Arhiva

Posts Tagged ‘Kremlin’

România de sub Sputnik și neomarxism

noiembrie 25, 2019 Un comentariu
După ce am scris aseară, la închiderea urnelor, că avem azi în fruntea României un alt antiromân (după Carol II) și hulitor al României, Johannis, căruia-i în cot de Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herța (a dovedit-o în cei cinci ani cât a fost la Cotroceni!) și că „România normală” a lui Johannis nu poate fi normală fără Basarabia și celelalte teritorii românești rămase înstrăinate, o anume pictoriță de la Piatra Neamț, Antoneta Doina Daschievici, mă face „comunist” și „Activ. Sputnic”:
 
„Bravo bre, național comuniștilor 😉 Activ, Sputnic ! Vă mai merge? Mai reușiți să păcăliți vreun sărăcuț cu duhul ? Lupi îmbrăcați în piei de oaie!”, scrie ea cu subînțelesuri.
 
Sigur, nu este o noutate că ne tratați astfel!
 
Pentru de-alde dumneata toata Basarabia este „Sputnik”!
 
De fapt, neomarxismul antiromânesc care vine acum peste România tot din bolșevismul de la Kremlin își trage rădăcinile!
 
Simt asta pe pielea mea: ne tratați pe noi, basarabenii, ca și bolșevicii lui Putin!
 
Dacă am spus din toată inima mea că nu pot vota cu un nesimțit ca Johannis ca președinte al tuturor românilor (argumentând de ce fac asta), imediat am și fost stigmatizat că sunt de la Sputnik (mai este oare cineva in Basarabia care să fi luat atitudine în ultimii ani față de propaganda antiromânească împrăștiată peste cele două maluri ale Prutului de rețeaua neokaghebismului putinist Sputnik decât subsemnatul?!), că fac jocul rușilor!
 
Părerea mea este că chiar una ca dumneata face acest joc murdar, semănând zâzanie și suspiciune între români, mai ales între cei din teritoriile înstrăinate!
 
Rămân aici s-aștept ce va face Johannis-ul îndrăgit de toată România (au votat 70% de români pentru el!) pentru aducerea noastră la sânul Patriei!
 
Din păcate, sunt nevoit să-mi iau rămas bun de la dumneata după insulta care mi-ați adus-o în seara asta!
 
Nu de alta, dar am atâția care îmi cer prietenia și nu am loc pe lista asta blestemată de la Fb!
 
Noapte bună!
 
Trăiască România!

Cel mai grăitor semn de protest împotriva obrăzniciei rusești

octombrie 25, 2019 Lasă un comentariu
Ambasadorul Rusiei la Chișinău insistă în chip expansionist: „Statutul limbii ruse în R. Moldova trebuie întărit prin lege”!
Nici mai mult, nici mai puțin!
Cine să-i explice ambasadorului rus că la noi lumea s-a apucat să studieze, și studiază, intens limba engleză (și alte limbi străine, bineînțeles, dar engleza în mod deosebit) fără ca vreun ambasador al vreunei țări (Marea Britanie sau SUA, să zicem) să ceară și să pună condiții ca statutul limbii engleze să fie „întărit prin lege”?
Rușii, când intră într-o țară, imediat bat cu pumnul în masă cerând „gosudarsvennâi iazâk” pentru limba rusă!
Când vii într-o țară, mai ales nepoftit, și țipi „gosudarstvennâi” pentru limba ta, ești ocupantul acestei țări, pentru că revendici în chip obraznic ceea ce se numește element de stat al unei națiuni!
Cine să-i explice ambasadorului de la Moscova că acest comportament al lui este unul obraznic, iar obrăznicia rusească trezește repulsia firească a basarabenilor față de acest comportament mojicesc și, odată cu asta, și față de limba rusă, care merită a fi studiată, ca și pe oricare altă limbă de pe glob, pentru că e limba unei mari culturi, și în nicun caz pentru că trebuie să aibă neapărat statutul de „limbă de stat”, cum vor ambasadorul Rusiei la Chișinău și toată garnitura kaghebistă de la Kremlin?
Cine să-i explice ambasadorului Rusiei că anume din această cauză, din cauza duhorii expansioniste rusești care vine dinspre Ambasada Rusiei și din cauza moldovenismului primitiv de sorginte bolșevică pe care Kremlinul continuă să-l propage în acest teritoriu cu ajutorul sculelor sale politice de felul lui Dodon, generațiile născute în stânga Prutului după destrămarea imperiului sovietic refuză să învețe frumoasa limbă rusă!
E cel mai grăitor semn de protest împotriva obrăzniciei rusești!

Partida rusească consolidată de Maia și Năstase

La viitoarele alegeri parlamentare, anticipate sau nu, în urma guvernării Kozak, ne putem trezi cu o majoritate parlamentară a lui Dodon de peste 70 de mandate, asemeni celei din 2001 a lui Voronin (din surse sigure, aflăm că Dodon a reușit până în această clipă să atragă de partea sa un număr de 49 de deputați, în afară de socialiștii lui fiind gata să-l susțină în actualul Parlament deputații lui Shor, o parte din PD și chiar unii din ACUM)!

Concluzia vine după ultimele modificări legislative operate de coaliția PSRM-ACUM prin care este consolidată puterea și influența lui Dodon.

Consolidarea partidei rusești în scopul opririi cursului firesc de integrare românească/europeană a RM este rezultatul final pe care îl așteaptă Kremlinul în urma jafului bancar și economic din ultimii ani, pus la cale și realizat de structurile securiste rusești.

Pericolul cel mai mare în această clipă constă în faptul că o bună parte a basarabenilor se lasă a fi strânsă în chingile unei euforii înșelătoare provocată de elanul răzbunător manifestat de Maia și Năstase în lupta lor proverbială cu Plahotniuc și regimul crunt al acestuia.

Anume o asemenea stare de lucruri le convine de minune lui Dodon și întregii structuri rusești din spatele acestui trădător ordinar, care umblă să prelungească sau să încheie un alt acord cu „idioții utili” conduși de Maia și „prostul satului”.

Din păcate, setea de răzbunare a ultimilor doi este atât de mare încât aceștia sunt pur și simplu incapabili a-și da seama de pericolul pe care îl provoacă.

Cât caracter, atâta „rezistență”!

Azi, M. Sandu s-a referit, de pe scena din PMAN, la „Mișcarea Națională de Rezistență”.
 
Rezoluția citită la încheierea mitingului din centrul Chișinăului face referire la „Mișcarea de Rezistență Națională”.
 
Ar fi bine să știm despre ce fel de Mișcare este totuși vorba, pentru că e o mare deosebire între aceste două noțiuni:
 
Dacă Mișcarea în cauză este „de Rezistență Națională”, asemeni MIșcării de Rezistență Națională de la noi și din toată România din anii 50 ai secolului trecut, această acțiune ar trebui să fie de esență anticomunistă și îndreptată împotriva ocupării de către Rusia lui Stalin a Basarabiei și celorlalte teritorii românești înstrăinate.
 
Dacă acțiunea inițiată de PPDA și PAS este una „Națională de Rezistență”, așa cum spune M. Sandu, atunci ar trebui să ni se explice clar acest lucru!
 
Se rezistă împotriva cui și împotriva a ce?
 
Doar împotriva lui Plahotniuc și dictaturii instaurată de acesta?
 
Dar rădăcina tuturor dictaturilor din Basarabia și din celelalte teritorii românești înstrăinate este comunismul instaurat după ocuparea acestor teritorii și sugrumarea credinței și ființei noastre naționale de către Puterea Sovietică și armata roșie criminală a lui Stalin, care nu a plecat de aici până azi!
 
Aceasta ar trebui să fie esența unei Mișcări de Rezistență Adevărată!
 
Să te erijezi în luptător împotriva lui Plahotniuc și dictaturii acestuia fără a te pronunța împotriva cauzei „fenomenului Plahotniuc” – aflarea acestui teritoriu și a clasei politice de la Chișinău sub influența și controlul Kremlinului prin prezența armatei ruse la Tiraspol și a rețelelor KGB-ului în structurile decizionale ale statului – înseamnă a face în cel mai perfid mod, sub umbrela „democrației”, jocul aceleiași metropole de la răsărit.
 
Exponenții Mișcării de Rezistență Națională din întreg spațiul românesc, din anii 50 ai secolului trecut, tot ei mărturisitori și apărători ai credinței în Dumnezeu, au fost exterminați sau chinuiți în pușcăriile comuniste de pe ambele maluri ale Prutului.
 
Vouă vă este frică să pronunțați azi corect barem numele și definiția unei asemenea Mișcări – Mișcarea de Rezistență Națională!
 
Vorba lui Grigore Vieru: „Cât caracter, atâta Țară!”.
 
Eu aș spune acum:
 
Cât caracter, atâta „rezistență”!
 
 

Cotroceniul mai are șansa să strângă mâinile și să unească inimile basarabenilor

Portalul DESCHIDE.MD, finanțat din banii statului român, anunță cu emfază:
 
„Candidatul PUN, Constantin Codreanu, invitat de Klaus Ioahannis la Cotroceni”.
 
Textul știrii „bombă” este însoțit, bineînțeles, de o poză impunătoare în care Președintele României îi strange mâna celui PUS de basarabeni să le apere drepturile în Parlamentul de la București, dar ajuns în scurt timp să fie PUS de București să cucerească Chișinăul la alegerile din 20 mai.
 
Cei care au PUS la cale evenimentul în cauză au avut, fără îndoială, scopul transferului de imagine de la Președintele României către cel PUS în misiune cuceritoare în capitala Basarabiei, mahmură încă după guleaiul și canonadele putiniste de aici petrecute la 9 mai sub aplauzele și privirile „victorioase” ale guvernării Plahotniuc-Dodon.
 
Exact așa a făcut Putin cu Dodon înaintea alegerilor prezidențiale din toamna lui 2016: l-a invitat pe Dodon (însoțit de Greceanâi) la Kremlin pentru o poză!
 
Vă mai amintiți?
 
Iar poza (ștampila) de la Putin a topit atunci până și inima „blindată” a lui Plahotniuc, care nu a stat mult pe gânduri: l-a scos fulgerător pe Lupu din cursă și a montat toată mașinăria de partid a PD-ului pentru asigurarea victoriei lui Dodon!
 
Dar noi, românii, nu trebuie să procedăm ca Putin!
 
A urma exemplul Rusiei, mai ales când este vorba de teritoriile noastre aflate sub controlul ei, înseamnă a cădea în plasa ei!
 
Când vine vorba de alegerile pentru capitala Basarabiei, care trebuie readusă la sânul Patriei noastre România, Președintele României ar fi obligat să-i invite la Cotroceni pe toți candidații unioniști de la Chișinău pentru a le strânge mâna! (Rusia și agentura ei, care funcționează perfect pe cele două maluri ale Prutului, a reușit, din păcate, să ne fragmenteze și să ne ostilizeze pe noi, basarabenii, România având sarcina să ne unească în jurul ideii românești!).
 
