el pentru discursul lui Vladimir Voronin din 7 aprilie 2009?

3. Care a fost și este rolul sau rostul pistolului pe care îl poartă la șold de câteva decenii? De cine se teme el atât de mult încât să rămână nedespărțit de armă atâta amar de vreme?

4. Cine a pus la cale asasinarea din toamna anului 1998 a liderului PPCD din sectorul Botanica al municipiului Chișinău, Valentin Ciobanu? Cine a organizat agresarea fizică a colegilor noștri Mircea Ciobanu și Dumitru Osipov în anul 2000 și a regretatului Nicolae Stratulat în anul 2003? De ce, în calitățile sale de deputat, de vicepreședinte al Parlamentului, de președinte al subcomisiei parlamentare pentru controlul asupra Serviciului de Informații și Securitate și de vicepremier cu probleme de securitate, deținute atâția ani la rând, nu a întreprins nicio acțiune hotărâtă în vederea descoperirii autorilor acestor crime?

Se impun totuși, în încheiere, câteva precizări pe marginea reacției lui Roșca la cele scrise de mine. Dânsul crede că subsemnatul ”s-a simţit bine-mersi” lângă el ”preţ de două decenii, inclusiv în patru legislaturi succesiv”. Îmi pare rău, dar sunt obligat să-i amintesc acestui ins care îmi dă lecții de moralitate că nimeni, în afară de Bunul Dumnezeu, nu poate ști ce e cu adevărat în sufletul celui care îți este alături! Iar un om cu bun simț niciodată nu va îndrăzni să-și dea cu părerea despre ce simte cu adevărat colegul de alături dacă nici măcar nu l-a întrebat vreodată despre asta! Mare tupeu trebuie să ai crezând și afirmând că toată lumea de lângă tine nu mai poate de fericire aflându-se lângă tine! Mare nesimțit trebuie să fii ca să crezi așa ceva!

Sunt nevoit, din păcate, să reacționez acum și să spun cu tărie că, știindu-l îndeaproape pe Roșca, nu m-am simțit deloc bine vreodată lângă el! Mi-am făcut datoria de ostaș al echipei fără ca să am vreun atașament față de acest om, care, spre regretul meu, nu are prieteni și nici nu poate să-i aibă din simplul motiv că nu știe să respecte pe nimeni. Pentru el, cei din jur nu sunt decât niște ”mecanisme” fără suflet pe care le poți folosi unde-ți trebuie și cât îți trebuie, după care le arunci. Expresia lui preferată despre oricine și oricând, care îi arată adevărata statură morală, este ”idiot util”, preluată din limbajul lui Lenin. Cum pot să mă simt bine lângă un om care îți sărută copiii față de tine, iar pe la spate ți-i numește ”țigani”! (Din ziua în care am aflat de asta, nu mai dădeam drumul din mână copiilor la întâlnirea cu ”șeful”,  încercând să evit pe cât e posibil un nou sărut al lui Iuda). Cum s-ar simți acum zeci și zeci de frontiști de frunte dacă ar afla cum erau etichetați și vorbiți de rău pe la spate de unul ca Roșca? Ce să crezi despre un lider de partid pe care îl vezi cu câtă ură îi tratează pe colegii tăi de partid? (Am rămas uluit de felul cum fusese tratat într-o bună zi regretatul nostru fruntaș de la Strășeni, Nicolae Stratulat. După ce omul, suferind de o boală incurabilă, părăsi  sediul central  de pe Nicolae Iorga, unde veni să se destăinuie asupra problemelor pe care era nevoit să le înfrunte, inclusiv cele financiare, Roșca o tăie răutăcios printre dinți: ”De-ar zdohni ș-aista odată!”). Nu cunosc vreun coechipier, dar absolut niciunul, care ar fi fost tratat altfel decât în acest chip. Bănuiesc, poate la Universitatea Populară (așa se numește acum Partidul Popular Creștin Democrat) tineretul de acolo este tratat și cu un limbaj al sufletului, nu numai cu cel al corpului, cum aflăm din opusul ”consistent” al ”profesorului” Roșca.

Cât privește cele ”patru legislaturi”  în care eu aș fi deținut mandatul de deputat, simțindu-mă bine lângă el, trebuie să-i amintesc acestui aventurier și profitor politic că subsemnatul nu a fost deputat decât în trei legislaturi (1998-2001, 2001-2005, 2005-2009). Ce-i drept, am fost printre cei nouă colegi (inclusiv el) din Frontul Popular din Moldova care am intrat în Legislativ în 1994, dar, după prima ședință a Parlamentului de atunci, dominat de agrarieni, la insistența lui Roșca, mi-am depus mandatul de deputat împreună cu alți trei colegi de ai noștri. Atunci nu puteam înțelege din ce ”curiozități intelectuale” mai tânărul ”combinator”, aflat în misiune, insistase atât de mult asupra demisiei mele din Parlament, acuma îmi dau seama de ce. (După o lună de la depunerea mandatului, fusesem dat afară și de la postul național de radio unde munceam de 11 ani în calitate de crainic. Cu toate acestea, am continuat să editez, în condițiile vitrege de atunci, ziarul nostru ”ȚARA”. După publicarea mai multor dezvăluiri despre fărădelegile comise de guvernarea agrariană, am fost hărțuit într-un șir de procese de judecată, inclusiv unul penal, în care am avut, împreună cu Veaceslav Plugaru, interdicția de părăsire a municipiului Chișinău timp de un an de zile, iar, după înmânarea rechizitoriului prin care Procuratura insista asupra privării noastre de libertate pe un termen de până la cinci ani, a urmat și mascarada de proces penal. Noroc că lui Snegur îi veniseră mințile la cap și ceruse instanței achitarea noastră după ce fusesem forțați să prezentăm scuze pentru ”calomniere”.)

După ce l-am priceput, singurul lucru pe care i l-am datorat lui Roșca în calitatea lui de președinte PPCD a fost loialitatea colegială și statutară, indiferent cum am votat la scrutinele secrete din cadrul Congreselor partidului.

