Arhiva

Posts Tagged ‘Jilava’

ANTONESCU, ALTFEL (IV). Profesorul Gh. Buzatu prezinta pentru Ziaristi Online un document al Trupelor Romane pe Frontul de Est scos din Arhivele Speciale ale Moscovei

februarie 3, 2013 Lasă un comentariu

 

Ion Antonescu - Colita Timbru via Ziaristi Online

 

Este indiscutabil că, în raport cu rezultatele remarcabile ale istoriografiei contemporane, nu mai este cazul să insistăm asupra războiului României, alături Germania şi aliaţii ei, împotriva URSS declanşat la 22 iunie 1941. Atunci, generalul Ion Antonescu a intervenit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, străvechi ţinuturi româneşti care, la 28 iunie – 3 iulie 1940, fuseseră ocupate, sub ameninţarea forţei, de către forţele militare ale lui I. V. Stalin, acesta beneficiind nemijlocit de asistenţa Reichului lui Adolf Hitler şi de slăbiciunea sau indiferenţa Puterilor Occidentale. Nu se poate pune în discuţie, aşadar, că la un război s-a răspuns cu un altul, al URSS în contra României şi viceversa, ci, obligatoriu, ca urmare a agresiunii neprovocate a lui Stalin, trupele române, aflate sub comanda lui Antonescu, au pornit acţiunea pentru alungarea cotropitorului din Răsărit şi pentru lichidarea pericolului comunist. Aceste obiective nu s-au împlinit, dimpotrivă, România, fiind în eşec, a fost ocupată integral de Armata Roşie (1944-1958), decăzută la nivelul de stat satelit şi pe deplin comunizată de învingătorii de la Kremlin. Ceea ce nu poate avea drept consecinţă ignorarea faptelor de eroism ale trupelor române după 22 iunie 1941, toate cuprinse în inegalabila Epopee a Estului …

Ion Antonescu si Adolf Hitler - Munchen, 12 iunie 1941 - via Ziaristi Online
Ion Antonescu şi Adolf Hitler,

după dezbaterea şi programarea

problemelor Estului (München, 12 iunie 1941)

 

Citește mai mult…

MOARTEA MAREŞALULUI ANTONESCU, un moment de demnitate istorică

decembrie 12, 2012 2 comentarii

maresal_ion_antonescu_maxLa data de 17 mai 1946, mareşalul Ion Antonescu a fost găsit vinovat de crime de război şi condamnat la moarte de un Tribunal al Poporului. Regele Mihai a refuzat să-l graţieze, evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.


După judecarea procesului de fond la Tribunalul Poporului din str. Ştirbei Vodă, condamnaţilor din procesul în care a fost judecat mareşalul Antonescu au primit dreptul la recurs. Mareşalul a refuzat să facă acest lucru, fiind convins că, oricum, va fi condamnat la moarte şi executat. Totuşi, la rugăminţile insistente ale colaboratorilor săi şi prin avocaţii familiilor acestora, care voiau să facă recurs, Antonescu a cedat şi a semnat împuternicirea pentru avocaţii desemnaţi de tribunal: Paraschivescu-Bălăceanu şi Eugen Ionescu. Aceştia însă s-au retras, dând procură de substituire avocatului Titus Stoika. Sentinţa era însă hotărâtă cu multă vreme înainte.

După condamnare, singurul om care l-ar mai fi putut salva pe mareşal a fost regele Mihai, care avea drept de graţiere. Mareşalul nu a vrut să înainteze cererea către rege. Mama sa, doamna Baranga, a făcut-o în numele său. Regele Mihai, pentru a se eschiva de la soluţionarea acelei cereri, a dispărut din Bucureşti. În ziua execuţiei, Iuliu Maniu s-a dus la Palat pentru a se prezenta regelui şi a-l convinge să semneze graţierea, dar Mihai I nu a fost de găsit.

