Arhiva

Posts Tagged ‘liberali’

TOLERANȚA LUI PETRICĂ BOGATU

februarie 20, 2015 Lasă un comentariu

bogatu

Prietenul meu și fostul coleg de la ”ȚARA”, Petru Bogatu, îi înfierează pe niște suporteri ai Liberalilor, care, criticându-i punctul de vedere, spune el, ”s-au dedat la atacuri la persoană”.

”Asta îmi aminteşte de intoleranţa unor „frontişti” de odinioară din care am făcut şi io parte în tinereţea mea. Fără supărare, dar cine nu a învăţat încă lecţia democraţiei, care cere să respecţi punctul de vedere al oponentului şi să polemizezi fără a ofensa, pentru mine rămâne în clasa „repetenţilor” şi va reveni aici doar când va dovedi că poate discuta civilizat”, scrie fostul editorialist de la ”ȚARA”.

Petrică, frontiștii au fost și sunt prea inimoși, nu și intoleranti!

Intolerant este SISTEMUL, Petrică!

Acesta, SISTEMUL, ”discută civilizat”, dar este intolerant! Nu iartă pe nimeni!

Mai ales pe populația acestei țări nu o iartă!

Populație care, printr-un joc diabolic de trei luni de zile pus la cale de bandiții politici ai SISTEMULUI, a fost jăcmănită și lăsată cu pielea goală de acest SISTEM ziua în amiaza mare!

SISTEM rămas neclintit după 30 noiembrie, Petrică!

Dar și mai mult nu-i iartă acest SISTEM pe frontisti, Petrică!

Frontiștii, care au fost cei mai toleranti!

Fii tu, Petrică, mai tolerant si iartă-ne!

Ștefan Secăreanu

20 februarie 2015

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , ,

MIHAI EMINESCU: Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (II)

ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

EminescuDe mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvîntul d-lui Aksalvof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C-un cuvînt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.

Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini în formă, în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine? Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse. Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în Tratatul de la San-Stefano independenţa României şi c-un rînd după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte, doi ani de zile. Doi ani, văzînd şi făcînd, s-ar preface apoi în zece şi în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămîie proprietatea ohavnică rusească.

Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sîntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărîm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.
În fine, susţiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sînt oprite în drum, c-un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţinea război pînă ce Rusia-şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e tot[dea]una fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii consmopoliţi, c-un foarte incolor sentiment de patrie, s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie. Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în cestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne-o pregăteşte nouă.
Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încît vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate cînd ajung în rîndurile din urmă.

Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperînd nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

Articol apărut în TIMPUL pe 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment

via http://www.certitudinea.ro

ÎNTRE DOUĂ VALURI SAU CAPCANA DIN 4 APRILIE 2005

aprilie 14, 2013 9 comentarii

Secareanu_8 Îmi stăruie în minte o întrebare de pe Facebook a unui prieten de dincolo de Prut, pusă de acesta prin toamna anului 2008:

– Ce mai faci?

– Îmi admir Patria! – zic. – Aștept să treacă și valul liberal peste ea…

Nu știu ce a înțeles prietenul de dincolo de Prut din răspunsul meu la întrebarea lui, pentru că, după aceea, nu prea am mai avut ocazia sa discutăm, el ajungând între timp consilier al președintelui Băsescu.

Timpul s-a scurs dureros. A trecut și ”revoluția” din 7 aprilie 2009,  valul progresist, neomarxist dezlănțuindu-se fioros, ca și cel comunist,  peste Patria mea.

De fapt, de la 1991 încoace, cei care am constituit până mai ieri frumoasa și brava echipă a Partidului Popular Creștin Democrat, împreună cu sutele de mii de simpatizanți ai noștri, ne-am zbătut între două valuri care nu se deosebesc unul de altul – între valul comunist și cel neocomunist. Nu reușim să ieșim  într-un fel de sub primul, că, imediat, vine peste noi cel de-al doilea. Și invers!