O mică precizare se impune, totuși, și pe marginea următoarei minciuni a lui Roșca, citez: ”E suficient să amintesc faptul că din 2005 până în 2009, el (subsemnatulȘt. S.) s-a simțit extrem de confortabil în poziția de președinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului, fără a schița un minim gest de dezacord sau disidență.”.  Fără să vreau, sunt pus în situația de a recunoaște că nu m-am simțit deloc confortabil în funcția de președinte al Comisiei pentru Drepturile Omului, pentru că nu am avut posibilitatea să îmi exercit plenar acest mandat nu din cauza comuniștilor, ci din cea a liderului nostru de partid, care se simțea bine-mersi în fotoliul de vicepreședinte al Parlamentului, instalat acolo după votul nostru din 4 aprilie, obținut prin înșelăciune. (Precizez că unul din scopurile urmărite de Roșca în urma votului nostru a fost obținerea cu orice preț și a funcției de președinte al așa-zisei subcomisii  pentru controlul parlamentar al Serviciului de Informații și Securitate din care formațiunea noastră nu avea mare lucru de câștigat, dar care i-ar fi permis doar lui să obțină avantaje. Menționăm de asemenea că acest obiectiv al său figura printre cele zece condiții scrise de el și înaintate lui Voronin în noaptea de 3 spre 4 aprilie, când cei doi au bătut palma cu câteva ore înainte de procedura de vot.). Nu m-am simțit confortabil pentru că nu toate intervențiile mele de la microfon erau pe placul ”șefului”, îi încurcau uneori legăturile cu persoane îndoielnice departe de interesele și aspirațiile PPCD-ului. Mi-am făcut cinstit datoria de deputat în primul rând, apărând, cum puteam eu, multă lume necăjită de mafia de la putere, de justiția coruptă. Dovadă sunt zecile, sutele, miile de demersuri, interpelări și intervenții pe care le-am făcut întru apărarea oamenilor. Dar mare îmi era nedumerirea când, după ieșirea mea la microfon, eram apostrofat să nu mai insist asupra unei sau altei chestiuni pentru că, aflai mai târziu, cineva plătea bani ca eu să tac! Cât efort s-a depus ca să fiu oprit în încercările mele de a interveni pentru eliberarea unui deținut condamnat pe nedrept.

Problema trebuie pusă altfel: A meritat acest om funcția de vicepreședinte al Parlamentului, funcție pe care i-a încredințat-o Partidul Popular Creștin Democrat, pe care l-a trădat și scheletul căruia îl vinde acum ascunzându-se după numele unor tineri naivi și creduli?

Roșca consideră partidul a fi una cu el. Acest aventurier și profitor politic scrie: ”Am reținut că Ștefan recunoaște „liber și neconstrâns de nimeni” că nu mai e colegul nostru de partid, de vreme ce el însuși precizează că n-a mai avut niciun contact cu formațiunea din care a făcut parte încă din ziua de 7 ianuarie 2011”. El răstălmăcește cum îi convine, adică perfid, cuvintele mele. Am spus că nu mai am niciun contact cu Iurie Roșca, nu cu PPCD! Eu nu am rupt legătura cu formațiunea! Am fost, sunt și voi fi în legătură permanentă cu membrii din structurile partidului și, spre deosebire de Roșca, am rămas fidel Programului politic al PPCD și nu m-am pus în slujba unor interese străine!

Cu un singur lucru afirmat de Roșca aș putea să fiu de acord: ”A polemiza cu Ștefan este imposibil!” . Eu aș spune mai mult: este imposibil și inutil!

(Va urma)

PPCD și actul respirației sale (III): 7 APRILIE DIN CABINETUL LUI VORONIN

Ianuarie 12, 2014 2 comentarii

Stefan Secareanu Cahul

 În  timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 v-am văzut printre mulțimea din spatele clădirii Parlamentului. Erați protestatar ca în 2002? Ce a însemnat pentru Ștefan Secăreanu și colegii lui din PPCD ziua de 7 aprilie 2009?

– Bineînțeles, e o diferență mare între acțiunile de protest ale PPCD-ului din iarna-primăvara anului 2002 și ce am văzut la 7 aprilie 2009. Un protest își atinge scopul prin mesajul clar și bine articulat, prin organizatori și lideri responsabili, fermi și disciplinați. Numai în asemenea condiții participanții la acțiune, indiferent de numărul lor, te urmează în mod exemplar și te susțin, iar provocatorii, din afara sau din interiorul echipei,  nu mai au șanse și posibilități de a se manifesta.

La 7 aprilie 2009 nu am văzut așa ceva. La 7 aprilie 2009 a avut loc o acțiune murdară împotriva Republicii Moldova, cu ”organizatori” și ”provocatori”. În acea zi ”organizatorii” au fost ”provocatori” și ”provocatorii” au fost ”organizatori”. Nu conta cine și de ce culoare politică era. În stradă toți aveau pe față aceeași mască – cele trei culori ale drapelului nostru național, și scandau aceleași lozinci: ale PPCD-ului de la protestele din 2002. Una părea cunoscută și apăsată: ”Moldova fără Voronin, Moldova fără comuniști!”.  Scopurile acestei acțiuni au fost două: pe de o parte, acapararea Puterii, iar pe de altă parte, înfierarea României și a românismului din stânga Prutului! Liantul intereselor acestora a fost unul singur și suprem: banul! În rest, zecile, sutele și miile de protestatari, sinceri și romantici, au fost transformați în ”masă de manevră” sau victime ale unei înscenări sinistre. Nu degeaba până astăzi nu s-a ales nimic din ”investigațiile” Procuraturii sau din cele ale comisiei parlamentare instituită în acest sens. Nimeni nu a fost și nu va fi tras la răspundere pentru crimele comise. ”Organizatorii” și ”provocatorii” nu vor admite așa ceva.