Eventual, pentru a-i împăca!
 
Eventual, pentru a-i determina să cedeze unul în fața altuia!
 
Eventual, pentru a face o poză cu toți candidații basarabeni împreună, dar nu doar cu cel care reprezintă „unionismul” planificat, coordonat și controlat în totalitate de mafia de la guvernarea Basarabiei cu panglica lui Putin în piept și care este convins din start că nu va ajunge niciodată primar de Chișinău, pentru că nu-și dorește acest lucru, el realizând perfect că are de executat doar un rol de conjunctură în aceste alegeri.
 
Am mai vorbit de asta și foarte mulți au rămas bosumflați pe mine (inclusiv bravul candidat PUN care m-a șters imediat din lista lui Fb, argument în plus că este slab și absolut nepregătit pentru sarcina ingrată pe care i-a pus-o Băsescu în față).
 
Este convingerea mea personală că România nu trebuie să acționeze electoral în raport cu basarabenii, așa cum a procedat Băsescu și așa cum procedează, din păcate, Iohannis.
 
Înstrăinarea Basarabiei și a celorlalte teritorii românești în 1940, dacă vă amintiți bine, a avut loc cu acordul Bucureștiului, chiar dacă a fost ultimatumul lui Stalin!
 
Iar cei care au avut curajul să ne elibereze în 1941 de sub ciubota Kremlinului au fost executați!
 
De asta nu trebuie să-i împărțiți pe basarabeni după culorile politice ale Bucureștiului sau după preferințele egoiste ale „statului paralel” pe care l-ați inventat și care a trecut, odată cu Băsescu, și Prutul.
 
De asta nu trebuie să abordați unionismul basarabean în chip selectiv, așa cum vă sugerează consilieri ca Iulian Chifu.
 
De asta, pur și simplu, nu trebuie să faceți jocul guvernărilor de la Chișinău, care, de la 1991 încoace, toate, absolut toate, au acționat și acționează în detrimentul inereselor noastre românești și în favoarea Rusiei.
 
De asta este nevoie de o clasă politică basarabeană cu conștiință românească care să lucreze dezinteresat exclusiv pentru interesul general românesc.
 
PUN-ul pe care l-ați zămislit în laboratoarele „statului paralel” nu se constituie în fundamentul unei clase politice basarabene cu conștiință românească, pentru că a fost conceput din start ca să dezbine, nu ca să unească!
 
Acum, în această clipă, Cotroceniul mai are șansa să strângă mâinile și să unească inimile basarabenilor!
 
Hristos a Înviat!
 

Pact pentru Basarabia

ianuarie 18, 2017 Lasă un comentariu

Pentru a nu admite o viitoare majoritate parlamentară pro Kremlin, pe care i-a promis-o Dodon lui Putin, va fi nevoie de cel puțin un Pact al tuturor forțelor proeuropene: al celor de la guvernare și al celor din opoziție.

Interesul suprem al basarabenilor acum este neadmiterea federalizării statului și legalizării przenței militare ruse pe teritoriul național al Republicii Moldova.

În acest scop s-ar impune inițierea unui dialog între partidele proeuropene de la guvernare și cele din opoziție.

Un Dodon președinte care lucrează exclusiv în interesul Rusie trebuie învins la viitoarele alegeri prin votul comun al tuturor proeuropenilor.

Să nu ne jucăm cu focul!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , ,

DESPRE CUM LUPTĂ PD-ul LUI LUPU-PLAHOTNIUC ÎMPOTRIVA IDEII DE UNITATE ROMÂNEASCĂ

septembrie 26, 2016 Lasă un comentariu

După Dodon, cel mai perfid și agresiv atacator al ideii de unitate românească, cu precădere în confruntarea pentru alegerile din 30 octombrie, este PD-ul lui Lupu-Plahotniuc.

Dacă omul lui Putin, Dodon, atacă frontal și fără scrupule, PD-ul lui Lupu-Plahotniuc o face cu mănuși, prin angajarea și lansarea sculelor și pușlamalelor prezidențiale cu mesaj falsunionist, languros până la scârboșenie, care au menirea să disperseze și să risipească pur și simplu votul unionist.

În acest scop, instrumentele cele mai la îndemână pentru bandiții politici sunt sondajele, realizate bineînțeles de structuri afiliate lor ori chiar inventate de aceștia.

Un asemenea sondaj fusese lansat acum câteva zile, acesta sugerând că, după Dodon în frunte, cel care ar crește  ca pe drojdie în ochii basarabenilor ar fi nimeni altul decât futiciosul candidat pedist, iar cel care nu va trece pragul de nici măcar unu la sută din voturile de la alegerile de peste o lună nu ar fi altcineva decât liberalul Ghimpu.

Ieri, PD-ul lui Lupu-Plahotniuc aruncă în gura prostimii o altă făcătură, de data asta prin intermediul unei alte pramatii, bicisnicul lor pretendent la funcția de candidat pentru prezidențiale, Mihăieș, un așa-zis „sondaj secret”, ajuns, chipurile, la urechile lui în urma unor „scurgeri de informații” de la nu știu care ambasade.

Evident, scârbavnicul insinuează că Lupu tot crește și crește în sondaje, ajungând deja la 12 la sută, iar după dânsul ar crește neapărat și el, Mihăieș, până la 9 (!) la sută. Bineînțeles, candidatul unionist, Ghimpu, din nou, este lăsat „să zacă” la pragul de un procent din voturi.

Mai mult decât atât, secătura are și tupeul de a-și da cu părerea pe marginea făcăturii: „Cât despre șansele prezidențiabilului Mihai Ghimpu, zice el,  acestea depind „foarte mult” de faptul dacă Roman Mihăeș reușește să se înregistreze la Comisia Electorală Centrală în calitate de candidat independent la prezidențiale”.

Fără îndoială, Dodon și alte cozi de topor ale Kremlinului sunt expresia cea mai elocventă a antiromânismului agresiv practicat, provocat, alimentat  și promovat fără încetare de peste 200 de ani de Rusia țaristo-stalinistă în acest teritoriu ocupat de ea.

Dar mai periculoasă decât antiromânismul lui Dodon se-arată a fi ura față de idealul reîntregirii noastre naționale provocată viclean și necinstit de PD-ul lui Lupu-Plahotniuc prin intermediul uneltelor sale „unioniste” folosite și în această campanie electorală.

26 septembrie

Amenințarea lui Vladimir Putin și avertismentul mareșalului Ion Antonescu

mai 29, 2016 2 comentarii

Atunci când Putin amenință România, trebuie să ne amintim de avertismentul mareșalului Ion Antonescu cu privire la pericolul rusesc.

Citatul de mai jos ne arată de ce trebuie să continuăm azi „zăgăzuirea ruşilor”… și a neokaghebismului dughinist promovat absolut nestingherit pe ambele maluri ale Prutului de o întreagă megarețea propagandistică care se numește SPUTNIK. Potrivit unor surse, Kremlinul a alocat în acest sens suma uriașă de un miliard de dolari.

Declaraţia Mareşalului Antonescu făcută ziaristului italian Lamberti Sorrentino pentru ziarul „Il Tempo” la 26 ianuarie 1943 :

„… Mă gândesc la ziua de mâine a României şi la eventualitatea că războiul va fi pierdut. Eu lupt cu Rusia, care este un inamic mortal al ţării mele. Jafurile Germaniei le putem îndura, dar sub ameninţarea Rusiei putem sucomba […] Eu lupt întotdeauna cu Rusia, comunismul Uniunii Sovietice este un mijloc, nu sfârşitul imperialismului rus, care vrea Constantinopolul şi poate să ajungă acolo numai traversând sau înghiţind România […] Eu nu fac un joc de trişor, ca vecinii mei unguri, visând prăbuşirea germanilor şi sosirea englezilor eliberatori. Drumul spre Constantinopol nu trece prin Budapesta şi ei nu au motive să se teamă de Rusia. Noi avem. Noi ştim că duşmanul mortal al României este Rusia lui Petru cel Mare şi a Ecaterinei a II-a, cărora Stalin le-a rămas credincios şi [pe care], trebuie să recunoaştem, îi continuă genial. Este ursul rus dintotdeauna, care, înveşmântându-se astăzi în comunism, înaintează în numele unei ideal care corupe intelectualitatea şi, ascunzându-şi colţii după o zdreanţă roşie, atrage masele de muncitori şi ţărani. Eu voi arunca în război, spre a-i zăgăzui pe ruşi, toate forţele pe care voi izbuti să le înarmez, convins că acesta este supremul bine pentru România: zăgăzuirea ruşilor…”

Maresalul-Ion-Antonescu-Regele-Mihai

29 mai 2016

Despre presa liberă din Republica Moldova

Zilele acestea s-a tot vorbit tare mult de cât de liberă este sau ar trebui să fie presa din Republica Moldova. Un editorialist de la o publicație de partid a avut chiar tupeul să scrie că gazeta la care lucrează „a fost şi rămâne o tribună eminamente liberă. O instituţie media independentă, fără ingerinţe politice şi fără subterfugii partizane”.

Am stat și eu să mă gândesc câtă presă liberă (și câți ziariști liberi!) avem și am constatat că aceasta lipsește cu desăvârșire.

Să nu ne facem iluzii: presa este liberă în măsura în care îi permite cel care o plătește.

Sunt libere entitățile de presă care îi aparțin lui Plahotniuc?Bineînțeles că sunt libere! În măsura în care dă voie să fie libere proprietarul acesteia!

Sunt libere instituțiile de presă controlate și întreținute de Filat? Bineînțeles că sunt libere! În măsura în care admite finanțatorul!

Jurnaliștii de la postul de radio Europa Liberă sunt liberi în ceea ce transmit ei din și despre Republica Moldova? Sunt foarte liberi sau cei mai liberi, ar crede unii. Bineînțeles, sunt cei mai liberi, dar în măsura în care le permite Congresul Statelor Unite care îi finanțează.

Același lucru îl putem spune despre presa din Republica Moldova finanțată de Germania sau de alt stat.

Despre libertatea instituțiilor de presă de la noi finanțate de Kremlin, nu are rost să vorbim. Acestea sunt adevărate rețele securistice care acționează împotriva Republicii Moldova.

Pro TV-ul este liber să transmită tot ce cred jurnaliștii de acolo sau nu? Bineînțeles că este liber! În măsura în care îi permite finanțatorul care se află peste hotarele țării.

Jurnal Tv este liber în tot ce face pe piata mediatica de la noi? Este liber în măsura în care îl lasă patronul aflat acum în Germania!

Dar Tv 7 cu N. Morari sunt libere?