Echipa politică din care am făcut parte începând cu 1988 a fost una de esență creștină și națională. În acest răstimp am înțeles un lucru: un organism politic de respirație creștină și națională nu va fi admis niciodată să ajungă la putere în Republica Moldova ori să devină, cel puțin,  un factor decident în cadrul unei puteri. Metodele folosite în acest scop sunt diferite: de la compromiterea echipei politice prin instalarea pe post de lider a unui ins controlat sută la sută de structurile secrete și aplicarea în acest sens a diabolicului principiu kgb-ist ”Vozglaviti citobî obezglaviti!” (A te face cap pentru a decapita–n.a.), punând la cale acțiuni murdare de marginalizare, discreditare, persecutare, ostracizare a celor mai sinceri coechipieri, atașați idealurilor și valorilor românești în stânga Prutului, până la șantajarea, manipularea, coruperea și cumpărarea membrilor de partid cu scopul ruperii lor de echipă și atragerii în sânul structurilor politico-mafiote efemere.

Loviturile aplicate PPCD-ului prin capcana de la 4 aprilie 2005 au fost fatale pentru acest organism politic viguros, care a știut să reziste tuturor vicisitudinilor unei perioade zbuciumate de peste 20 de ani. Cel mai dureroase însă au fost și sunt loviturile venite, din interior, dinspre capul acestei organizații politice istorice, care, între timp, a fost retrogradată de stăpânii din umbră ai insului aflat în misiune până la condiția de ”universitate populară”,  ”liderul politic” respectiv  devenind bineînțeles un simplu ”om politic” sau expert în ”pulmonologia ruso-română”, teorie despre funcționarea plămânilor la agenții secreți ai FSB-ului infiltrați în structurile politice dintre Prut și Nistru.

Evenimentele politice de ultimă oră se constituie într-un semn al agoniei valului neomarxist întins peste toată Basarabia. Sunt cu gândul în aceste clipe la miile, zecile de mii, sutele de mii de membri și simpatizanți ai Frontului Popular din Moldova. Dezamăgiți de halul în care a fost adus succesorul acestei puternice Mișcări Populare – Partidul Popular Creștin Democrat, dar și de prestația politică dezastruoasă a partidelor așa-zis proeuropene aflate la guvernare și pe care au fost nevoiți să le susțină la scrutinele de după 2009, foștii mei colegi de luptă politică și prieteni mă întreabă: ”Ce să facem? Nu mai credem în nimeni!”.

Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Câteva lucruri însă aș vrea să le reținem:

Să prețuim ca ochii din cap toate acțiunile patriotice pe care am reușit să le facem împreună de la 1988 încoace.

Să ne învățăm a ne iubi unii pe alții așa cum ne învață Biserica Noastră Ortodoxă, care, după cum spunea Mihai Eminescu, este mama poporului român!

Iar dacă sunteți la grea încercare dorind să vă alegeți un partid care să vă placă și să nu vă dezamăgească, sau să puneți temelia unei mișcări cu adevărat patriotice, sau să reconstituiți, într-o formulă inedită, vigurosul și istoricul FRONT POPULAR DIN MOLDOVA, așa cum îmi propune un bun prieten de la Cahul, să luați aminte ce spunea Petre Țuțea: ”Dacă aș putea, domnule, aș scrie pe ziduri, mare, să vadă tot țăranul: ”ROMÂNILOR, NU VĂ MAI ALEGEȚI CONDUCĂTORI CARE NU-ȘI IUBESC ȚARA!”.

Ștefan Secăreanu

Chișinău, 14 aprilie 2013

MIHAI EMINESCU: Unde sunt la noi clasele pozitive?

februarie 1, 2013 Lasă un comentariu

 

 

Eminescu1-198x300Fiecare constituţie, ca lege fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă pe care se’ntemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adeguat cu însemnătatea lor; la noi legea fundamentală nu-nsemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului.