PPCD-ul a fost una dintre victimele acțiunilor murdare din 7 aprilie 2009. Dacă în 2005, sub paravanul pericolului rusesc, PPCD-ul a fost atras în jocul dezgustător de atunci cu scopul compromiterii noastre și a idealurilor îmbrățișate de noi, în 2009, aceiași autori, aceiași ”organizatori” și ”provocatori” puneau la cale scoaterea definitivă din scenă a PPCD-ului, trecerea lui la gunoi, extirparea și aruncarea lui ca pe o măsea stricată. Și acest lucru le-a reușit de minune. Cu toate mijloacele posibile pe care le-au avut în dotare (cele mai mârșave dintre toate acestea au fost unele surse media, democratice, flămânde, libere, docile și manipulatoare, luptătoare, naționale, atoateștiutoare, investigatoare și alergătoare cu capul printre nori, care, sub orice regim, pot deveni, cu cea mai mare ușurință, unelte periculoase în mâinile ”atotputernicilor” din umbră), inclusiv, cu ajutorul liderului PPCD. Trist, dar adevărat…

În 2009, Voronin, dar mai ales anturajul său, ardeau de dorința să scape de PPCD și să se aleagă, după scrutinul din 5 aprilie, cu o majoritate parlamentară confortabilă, fără ”partidul lui Roșca”. Tânjeau mult după situația de până la 2005, când dețineau 71 de mandate în Parlament și când ar fi putut întoarce și cursul apelor, nu-i încurca nimeni, dacă ar fi fost ceva mai sprinteni la minte și dacă nu le-ar fi pus bețe în roate protestele anticomuniste organizate de PPCD în 2002, dar și cele din fața Ambasadei de la Moscova împotriva prezenței militare ruse pe teritoriul național al Republicii Moldova, din toamna lui 2003, finalizate cu respingerea Memorandumului Kozak. Mai mult decât atât. Apropierea, voită sau nevoită, a lui Voronin de PPCD după votul din 4 aprilie 2005 al creștin-democraților i-a știrbit, într-o anume măsură, imaginea PCRM-ului în fața electoratului său, dar și în fața Moscovei. Să nu uităm că, imediat după 4 aprilie 2005, sub presiunea PPCD-ului, majoritatea parlamentară comunistă a fost ”obligată” de Voronin să voteze un șir de hotărâri ale Parlamentului privitor la integrarea europeană a Republicii Moldova și la retragerea trupelor ruse din țara noastră.  Ceva mai târziu, PPCD-ul i-a impus lui Voronin adoptarea legii din 22 iulie 2005,  prin care Chișinăul își determina poziția univocă în problema conflictului transnistrean: orice statut poate fi acordat localităților din stânga Nistrului doar după retragerea definitivă a trupelor ruse din Moldova. Iată de ce PCRM-ul se zbătea din răsputeri pentru a drege cumva busuiocul și a se pune bine din nou pe lângă Putin…

Dar, nu a fost să fie. Comuniștii au obținut doar 60 de mandate și asta le-a stricat toate planurile. Ei nu au fost în stare să își ”aleagă” de unii singuri șeful statului, în cele din urmă, fiind nevoiți să cedeze puterea ”revoluționarilor” de altă sau de alte culori. Un singur mandat nu le-a ajuns pentru a fi fericiți pe deplin.

Un singur mandat al comuniștilor l-ar fi salvat, poate, și pe liderul PPCD, Iurie Roșca, care, în acea perioadă critică era preocupat mai mult de soarta lui Voronin decât de soarta propriului partid. Deși obținuse cu câteva mandate mai mult decât la alegerile din 2005, chipul lui Voronin trăda în acele zile nesiguranță și îngrijorare. Nu-l putea liniști nici chiar textul discursului său legat de evenimentele din 7 aprilie, scris de Iurie Roșca,  înregistrat din timp de el și transmis de Televiziunea Națională. Avea emoții și i se împleticea limba în gură mai ales la pronunțarea neologismelor și sofismelor lui Roșca îndreptate împotriva României. Nu l-au salvat pe Voronin nici eforturile și combinațiile propuse de Roșca pentru găsirea sau ”cumpărarea” cu orice preț a celui de-al 61-lea mandat din sânul deputaților necomuniști.

”Camaradul” nostru avea motive și mai serioase pentru a cădea în depresie. Toate planurile lui cu Voronin și Tkaciuk sau cu Voronin împotriva lui Tkaciuk, sau cu Tkaciuk împotriva lui Voronin au prins, pare-se, a se nărui. Arăta nervos și neliniștit. Așa l-am găsit în dimineața zilei de luni, 6 aprilie.

Toată lumea cunoștea deja rezultatele preliminare ale alegerilor parlamentare din 5 aprilie. Eram obosit. Nu închisesei un ochi, pentru că toată noaptea am fost pe drum, la volan. Trecusem pe la colegii noștri de la Cahul. Acolo am aflat primele rezultate ale scrutinului. Era clar că formațiunea noastră, pentru prima dată după aproape douăzeci de ani de prezență parlamentară, pierde bătălia electorală rămânând în afara Parlamentului. Am căutat să-i susțin și să-i încurajez pe coechipierii mei din orașul și zona unde îmi petrecusem copilăria și adolescența. După asta am trecut pe la  echipele noastre de la Cantemir, Leova și Hâncești. Îmbrățișându-mi colegii, încercam să-mi stăpânesc lacrimile care mi-au dat năvală. Am avut acest sentiment apăsător tot drumul până la Chișinău. Mă luminasei la chip când îl întâlnii, în fața blocului nostru, pe Vlad Cubreacov. După ce ne-am salutat, am zis că nu ne mai este somn și am mers spre Parlament cu gândul să prindem a ne aduna lucrurile din birourile noastre în care nu mai călcasem de la începutul campaniei electorale. Deși mai aveam timp berechet până la confirmarea noii componențe a Parlamentului, eram hotărâți să începem ”evacuarea” anume atunci, în dimineața zilei de 6 aprilie.

După ce am intrat în clădirea Parlamentului, ne-am zis să-i facem o vizită lui Roșca. L-am găsit în biroul său de vicepreședinte al Parlamentului. Am băut câte o cafea și am mai vorbit câte ceva despre situația din teritoriu, despre rezultatele alegerilor. Era abătut și obosit. Nu am stat mult timp pe capul lui, pe care și-l netezea nervos cu degetele, spunându-i că vrem să mergem în birourile noastre pentru a ne strânge lucrurile, că vom avea nevoie de mai multe zile pentru asta, că arhiva adunată de atâția ani este voluminoasă și că vom avea nevoie de mai mult timp pentru selectarea ori trierea ei etc.  La auzul planurilor noastre, Roșca a tresărit puțin, după care ne-a sfătuit să mergem mai bine acasă pentru a ne odihni după o noapte nedormită și să lăsăm strânsul lucrurilor pentru a doua zi, marți, 7 aprilie.