Toată această presă nu poate fi liberă prin definiție!

Liberă ar putea și ar trebui să fie doar presa publică, de exemplu Teleradio Moldova, finanțată de cetățenii acestui stat pentru ca să fie liberă! Dar nici asta nu este pe deplin liberă pentru că este controlată de Putere ca să nu fie liberă!

Jurnaliștii liberi cu adevărat din Republica Moldova ar fi cei care ar avea curajul să vorbească întâi și-ntâi, deschis, nestingherit, de tot tragismul jurnalismului (antijurnalismului) de aici, de condiția de țucălari la care au fost aduși majoritatea dintre servitorii de presă din țara asta.

Doar presa finanțată de cetățenii simpli ar putea fi liberă! Pentru că doar ei, cetățenii, sunt cei mai interesați să fie corect informați!

Oricare alt finanțator al presei dă banul doar dintr-un singur interes: ca presa să nu fie liberă!

6 mai 2016

APEL DIN INIMĂ ÎN LEGĂTURĂ CU VOTUL DIN 30 NOIEMBRIE

noiembrie 24, 2014 2 comentarii

          Stefan SecareanuMai mulți membri, foști membri, simpatizanți ai Partidului Popular Creștin Democrat, prieteni, cunoscuți, rude și apropiați mă abordează în aceste zile cu întrebarea sacramentală:  ”Cu cine votăm la 30 noiembrie ?”. Unii dintre ei mi s-au destăinuit că vor vota, ca de obicei, INIMA, adică PPCD-ul, fiind convinși că subsemnatul și alți coechipieri politici suntem candidați la funcția de deputat pe lista acestei formațiuni și urându-ne, ca altă dată, succese în bătălia electorală…

          În legătură cu cele menționate mai sus, mă văd obligat să fac următoarele precizări:

  • Subsemnatul, precum și colegul meu Vlad Cubreacov, numele căruia a fost pomenit în repetate rânduri în discuțiile noastre, nu candidăm la funcția de deputat pe nicio listă electorală.
  • Un grup de impostori în frunte cu fostul lider al PPCD, Iurie Roșca, s-au lansat în campania electorală din acest an folosind în mod samavolnic și fraudulos bunul nume al formațiunii noastre, Partidul Popular Creștin Democrat. Programul electoral al acestui grup de impostori promovează neokaghebismul dughinist și vine în contradicție flagrantă cu Programul PPCD, adoptat de Congresul formațiunii noastre și înregistrat la Ministerul Justiției al Republicii Moldova, Program care a promovat consecvent integrarea noastră în UE și NATO! În același mod, însemnul nostru electoral, INIMA, a fost înlocuit cu un PALOȘ, un element, important ca și PISTOLUL sau RANGA, din arsenalul propovăduitorului de la noi al teoriilor aberante ale sfetnicului din umbră al lui Putin.
  • Cu PALOȘUL a fost înjunghiat mortal, în 1990, susținătorul Frontului Popular din Moldova, DUMITRU MOLDOVANU. RANGA a fost arma criminală cu care a fost lovit mortal în moalele capului, în toamna anului 1998, la ușa apartamentului său, președintele Filialei Botanica, mun. Chișinău, a Partidului Popular Creștin Democrat, VALENTIN CIOBANU. Tot cu RANGA a fost lovit criminal, în luna iunie a anului 2000, în preajma casei sale, unul dintre fruntașii PPCD, viceministrul Educației, MIRCEA CIOBANU. Tot în vara anului 2000, a fost bătut bestial cu PISTOLUL în cap, până la pierderea conștiinței, deputatul PPCD, DUMITRU OSIPOV. Aceeași soartă a avut-o, cu trei ani mai târziu, președintele Filialei Strășeni a PPCD, NICOLAE STRATULAT… În circumstanțe stranii de tot și-au pierdut viața, în anii 1998-1999, autorii paginii creștine a publicației ”ȚARA”, în fruntea căreia mă aflam, STAN PETCU și CONSTANTIN OGLINZEANU, preoți ai Mitropoliei Basarabiei…

           Acestea fiind precizate, îndemn toată lumea de bună credință SĂ IASĂ LA ALEGERI LA 30 NOIEMBRIE 2014 și să voteze pentru unul dintre concurenții electorali de orientare europeană cu șanse reale de accedere în Parlament (Partidul Liberal, Partidul Democrat din Moldova, Partidul Liberal Democrat din Moldova), cu toate rezervele pe care e firesc să le avem față de prestația politică și morală a fiecăruia dintre aceștia! Numai în aceste condiții, vom putea asigura, după această dată istorică, ieșirea definitivă a Republicii Moldova de sub controlul Kremlinului și menținerea cursului de integrare europeană a ei.

Doamne ajută!

 

Ștefan SECĂREANU

24 noiembrie 2014

PPCD și actul respirației sale (IV): ASASINATELE UNUI PISTOLAR

ianuarie 19, 2014 4 comentarii

secareanu100

– Iurie Roșca vă consideră un ”plecat”, într-un comentariu al său pe marginea celor publicate de dumneavoastră pe blog. Ce credeți că are în vedere fostul dumneavoastră coechipier?

– Ar fi fost mai indicat să-i adresați această întrebare chiar lui Roșca rugându-l să vă explice care din cele câteva semnificații ale noțiunii în cauză a fost atribuită de el umilei mele persoane.

Dacă, didactic vorbind (am înțeles că, de la o vreme are preocupări preponderent didactice, înregistrând performanțe notabile într-un domeniu foarte agreat de el – limbajul corpului), se referă la primul sens al termenului ”plecat”, înregistrat în Dicționarul Explicativ al Limbii Române –  faptul de a pleca, adică de a părăsi o slujbă, o instituție, voi repeta ceea ce am afirmat deja în serialul de răspunsuri la întrebările adresate subsemnatului de reprezentanții presei, dar și de colegii de partid: Nu am plecat din PPCD! Au plecat din PPCD cei care au transformat partidul într-o unealtă în mâna serviciilor speciale ale Kremlinului!

Dacă vânzătorul de partid (după ce că și-a șters picioarele de bunul nume al PPCD-ului punându-l în slujba intereselor Kremlinului, vinde, cu ajutorul unor  colegi mai tineri, amăgiți și folosiți în mod perfid, tot ce a mai rămas din trupul formațiunii – sediile)  se referă la cel de al doilea sens al cuvântului în discuție –  îndreptat în jos sau într-o parte; încovoiat, curbat; aplecat, atunci, într-adevăr, sunt nevoit să mărturisesc deschis, m-am aplecat foarte serios și de mai multă vreme asupra trecutului nostru comun pentru a pătrunde, cu mintea și cu inima, dedesubturile multor întâmplări și evenimente care au trezit și trezesc încă mari nedumeriri.

Dacă, însă, imaginația vulcanică a traducătorului și propovăduitorului ”fructelor otrăvite ale propagandei Kremlinului” s-a oprit năvalnic asupra altei semnificații a cuvântului ”plecat”supus, ascultător; modest, respectuos, nu voi ezita să recunosc că mi-a plăcut să nu ies niciodată din cuvântul părinților mei care mi-au dat viață. Am crescut într-o familie cu zece copii unde am fost învățat să muncesc, să fiu modest, să mă port cumsecade cu oamenii și să nu spun minciuni! Regimul cumva de cazarmă pe care l-am avut, de la vârsta de șapte ani, în școala-internat de tip sovietic și-a lăsat, neîndoios, amprenta asupra ființei mele, în sensul unei discipline sănătoase și al unui spirit al onoarei. Acolo, de unul singur, fără părinți și frați care să mă apere, am deprins să nu accept să fiu tratat în chip nedrept, să fiu umilit! Tot acolo am mai învățat un lucru: să fiu ferm în căutarea adevărului și să nu-mi fie frică de omul rău!

Și, în cele din urmă, dacă ”pistolarul de la Călărași” a avut în vedere o ultimă semnificație a expresiei amintite – faptul de a muri , voi spune cu mâna pe inimă că nu am murit încă, chiar dacă unii și-ar fi dorit acest lucru, și, creștin fiind, nu mă tem de moarte.

Cu bună seamă, nu voi acorda multă atenție unuia dintre cele mai slabe texte scrise de Roșca vreodată, care, ca de obicei, se crede buricul pământului, raportând tot ce se mișcă pe lumea asta la persoana sa. Scriitura în cauză, fiind trasă de păr și plină de injurii și neadevăruri, denotă aroganța autorului și trezește dezgustul cititorului. În plus, cei care cunosc bine ”scrisul” acestui aventurier ordinar cu ifose de intelectual, vor observa fără prea mult efort câtă frică se revarsă printre rândurile înșiruite de el, de parcă ar fi fost scrise de  mâna tremurândă a lui Ghenadi Ianaev din timpul puciului de la Kremlin din 19 august 1991.

Iată de ce, în ceea ce urmează, îl voi îndemna pe Roșca să își ridice nițel fruntea sa ”conservatoare” de la ”opera” lui Dughin și să-și abată, măcar pentru puțin timp, toate ”curiozitățile intelectuale” și întreaga ”gândire politică” asupra răspunsurilor la următoarele întrebări:

1. Ce a căutat el în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 în biroul lui Vladimir Voronin din clădirea Președinției?

2. De ce a înfierat România în textul scris de el pentru discursul lui Vladimir Voronin din 7 aprilie 2009?

3. Care a fost și este rolul sau rostul pistolului pe care îl poartă la șold de câteva decenii? De cine se teme el atât de mult încât să rămână nedespărțit de armă atâta amar de vreme?

4. Cine a pus la cale asasinarea din toamna anului 1998 a liderului PPCD din sectorul Botanica al municipiului Chișinău, Valentin Ciobanu? Cine a organizat agresarea fizică a colegilor noștri Mircea Ciobanu și Dumitru Osipov în anul 2000 și a regretatului Nicolae Stratulat în anul 2003? De ce, în calitățile sale de deputat, de vicepreședinte al Parlamentului, de președinte al subcomisiei parlamentare pentru controlul asupra Serviciului de Informații și Securitate și de vicepremier cu probleme de securitate, deținute atâția ani la rând, nu a întreprins nicio acțiune hotărâtă în vederea descoperirii autorilor acestor crime?

Se impun totuși, în încheiere, câteva precizări pe marginea reacției lui Roșca la cele scrise de mine. Dânsul crede că subsemnatul ”s-a simţit bine-mersi” lângă el ”preţ de două decenii, inclusiv în patru legislaturi succesiv”. Îmi pare rău, dar sunt obligat să-i amintesc acestui ins care îmi dă lecții de moralitate că nimeni, în afară de Bunul Dumnezeu, nu poate ști ce e cu adevărat în sufletul celui care îți este alături! Iar un om cu bun simț niciodată nu va îndrăzni să-și dea cu părerea despre ce simte cu adevărat colegul de alături dacă nici măcar nu l-a întrebat vreodată despre asta! Mare tupeu trebuie să ai crezând și afirmând că toată lumea de lângă tine nu mai poate de fericire aflându-se lângă tine! Mare nesimțit trebuie să fii ca să crezi așa ceva!