Evenimentele şi-au urmat cursul şi execuţia sentinţei a avut loc în după-amiaza zilei de sâmbătă, 1 iunie 1946. A doua zi, pe 2 iunie 1946, mareşalul Antonescu ar fi împlinit 64 de ani.
Către orele 17 în după-amiaza zilei de 1 iunie 1946, cei şapte condamnaţi la moarte, au fost conduşi în capela închisorii Jilava, unde preotul a oficiat un serviciu religios, după care condamnaţii s-au spovedit şi au primit sfânta împărtăşanie. Mareşalul, în costumul său bleumarin, cu care fusese şi la judecată, cu pălăria de fetru neagră într-o mână în care purta şi mănuşa, a primit primul împărtăşania. La sfârşitul slujbei, preotul a scos panglica tricoloră aflată în Sfânta Evanghelie şi i-a dat-o mareşalului, care şi-a prins-o pe piept. În timpul spovedaniei, preotul i-a transmis mareşalului, din partea regelui Mihai, regretul de a nu-i fi putut acorda graţierea cerută de mama sa.
Citește mai mult…

„Mă plimbam prin celula strâmtă și friguroasă când, deodată, a țâșnit din mine cântecul” Mărturisitori – Traian Popescu

ianuarie 28, 2012 Lasă un comentariu

Într-un imaginar talger al suferinţei, fostul deţinut politic Traian Popescu a pus mai mult decât poate duce o viaţă de om: 16 ani de închisoare, anchete şi bătăi fără număr. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, acelaşi Traian Popescu va aşeza duios îndârjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate şi oratorii prezentate după ’90 pe scenele filarmonice din Bucureşti şi Galaţi, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.

Unul dintre puţinii supravieţuitori ai reeducării de la PiteştiGherla, aflat în câteva rânduri la un pas de moarte şi chiar de nebunie, Traian Popescu şi-a găsit mântuirea în armonia celestă a sunetelor. Pentru asta a plătit cumplit, cu propria sa tinereţe. E un preţ pe care nu l-a regretat niciodată. Fără suferinţă n-ar fi descoperit muzica, iar fără muzică, viaţa lui ar fi fost lipsită de sens. E cea mai aspră şi mai superbă răzbunare a frumosului asupra mizeriei şi bestialităţii umane. E, în definitiv, o mare lecţie de optimism şi demnitate, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi şi cu o amăgitoare grijă a zilei de mâine.

Între trădători şi sfinţi nu e decât un pas

Ne imaginăm închisoarea în fel şi chip. Rareori atingem fibra ascunsă a adevărului. În locul viului punem propriile noastre proiecţii, mici şi scuzabile prejudecăţi. E ca şi cum ţi-ai propune să trăieşti foamea, sătul fiind. În 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp să se gândească la toate. Aproape nimic nu seamănă cu ceea ce ar putea gândi unul sau altul. Puşcăria modifica totul: simţuri, senzaţii, percepţii. Devii atent, mereu la pândă. Un mecanism cu resorturile întinse la maximum. Totul se schimbă – viaţa, lumina, durerea. Imaginea despre sine, în primul rând.

„Am fost arestat în 1948”, îşi aminteşte Traian Popescu. „Terminasem Politehnica şi tocmai trebuia să-mi susţin ultimele proiecte. Eram tânăr şi mă simţeam în stare să mă iau de piept cu lumea întreagă. Câţiva ani mai târziu, în „57, la Jilava, m-a abordat un student, spunându-mi cu cel mai profund respect: „Nene Traian”. În clipa aceea, am încremenit. Brusc, mi-am dat seama că îmbătrânisem, că cei mai frumoşi ani din viaţa mea se scurseseră nevăzut, ca apa într-un pământ arid şi lacom. Mi-am revenit cu greu şi atunci mi-am jurat să fiu tânăr toată viaţa, să fiu contemporan cu vremurile mele, ca într-o răzbunare abstractă, lipsită de obiect. Şi acum, când am 76 de ani, refuz încăpăţânat să pronunţ banala propoziţie: „Pe vremea mea”. Vremea mea este astăzi. Acum şi aici. Viaţa merge înainte dimpreună cu mine. Nimeni nu stă pe loc – în închisoare, mai ales. Abia acolo te cunoşti cu adevărat. Omul e foarte adaptabil. E fragil şi tare în acelaşi timp. Te miri şi tu de ce eşti în stare. Şi în bine, şi în rău. E un păcat cumplit să judeci pe altul. Ce ştii tu despre viaţă, despre suferinţă, despre limite? În închisoare, cumulările lente duc la salturi de neimaginat. Prin adunare, adâncul fiecăruia se modifică. E un punct de fierbere pe care, dacă îl atingi, eşti pierdut. Abia în puşcărie îţi dai seama că între trădători şi sfinţi nu e decât un singur pas despărţitor. Nimeni nu ştie când va ceda, nici măcar anchetatorii. În „56, după un an şi şapte luni de anchetă, de bătăi crâncene cu ţeava de locomotivă, care mi-a zdrobit un picior, nu am mai rezistat şi am recunoscut o întreagă poveste dementă, cu un cifru şi mai mulţi spioni englezi. Şi acum îmi reproşez. De ce nu am fost în stare să rezist? De ce nu am murit, în loc să fac jocul unor fiinţe abjecte? Nimeni nu a reuşit să mă umilească aşa cum am făcut-o eu. În viaţă, ca şi în celulă, trebuie să fii singurul tău judecător. De ceilalţi are grijă Dumnezeu. La Piteşti şi Gherla, în „demascări” au murit şi s-au sinucis 30 de colegi de suferinţă. E un păcat cumplit să-ţi iei viaţa, dar nu judec pe nimeni. Puteam fi şi eu în aceeaşi situaţie. De altfel, cunoşteam prea bine disperarea. Nemairezistând anchetei, am cedat, încercând să-mi iau viaţa în celulă de la Interne. Mi-am tăiat venele şi am luat 80 de pastile de Hidrazida. Doar Dumnezeu m-a salvat. Avea alte planuri cu mine.”