L-am ascultat ca pe un președinte înțelept și i-am urmat sfatul, luându-ne rămas bun și îndreptându-ne spre casă. La ieșirea din biroul colegului nostru, am observat, însă, un lucru: tablourile de pe pereții biroului lui Roșca, lungi și înalți, cu care ne obișnuisem  ani la rând, lipseau cu desăvârșire. Ca un împătimit de pictură își împodobea pereții cu tablouri ale mai multor pictori. (Așa făcea și la sediul partidului din strada Nicolae Iorga. Pereții de aici îi îmbrăca în fotografii multe-multe, cu chipul său mai ales, imagini cu colegii din Parlament sau cu tinerii din ”Noua Generație” de la diferite întâlniri, acțiuni, manifestări și manifestații. El numea toată galeria asta de fotografii cu un cuvânt nefolosit în limbajul politic: iconostas. Până la un timp, cele mai multe erau imaginile de la protestele noastre din 2002. După 2005, însă,  acestea au prins a se împuțina, iar până în 2009 aproape că dispăruseră. Locul lor l-au ocupat, ca prin minune, alte imagini, cu chipuri ciudate ale unor inși nu mai puțin ciudați, care prinseră a da târcoale pe la sediul nostru. Unul dintre aceștia era chiar Boris Marian, în fața căruia eu, în calitate de redactor-șef al publicației ”Țara”,  câștigasei un proces în instanță încă în 1994 în urma  insultei aduse de acesta echipei mele într-un articol publicat de el în ziarul guvernamental ”Nezavisimaia Moldova”. Ce avea Boris Marian cu Partidul Popular Creștin Democrat încât imaginea cu chipul lui de ”disident politic” să fie pusă la loc de cinste în sediul nostru istoric, nu puteam înțelege nici în ruptul capului!) Ne-am uitat întrebător unul la altul, pe urmă ne-am împăcat cu gândul că președintele nostru este băiat de treabă, mult mai harnic decât noi, încât a reușit să ne-o ia înainte cu ”evacuarea” din sediul Parlamentului. Probabil că există și întâmplări întâmplătoare. Nici prin minte să ne treacă ce va urma a doua zi, 7 aprilie…

A doua zi, însă, nu am mai reușit să ne salvăm arhiva din Parlament! Nici eu, nici Vlad! Am venit la Parlament în jurul orei 09.00. Am prins a-mi răscoli arhiva… Dar, pe la 10.00 am auzit coloanele de demonstranți. Mai întâi nu le acordasem prea multă atenție. Mă obișnuisem cu acțiunile de protest din fața Parlamentului. Pe urmă am văzut că lucrurile iau o întorsătură urâtă. De la etajul 5 al clădirii Parlamentului, unde se afla biroul meu, ”mișcările de trupe” se vedeau ca în palmă. Mai întâi au prins a zbura pietrele în geamurile Președinției. Era un zgomot infernal. Am zis că-i doar un exces de zel al unor protestatari. Nici să-mi treacă prin minte să ies din clădire. Mi-am continuat liniștit de lucru. Peste puțin timp, însă, mi-am dat seama că sunt blocat, nu mai pot părăsi clădirea, pentru că, jos, parterul era în flăcări. Am prins a mă îngrijora…

Mai trecuseră câteva minute și o piatră ateriză în geamul de la biroul meu care se făcu țăndări… În câteva clipe în birou apăru, brusc și alarmat, viceministrul de Interne, Zubic. Aproape că îmi ordonă să părăsesc de urgență clădirea pe o ieșire de rezervă din subsol. L-am urmat. Era mai multă lume care mergea grăbită spre subsol. Nici nu dovedii să trec bine peste pragul ușii de rezervă că în față îmi apăru un tip zdravăn cu fața acoperită de culorile Tricolorului. ”Domnu Secăreanu! Asta dumneata iești de vină!”, – a țipat el la mine. Vorbea stâlcit, cu un puternic accent rusesc. Nu m-am speriat, protestele prin care am trecut de-a lungul anilor m-au învățat să fiu stăpân pe situație. În acea clipă am prins a mă gândi la copii și la soție. Tot atunci mi-am dat seama că Vlad Cubreacov, colegul meu, lipsește. Îl sun, nu răspunde. După câteva clipe apare și el, dar nu pe ușa de rezervă, ci sărind pe o fereastră de la parter care era în flăcări. Mai întâi le ajutase pe niște angajate ale Parlamentului să sară peste geam. După asta sări și el. Ne-am întâlnit și am schimbat câteva vorbe! Vlad era profund marcat de ce se întâmplă.

În acel moment trebuia să mai rezolv o problemă: să îmi salvez mașina, un Opel Astra Universal, anul 1994, care era parcată în capătul străzii Sfatul Țării, intersecția cu bulevardul Ștefan cel Mare, și era practic înconjurată de demonstranți. Îmi dădeam seama de pericolul care mă păștea în situația în care ași fi mers s-o scot de acolo. Ca prin minune apăru în fața mea Sergiu, șoferul lui Iurie Roșca. Îl rugai pe el să îmi aducă mașina până în fața garajului Parlamentului, unde mă aflam. În acea clipă, mă sună Roșca. Mă întreabă ce caut acolo, după care mă somă să plec. Îmi mai spuse, fără să îl întreb, că dezordinile sunt o acțiune murdară împotriva lui Voronin dirijată de Moscova.