Sunt nevoit, din păcate, să reacționez acum și să spun cu tărie că, știindu-l îndeaproape pe Roșca, nu m-am simțit deloc bine vreodată lângă el! Mi-am făcut datoria de ostaș al echipei fără ca să am vreun atașament față de acest om, care, spre regretul meu, nu are prieteni și nici nu poate să-i aibă din simplul motiv că nu știe să respecte pe nimeni. Pentru el, cei din jur nu sunt decât niște ”mecanisme” fără suflet pe care le poți folosi unde-ți trebuie și cât îți trebuie, după care le arunci. Expresia lui preferată despre oricine și oricând, care îi arată adevărata statură morală, este ”idiot util”, preluată din limbajul lui Lenin. Cum pot să mă simt bine lângă un om care îți sărută copiii față de tine, iar pe la spate ți-i numește ”țigani”! (Din ziua în care am aflat de asta, nu mai dădeam drumul din mână copiilor la întâlnirea cu ”șeful”,  încercând să evit pe cât e posibil un nou sărut al lui Iuda). Cum s-ar simți acum zeci și zeci de frontiști de frunte dacă ar afla cum erau etichetați și vorbiți de rău pe la spate de unul ca Roșca? Ce să crezi despre un lider de partid pe care îl vezi cu câtă ură îi tratează pe colegii tăi de partid? (Am rămas uluit de felul cum fusese tratat într-o bună zi regretatul nostru fruntaș de la Strășeni, Nicolae Stratulat. După ce omul, suferind de o boală incurabilă, părăsi  sediul central  de pe Nicolae Iorga, unde veni să se destăinuie asupra problemelor pe care era nevoit să le înfrunte, inclusiv cele financiare, Roșca o tăie răutăcios printre dinți: ”De-ar zdohni ș-aista odată!”). Nu cunosc vreun coechipier, dar absolut niciunul, care ar fi fost tratat altfel decât în acest chip. Bănuiesc, poate la Universitatea Populară (așa se numește acum Partidul Popular Creștin Democrat) tineretul de acolo este tratat și cu un limbaj al sufletului, nu numai cu cel al corpului, cum aflăm din opusul ”consistent” al ”profesorului” Roșca.

Cât privește cele ”patru legislaturi”  în care eu aș fi deținut mandatul de deputat, simțindu-mă bine lângă el, trebuie să-i amintesc acestui aventurier și profitor politic că subsemnatul nu a fost deputat decât în trei legislaturi (1998-2001, 2001-2005, 2005-2009). Ce-i drept, am fost printre cei nouă colegi (inclusiv el) din Frontul Popular din Moldova care am intrat în Legislativ în 1994, dar, după prima ședință a Parlamentului de atunci, dominat de agrarieni, la insistența lui Roșca, mi-am depus mandatul de deputat împreună cu alți trei colegi de ai noștri. Atunci nu puteam înțelege din ce ”curiozități intelectuale” mai tânărul ”combinator”, aflat în misiune, insistase atât de mult asupra demisiei mele din Parlament, acuma îmi dau seama de ce. (După o lună de la depunerea mandatului, fusesem dat afară și de la postul național de radio unde munceam de 11 ani în calitate de crainic. Cu toate acestea, am continuat să editez, în condițiile vitrege de atunci, ziarul nostru ”ȚARA”. După publicarea mai multor dezvăluiri despre fărădelegile comise de guvernarea agrariană, am fost hărțuit într-un șir de procese de judecată, inclusiv unul penal, în care am avut, împreună cu Veaceslav Plugaru, interdicția de părăsire a municipiului Chișinău timp de un an de zile, iar, după înmânarea rechizitoriului prin care Procuratura insista asupra privării noastre de libertate pe un termen de până la cinci ani, a urmat și mascarada de proces penal. Noroc că lui Snegur îi veniseră mințile la cap și ceruse instanței achitarea noastră după ce fusesem forțați să prezentăm scuze pentru ”calomniere”.)

După ce l-am priceput, singurul lucru pe care i l-am datorat lui Roșca în calitatea lui de președinte PPCD a fost loialitatea colegială și statutară, indiferent cum am votat la scrutinele secrete din cadrul Congreselor partidului.

O mică precizare se impune, totuși, și pe marginea următoarei minciuni a lui Roșca, citez: ”E suficient să amintesc faptul că din 2005 până în 2009, el (subsemnatulȘt. S.) s-a simțit extrem de confortabil în poziția de președinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului, fără a schița un minim gest de dezacord sau disidență.”.  Fără să vreau, sunt pus în situația de a recunoaște că nu m-am simțit deloc confortabil în funcția de președinte al Comisiei pentru Drepturile Omului, pentru că nu am avut posibilitatea să îmi exercit plenar acest mandat nu din cauza comuniștilor, ci din cea a liderului nostru de partid, care se simțea bine-mersi în fotoliul de vicepreședinte al Parlamentului, instalat acolo după votul nostru din 4 aprilie, obținut prin înșelăciune. (Precizez că unul din scopurile urmărite de Roșca în urma votului nostru a fost obținerea cu orice preț și a funcției de președinte al așa-zisei subcomisii  pentru controlul parlamentar al Serviciului de Informații și Securitate din care formațiunea noastră nu avea mare lucru de câștigat, dar care i-ar fi permis doar lui să obțină avantaje. Menționăm de asemenea că acest obiectiv al său figura printre cele zece condiții scrise de el și înaintate lui Voronin în noaptea de 3 spre 4 aprilie, când cei doi au bătut palma cu câteva ore înainte de procedura de vot.). Nu m-am simțit confortabil pentru că nu toate intervențiile mele de la microfon erau pe placul ”șefului”, îi încurcau uneori legăturile cu persoane îndoielnice departe de interesele și aspirațiile PPCD-ului. Mi-am făcut cinstit datoria de deputat în primul rând, apărând, cum puteam eu, multă lume necăjită de mafia de la putere, de justiția coruptă. Dovadă sunt zecile, sutele, miile de demersuri, interpelări și intervenții pe care le-am făcut întru apărarea oamenilor. Dar mare îmi era nedumerirea când, după ieșirea mea la microfon, eram apostrofat să nu mai insist asupra unei sau altei chestiuni pentru că, aflai mai târziu, cineva plătea bani ca eu să tac! Cât efort s-a depus ca să fiu oprit în încercările mele de a interveni pentru eliberarea unui deținut condamnat pe nedrept.

Problema trebuie pusă altfel: A meritat acest om funcția de vicepreședinte al Parlamentului, funcție pe care i-a încredințat-o Partidul Popular Creștin Democrat, pe care l-a trădat și scheletul căruia îl vinde acum ascunzându-se după numele unor tineri naivi și creduli?

Roșca consideră partidul a fi una cu el. Acest aventurier și profitor politic scrie: ”Am reținut că Ștefan recunoaște „liber și neconstrâns de nimeni” că nu mai e colegul nostru de partid, de vreme ce el însuși precizează că n-a mai avut niciun contact cu formațiunea din care a făcut parte încă din ziua de 7 ianuarie 2011”. El răstălmăcește cum îi convine, adică perfid, cuvintele mele. Am spus că nu mai am niciun contact cu Iurie Roșca, nu cu PPCD! Eu nu am rupt legătura cu formațiunea! Am fost, sunt și voi fi în legătură permanentă cu membrii din structurile partidului și, spre deosebire de Roșca, am rămas fidel Programului politic al PPCD și nu m-am pus în slujba unor interese străine!

Cu un singur lucru afirmat de Roșca aș putea să fiu de acord: ”A polemiza cu Ștefan este imposibil!” . Eu aș spune mai mult: este imposibil și inutil!

(Va urma)

ANTONESCU, ALTFEL (2). “Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aici şi vom pleca cei din urmă”. Prof. Gh. Buzatu special pentru ZIARISTI ONLINE

februarie 3, 2013 Un comentariu

 

În cursul anilor 1940-1944, cât timp a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi Conducător al Statului Român, Ion Antonescu a fost adeseori considerat – în mediile de stânga ori de dreapta, de „sus” sau de „jos”, civile ori militare, interne sau  externe – tiran ori dictator. Situaţia s-a … deteriorat mai apoi, când, cum se ştie ori se spune, după război mulţi viteji se arată, la „procesul” din mai 1946 ori în presa de după 23 august 1944, în abordările memorialistice ori, mai grav, în rândul istoricilor, Mareşalul avea să fie inclus fără reticenţe în categoria dictatorilor fascişti, alături de Hitler sau Mussolini.

Citește mai mult…

Directivele NKVD pentru ţările din Europa de Est

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu

 

În iunie 1947, NKVD (precursorul KGB) distribuia, in regim strict secret, setul de directive destinat sovietizarii tarilor din sfera de influenta a Moscovei. Aceste directive intitulate „Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47”, au fost elaborate de Lavrenti Beria, unul dintre cei mai cumpliti (si eficienti) calai comunisti. Numele sau este indisolubil legat de „victoria sovietelor”. Lucrand in sistemul represiv sovietic inca din 1921, a fost numit de Stalin sef al NKVD-ului in 1938, unde a functionat pana in 1953. Este direct responsabil de uciderea a milioane de oameni. Sub directivele lui s-au organizat serviciile represive in toate tarile din Estul Europei.

 

Lavrenti Beria

 

Dupa 1940, intr-un singur an, peste 200.000 romani basarabeni si bucovineni au fost deportati pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma. S-a elaborat un „Plan de munca” in anuarie 1941, care a sistematizat si organizat la modul cel mai monstruos sistemul de deportare. Metoda de elaborare a listelor nominale era diabolica: „Este necesar sa deportam fiecare membru al familiei, ca pe un principal deportat, impreuna fara sa-i informam de separarea care urmeaza. Toata familia in aceiasi masina, pana la vagoane. Abia acolo il separam pe capul familiei, apoi pe ceilalti, sub pretextul inspectiei sanitare”.
Citește mai mult…

Biserica si presa KGB. Cum a fost omorat Patriarhul si cum lucreaza serviciile speciale rusesti la creierele naivilor si oitelor pravoslavnice pentru a domina lumea. Un colonel KGB despre “Ecumenismul şi serviciul de spionaj” in “Biserica spionilor”

ianuarie 28, 2011 Lasă un comentariu

Cei trei care “au speriat Vestul”: un evreu, un cyborg si un rus, toti KGB-isti :)

Serviciul de spionaj rus însoţeşte fiecare acţiune politică de proporţii cu un val de minciună declanşat în presa internaţională. Acesta este creat de Serviciul de dezinformare “A”. El creează teze false şi le aruncă în presă prin intermediul jurnaliştilor mituiţi/cumpăraţi, care sunt agenţii săi (daca sunt si jurnalisti si calugari cu atat mai bine :)nota mea). Apoi oamenii oneşti le reproduc în articole şi interviuri, luandu-le de bune.