De aceea partidele noastre nu le numesc conservative sau liberale, ci: oameni cu slujbă – guvernamentali; oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principie, ci de interese personale. Şi principiile sunt interese, dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale tory conservativ, clasa negustorilor ş-a industrialilor wygs, clasa lucrătorilor – socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasă de mijloc pozitivă nu există, golurile ei sunt împlinitc de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.

Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe a cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi ‘mpreună cu ea statul şi naţiunea.

Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei soţietăţi omeneşti o mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută, care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul în stare[a], sa firească are trebuinţă de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală.

De aceea o naţie trebuie să’ngrijească de clasele cari produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpură, dar îi trebuia postav, locuia în palat dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.

Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez „Pauvre paysan – pauvre pays; pauvre pays – pauvre roy”. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.

 

1876, Curierul de Iaşi (fragment din articolul “Influenţa austriacă a supra românilor din Principate”)

Via http://www.certitudinea.ro

Mihai EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XVIII). Ameninţarea partidului roşu

octombrie 27, 2012 Un comentariu

 

O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi şi înfrăţiţi ai republicei universale, cari la noi sunt reprezentaţi prin partidul roşu, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat, şi dacă n’o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuşi vor încerca s’o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, a scenelor de uliţe, turburărilor etc, iar acele încercări încep a-şi arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s’ar fi ivind.

Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept, că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alţi cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată ca o strânsură părintească, ci trebue să şi le aproprieze prin o nouă muncă intelectuală, prin studiu.

Civilizaţia omenească se’ncepe oarecum din nou şi din fundament cu orice generaţie nouă care, dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări, făcute de părinţi, totuşi trebue să-şi câştige prin propria memorie şi judecată cunoştinţele lor. Prin urmare, cercul de oameni într’adevăr culţi, cari conduc societatea şi au fost în stare să-şi aproprieze suma de cunoştinţe grămădite de părinţi, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare al publicului cult, care poate să priceapă şi să aprecieze munca învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri, e massa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă şi lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţă asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulţime nu se recrutează mai niciodată la ţară, între ţărani, ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari-s crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n’au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale.

Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar şi de s’ar împărţi averea toată, a claselor bogate între cele sărace, chiar de s’ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existenţă nu se pot înmulţi în infinit şi că nevoile sociale trebue neapărat să consiste în renumita disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se’nmulţeşte în progresie geometrică, adecă în pătrat, pe când mijloacele de traiu se’nmulţesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră, pentru a putea să-şi întreţie existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii şi a inimei, ale cării hrănitoare sunt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă, însemnează a dărâma temelia culturei.

 

(Articolul apărut în TIMPUL, la 6 august 1878, fără titlu)

 

via http://www.certitudinea.ro

Mihai Eminescu: Luptele de idei şi spiritul de gaşcă

august 27, 2012 Lasă un comentariu

 

Caracterul obştesc al luptelor din viaţa publică a românilor e că în mare parte nu sînt lupte de idei, ci de persoane, că cei mai mulţi, în deplină necunoştinţă de ceea ce combat, dau într-un principiu oarecare c-o orbire şi c-un curaj demn de-o cauză mai bună, condamnă ceea ce nu cunosc, batjocoresc ceea ce nu vor să cerceteze, trezindu-se prea tîrziu c-au fost induşi în eroare de ambiţiile vreunei gaşte şi că a lovit într-o ţintă pe care ar fi respectat-o dacă şi-ar fi dat osteneala de-a o privi mai de aproape.