Citește mai mult…

SPIRITUALITATE: Părintele Mina Dobzeu

decembrie 18, 2010 Un comentariu
S-a nascut în 1921, pe 5 noiembrie, în Grozesti, judetul Lapusna, în Basarabia. La 13 ani a mers la Mănăstirea Hancu, unde a ramas până în 1944, când s-a refugiat în România pentru ca Basarabia fusese ocupata de către sovietici. A făcut scoala de catiheti, de patru ani, Seminarul de Teologie, de cinci ani, si Institutul Teologic la Bucuresti, pe care l-a terminat în 1970. A fost si pe front în al doilea razboi mondial. In 1946 a venit de pe front în schitul de la Vladicesti, din eparhia Husiului, unde s-a călugărit si a fost hirotonit diacon si preot. A făcut puscarie de trei ori: în 1948 la Galati, 1959-1966 si 1988 la Jilava.
„Multi alearga peste dealuri si vai ca să gaseasca un duhovnic iscusit. Dar daca omul nu tine seama de povetele lui, e un „. Asa ofteaza Părintele Mina de la Mănăstirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi. Părintele Arhimandrit Mina Dobzeu sta intr-o camera mica, pe care o umplu cu totul biblioteca si masa de scris, plina de foi si dosare. Peretii s-au impodobit de icoane. In coltul dinspre rasarit, sub icoana Mântuitorului arde mereu o candela, iar deasupra usii vegheaza icoana Invierii Mântuitorului, sculptata în lemn chiar de Părintele Mina. A făcut cândva si o scoala de meserii. Dar l-a chemat Dumnezeu să fie misionar în inchisorile comuniste.
Părintele Mina a fost jelit de multe ori înainte de ‘89 de credinciosi. Aceasta pentru ca din când în când mai disparea câteva luni. „Cica a murit Părintele Mina”, susoteau femeile când nu-l vedeau la slujba. Dar Părintele Mina aparea din nou la biserica mănăstirii si lumea se linistea. După 1989, lucrurile s-au limpezit: Părintele Mina fusese inchis de securisti de mai multe ori. Dumnezeu il chemase în alta parte să raspândeasca cuvântul Lui. „Am trait o viata de misionar intr-o biserica calauzita de Duhul Sfânt”, spune Părintele Mina.
Părintele Mina s-a călugărit în 1935, când avea 13 ani si jumatate, pentru ca voia să invete carte. S-a dus la Mănăstirea Hancu si l-au primit. A vrut să intre la Seminarul Teologic, dar a fost respins ca fusese bolnav de malarie. L-au luat în armata si a făcut razboiul pe la Timisoara, pe frontul de vest, cum spune Părintele. Prea multe nu vrea sa povesteasca despre razboi, ca viata din mănăstire e mai insemnata. De-abia prin 1945, când s-a terminat razboiul, a făcut scoala de cantareti, de patru ani, si a fost promovat direct în anul III la Seminar si a dat examen si la Institutul Teologic din Bucuresti.
„In ‘48, când s-a scos învătamantul religios din scoala, am raspândit afise prin Husi. Atentionam poporul credincios ca au venit vremuri grele asupra noastra. Au scos icoana Domnului Iisus si au pus icoana lui Stalin”, povesteste Părintele. „Le spuneam: „Feriti-va de învătaturile staliniste, tineti-va credinta, îndrumati copiii să mearga la biserica. Sa avem incredere ca puterea lui Antihrist va cadea”. Facuse părintele niste calcule după Cartea Apocalipsei si prevestea caderea comunismului si moartea lui Stalin. Atunci a fost condamnat pentru prima oara la trei luni de inchisoare la Galati. A stat în total 11. In 1959 era în anul al II-lea la Institut. Si a avut o alta iesire „neplacuta”, cum zice părintele. Decretul 410 desfiinta Mănăstirea de la Vladicesti, din eparhia Husilor, unde fusese făcut călugăr si preot. Si atunci Părintele Mina n-a mai rabdat. A scris vreo treisprezece scrisori de protest fata de decret, care au ajuns în toate centrele culturale si peste tot la Securitate. „Am scris si-am denuntat Antihristul prin temeiurile Sfintei Scripturi. Am fost exmatriculat de la Institutul Teologic, arestat si condamnat la sapte ani de inchisoare si patru ani de pierdere a drepturilor civile. In octombrie ‘59 am fost arestat, dus la Bucuresti cu mainile în catuse, ca un om periculos, ca tare periculos mai eram”, povesteste Părintele Mina.
