Arhiva

Posts Tagged ‘liberali’

TOLERANȚA LUI PETRICĂ BOGATU

Februarie 20, 2015 Lasă un comentariu

bogatu

Prietenul meu și fostul coleg de la ”ȚARA”, Petru Bogatu, îi înfierează pe niște suporteri ai Liberalilor, care, criticându-i punctul de vedere, spune el, ”s-au dedat la atacuri la persoană”.

”Asta îmi aminteşte de intoleranţa unor „frontişti” de odinioară din care am făcut şi io parte în tinereţea mea. Fără supărare, dar cine nu a învăţat încă lecţia democraţiei, care cere să respecţi punctul de vedere al oponentului şi să polemizezi fără a ofensa, pentru mine rămâne în clasa „repetenţilor” şi va reveni aici doar când va dovedi că poate discuta civilizat”, scrie fostul editorialist de la ”ȚARA”.

Petrică, frontiștii au fost și sunt prea inimoși, nu și intoleranti!

Intolerant este SISTEMUL, Petrică!

Acesta, SISTEMUL, ”discută civilizat”, dar este intolerant! Nu iartă pe nimeni!

Mai ales pe populația acestei țări nu o iartă!

Populație care, printr-un joc diabolic de trei luni de zile pus la cale de bandiții politici ai SISTEMULUI, a fost jăcmănită și lăsată cu pielea goală de acest SISTEM ziua în amiaza mare!

SISTEM rămas neclintit după 30 noiembrie, Petrică!

Dar și mai mult nu-i iartă acest SISTEM pe frontisti, Petrică!

Frontiștii, care au fost cei mai toleranti!

Fii tu, Petrică, mai tolerant si iartă-ne!

Ștefan Secăreanu

20 februarie 2015

Anunțuri
Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , ,

MIHAI EMINESCU: Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (II)

Ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

EminescuDe mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvîntul d-lui Aksalvof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C-un cuvînt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.

Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini în formă, în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine? Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse. Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în Tratatul de la San-Stefano independenţa României şi c-un rînd după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte, doi ani de zile. Doi ani, văzînd şi făcînd, s-ar preface apoi în zece şi în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămîie proprietatea ohavnică rusească.

Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sîntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărîm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.
În fine, susţiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sînt oprite în drum, c-un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţinea război pînă ce Rusia-şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e tot[dea]una fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii consmopoliţi, c-un foarte incolor sentiment de patrie, s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie. Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în cestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne-o pregăteşte nouă.
Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încît vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate cînd ajung în rîndurile din urmă.

Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperînd nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

Articol apărut în TIMPUL pe 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment

via http://www.certitudinea.ro

ÎNTRE DOUĂ VALURI SAU CAPCANA DIN 4 APRILIE 2005

Aprilie 14, 2013 9 comentarii

Secareanu_8 Îmi stăruie în minte o întrebare de pe Facebook a unui prieten de dincolo de Prut, pusă de acesta prin toamna anului 2008:

– Ce mai faci?

– Îmi admir Patria! – zic. – Aștept să treacă și valul liberal peste ea…

Nu știu ce a înțeles prietenul de dincolo de Prut din răspunsul meu la întrebarea lui, pentru că, după aceea, nu prea am mai avut ocazia sa discutăm, el ajungând între timp consilier al președintelui Băsescu.

Timpul s-a scurs dureros. A trecut și ”revoluția” din 7 aprilie 2009,  valul liberal dezlănțuindu-se fioros, ca și cel comunist,  peste Patria mea.

De fapt, de la 1991 încoace, cei care am constituit până mai ieri frumoasa și brava echipă a Partidului Popular Creștin Democrat, împreună cu sutele de mii de simpatizanți ai noștri, ne-am zbătut între două valuri care nu se deosebesc unul de altul – între valul comunist și cel liberal. Nu reușim să ieșim  într-un fel de sub primul, că, imediat, vine peste noi cel de-al doilea. Și invers!

Echipa politică din care am făcut parte începând cu 1988 a fost una de esență creștină și națională. În acest răstimp am înțeles un lucru: un organism politic de respirație creștină și națională nu va fi admis niciodată să ajungă la putere în Republica Moldova ori să devină, cel puțin,  un factor decident în cadrul unei puteri. Metodele folosite în acest scop sunt diferite: de la compromiterea echipei politice prin instalarea pe post de lider a unui ins controlat sută la sută de structurile secrete și aplicarea în acest sens a diabolicului principiu kgb-ist ”Vozglaviti citobî obezglaviti!” (A te face cap pentru a decapita–n.a.), punând la cale acțiuni murdare de marginalizare, discreditare, persecutare, ostracizare a celor mai sinceri coechipieri, atașați idealurilor și valorilor românești în stânga Prutului, până la șantajarea, manipularea, coruperea și cumpărarea membrilor de partid cu scopul ruperii lor de echipă și atragerii în sânul structurilor politico-mafiote efemere.