Poţi să recunoşti semnătura serviciului de spionaj, fie şi numai după repetarea frecventă a tezelor. Pentru fiecare repetare, Serviciul “A” oferă o plată suplimentară. În operaţiunea “Biserica din străinătate” există două astfel de teze.

1. Patriarhia Moscovei este gata să rupă cu ecumenismul şi va ieşi imediat din Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Problema părăsirii CMB s-a discutat deja pe larg în eparhii.
2. Putin are nevoie de patriarhul “său”. Stalin l-a avut pe Serghei, Hruşciov pe Aleksii, Brejnev pe Pimen, iar Putin vrea să-l vadă ca patriarh pe mitropolitul Lavr. Însă pentru aceasta iniţial trebuie să unească BRS (Biserica Rusă din Străinătate) cu Patriarhia Moscovei.

Ambele teze sunt destinate emigranţilor ruşi, oameni care îşi iubesc cu sinceritate patria istorică, însă necunoscători ai multor legi nescrise ale acesteia. Tezele sunt false. La o analiză atentă, ele se prăbuşesc ca un castel de nisip.

Legenda Nr.1. Rusia rupe legătura cu ecumenismul.

Din păcate, această problema nu reprezintă la noi un subiect de interes public. Măcar din simplul motiv că majoritatea credincioşilor noştri sunt babele de la ţară, care nici nu cunosc cuvântul “ecumenism”. Ele au încredere în părerea preoţilor.

Ierarhii recunosc uneori, oftând, că au fost obligaţi de KGB să intre în Consiliul Mondial al Bisericilor. Dar nu explică cu ce scop. Deşi timpurile sovietice se pare că au trecut, Rusia se află în continuare în CMB. Înseamnă că serviciul actual de spionaj are nevoie de această calitate de membru. Dar pentru ce? Răspunsul este simplu: pentru ca, prin intermediul clerului străin racolat, să influenţeze orientarea oamenilor politici din Occident.

Dar, în multe ţări, printre enoriaşii înflăcăraţi există şi parlamentari, şi miniştri ai apărării, şi şefi ai serviciilor de spionaj/informaţii. Atunci de ce serviciul rus de informaţii să nu încerce să-i racoleze prin intermediul unuia dintre episcopi sau cardinali? Această idee este destul de reală. Doar că iniţial trebuie făcut în aşa fel încât aceşti ierarhi să devină agenţii noştri. Anume cu aceasta se ocupă marea misiune a Patriarhiei Moscovei de sub conducerea rezidenturii serviciului de spionaj de la Geneva.

Adunarea la un loc a unui număr mare de clerici îi scuteşte pe spionii ruşi de a face cheltuieli de călătorie. Dar şi motivul este destul de convingător: chipurile, mă interesez de activitatea dumneavoastră din Consiliul Bisericilor. Povestiţi-mi despre dumneavoastră, daţi-mi un interviu! Şi episcopul străin poate fi de acord să poarte o discuţie sinceră cu prietenul rus: doar predica este obligaţia sa de preot. Iar celălalt îi înmânează un cadou scump. Sau, în mod contrar, îi arată o fotografie, a cărei publicare pe paginile ziarelor va frânge cariera sa de episcop. După aceasta, racolarea decurge ca unsă.

Se întâmplă şi altfel. Episcopul străin îl racolează pe spionul nostru şi îl converteşte la credinţa sa. Au fost astfel de cazuri. În racolare obţine victoria cel ce este mai puternic din punct de vedere spiritual. Şi nu este chiar atât de uşor să stabileşti primul contact cu un episcop, în ţara sa de origine. Daca îi va cere o audienţă un jurnalist rus, care dintr-un motiv anume a devenit extrem de interesat de religie, reacţia episcopului va fi foarte precaută: “De ce anume vă interesez eu, şi nu un alt confrate de-al meu?”.

Reprezentanţii PM (Patriarhiei Moscovei) din CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) au foarte mult de lucru. Serviciul de Informaţii Externe îi foloseşte în calitate de mijlocitori în relaţiile cu clerul străin.

“Este un prieten de la ambasada rusă! Este un om foarte cumsecade! Vi-l recomand din tot sufletul!” – spune preotul moscovit, cu o voce convingătoare, prezentând unui pastor luteran pe diplomatul puţin cunoscut, cu ochii alergând de colo-colo. Şi pastorul, crescut în condiţiile de seră ale democraţiei burgheze, crede cu sfinţenie cele spuse. Doar nimeni nu l-a minţit vreodată: în Occident minciuna este considerată drept semn de proastă educaţie. Pastorul, pur şi simplu, nu e învăţat s-o recunoască.

Iar în Rusia minciuna este o normă de viaţă. Oamenii sovietici au fost educaţi în condiţii de minciună generalizată. Este mai greu să nu minţi.

 

Pastorul zâmbeşte măgulit, auzind propunerea de a continua discuţia la restaurant. Acolo el roşeşte, văzând numărul extrem de mare de feluri de mâncare. Şi, evident, este de acord să îndeplinească micuţa rugămintea a partenerului său de discuţie, să nu vorbească la telefon, ci să fixeze timpul şi locul următoarei întâlniri chiar acum. Iar acest lucru este primul semn de spionaj. Spionul ştie că telefonul său este ascultat de serviciul de informaţii elveţian şi încearcă să ascundă acestuia relaţia sa cu pastorul.

Însă, ceea ce a făcut acum spionul rus cu pastorul, poate face şi un cleric din Patriarhia Moscovei. Dacă, evident, el este un agent experimentat al KGB-ului. În timpurile sovietice doar aceştia erau trimişi la Consiliul Mondial al Bisericilor.

Însă clerul se înnoieşte. După anul 1991 nu s-a mai făcut racolarea în masă a preoţilor. Împiedică oare acest lucru activitatea serviciului nostru de informaţii? Nu, deoarece el ştie că orice preot, care lucrează în străinătate, trebuie să îndeplinească sarcinile ambasadei ruse. Patriarhia Moscovei a luat o hotărâre de sprijinire a statului în toate. Chiar şi în ceea ce nu poate fi acceptat de conştiinţa creştină. De aceea, chiar nefiind racolat, preotul moscovit va face totul aşa cum i-a ordonat spionul rus.

Şi, la ordinul acestuia, el îl va invita singur pe pastor la restaurant şi va iniţia discuţii pe subiecte delicate, căutând locurile vulnerabile. Apoi vor urma ordine mai riscante, spre exemplu de a-l îmbăta criţă pe pastor şi a-i lua amprentele digitale. Sau ale cheilor. Astfel, treptat tânărul preot rus devine un agent al serviciului de spionaj. El nu va avea dubii, el va semna recipisa de colaborare si va lua pseudonimul politic corect de “Patriot”. Iar spionul de la ambasadă primeşte de la Moscova o recompensă dublă.

Nu întâmplător Soljeniţin a denumit Consiliul Mondial al Bisericilor “destul de mult sovietizat”. Acest lucru reprezintă rezultatul colaborării de mulţi ani dintre KGB şi Patriarhia Moscovei.

Participarea Bisericii Ortodoxe Ruse la mişcarea ecumenică nu este altceva decât o acoperire pentru serviciul rus de spionaj. Activitatea din Consiliul Mondial al Bisericilor este cea mai importantă sarcină pe linia SP (spionajul politic) a rezidenturii de la Geneva a Serviciului de Informaţii Externe. În jur de cinsprezece ofiţeri se ocupă doar de îndeplinirea ei. Fiecare are un plan-sarcină pentru câţiva ani înainte şi un înlocuitor la Moscova, care visează să petreacă în Elveţia patru ani fericiţi. Păi cum, vreţi să se lipsească de toate acestea doar pentru a face pe plac Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate? Oare nu este mai simplu de mers pe altă cale: dizolvarea acesteia în Patriarhia Moscovei, aşa cum cândva cekiştii l-au dizolvat într-o baie cu acid pe generalul alb Kutepov ? Iar la răpirea sa de la Paris au ajutat aceiaşi generali albi!

Clerul rus nu are nimic împotriva călătoriilor în Elveţia. Oamenii care trăiesc în Occident cu greu îşi imaginează, ce bucurie le face însuşi gândul unei călătorii în străinătate. Iar să trăiască acolo timp de câţiva ani, în condiţii confortabile, pentru mulţi pare a fi un moment de fericire nemaiauzită.

Imaginaţi-vă că sunteţi un preot la o biserică de la ţară din zona de nord a Rusiei, unde primăvara şi toamna sunt noroaie de netrecut, iar la biserică vin doar copiii, deoarece părinţii nu se trezesc din beţie. Şi brusc, întruna din zile episcopul vă dă de înţeles că a apărut posibilitatea de a face o plimbare până în Elveţia, şi cu toată familia, şi pentru câţiva ani… Iar de acolo nu este chiar obligatoriu să revii la sat. Aici lacrimi de fericire încep să curgă pe faţa dumneavoastră extenuată.

Să ne amintim că mulţi preoţi au fii, care au urmat profesia tatălui. Activitatea în Consiliul Mondial al Bisericilor nu va strica carierei lor. De aceea Patriarhia Moscovei va continua, la modul serios, să convingă Biserica din străinătate despre ieşirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Consiliul Mondial al Bisericilor, nefăcând niciun pas în acest sens.

Din acest motiv, cred, ea va restabili foarte curând relaţiile cu Biserica Episcopală (ramura americană a Bisericii Anglicane – n.n.), întrerupte, la sfârşitul anului 2003, din cauza alegerii ca episcop a unui homosexual.

De Biserica Episcopală are nevoie spionajul rus! Ea este prea puternică în SUA, printre adepţii ei sunt prea mulţi generali americani, mari politicieni, savanţi cu acces la documente secrete şi alte persoane, care reprezintă interes pentru racolare.

Iar episcopi-homosexuali există cu prisosinţă şi în Patriarhia Moscovei. Doar că ei tac despre aceasta. Aici homosexualismul este numit “păcatul lui Nicodim”. Pe parcursul a 70 de ani de comunism, KGB-ul propulsa în cele mai înalte funcţii bisericeşti în mod special homosexuali. Se spune că însuşi patriarhul Serghei era unul dintre aceştia. Având permanent deasupra capului sabia lui Damokles, a ameninţării demascării, homosexualii erau uşor de manevrat.