Dacă un om e la noi într-adevăr atît de nefericit să profeseze o serie de idei, nu o listă de persoane, e în pericol de-a-şi vedea ideile întoarse şi răsucite de adversarii lui, pretinşi politici, după placul acestora, va vedea trăgîndu-se din ele concluzii nemaiauzite, cari lui nici prin minte i-au trecut vreodată, şi în fine se va vedea citat înaintea opiniei publice după şoapte, după calomnii acreditate prin repetarea papagalicească din partea celor uşori, nu însă în virtutea unor enunţări sau fapte determinate, cari pentru toată lumea rămîn aceleaşi. Căci în aceste discuţii nu e cestiunea de-a afla adevărul, ci din contra de-a acredita un neadevăr, nu de logică, ci de eristică; cestiunea e de a taxa pe adversar de ceea ce vrei să-l taxezi, potrivească-se epitetul sau nu. Aparenţa ţine locul adevărului, înduplecarea locul convingerii.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XV). Arta guvernării

 

Ceea ce dă guvernului roşu aproape caracterul unui guvern străin, tot atât de vitreg precum ar fi domnia muscalilor sau a turcilor, este atât lipsa de respect pentru tradiţie şi trecut, cât şi deplina necunoaştere a naturii statului şi a poporului românesc, pe cari le privesc, pe amândouă, ca pe nişte terene de experimentare.

John Stuart Mill observă deja în scrierea sa asupra guvernului reprezentativ că sunt spirite cari privesc arta guvernământului ca o chestie de afacere. O maşină de vapor sau una de treier, o moară, c-un cuvânt orice operă mecanică cu resorturi moarte a cărei activitate şi repaos se regulează după legile staticei şi ale dinamicei e pentru ei ceva asemănător cu statul; maniera lor de-a privi lumea, societatea, poporul, e o manieră mecanică. Formulele şi frazele cari umplu programele acestor oameni nu sunt adevăruri în sine, ci numai nişte expediente timporare, pe cari e sau nu oportun de-a le aplica.

Tradiţia? Nu-i nimic. Vechile datini de drept ori de cuviinţă ale poporului sunt nişte prejudiţii. Modul de a exista al statului, forma lui monarhică bunăoară, sunt lucruri despre cari e în sine indiferent de există sau nu; valoarea lor e numai relativă şi are numai atâta preţ pe cât contribuie la realizarea ambiţiei personale a unui om sau a unui grup de oameni, cari văd în stat un mijloc de-a face avere, de-a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi la demnităţi. Dar se ruinează poporul? Le e cu totul indiferent.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XII). Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic

 

A generaliza o aserţiune susţinută numai în parte e o sofismă din cele mai comune. E adevărat că sofismele sunt atât de dese în gazete încât mai nu merită ca cineva să releveze erorile, parte intenţionate, parte neintenţionate, cîte obvin în ele. Un cod al şiretlicului gazetăresc, al apucăturilor sofistice a acestei bresle de negustori de vorbe, scris popular pentru înţelegerea fiecărui ar merita în adevăr acel nume pe care călugării l dădeau în evul mediu logicei lui Aristotel: medicamentum mentis.

În unul din numerele trecute vorbisem de schimbările din Bulgaria şi găsisem că manifestul tânărului principe de Battenberg avea, abstracţie făcând de orice alte motive, un sâmbure sănătos. În adevăr, orice stat are nevoie de o seamă de condiţii indispensabile pentru ca să poată exista de pe o zi pe alta. La statele cu trecut istoric sau cari şi-au avut în curs de sute de ani obiceile lor juridice şi administrative, lucrul merge de la sine. Moravurile fără legi pot totul, legea fără moravuri aproape nimic. E un adevăr acesta, atât de general, aplicabil tuturor formaţiunilor de stat, încât se va vedea că statele în care există şi mai multă justiţie şi mai multă libertate cetăţenească sunt acelea unde obiceiul vechi, datina, ţine loc legilor scrise, unde acea datină nici a fost codificată vreodinioară.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XI). Despre oligarhie şi statul demagogic

mai 7, 2012 Un comentariu

 

Nu vom discuta cu ,,Românul” principii fundamentale de politică, de vreme ce deosebirea punctelor de vedere e foarte mare şi întreaga manieră de a privi stat şi societate ne sunt deosebite. „Românul” şi liberalii în genere îşi închipuiesc că statul e rezultatul unui contract sinalagmatic, al unei convenţiuni stabilite între cetăţenii lui. Noi credem, din contra, că el e un product al naturii, că, asemenea unui copac din pădure, [î ]şi are fazele sale de dezvoltare, asemenea oricărui organism, îşi are evoluţiunea sa. Făcând paralele între istoria deosebitelor state antice şi moderne ne-am convins că popoarele acelea au avut privilegiul de a imprima universului întreg caracterul lor, armele şi inteligenţa lor, signatura lor, cari s-au dezvoltat în mod firesc, ferite şi de demagogie, şi de despotism, şi că forma cea mai normală şi mai sănătoasă a dezvoltării unei societăţi omeneşti este oligarhia.