Din când în când se mai opreste si-si piaptana barba alba, apoi se uita lung în podea. „Am fost si sunt un misionar. In timpul comunismului chiar în front, nu în spatele frontului. In inchisoare am fost un misionar. Spovedeam si împărtăseam oameni, faceam slujba. Stiam ritualul pe deasupra: Cele sapte Laude, Sfânta Liturghie, Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si faceam slujba printre paturi si savarseam Sfânta Rugăciune. Faceam si împărtăsanie cu paine din pachete, iar vin facusem din niste struguri primiti tot asa, intr-un pachet.
După ce a iesit din inchisoare, Părintele Mina a petrecut doi ani în Ardeal, apoi a venit la Mănăstirea Sfintii Petru si Pavel din Husi. De aici i-a scris lui Ceausescu vreo sapte scrisori. „Faceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceausescu prin scrisorile acelea. Ii povatuiam: „Nu e bine să persecutati crestinismul. Dati libertate crestinismului, ca în tara noastra să se sărbătoreasca, să se respecte calendarul Bisericii, astfel încât credinciosul, duminica, să se intalneasca cu aceia dragi lui”. „Combateam darwinismul cu argumente”, povesteste Părintele Mina. Scrisorile erau semnate „Un grup de intelectuali din Bucuresti” si erau trimise direct la casele lui Ceausescu. Dar ultima scrisoare i-a dus pe securisti cu gândul ca e scrisa de un preot, pentru ca povestea o întâmplare stiuta de putini pe vremea aceea. „La Mănăstirea Neamt s-a produs în ‘86 un lucru miraculos. Pe aleea care duce la intrarea în mănăstire, către usa bisericii, s-a desprins pământul si s-a ridicat. Cam de dimensiunea unui mormant. Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo. Era si Mitropolitul, care e acuma Patriarh, Prea Fericitul Teoctist. El a spus să se faca un sicriu si să le pastreze cu sfintenie, ca asta e un semn miraculos”, povesteste Părintele Mina. „S-au gândit imediat la mine pentru ca aveam antecedente. Si asa în ‘88, am mai lipsit vreo opt luni. Ziceau securistii: „Daca Părintele Mina nu-i cuminte… Apoi a venit izbavirea în 1989”, ofteaza batranul.
După revolutie, Părintele Mina a fost prin toate penitenciarele din eparhia Husilor si Romanului. Facea slujba duminica pentru puscariasi. A fost trei ani si profesor de religie la scolile din oraselul de provincie, desi nu era încă introdusa ca materie oficiala în programa scolara. In 1996, Episcopia Husilor si Romanului a fost reinfiintata. Părintele Mina a fost numit consilier-misionar. Până în 2002, când a iesit la pensie. „Acum sunt misionar cu grad mai mare, pensionar”, zambeste batranul călugăr. Si de când s-a pensionat, Părintele Mina scrie. Scrie rugăciuni si vrea sa-si publice memoriile. De Sfintele Pasti ale anului acesta a scris doua scrisori. Are de gând să le „trimeata” presedintelui si prim-ministrului. Ca să le aduca aminte de calea cea sfânta a lui Dumnezeu. Dar mai are de cercetat, de intrebat, ca n-a gasit adresele celor doi destinatari. N-ar vrea să le trimita la sediile oficiale, ci acasa. Ca sa fie sigur ca o să citeasca chiar ei epistolele lui.
Crestinarea lui pe Nicolae Steinhardt