În acelaşi timp, KGB-ul practica acuza falsă de homosexualitate împotriva episcopilor nesupuşi. Iată ce scrie episcopul Grigorii (Grabbe) în cartea « Biserica Rusă în faţa stăpânirii răului”, povestind despre Adunarea locală a Bisericii Ortodoxe Ruse din anul 1971: « Despre episcopul Novgorodului, Pavel, unul dintre arhierei a menţionat : Toată vina lui Pavel constă în faptul că el atrage tinerii, şi iată că vor să-l acuze de pederastie. Îl vor nenoroci pe Pavel, îl vor nenoroci. Din moment ce cineva trece pe calea cea dreaptă, îl vor nenoroci!”. Aşa şi s-a întâmplat. L-au scos din treapta ierarhică şi mai mult nimeni nu a auzit de el.

Scandalurile homosexuale se declanşează la Patriarhia Moscovei doar atunci când vin din afară. Un erou al unui astfel de scandal, declanşat în anul 1999, a fost episcopul de Ekaterinburg Nikon. Patriarhia a ignorat timp îndelungat plângerile multiple ale preoţilor, însă nu a putut să nu reacţioneze în faţa informaţiilor apărute în ziare. Prin decizia Sfântului Sinod, el a fost trimis “la odihnă” la mânăstirea Pecersk din Pskov. În anul 2002, episcopul Nifon a apărut la Moscova în calitate de paroh al bisericii din Veşniaki, una dintre cele mai bogate din capitală. (…)

Mitul Nr.2.Un străin poate deveni patriarh.

Seminţele acestei minciuni cad pe pământ mănos. Doar la Kremlin într-adevăr încă nu s-au hotărât cu noul patriarh!

Kremlinul nu era prea încântat de mitropolitul Kirill, care şi-a dispersat pe toţi concurenţii şi a devenit recent unicul candidat pentru scaunul patriarhal. Cred că motivele sunt departe de problemele credinţei. Mai degrabă este vorba de lupta clanurilor influente.

În locul mitropolitului Kirill, Kremlinul dorea să vadă un alt mitropolit – Mefodii. Se spune că el nici măcar nu este agent KGB, ca toţi ceilalţi episcopi sovietici, ci ofiţer cu state de plată al Principalei Direcţii de Informaţii a Ministerului Apărării. Ceea ce, de altfel, nu-l împiedică să fie un agent al KGB-ului, deoarece Armata de asemenea se află sub controlul acestuia. La noi astfel de oameni sunt numiţi “ofiţeri cu acoperire profundă”. La Patriarhia Moscovei sunt puţini din aceştia, însă ei sunt foarte influenţi, deoarece au o agentură în rândul clerului.

Pentru Putin mitropolitul Mefodii este omul său de încredere. Între patru ochi cu acesta poţi comunica fără nici un fel de etichetă, în baza dreptului de Comandant Suprem.

Dar ce nenorocie, mitropolitul Kirill a reuşit să-l expedieze pe Mefodii în îndepărtatul Kazahstan. Cu toate că acela era respectat de credincioşi pentru faptul că a reuşit să ridice din ruină eparhia Voronejului şi a Lipeţkului.

Acum anturajul mitropolitului Kirill răspândeşte zvonuri că el, devenind patriarh, va ridica prestigiul Bisericii, o va egala cu statul. Adică va repeta experimentul patriarhului Nikon, din secolul XVII. Care s-a terminat cu un eşec.

Dar chiar şi mai înainte, mitropolitul Kirill n-a ieşit prin nimic în evidenţă. În mod contrar, pentru acesta este caracteristic un alt lucru: neglijarea administrării ecleziastice de dragul afacerilor plăcute inimii lui.

Şi nici nu trebuie să supraevaluăm gradul de nemulţumire al Kremlinului faţă de mitropolitul Kirill. Doar şi el este un agent KGB! Porecla sa este “Mihailov”. Iar acest lucru înseamnă că Putin cunoaşte toată viaţa sa privată. În safeurile Liubiankăi se păstrează o mulţime de dosare cu documente, care îl compromit pe mitropolitul Kirill. Este obligatoriu să ai astfel de dosare despre fiecare agent. Aşa cer regulile KGB-ului.

Dacă un om curat ca lacrima a devenit agent, atras prin minciună, materialele compromiţătoare sunt create în mod intenţionat sau sunt fabricate, obligând alţi agenţi să scrie rapoarte, sau atrag omul cinstit în situaţii dubioase, îl forţează să comită o infracţiune. Apoi i se pun în faţa dovezile, şi îi spun aşa: “Acum eşti agăţat de cârligul nostru! Să nu îndrăzneşti să dai dovadă de individualism!”. În limbajul KGB-ului aceasta se numeşte “consolidarea colaborării”. Punctul cu privire la necesitatea obţinerii unor “materiale de consolidare” noi şi noi, se află în planul anual de lucru cu fiecare agent.

Iar pentru mitropolitul Kirill nu trebuie inventate nici un fel de materiale compromiţătoare! Este suficientă căsătoria sa civilă, despre care ştie toată lumea. Iar în ceea ce priveşte legea laică, este suficient ca Kirill să facă un pas greşit şi cu el vor proceda aşa cum au procedat cu Hodorkovsky: îl vor băga la închisoare pentru escrocherii financiare. Legile ruseşti sunt concepute astfel încât întotdeauna poţi să fii tras la răspundere penală. Iar jurnaliştii ruşi, aflaţi în slujba serviciilor vor exclama cu bucurie: “Vedeţi, în faţa legii ruseşti toţi sunt egali! Chiar şi mitropoliţii!”. În aceasta constă esenţa “justiţiei putiniene”.

De aceea mitropolitul Kirill, devenind patriarh, nu se va abate din drum şi va îndeplini toate indicaţiile Kremlinului. Alegerea omului de afaceri Kirill pe scaunul patriarhal va provoca dezamăgirea profundă a ruşilor. O parte importantă a acestora ar putea trece la alte biserici ortodoxe, inclusiv la Biserica Rusă din Străinătate. De aceea, mitropolitul Kirill a trecut în rândurile prigonitorilor înfocaţi ai acesteia. Da, da, anume a acelei Biserici din Străinătate, cu care Patriarhia Moscovei visează să se unească!

În luna martie 2004, Kirill l-a chemat la Moscova pe episcopul Işim-ului şi al Siberiei Evtihii, care aparţinea Bisericii din Străinătate şi i-a dat un ultimatum – sau devine vicar patriarhal, sau se cară din Rusia.

Cât de ciudat se combină aceasta cu principiul separării Bisericii de stat! Apropo, cine acordă sau anulează vizele la noi? Ministerul Afacerilor Străine, mi se va răspunde. Este adevărat, după o verificare, pe care o efectuează FSB-ul. FSB-ul, şi nu MAE, acordă vizele în realitate. Cu aceasta îl ameninţa mitropolitul Kirill pe episcopul Evtihii.

FSB-ul este KGB-ul recreat din perioada sovietică. După reformele democratice ale anilor’90, cekiştii au reuşit să aducă totul înapoi. În FSB-ul actual intră toate direcţiile KGB-ului sovietic, în afară de două: Prima, de spionaj, şi a Doua, care se ocupa de paza membrilor Biroului Politic.

Dar şi ele păstrează legături strânse cu FSB-ul. De pe vremea KGB-ului sovietic le-au rămas organele vitale comune cu acesta – policlinicile, spitalele, casele de odihnă, sistemul de pensii şi – ce este mai important – telefoanele de comunicare operativă. Prin intermediul acestora, cekiştii pot să vorbească despre toate, fără a se teme că sunt ascultaţi. Cu toţii consideră că Ziua Cekistului, serbată în data de 20 decembrie, este sărbătoarea lor profesională comună.

Fosta Prima Direcţie Generală a KGB-ului (Directoratul I) se numeşte acum Serviciul de Informaţii Externe (SVR). Aceasta efectuează cu succes operaţiunea “Biserica din Străinătate”. Iar fosta Direcţie a Noua se numeşte acum Serviciul Federal de Pază. Ea îl păzeşte pe Putin, un şir de demnitari şi pe Patriarhul întregii Rusii…

“Şi ce este rău în asta?, mă vor contrazice unii, preşedintele are grijă de viaţa lui Aleksii al Doilea…”. Nu, paza prezidenţială are o cu totul altă destinaţie! Ea funcţionează după un alt principiu – gradul de acces al persoanei păzite la documentele de stat. Cu cât mai multe ştie, cu atât este mai mare probabilitatea ca el să fie răpit şi să se scoată din el toate secretele prin intermediul torturii sau a preparatelor psihotrope.

Dar nu viaţa persoanei păzite, ci secretele, pe care le ştie, aceasta este subiectul grijii reale a pazei prezidenţiale. Iar viaţa? Aceeaşi pază poate să-i ia viaţa.

Atunci când un demnitar cade în dizgraţie, arestarea sa este încredinţată pazei. Cât de greu este, probabil, să simţi că mâinile, care, cu un minut în urmă te susţineau cu grijă, te apucă în mod trădător din spate şi te îndeasă într-o maşină.

Creatorul navelor spaţiale sovietice, academicianul Serghei Korolev, a petrecut mulţi ani în lagărele staliniste. Devenind din nou glorios, el recunoştea prietenilor că nicidecum nu poate să se obişnuiască cu paza sa. “Întinzându-mă să dorm, aştept când ei vor pătrunde în dormitor şi vor striga: “Adună-ţi lucrurile, javră!”. Toate acestea el le-a trăit odată.

Pentru pază principalul lucru este să nu admită scurgerea secretelor. Din acest motiv ea ascultă discuţiile persoanei păzite şi o urmăresc zi şi noapte. Deci, paza de la KGB nu este o fericire foarte mare!

Patriarhul Aleksii al Doilea este păzit la cel mai înalt nivel, de parcă ar fi şeful celui mai secret serviciu de informaţii. Pentru că ştie cel mai important lucru – secretele curţii de la Kremlin, deseori scârboase şi îngozitoare. Oricare dintre aceste secrete poate provoca un scandal internaţional.

De deservirea medicală a patriarhului se ocupă Kremlinul. Aleksii al Doilea se tratează la spitalul Kremlinului, împreună cu cei mai înalţi demnitari. Şi într-adevăr acolo eşti tratat în mod excelent. Există o singură problemă: tratarea pacienţilor cu funcţii înalte nu este unica sarcină a medicilor din spitalul Kremlinului. Mai există una: lichidarea lor la ordinul venit de sus.

Această parte a vieţii spitalului este o taină de nepătruns. Doar Dumnezeu ştie câţi miniştri şi secretari de partid şi-au terminat existenţa pământeană în mâinile experimentate ale medicilor de la spitalul Kremlinului! Se ştie doar despre Frunze, ministrul aparării lui Stalin. La ordinul lui Stalin i-au făcut o operaţie care nu era necesară.