Mahiavelli însuşi, acest adânc cunoscător al naturii omeneşti în părţile ei rele ca şi în cele bune, dacă aprobă, in usum Delphini, sau mai bine în interesul unităţii Italiei, despotismul Casei de Borgia, pe de altă parte recunoaşte oligarhiei o putere de rezistenţă contra agenţilor discompunerii pe care n-o are nici o altă formă. Un monarh poate fi foarte puternic, dar, izbit cu toată puterea şi bătut într-un punct, împărăţia se clatină.

Statul demagogic e prea dominat de mici interese zilnice şi personale, el e condamnat de-a fi slab înlăuntru şi-n afară. Şi, dacă prin puterea inerţiei, a obiceiului contractat de sute de ani, el continuă a merge câtva timp oarecum de la sine, vine o zi în care el nu rezistă discompunerii. Mărimile lui improvizate şi fără tradiţii, meschine, interesate, ambiţioase n-au întru nimic a specula interesele publice, a trăda chiar patria lor în mâni străine. Între oligarhi se va găsi un trădător sau doi, dar ei vor fi totdeauna neutralizaţi şi zdrobiţi de clasa lor proprie, care nu va îngădui ca, prin ajutor străin, unul dintre ei să se ridice asupra tuturor.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (X). Conservatori şi liberali

 

Tot sistemul acesta este atît de vicios încît din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existenţei naţionale e evidentă pînă în cele mai mici amănunte, e în stare să zguduie opinia publică şi încă nici atunci cu destul folos.

Cînd vedem deci că partizile devin un stat în stat, că totul atîrnă de la ele iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decît o masă impozabilă şi exploatabilă, atunci întrebăm daca nu e o superinfluenţă de cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sînt convinşi şi guvernamentalii în acelaş grad în care sîntem convinşi noi. Cu singura deosebire că noi le spunem pe faţă, nefiind nici în interesul nici în maniera noastră de-a le ascunde, pe cînd, din contra, interesul de căpetenie al adversarilor a fost pururea şi trebuie să fie de-a ascunde aceste adevăruri şi de-a ameţi lumea cu fraze sforăietoare despre o libertate în alegeri cari nu există decît atunci cel mult cînd Coroana o asigură prin propria ei voinţă.

Cît despre aluatul protoplasmatic care formează la noi un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi poporului, avem puţine de adaos. Trăind din politică şi prin politică şi neavînd nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi cîştiga existenţa, el e capabil de a falsifica totul, şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare, şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios îmbrăcînd toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice (cu capital de palavre), deputaţi, administratori, membri la primărie, soldaţi (care au luat Griviţa cu gura), actori, totul în fine. Nimeni nu se va mira daca-i vom spune că în ţara noastră se află advocaţi profesori de teologie, advocaţi revizori de şcoale şi nu ne-am mira dacă s-ar constitui şi în Sinod, pentru a canoniza, adică a trece în rîndul sfinţilor, dacă nu pe altcineva, cel puţin pe marele mucenic Warszawsky de pildă.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (I). Roiul de albine şi muşinoiul de furnici

februarie 19, 2012 Lasă un comentariu

 

Spiritul public modern sufere de-o boală, până la oarecare grad nepricepută pentru noi, născută fiind din împrejurări şi din stări de lucruri fără analogie în viaţa noastră internă. Nu e vorba – internaţionaliştii din Germania, Franţa şi Anglia, sunt prieteni buni şi personali cu d. C.A. Rosetti, cu d. Brătianu, dar ideile politice profesate de cosmopoliţii apuseni sunt, pentru stadiul de desvoltare în care trăim, utopii, în care nu cred nici cei ce le profesează la noi.