Din câte înțelesei mai târziu, în acele clipe el se afla în biroul lui Voronin, birou care, spun martorii, avea multe draperii…

După ceva timp, fiind de acum acasă, mai primesc un apel de la Iurie Roșca. Îmi ordonă să nu reacționez la apelurile telefonice venite de peste hotarele Republicii Moldova și să nu răspund la întrebările ziariștilor. Mă străduiam să înțeleg ce se întâmplă și de ce nu trebuia să răspund apelurilor telefonice…

Mai trecu ceva timp și mă sună din nou Iurie Roșca. De data asta îmi ordonă să îmi iau familia și să plec pe noapte din oraș. M-am îngrijorat de-a binelea. Nu știam ce să cred… De ce eu trebuia să părăsesc urbea? Era un pericol real sau o înscenare?

Între timp, apelurile telefonice se țineau lanț. Printre ele era și unul de la un vechi cunoscut din anturajul președintelui Băsescu. Mai întâi am ezitat, după care, luându-mi inima-n dinți, i-am răspuns. Mă întrebă dacă știu ceva despre faptul că la noapte se va trage cu gloanțe…

Cu gândul la securitatea familiei, mi-am încărcat pistolul, pe care îl dețin legal, ne-am luat lucrurile de strictă necesitate, ne-am îmbarcat și am părăsit capitala în amurgul zilei. Am mers la nașii mei din Cojușna. Mare mi-a fost mirarea să constat că tot drumul, de acasă până la Cojușna, sunt urmărit de o altă mașină, un jeep…

Era aceeași mașină care mă ținea sub urmărire permanentă câteva luni până la 7 aprilie…

Cu aceeași situație se confrunta și Vlad Cubreacov. Mai mult decât atât. În preajma zilei de 7 aprilie, eram asaltați de nenumărate telefoane de la niște tipi anonimi care solicitau insistent să mergem la nu știu ce fel de întâlniri cu ei ca să intrăm în nu știu ce fel de afaceri.

După câteva zile, când lucrurile se mai liniștiseră, am mers la Parlament să vedem poate mai găsim ceva din ceea ce voiam să salvăm cu orice preț. Ajuns acolo, mi-am pus mâinile în cap. Biroul meu, ars! Și cu scabrozități scrise pe pereți. În teancul de hârtii arse, se întrezăreau și paginile din Biblia făcută cadou de o înaltă față bisericească…

Plus de asta, mai eram anunțați că ne-au fost mistuite și carnetele noastre de muncă. După ceva timp, însă, mi se aduce la cunoștință că documentul meu a scăpat ca prin minune. M-am bucurat că,  după atâția ani de  deputăție și după evenimentele din 7 aprilie 2009, mă alesesem barem cu carnetul de muncă neatins de flăcările democrației noastre. Mai rămânea să îmi găsesc un nou loc de muncă…

(Va urma)

PPCD și actul respirației sale (II): CAPCANA DIN 4 APRILIE 2005

Ianuarie 5, 2014 11 comentarii

secareanu_5– Ați afirmat de mai multe ori că votul din 4 aprilie 2005 pentru candidatura lui Vladimir Voronin la funcția de șef al statului a fost o capcană întinsă PPCD-ului. Atunci, de ce ați votat? Cum să înțelegem mai multe luări de atitudine ale Dumneavoastră prin care ați justificat acel vot?

– Din păcate, a fost o cursă. Prin votul din 4 aprilie PPCD-ul a fost adus în situația unei justificări permanente! Ca pe terenul de fotbal – nu am mai atacat, ci am fost puși în situația deloc ușoară de a ne apăra, adică de a justifica prin explicații și argumente interminabile gestul de atunci al grupului nostru parlamentar. Însă, orice luptător știe: cel care nu atacă, pierde! Și am pierdut! Tocmai din aceste considerente nu trebuia să admitem așa ceva.

Țin minte, la una din interminabilele întâlniri pe care le aveam cu un ins din SUA, adus de Vladimir Socor pentru a ne convinge să-l votăm pe Voronin, fostul congresman John Conlan, am întrebat: Care va fi statutul PPCD-ului după ce vom vota pentru Voronin – va fi la putere, va fi în opoziție? Mi s-a răspuns că PPCD-ul va rămâne același, adică în opoziție, PPCD-ul va opta în continuare pentru valorile naționale românești, PPCD-ul nu-și va pierde nimic din identitatea pe care și-a construit-o de-a lungul anilor. Vorbea frumos tipul, te încânta prin ținută, gest și sunetul ieșit din gura lui. A stat în ”jungla” noastră basarabeană vreo două luni de zile, până și-a îndeplinit misiunea. După asta, nu l-am mai zărit pe aici! Cum nu i-am mai văzut pe alți ”binevoitori” ai PPCD-ului, ziariști, analiști, tot felul de experți ciudați pe care numai Roșca știe de unde-i lua și care ne treceau pragul pentru a ne învăța să facem politică. PPCD-ul era ca o pradă în mâinile lor care urma să fie ademenită, adulmecată și apoi înghițită de-a binelea.

Dar, cu tot efortul său, americanul nu a reușit să ne convingă! În preajma zilei de 4 aprilie, am decis: nu votăm! Nu puteam să explodăm partidul. Cu atât mai mult cu cât, din câte cunoșteam, înțelegerile pentru a-l vota pe Voronin erau deja făcute fără participarea PPCD-ului. Bătea la ochi, însă, insistența cu care se dorea obținerea expresă a votului nostru! Era vineri, 1 aprilie. Roșca se îmbolnăvi brusc, nu a venit la Parlament. Țineam legătura prin telefon. Presa umbla după noi să afle ce vom face luni, când urma să aibă loc procedura de vot. În cele din urmă, am făcut declarația din biroul meu de la Parlament: Nu votăm! Toată lumea era liniștită, mai ales colegii noștri din teritoriu.

Însă, după două zile, în noaptea de trei spre patru aprilie, suntem convocați de urgență la Roșca acasă și puși în fața faptului împlinit: el fusese între timp la Voronin și bătuse palma! Împreună cu americanul, cu Serebrian și cu mai nu știu cine, după cum ne spunea el.  Mai mult decât atât, Roșca ne-a citit din agenda sa cele zece condiții, scrise de mâna lui, și puse, chipurile, în fața lui Voronin în schimbul votului deputaților noștri pentru candidatura lui la funcția de șef la statului.  Nu era un document scris, parafat, semnat între două formațiuni politice, ci o înțelegere între el și Voronin. Numai Dumnezeu știe ce se petrecea în inimile noastre! Peste câteva ore urma să ieșim în văzul tuturor pentru a vota călcând în picioare decizia noastră de două zile în urmă, mediatizată cu vârf și îndesat!