 

In 1959, Părintele Mina a fost anchetat la Securitate, la Bucuresti, pe Strada Uranus, si apoi inchis la Jilava. La sfârsitul lui februarie 1960 l-a cunoscut pe scriitorul Nicolae Steinhardt, din grupul lui Constantin Noica. Intelectualul de atunci avea să devina „Părintele Nicolae” de la Mănăstirea Rohia, crestinat în celula de la Jilava de Părintele Mina. „Eram vreo 60 în celula, trei rânduri de paturi etajate. Dormeau si cate doi în pat. Intr-o noapte a mai aparut o persoana, cu bocceaua subsuoara. Se uita nedumerit în jur, ca nu mai avea loc. Atunci i-am făcut semn să urce la mine. „Sa mai dormim putin, ca acusi e ziua”, i-am zis. „Mii de multumiri”, mi-a raspuns. A doua zi am aflat ca se numeste Nicolae Steinhardt si ca e „ovreu”, cum zicea el”, povesteste Părintele.
Intr-o zi, „ovreul” i-a spus ca vrea să moara crestin. Si Părintele Mina l-a botezat intre paturile din celula, cu apa dintr-un ibric. Mai târziu, Nicolae Steinhardt a vrut să intre în monahie la Mănăstirea de la Husi, unde era staret Părintele Mina, dar nu l-a primit episcopul. Si atunci a plecat la Cluj, cu o recomandare de la Părintele Mina si a fost primit la Mănăstirea Rohia, unde a avut grija de biblioteca. A murit în 1989 după o vizita a Părintelui Mina, la Spitalul din Baia Mare
Rugăciunea inimii

 

„Eu propag rugăciunea inimii, calitatea rugăciunii, calitatea vietii duhovnicesti. Si pentru monahi este ceva care trebuie să ia aminte. Timp de 5-10-15 minute zilnic să faca un exercitiu. Pozitia este în genunchi, nu stând în sezut sau cu fruntea aplecata la pământ, ci vertical, cu mainile adunate si rostesti rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-ma pe mine, păcătosul”. Te cobori cu mintea în inima. Mintea nu e obisnuita, dar încet-încet se obisnuieste să rosteasca cuvintele rugăciunii. Inima nu-i obisnuita, nu se deschide, e impietrita, dar daca ai să bati la usa inimii, insistent, până la urma se deschide”.
amira-spiritualitate.blogspot.com

Mărgăritare duhovniceşti – citate din opera Părintelui Nicolae Steinhardt

decembrie 18, 2010 Lasă un comentariu
Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) a fost doctor în drept constituţional, scriitor, publicist şi critic literar, originar din comuna Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, şi se va călugări după punerea sa în libertate.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.
În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Acest eveniment înlătură „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).
Este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. (mai multe detali aici)
„Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine”
( Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983, Editura Humanitas )
„Cu o singură vorbă -aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.”
(Cuvânt al lui Nicolae Steinhardt la Duminica Fiului Risipitor)
„N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom.
Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă.
El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor. Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe.”
(Cuvânt al lui Nicolae Steinhardt la Duminica Fiului Risipitor)
„Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart … este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutatura rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…”
„Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia.”
„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.
Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns.)
„Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.”
„N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui”
„Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)”
„Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”
( din volumul “Jurnalul fericirii” )
„Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte.
Reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.
Păcat de cei care o nesocotesc. Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei: ateii nu sunt păcătoşi, sunt nenorociţi.”
,,Dăruind vei dobândi.”

„Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.”

( din “Dăruind vei dobîndi” )
„Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strâmtă pe un vârf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stâlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.”
„Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine.”
„Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal”
,,De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.”
„Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor.”
„Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.”
„Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.”
,Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.”
„Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme.”
„Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru”
,,Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem. „
„Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla-paradoxala, perpendiculară, fundamentala-noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptura care ţine deopotrivă de lume şi de cer. „
„Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.”

Publicat de Sorin M.

de-vorbă-cu-mine.blogspot.com