Religia, cu credinţele ei fericite, care stabilea în mod dogmatic toate răspunsurile la întrebările cele mari, ce preocupă o minte omenească, a suferit grele lovituri – însă numai, negative – din partea unor ultime raţionamente materialiste , cari în sine sunt tot atât de neîntemeiate ca şi mitologia grecească.

Dar raţionamentele materialiste, brutale fiind, lesne de priceput şi apelând oarecum la bestia din om, găsesc în suta a nouăsprezecea, o mulţime de aprigi apărători, încât viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: „Ale tale dintru ale tale, frate Brătiene!”

decembrie 13, 2011 Lasă un comentariu

Există, se vede, între radicalii din România un fel de dicţionar secret de locuţiuni, de parole ce au valoarea unor ordine de zi, cari ne rămîn necunoscute nouă profanilor precum: „Vegheaţi! Ora a sosit” şi altele de acestea.

O foaie din Focşani, „Luptătorul”, dînd seamă despre atentatul încercat asupra d-lui Brătianu, încheie cu cuvintele: „Ale tale dintru ale tale, frate Brătiene!”. Fost-or-fi potrivite cu ceea ce se petrecuse, avut-or-fi aceste cuvinte alt farmec asupră-ne nu ştim, destul că, la încheiarea unui articol în care condamnam fapta, cercam însă a explica cum instinctele rele, înclinările criminale ale oamenilor găsesc în precedentele create de principiile şi apucăturile roşiilor o atmosferă ce le prieşte, pusesem şi noi cuvintele, rămase în minte-ne la citirea ziarului din provincie, „Ale tale dintru ale tale”.
Nici prin vis nu ne trecea că, din întîmplare, puseserăm mîna pe una din acele locuţiuni mistice, din acele devize ale partidului roşu de cari ascultă orbeşte toată suflarea patriotică, că noi, neconsacraţii în misterele organizaţiei internaţionale ale societăţii de exploatare, atinsesem cu vîrful condeiului un triangul cabalistic din marea carte secretă a partidului.
Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (III). Românii apără de austrieci ceea ce n-au putut smulge turcii şi tătarii: autonomia Bisericii

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii, căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceştia li-s duşmani românilor.Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt ,,daci slavizaţi”, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt ,,daci romanizaţi”. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Tratamentul românilor din Imperiul Austro-Maghiar (I)

iunie 14, 2011 2 comentarii

 

În Ungaria, poporul românesc e vexat de guvernanţii săi. Procese urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale îndreptate contra voinţei lor legitime, voturi virile în municipie pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un painjiniş întreg de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor dispoziţiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naţionalităţilor.

Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat şi considerând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să se sacrifice pentru ,,civilizaţie”, ni se va da voie să întrebăm dacă civilizaţia austro-maghiară, în forma în care ni se arată, merită să ni ridicăm braţul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăşi peste trei milioane de români, îi tratează într-adins şi într-una cu dispreţul celui mai elementar simt de justiţie; căci românii – să fie bine stabilit – nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puţin aplicarea conştiinţioasă a legei pozitive a naţionalităţilor, în Bucovina nu cer decât eserciţiul liber al confesiei lor, autonomia bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii, nemaivorbind deloc de puternica poziţie a bisericei catolice; dacă, c-un cuvânt, se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra mişcărei slave supremaţia simulacrului de civilizaţie evreiască din Austro-Ungaria.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Guvernul cari ni trebuie