Două erau greșelile pe care le comiteam în acele momente, eu și ceilalți colegi  convocați de Roșca: acceptarea votului pentru Voronin și acordarea în continuare a sprijinului și încrederii liderului de partid, care stătea în fața noastră îmbrăcat într-un halat, cu capul înfofolit într-un prosop, ca un taliban, și îndruga verzi și uscate, luându-ne de proști. Cu toate insistențele care s-ar fi făcut asupra lui Roșca, cu toate telefoanele lui Băsescu sau ale lui Saakașvili, sau ale lui Iușcenko, sau ale Papei de la Roma, sau ale nu știu cui, despre care ne povestea omul pe care îl crezusem vreo 20 de ani, nu trebuia să votăm pentru Voronin la 4 aprilie! Chiar dacă votul și-ar fi găsit  în vreun fel justificarea geopolitică de moment, nu trebuia să votăm! Ni s-au îngăimat atunci atâtea și atâtea despre  pericolul Rusiei, despre Pasat, despre bandiții de la Tiraspol veniți să-i amenințe cu pistolul la ceafă pe oamenii lui Diacov sau ai lui Serebrian, ca nu cumva aceștia să îndrăznească să voteze pentru Voronin, sau alte atâtea și atâtea bazaconii puse la cale cu premeditare pentru a părea credibile ca, în cele din urmă, PPCD-ul să fie convins să accepte să salveze situația și țara! Adică, să cadă în plasă!

Totul a fost un scenariu perfid, gândit și elaborat până în cele mai mici detalii pentru eliminarea din scena politică a celei mai exemplare, mai consecvente, mai disciplinate și mai promițătoare forțe politice, Partidul Popular Creștin Democrat, care nu era controlat de grupările criminale și oligarhice și care își crease, după protestele istorice din 2002 și splendida-i campanie electorală din 2005,  o imagine de temut pentru regimul de la Chișinău, dar și pentru Moscova și grupările oculte occidentale. Iar la realizarea lui au luat parte factori de toată mâna: emisari și comisari de peste Prut sau de peste ocean, bandiți de la Tiraspol și din tot spațiul rusesc, ONG-uri drăgălașe și cochete pe care le pălise peste noapte dragostea față de PPCD, presă liberă, democratică și manipulatoare care, ca la comandă, a prins a sublinia vârtos rolul istoric al creștin-democraților în edificarea statului din stânga Prutului și a mediatiza, paralel cu imaginea victorioasă a lui Voronin, care căzuse tronc la inima americanilor, chipul liderului PPCD.

Lucrul cel mai important pe care trebuia să-l facem după alegerile din 2005 nu era apărarea interesului american în zonă sau eliminarea pericolului rusesc care stătea să vină peste Republica Moldova, ci protejarea propriei noastre formațiuni politice de actele subversive puse la cale cu rea voință împotriva ei pentru a nu admite sub nicio formă creșterea ei în sondaje și accederea la guvernare. Gândul la membrul de rând al Partidului Popular Creștin Democrat, la zecile și sutele de mii de susținători care nu ne-au trădat, ci au votat cu noi timp de peste două decenii, fiind alături de noi în cele mai grele încercări și punându-și speranțele în noi – aceasta trebuia să fie prioritatea preocupărilor liderului PPCD și a întregii echipe diriguitoare după alegerile din 2005. Nu scenariile murdare, nu jocul mârșav în care am fost atrași cu bună știință pentru a fi trecuți în umbră.

Toate ar fi fost cum ar fi fost, iar problema votului din 4 aprilie 2005 nu s-ar mai fi pus atât de acut dacă Voronin ar fi urmat cursul dorit de noi și de toți cei care ne-au determinat să acordăm acel vot (fie că erau de la București, Washington, Bruxelles, Kiev sau Tbilisi). Ce a urmat după 4 aprilie se știe. Voronin s-a văzut cu sacii în căruță și și-a continuat liniștit drumul pe care merge și astăzi: spre CSI, spre Uniunea Eurasiatică, spre Moscova lui Putin.

Marele semn de întrebare care ne-a clătinat multora încrederea în liderul PPCD a apărut atunci când, fără să fie necesar și fără nicio presiune dinafară, acesta s-a detașat de propriul partid și a urcat în căruța lui Voronin, topindu-se de fericire că a ajuns vicepremier în Cabinetul Greceanâi (Era, pe semne, răsplata lui Voronin pentru sârguința dovedită de Roșca la scrierea cuvântării acestuia, rostită la televiziunea publică după mascarada din 7 aprilie 2009, cuvântare prin care România era catalogată drept stat furnizor de instabilitate politică și învinuită de implicare în dezordinile de la 7 aprilie 2009 din centrul Chișinăului. Dar despre asta vom vorbi cu altă ocazie).

Votul din 4 aprilie 2005 poate fi interpretat corect doar în lumina decretului lui Voronin din 16 iunie 2009 prin care l-a urcat în căruța sa pe cel în care am avut încredere douăzeci de ani, încredere pe care ne-o înșela amarnic.

PPCD nu a avut o idilă cu Voronin, dar Roșca – da. Idila lor continuă și astăzi.