Loviturile aplicate PPCD-ului prin capcana de la 4 aprilie 2005 au fost fatale pentru acest organism politic viguros, care a știut să reziste tuturor vicisitudinilor unei perioade zbuciumate de peste 20 de ani. Cel mai dureroase însă au fost și sunt loviturile venite, din interior, dinspre capul acestei organizații politice istorice, care, între timp, a fost retrogradată de stăpânii din umbră ai insului aflat în misiune până la condiția de ”universitate populară”,  ”liderul politic” respectiv  devenind bineînțeles un simplu ”om politic” sau expert în ”pulmonologia ruso-română”, teorie despre funcționarea plămânilor la agenții secreți ai FSB-ului infiltrați în structurile politice dintre Prut și Nistru.

Evenimentele politice de ultimă oră se constituie într-un semn al agoniei valului liberal întins peste toată Basarabia. Sunt cu gândul în aceste clipe la miile, zecile de mii, sutele de mii de membri și simpatizanți ai Frontului Popular din Moldova. Dezamăgiți de halul în care a fost adus succesorul acestei puternice Mișcări Populare – Partidul Popular Creștin Democrat, dar și de prestația politică dezastruoasă a partidelor liberale aflate la guvernare și pe care au fost nevoiți să le susțină la scrutinele de după 2009, foștii mei colegi de luptă politică și prieteni mă întreabă: ”Ce să facem? Nu mai credem în nimeni!”.

Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Câteva lucruri însă aș vrea să le reținem:

Să prețuim ca ochii din cap toate acțiunile patriotice pe care am reușit să le facem împreună de la 1988 încoace.

Să ne învățăm a ne iubi unii pe alții așa cum ne învață Biserica Noastră Ortodoxă, care, după cum spunea Mihai Eminescu, este mama poporului român!

Iar dacă sunteți la grea încercare dorind să vă alegeți un partid care să vă placă și să nu vă dezamăgească, sau să puneți temelia unei mișcări cu adevărat patriotice, sau să reconstituiți, într-o formulă inedită, vigurosul și istoricul FRONT POPULAR DIN MOLDOVA, așa cum îmi propune un bun prieten de la Cahul, să luați aminte ce spunea Petre Țuțea: ”Dacă aș putea, domnule, aș scrie pe ziduri, mare, să vadă tot țăranul: ”ROMÂNILOR, NU VĂ MAI ALEGEȚI CONDUCĂTORI CARE NU-ȘI IUBESC ȚARA!”.

Ștefan Secăreanu

Chișinău, 14 aprilie 2013

MIHAI EMINESCU: Unde sunt la noi clasele pozitive?

Februarie 1, 2013 Lasă un comentariu

 

 

Eminescu1-198x300Fiecare constituţie, ca lege fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă pe care se’ntemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adeguat cu însemnătatea lor; la noi legea fundamentală nu-nsemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului.

De aceea partidele noastre nu le numesc conservative sau liberale, ci: oameni cu slujbă – guvernamentali; oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principie, ci de interese personale. Şi principiile sunt interese, dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale tory conservativ, clasa negustorilor ş-a industrialilor wygs, clasa lucrătorilor – socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasă de mijloc pozitivă nu există, golurile ei sunt împlinitc de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe a cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi ‘mpreună cu ea statul şi naţiunea.

Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei soţietăţi omeneşti o mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută, care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul în stare[a], sa firească are trebuinţă de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală.

De aceea o naţie trebuie să’ngrijească de clasele cari produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpură, dar îi trebuia postav, locuia în palat dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez „Pauvre paysan – pauvre pays; pauvre pays – pauvre roy”. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

 

1876, Curierul de Iaşi (fragment din articolul “Influenţa austriacă a supra românilor din Principate”)

Via http://www.certitudinea.ro

Mihai EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XVIII). Ameninţarea partidului roşu

Octombrie 27, 2012 1 comentariu

 

O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale, cari la noi sunt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n’o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s’o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, a scenelor de uliţe, turburărilor etc, iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s’ar fi ivind.

Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept, că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată ca o strânsură părintească, ci trebue să şi le aproprieze prin o nouă muncă intelectuală, prin studiu.

Civilizaţia omenească se’ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă care, dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări, făcute de părinţi, totuşi trebue să-şi câştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare, cercul de oameni într’adevăr culţi, cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri, e massa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţă asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari-s crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n’au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale.

Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar şi de s’ar împărţi averea toată, a claselor bogate între cele sărace, chiar de s’ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot înmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebue neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se’nmulţeşte în progresie geometrică, adecă în pătrat, pe când mijloacele de traiu se’nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră, pentru a putea să-şi întreţie existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei, ale cării hrănitoare sunt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă, însemnează a dărâma temelia culturei.

 

(Articolul apărut în TIMPUL, la 6 august 1878, fără titlu)

 

via http://www.certitudinea.ro

Mihai Eminescu: Luptele de idei şi spiritul de gaşcă

August 27, 2012 Lasă un comentariu

 

Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.

Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XV). Arta guvernării

 

Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut, cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare.

John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere. O maşină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul, e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni, cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi. Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent.

Citește mai mult…