Acolo au fost lichidaţi şi reprezentanţi ai clerului. Doar conducerea Patriarhiei Moscovei ţinea de spitalul Kremlinului, încă din timpurile lui Stalin. Nu este clar ce valoare avea viaţa ierarhilor pentru autorităţile comuniste, care în mod deschis şi-au pus ca scop anihilarea religiei şi a bisericii.

Episcopul Grigorii (Grabbe) scrie în cartea sa “Biserica Rusă în faţa stăpânirii răului”: “Sfântul Sinod i-a excomunicat şi i-a anatemizat pe toţi “foştii ortodocşi”, care în mod deschis au blestemat numele Domnului. Apoi, la începutul anului 1963, Patriarhul Aleksii a ţinut un discurs la şedinţa Congresului Unional de la Kremlin, în care el dat de înţeles destul de clar că Biserica este persecutată de guvern.

Pentru aceste două acţiuni mitropolitul Krutiţky Nikolai (Yaruşevici) a plătit cu viaţa. A fost prima victimă a persecuţiei hruşcioviste”.

Şi mitropolitului Nikolai i-au venit de hac în spitalul Kremlinului, provocându-i un atac cardiac.

Oare Aleksii al Doilea, în mod evident cunoscând toate acestea, nu a găsit în el forţa necesară pentru a refuza serviciile spitalului de la Kremlin ? Reiese că nu a găsit. Şi, în general, oare el trebuia să folosească vreo pază? Nu este mai bine să te laşi în voia Domnului?

Şi dacă mitropolitului Lavr, în cazul în care va deveni patriarh, nu-i va fi pe plac că este păzit zi şi noapte de paza lui Putin ?

Dacă el va decide să folosească serviciile medicilor privaţi în loc să se culce supus pe masa de operaţii din spitalul Kremlinului?

Şi, ceea ce este important, dacă va refuza să-i îndemne pe ruşi să voteze pentru Putin, aşa cum a făcut recent Aleksii al Doilea?

Ce este de făcut cu mitropolitul Lavr, dacă el va argumenta că la noi Biserica este separată de stat?

În limbajul KGB-ului astfel de oameni se numesc « imposibil de controlat ». În schimb, mitropolitul Kirill, în mod contrar, este destul de controlabil. Şi din acest motiv este mai bine ca el să devină patriarh. Toate celelalte ţin de partea tehnică!

Capitolul “Ecumenismul şi serviciul de spionaj” din cartea “Biserica spionilor”, scrisă de fostul locotenent-colonel KGB Konstantin Preobrajensky

Preluat de la   Ziaristi Online

Ispita rusă sau Ambasadorul României, un fidel sub omoforul Patriarhiei Moscovei

octombrie 13, 2010 Lasă un comentariu

Îşi poate imagina cineva ca, să zicem, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a Mitropoliei Basarabiei din cuprinsul Patriarhiei Române? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Valeri Kuzmin, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru Mitropolitul şi Exarhul Petru Păduraru şi pentru Patriarhul Daniel Ciobotea de la Bucureşti? Întrebările sunt desigur retorice, pentru că nimeni şi niciodată nu va lua în serios o asemenea posibilitate. Există lucruri posibile şi există lucruri imposibile, excluse principial şi categoric.

Dată fiind simetria de percepţie pe care o au românii de la răsărit de Prut şi pentru a avea termenii de comparaţie în faţă, să reluăm întrebarea altfel. Îşi poate imagina cineva ca ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a structurii locale de sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Marius Lazurca, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru mitropolitul „întregii Moldove” Vladimir Cantarean şi pentru Patriarhul Kiril Gundiaev de la Moscova? Aici întrebările nu mai sunt retorice, pentru că pornesc de la un caz ieşit din comun, când chiar şeful misiunii diplomatice române la Chişinău a luat în serios o asemenea posibilitate şi… a făcut-o realitate.

Aflăm acest lucru, cu oarecare întârziere, dintr-un interviu acordat de ambasadorul României la Chişinău revistei VIP-magazin. Interviul, apărut în numărul 77 din luna septembrie 2010, este intitulat simplu: „Ambasadorul român topit în peisajul basarabean”. Întrucât subiectul pe care, ca etnic român de confesiune ortodoxă şi cu dublă cetăţenie, moldo-română, încerc să-l abordez aici este unul delicat şi de sensibilitate, este potrivit să cităm puţin din materialul apărut în pretenţioasa revistă chişinăuiană.

Aşadar, aflăm că frecventarea parohiilor de obedienţă rusă este o tradiţie mai veche în familia domnului ambasador. Această tradiţie este continuată şi în spaţiul românesc. VIP-magazin face cunoscut opiniei publice: „Pentru Marius Lazurca, familia este conţinutul vieţii, măsura tuturor lucrurilor. Soţia Mirela, medic de profesie, a renunţat de ceva timp la carieră şi se ocupă de copii. Speră că atunci când soţul său îşi va încheia misiunea la Chişinău, vor vorbi liber rusa. Sunt din şcoală îndrăgostiţi de Tolstoi şi ar vrea să-l citească în original. De aici vin şi numele primilor copii – Vladimir şi Olga. Dar şi de la parohia pariziană unde a fost botezat Vladimir, frecventată de urmaşi ai aristocraţiei ruse din diasporă. Urmează Matei, Toma, Theodora şi Sebastian. Cât vor fi la Chişinău, şcolarii vor merge la „Prometeu”.

Duminica merg cu toţii la parohia „Sf. Dumitru”, la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodora. Le-a plăcut. Şi biserica, şi părintele Pavel. „Acolo merge lume foarte diferită, spune ambasadorul. Parohia asta e ca un portret în miniatură al societăţii moldoveneşti”…”

La întrebarea „Ce vă place la Chişinău?”, Excelenţa sa a răspuns simplu: „Oh, sunt foarte multe, e greu să fac o listă exhaustivă. Într-o ordine întâmplătoare, îmi plac: cocoşul matinal al vecinilor, kvasul vândut direct pe stradă, parohia „Sfântul Dumitru”, Asif Chaudry, Casa Herţa, laptele concentrat rusesc şi icrele de lostriţă, şoseaua de la Leuşeni la Chişinău, cafenelele cu reţea wi-fi la discreţie, AIE, consilierii străluciţi ai Premierului Filat (Nicu Popescu, Stela Mocanu, Daniel Diviriceanu), Niagara Orange Fitness, rutierele, Savatie Baştovoi, chipiul larg al poliţiştilor, româna Nataliei Morari, plăcinta cu brânză, cozile la spovedanie…”.

Jurnaliştii de la VIP-magazin au fost curioşi să afle şi alte lucruri din gura Excelenţei sale: „Nu e obositor sa fiţi în permanenţă diplomat? Mă refer la calitate, nu la meserie…” Şi pentru că nu doar plăcerea, ci şi talentul de diplomat, precum şi prudenţa îngemănată şi naturaleţea sunt la mijloc, ambasadorul Lazurca a răspuns astfel la această întrebare: „Se spune despre diplomaţie că e mai curând o artă, decât o meserie. Cred, prin urmare, că diplomaţia solicită tot atât talent, înzestrare nativă, cât cer pictura, muzica, baletul clasic. În alţi termeni, avem de-a face cu o ocupaţie pe care o poţi exercita cel mai bine dacă eşti tu însuţi, dacă eşti firesc, natural în cea mai mare parte a timpului. Am norocul de a fi diplomat fără efort, din simplul motiv că sunt destul de ceremonios şi de prudent din fire. Nu am, deci, prea multe merite.”

De ce ne-a atras atenţia acest interviu cu mărturisirile ambasadorului Lazurca? Pentru că nu e vorba de un cetăţean oarecare, ci de un oficial român aflat în misiune diplomatică. Şi pentru că ţara de acreditare este Republica Moldova, în care un diferend canonic româno-rus marchează profund peisajul în care Excelenţa sa „se topeşte”, ca să rămânem la expresia jurnaliştilor de la VIP-magazin. Orice alegere sau preferinţă canonică se pune în balanţă şi conturează adevărata personalitate şi devotamentul celui împricinat. Interviul ne-a atras atenţia şi pentru că reţinusem bine cuvintele atât de adevărate ale preşedintelui Traian Băsescu, pronunţate în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, la 14 aprilie 2009: „A rosti slujba în limba română şi a oficia într-o biserică aparţinând Mitropoliei Basarabiei a fost, adesea, un act de eroism, deşi libertatea religioasă trebuie respectată ca orice drept universal”. Am spus-o şi voi repeta cât va fi nevoie: Mitropolia Basarabiei reprezintă un adevărat test pentru clasa politică. Şi nu este vorba doar de clasa politică de la Chişinău.

Pentru cei care nu cunosc, trebuie să constatăm cu titlu de precizare că parohia „Sfântul Dumitru” din sectorul Botanica a municipiului Chişinău ţine canonic de mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” din cadrul Patriarhiei Moscovei. Parohul bisericii este preotul Pavel Borşevschi.

Parohia este un centru propagandistic important al mitropoliei de obedienţă moscovită, cu care este cofondatoare a publicaţiei „Curierul ortodox” (cu versiunea rusă „Pravoslavnâi vestnik”). Cota de participare la „Curierul ortodox SRL” este următoarea: mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” – 70%, parohia „Sf. Dumitru” – 30%. Redacţia acestui organ de presă este din 1995 şi până azi situată în casa parohială a bisericii „Sf. Dumitru”.

Ambasadorul Lazurca ar fi trebuit să cunoască şi faptul că preotul paroh Pavel Borşevschi a fost principalul actor al lucrării de smulgere a parohiei „Sf. Nicolae” din Chişinău (fosta catedrală provizorie a Mitropoliei Basarabiei între 1992 şi 1999) de sub oblăduirea Patriarhiei Române şi înregistrarea ei în subordinea Patriarhiei Moscovei. El a pus la cale şi a dirijat întreaga operaţiune împreună cu ministrul de atunci (şi de acum, din partea PLDM!) de Interne, generalul Victor Catan, un prigonitor pe faţă a Mitropoliei Basarabiei. Anul trecut am scris despre asta în FLUX şi am publicat şi documente doveditoare, pe care, la timpul respectiv, le reţinuse şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca probe concludente pentru tratamentul discriminatoriu şi destul de sălbatic aplicat Bisericii noastre.

Tot acest preot este mentorul unui grup disident de preoţi din raioanele Călăraşi şi Ungheni care, cu doi ani în urmă (vara lui 2008), au organizat o campanie de denigrare a Înaltpreasfinţitului Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor.

Pentru mine, ca şi pentru multă altă lume, de la Chişinău şi Bucureşti, cu care am discutat zilele acestea, lucrurile sunt clare. Ambasadorul Lazurca şi familia sa, aflându-se fizic în cuprinsul Patriarhiei Române, şi-au făcut, cu de la sine putere, ieşirea de sub omoforul ei şi s-au adăpostit sufleteşte sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru care nutresc o evidentă simpatie. Fascinaţia pentru tot ce este rusesc, de la limbă, literatură, antoponimie, până la laptele concentrat, icrele de lostriţă şi accentul Nataliei Morari, ne este chiar mărturisită! Nu reproşăm însă acest lucru. Luăm act de el şi mergem mai departe la aspectele geoconfesionale.