Voronin Diacov Rosca

(Va urma)

PPCD și actul respirației sale (I): DECAPITAREA

Ianuarie 2, 2014 7 comentarii

Stefan Secareanu

Toamna anului trecut, după ce postasem pe blog o ”poveste” despre ”doi plămâni diferiți” pe care a descoperit că-i are politicianul și fostul meu prieten de pe Facebook, Iurie Roșca, mai mulți ziariști de la diferite surse media m-au asaltat cu rugăminți să le dau explicații pe marginea celor scrise de mine. Unii mi-au reproșat că, deși fac parte din breasla slujitorilor presei, nu am fost deloc ”prietenos” cu aceasta, mai ales în perioada în care am exercitat funcția de vicepreședinte al Partidului Popular Creștin Democrat, dar și cea de deputat. Recunosc, în viața mea nu prea am ”acordat interviuri”, de cele mai multe ori evitând contactul cu presa. Dar asta nu a însemnat în niciun fel că m-am supărat pe ea. Din contră. ”Munca neagră” la ziar (În 1976, la vârsta de 17 ani, am fost angajat în calitate de corector al publicației locale din Cahul, iar după un an de zile eram ”trecut” deja în funcția de secretar general de redacție. Experiența de la Cahul mi-a fost de mare folos mai târziu, în 1990, la fondarea și editarea publicației ”ȚARA”), dar și sentimentul datoriei pe care l-am moștenit cu precădere de la mama, m-au făcut să fiu prea ”cumsecade”, adică să muncesc fără a-mi etala efortul depus. De aici și  atitudinea  mai rezervată pe care o am față de orice lucru făcut ”cu ostentație”, mai ales atunci când trebuie să ne expunem pe marginea activității uneia dintre cele mai importante entități politice din Republica Moldova, Partidul Popular Creștin Democrat.  Înțeleg, interesul față de ”sinceritățile” subsemnatului  legate de activitatea și soarta PPCD-ului, este enorm. Dar asta nu va însemna sub nici o formă că orice afirmație lansată de mine pe marginea acestui subiect va deveni neapărat și senzație, așa cum  au așteptat mulți dintre colegii mei de breaslă. Iată de ce am preferat ca răspunsurile la întrebările care mi-au fost puse de reprezentanții mass media după apariția pe blogul meu a nevinovatei Povești despre un politician cu doi plămâni diferiți să le inserez tot pe blog, fără a nominaliza autorii acestora și organismul de presă pe care îl reprezintă. Sper să nu vă supărați, stimați colegi ziariști.

          – Domnule Secăreanu, ați plecat din Partidul Popular Creștin Democrat?

          – Nu! N-am plecat! Partidul Popular Creștin Democrat, succesorul de drept al Frontului Popular din Moldova, este Patria mea. Împreună cu zecile, sutele, miile de membri și simpatizanți de-ai noștri am constituit și facem parte din una dintre cele mai viguroase și mai frumoase echipe politice din Republica Moldova. Aici mi-am dedicat cei mai luminoși ani din viața mea. Sediul nostru de pe Nicolae Iorga nr.5 este casa mea de Inimă. De aici și-a luat avântul Mișcarea noastră de Eliberare Națională. Aici a fost și sediul publicației ”ȚARA” la care am muncit începând cu 1990.

arenda PPCD 1

Am aflat cu stupefacție zilele acestea că sediul nostru istoric de pe Nicolae Iorga este ”pregătit” pentru a fi dat în arendă! Toți angajații care mai rămăseseră acolo au fost evacuați și mutați în fostul sediu al redacției ”Flux” din strada Corobceanu și la Tipografia ”Prag” de la Petricani.  A fost dată jos de pe sediu și inscripția ”Partidul Popular Creștin Democrat”. Tot în strada Corobceanu a trecut ”cu traiul” și  ”stăpânul” PPCD-ului, Iurie Roșca. Acesta locuiește aici împreună cu tânăra sa soție. Din câte cunosc, o parte din sediul de la Corobceanu, acolo unde am muncit, o perioadă de timp, cu colegii mei de la ”ȚARA”, a fost  transformată în locuință pentru tinerii însurăței.

Îmi pare rău să constat aceste lucruri, dar asta-i realitatea. Unii au înțeles că a fi lider de partid înseamnă să-ți însușești partidul, să-l trfanformi în proprietate a ta.

Ce v-a determinat, atunci, să-i dedicați o postare pe blog lui Iurie Roșca în care să ziceți că fostul Dvs. șef „are doi plămâni”, unul rusesc și altul românesc? 

– Nu pot să fiu superficial atunci când vine vorba despre actul respirației la om! Se spune că, dacă dorești să afli cât de sănătos este cel ce-ți stă în față, ascultă-i respirația. Am citit asta la un biolog rus, Vladimir Frolov, care a învins cancerul doar învățând  a respira corect. În acest sens, a construit, împreună cu un alt cercetător, academicianul Evgheni Kustov,  și un aparat pentru corectarea respirației, care se numește ”Fenomenul Frolov” sau ”Tretie dâhanie” (”A treia respirație”).  Am obținut acest aparat de la firma care îl produce după ce i-am contactat pe specialiștii și medicii de acolo. Potrivit lor,  toate bolile care se abat asupra noastră sunt rezultatul respirației incorecte pe care o însușim pe parcursul anilor. Doar respirând corect, organismul uman își poate recăpăta capacitatea uimitoare de a se oxigena endogen, la nivel celular, asemenea pruncului în perioada celor nouă luni ale facerii! Doar astfel  îți poți pune pe picioare sistemul imunitar care este capabil să vindece boala evitând medicamentul, chimicalele. Ei, iată cum s-ar explica sensibilitatea  mea față de actul respiratoriu și, implicit, față de cei doi plămâni pe care  Dumnezeu ni  i-a dat să respirăm corect!

Acum câțiva ani, prin 2010, dacă nu mă înșel, în cadrul unei acțiuni dedicate lui Vâsoțki, l-am auzit pentru prima dată pe Iurie destăinuindu-se că plămânii lui respiră diferit – unul românește și altul rusește. Am crezut atunci că expresiile utilizate de el în graiul lui Vâsoțki (vorbea rusește) sunt doar niște figuri de stil (Stăpânește perfect verbul rusesc, noi, ceilalți, fiind ceva mai neîndemânatici, mai inexpresivi  și mai ”cu accent” la acest capitol. De, copii crescuți mai la ”coada vacii”, cum s-ar spune,  el copilărind mai mult într-un mediu urban, mai rusificat, la Botanica, pe la Muncești, după cum ne-a mărturisit, de unde i-au rămas întipărite și foarte multe din expresiile și jargoanele rusești), menite să dea forță și profunzime expunerii  sale despre marele artist. Ca forță politică de respirație națională, aflată permanent în opoziție față de puterea oficială izvorâtă din vechea nomenklatură sovietică, am simțit întotdeauna nevoia de a fi în stare să ne rupem din țarcul extremismului păgubos în care eram băgați cu premeditare și rea voință, făcându-se din noi o sperietoare mai ales pentru mediul rusofon din Republica Moldova. În acest sens, da, mai admiteam în acel moment că expresiile de mai sus își puteau  găsi locul și explicația.