Faptul că un membru al corpului diplomatic român a intrat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei din preajma Kremlinului, „topindu-se” în acel mediu pe care l-am numit întotdeauna „prizonierat canonic rus”, arată cât se poate de limpede o lipsă de solidaritate şi comuniune directă cu românii ortodocşi persecutaţi şi nedreptăţiţi în continuare de Biserica Rusă şi de guvernul AIE condus de Vladimir Filat, un alt fidel al Patriarhiei Moscovei. Ambasadorul Marius Lazurca este încântat de AIE şi de guvernul Filat, împănat cu tot felul se securişti mai vechi şi mai noi, uitând cu o suspectă uşurinţă că tocmai acest guvern se arată a fi complice făţiş al mitropoliei „întregii Moldove” împotriva Mitropoliei Basarabiei, căreia refuză să-i recunoască până şi unele drepturi acordate de guvernele anterioare, opunându-se restituirii arhivelor sale şi proprietăţilor spoliate de regimul sovietic de ocupaţie.

Ca român ortodox, nu doar topit aici, ci crescut din solul basarabean, nu-mi pot explica, deocamdată, de ce un ambasador al României în Republica Moldova îşi alege subordonarea canonică „la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodor”. Mă întreb legitim şi cu toată îndreptăţirea de ce Excelenţa sa nu este fidel al Mitropoliei Basarabiei, implicit al Patriarhiei Române? Este firesc să aşteptăm un răspuns. Mă mai întreb ce ar fi fost dacă dătătoarea de tonalitate „mama Ala” era de confesiune eterodoxă? Niciodată nu te pui cu gusturile omului, mai ales ale unui ambasador, dar o altă întrebare vine: de ce îi place oare Excelenţei sale Savatie Baştovoi, unul dintre denigratorii activi ai Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhului Daniel? Sper să nu fi fost iarăşi o „recomandare a mamei Ala”, invocată delicat drept scuză pentru propria alegere canonică într-un spaţiu marcat de uzurparea rusească a drepturilor Bisericii româneşti. Văzând alegerea benevolă a reprezentantului oficial al Statului Român, trebuie să înţeleagă românul de rând de la răsărit de Prut că aflarea în comuniune directă – canonică şi euharistică – cu Patriarhia Moscovei în Republica Moldova este un lucru bun şi de urmat? Că Mitropolia Basarabiei şi Patriarhia Română nu mai contează în interfluviul pruto-nistrean, că pot fi tratate ca şi inexistente aici, de vreme ce până şi trimisul Bucureştiului evită o relaţie de comuniune directă cu ele, la ele acasă? A fost reactivarea Mitropoliei Basarabiei un act reparator de dreptate sau ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României nu pune preţ de două parale pe lucrarea noastră, a basarabenilor, şi a Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod din 1992 şi-şi ghemuieşte sufletul la sânul Bisericii moscovite? Ce crede despre asta Centrala, adică Ministerul Afacerilor Externe al României şi ce crede şeful Statului Român? Vor avea ei oare înţelepciunea, inspiraţia şi curajul să reacţioneze adecvat?

Bineînţeles că partea culturală, confesională, lingvistică şi tot ceea ce ţine de identitate şi suflet privesc domeniul privat. Aceasta este regula generală. Dar probabil nu vom greşi susţinând că ea nu li se aplică şi reprezentanţilor oficiali ai Statului Român peste hotare. Mai ales când acest „peste hotare” nu este şi „în străinătate”, ci în „spaţiul nostru cultural comun”. Bineînţeles că şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă Română şi Rusă trebuie să reintre odată şi odată în normalitate. Doar că această normalitate, ca stare de împăcare şi de pace în Hristos, nu se poate sprijini decât pe dreptate şi adevăr. Nu cred însă că acest tip de soluţie ar fi posibil prin aruncarea diplomaţilor români în braţele foarte primitoare ale Patriarhiei din preajma Kremlinului şi ale neosteniţilor ei râvnitori din Republica Moldova. Şi am impresia că, oricât de subiectiv aş fi, nu spun un lucru greşit sau nedrept.

Am fost unul dintre oamenii care s-au bucurat sincer la aflarea veştii despre desemnarea lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador al României la Chişinău. Am insistat ca FLUXUL să-i facă o prezentare cât mai generoasă şi să-i publice unele dintre eseuri, ceea ce s-a şi întâmplat. Bucuria şi speranţa mea erau legate de faptul că acest ambasador tânăr venea dintr-o misiune la Vatican, că ar fi trebuit să fie pe deplin edificat nu doar în chestiuni de teologie, dar şi de geospiritualitate în general şi de geopolitică a Ortodoxiei în particular. Pe cât de mare au fost bucuria şi speranţa mea la început, pe atât de profundă este dezamăgirea de azi.

Am mai avut un sentiment asemănător în cazul antecesorului lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador la Chişinău. Este pentru prima dată când trebuie totuşi să mărturisesc că Excelenţa sa Filip Teodorescu, pe care mi l-am făcut neprieten din cauza veşnicelor lui şicane la adresa Mitropoliei Basarabiei, a fost omul căruia i-am spus în faţă încă acum 3 ani, în ajunul zilei naţionale a României: „Excelenţă, voi fi primul om care se va bucura sincer la încheierea misiunii dumneavoastră la Chişinău. Aştept ziua asta, ca să pot vedea vreodată un ambasador care să iubească Mitropolia Basarabiei cu adevărat”. De ce? Ambasadorul Teodorescu nu ezita să afişeze un soi de dispreţ sincer faţă de Mitropolia Basarabiei, reproşându-i că are pretenţii prea mari, că se dedă ridicării unor „construcţii faraonice”, având în vedere singura Catedrală-mausoleu înălţată în cuprinsul Patriarhiei Române, la Cania, Cantemir, pe Prut, în memoria miilor de ostaşi români căzuţi cu moarte de erou în 1941. I-am spus atunci, cu multă strângere de inimă, ambasadorului Teodorescu: „Excelenţă, nu biserica-mausoleu de la Cania este mare, ci sufletul dumneavoastră este mic”.

De ce oare sufletul ambasadorilor pe care Bucureştiul îi trimite la Chişinău nu poate cuprinde Mitropolia Basarabiei, în care să se topească frumos şi româneşte, chiar dacă în aceste suflete poate încăpea, iată, o întreagă Patriarhie a Moscovei, sora nedreaptă şi prigonitoarea noastră? De ce?

Vlad CUBREACOV
FLUX, 13 octombrie 2010

VALENTIN MÂNDÂCANU: “Eu m-am născut în Frontul Popular”

Ştefan SECĂREANU: – Motivele pentru care aţi părăsit Basarabia în 1944 sunt clare: aţi fugit de „ciuma roşie” care venea asupra noastră dinspre răsărit. Nu-i la fel de clar de ce aţi revenit în împărăţia aceleiaşi „ciume”…

Valentin MÂNDÂCANU: – „Ciuma” asta a potopit şi a infectat cu „bacili roşii” întreaga Românie. Marionetele româneşti ale Kremlinului porneau din când în când la vânătoare după basarabenii şi bucovinenii refugiaţi. În timp ce mă aflam la Facultate, tata umbla fugar prin ţară. Mie mi se luase bursa, nu aveam nici un sprijin, eram disperat. Între timp, în ziare apărea sistematic un anunţ „În atenţia cetăţenilor sovietici aflaţi pe teritoriul României”, în care se promitea marea cu sarea celor care vor accepta să se reîntoarcă în Uniunea Sovietică. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am „repatriat”.

– Şi nu vă pare rău?

– Nu. M-am încadrat rapid în viaţa basarabenilor mei, mi-am continuat studiile, m-am însurat cât se poate de reuşit, am lucrat cum am lucrat, am făcut mult–puţinul pe care l-am putut face pentru salvarea limbii române de la pieire… De ce să-mi pară rău?

– Dar cum rămâne cu concedierile Dvs. forţate sau neforţate? Nu v-au produs necazuri?

– Cum să nu!? Dar prin astfel de necazuri au trecut mii şi mii de intelectuali basarabeni, toţi fiind bănuiţi de naţionalism, de spirit românesc. Concedierile mele au fost trei, şi toate „po sobstvennomu jelaniu”. Înţelegi cum venea treaba? Omul, adică, îl implora pe şef: „Vă rog frumos să mă daţi afară din serviciu”… Prima mea concediere a fost de la Ministerul Culturii. Ministrul de pe atunci, poet de limbă română, nu voia să vorbească cu mine româneşte, nici când eram în doi. Eu îl întrebam româneşte, el îmi răspundea ruseşte, şi viceversa. Într-o zi i-a plesnit răbdarea şi mi-a strigat tot ruseşte: „N-am nevoie de naţionalişti români! Afară!” Am depus cererea şi am plecat… A doua concediere a fost de la Enciclopedie, sub învinuirea absurdă de „românizare a limbii moldoveneşti”… Cea de a treia concediere, tot forţată, a fost de la ATeM. După ce am publicat articolul „Veşmântul fiinţei noastre” se crease acolo în jurul meu o atmosferă atât de duşmănoasă, încât m-am văzut silit să-mi iau lumea în cap. Era în 1989, încă nu împlinisem vârsta de pensionare.

– Ce-aţi putea să ne spuneţi despre ilustrul Dvs. consătean, Eugen Coşeriu?

– Despre poliglotul care vorbeşte în treizeci de limbi şi scrie în zece? Despre savantul care s-a înălţat pe culmile Olimpului şi a fost tradus până şi în japoneză? Despre el vă pot spune că este o mândrie pentru satul nostru, Mihăileni, pentru toată Basarabie şi pentru întreaga Românie.

– Cum se explică faptul că aţi fost şi sunteţi un frontist consecvent?

– Păi cum să se explice?! Eu m-am născut în Frontul Popular, această formaţiune a luat fiinţă şi datorită modestei mele contribuţii… S-o părăsesc? Niciodată! În privinţa consecvenţei de opinii mi l-am luat ca model pe acelaşi Eugen Coşeriu, mare prieten FPCD.

– Ştim că sunteţi adept al unirii tuturor forţelor naţionale şi democratice într-un singur bloc. Cum priviţi această unire?

– Aşa cum o privesc toţi oamenii de bună-credinţă: pozitiv. Şi dacă, Doamne fereşte, unirea nu se va produce, lumea va înţelege din cauza cui nu s-a produs.

Ştefan Secăreanu

[“Ţara”, 10 iunie 1997. Nr. 44]