După asta, însă, mi-am dat seama că gluma se îngroașă. Cu trecerea zilelor, am înțeles că expresiile în cauză nu au fost  doar niște procedee stilistice ocazionale, ele constituindu-se de fapt într-un punct de lansare a unei platforme politice pe care liderul nostru o anunța cu ostentație și pe care întreaga noastră echipă ar fi trebuit sau, mai bine zis, era obligată s-o îmbrățișeze și s-o promoveze. Sub paravanul apărării valorilor creștine, PPCD-ul, în formula sa actuală, a fost transformat de fapt într-o unealtă de promovare a panslavismului.

Să însemne asta că acțiunile proromânești inițiate de liderul PPCD Iurie Roșca la Chișinău de la Independență încoace nu erau decât niște planuri subversive ale Rusiei?

– Toate acțiunile patriotice desfășurate pe parcursul activității noastre au fost inițiate de echipa Partidului Popular Creștin Democrat, nu de Roșca sau altcineva, și în nici un caz acestea nu puteau fi planuri subversive ale Moscovei. Subversive au fost piedicile pe care le-am întâmpinat în realizarea acțiunilor noastre. Subversiv a fost războiul de la Nistru declanșat de Moscova cu sprijinul uneltelor sale de la Tiraspol și Chișinău, război în care au fost uciși sute de luptători, bărbați ai neamului, foarte mulți dintre ei simpatizanți și membri marcanți ai Frontului Popular.

Subversive au fost acțiunile criminale în urma cărora au fost uciși unii camarazi de ai noștri pe timp de pace, cum s-ar spune. Să ne amintim doar de cazul liderului nostru de la Botanica, Valentin Ciobanu, ucis ziua în amiaza mare în fața blocului casei sale în toamna anului 1998. Caz rămas nedescoperit de organele de drept. Sau de cazul ziaristului Stan Petcu, care scria pentru pagina creștină a publicației ”ȚARA” (era și preot al Mitropoliei Basarabiei) și care a fost găsit mort într-un parc al unui oraș din sudul Basarabiei, în Ucraina de azi, acolo unde era baștina lui. Sau de cazul unui alt colaborator  al paginii creștine a ”ȚĂRII”, Constantin Oglinzeanu, tot preot al Mitropoliei Basarabiei, mort subit în împrejurări suspecte. Subversive au fost acțiunile criminale îndreptate împotriva mai vechilor noștri colegi de partid, Mircea Ciobanu, fost viceministru al Educației, și Dumitru Osipov, ambii bătuți crunt, acum 12-13 ani, în preajma caselor lor de persoane neidentificate până astăzi. Aceeași soartă a avut-o și fostul nostru camarad de luptă politică, Nicolae Stratulat, lider al filialei noastre de la Strășeni, trecut în lumea celor drepți acum un an și ceva, bătut cu bestialitate în anul 2003 de un grup de indivizi neidentificați și aruncat fără cunoștină pe marginea drumului din preajma satului Cojușna.

Subversiv a fost focul de armă tras în primăvara anului 1994 în mașina redacției ”ȚARA” de pe acoperișul unui bloc de pe strada Albișoara din capitală, în urma căruia a fost rănit șoferul redacției. Cazul nu a mai fost descoperit.

Subversive au fost foarte multe din acțiunile provocatoare din timpul protestelor anticomuniste organizate de PPCD în iarna și primăvara anului 2002, cu precădere în ”Orășelul Libertății” din fața Președinției și a Parlamentului…

Subversive au fost multe acțiuni îndreptate împotriva unui organism politic bine închegat, viguros și disciplinat, care nu trebuia admis în niciun fel să acceadă la putere…

– În ce relație sunteți acum cu Iurie Roșca?

– În nicio relație. Nu ne-am întâlnit din 7 ianuarie 2011, când trecusem ultima dată pragul sediului nostru din Nicolae Iorga. După asta ne vedeam doar pe Facebook. Dar, după prima mea postare de pe blog cu accente critice la adresa lui, m-a exclus din lista de prieteni de pe această rețea de socializare. Am râs și eu, ce eram să fac…

– Dar cu Vlad Cubreacov?

– Cu Vlad suntem în cele mai strânse relații. Amândoi venim de la Cahul. Am absolvit aceeași instituție de învățământ – școala-internat nr.1 din Cahul, evident în promoții diferite. Am avut aceiași profesori. Suntem legați sufletește prin locul luminos al copilăriei și adolescenței noastre. Acolo, la Cahul, am sorbit, în toiul regimului sovietic,  aceleași cărți cu grafie latină din biblioteca profesorului nostru de limbă și literatură, Alexandru Tecuci. Mai apoi, am absolvit aceeași facultate de jurnalism din cadrul Universității de Stat ca, după câțiva ani, în 1988, să ne reîntâlnim în sânul Frontului Popular. Locuim în același bloc, la aceeași scară și la același etaj.

Care a fost  cauza răcirii relației în „troika pepecedistă”, așa cum erau numiți Roșca, Secăreanu și Cubreacov până acum câțiva ani?

– Din zi în zi mă întăresc în convingerea că, eu și colegii mei din PPCD, am fost de fapt trădați, că foarte multe dintre încercările prin care a trecut PPCD-ul  în zbuciumata sa istorie de peste 25 de ani, provocări, evenimente dramatice sau chiar tragice, nu au fost deloc întâmplătoare, că personajul parașutat și menținut cu insistență la cârma organizației nu este altcineva decât unealta prin care structurile secrete au aplicat în raport cu PPCD-ul principiul kgb-ist ”Vozglaviti, citobî obezglaviti” (Fă-te cap pentru a decapita), că votul din 4 aprilie 2005 a fost capcana întinsă echipei noastre cu sprijinul lui direct…

Va urma