februarie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

Observăm că unirea între grupurile opoziţiei nu-i face multă plăcere ,,Românului”. Onorabilii confraţi găsesc că deosebirile între sinceri-liberali şi sincer-conservatori sunt atât de mari încât nu e cu putinţă a se stabili o programă comună, că grupurile sunt una numai în negaţiune, pentru a forma un partid obstrucţionist ş.a.m.d. Când lipseşte ideea răsare numaidecât un cuvânt nou care nu prea are înţeles, dar care ţine locul ideii. ,,Obstrucţionişti” e bine şi felicităm pe confraţi pentru îmbogăţirea dicţionarului de porecle. Trăim în ţara poreclelor, ne-am deprins cu toate, încât, precum am suportat titlul de reacţionari, fără a o fi, credem că putem suporta fără pagubă şi pe acesta. Unde-a mers mia, meargă şi suta.
Din nou ni se spune bunăoară că dorim întoarcerea stării de lucruri înainte de 1700, că ,,vorbim cu deliciu de un Domn român de sânge, înconjurat de-o aristocraţie istorică, ba ,,Românul” are chiar aerul de-a ne face o imputare din aceasta. Să ne-nţelegem: nu dorim nici una, nici alta.
Dar de ce n-am aminti cu iubire trecutul? Fără îndoială vechii Domni cari şi-a întins armele până-n Dunăre şi Nistru, ei, ,,scut creştinătăţii” precum îi numea biserica şi evul mediu, n-au existat pentru a face ruşine generaţiei actuale, şi acea aristocraţie, cu independenţa ei de caracter, cu curajul ei, ale cărei privilegii consistau în datorii cătră ţară mai grele decum alţii aveau a le purta, asemenea n-ar fi vro pagubă dac’ar exista şi astăzi. Dar de la părerea de rău după veacuri trecute de neatârnare până la dorinţa nerealizabilă de-a restabili trecutul e o mare deosebire. Daca ne place uneori a cita pe unii din Domnii cei vechi nu zicem cu asta că vremea lor se mai poate întoarce.
Nu. Precum lumina unor stele ce s-au stins de mult călătoreşte încă în univers, încât raza ajunge ochiul nostru într-un timp în care steaua ce au revărsat-o nu mai există, astfel din zarea trecutului mai ajunge o rază de glorie până la noi, pe când cauza acestei străluciri, tăria sufletească, credinţa, abnegaţiunea nu mai sunt. Degeaba pitici moderni ar îmbrăca zalele lor mâncate de rugină, daca nu pot umplea sufletele cu smerirea şi credinţa celor vechi.
Ci nu de ei poate fi vorba când discutăm ceea ce se petrece în zilele noastre; nu virtuţile lor de eroi şi de sfinţi pot fi măsura virtuţilor confiscate ale ilustraţiunilor actuale. Nu abnegaţiunea, onestitatea vulgară, care e dator s-o aibă orice om de rând, nu eroismul, sentimentul celei mai simple datorii, iată ceea ce căutăm în zădar la adversarii politici. Nu restabilirea trecutului; stabilirea unei stări de lucruri oneste şi sobre, iată ţinta la care se mărgineşte oricine din noi.
Citește mai mult…

PATOLOGIA SOCIETATII NOASTRE. Un editorial scris de Eminescu acum exact 130 de ani pentru clipa de azi

ianuarie 15, 2011 Lasă un comentariu

În situatiunea politica si în conditiunea civila ce s-a croit familiei române prin noile legi se simte de toti o stare de siluire si o anomalie, cu toata organizatiunea savanta a institutiunilor, în toate raporturile sociale traditionale, încât am ajuns sa nu credem în nimic stabil. Putem zice ca nu este un singur om serios între noi, fie martor fie autor, în revolutiunile ce ne-au agitat si ne agita de treizeci de ani, care sa creada în stabilitatea starii de lucruri în care ne aflam; nu este om care sa nu se întrebe când o sa se sfârseasca aceasta opera interminabila de schimbari care divizeaza din ce în ce mai mult societatea noastra în tabere ostile.

Nu ne adresam aci la oameni cari gasesc un motiv de optimism în satisfacerea apetitului lor si ambitiunilor lor personale. Aceasta clasa de oameni nu este facuta nici sa simta , nici sa înteleaga conditiunile superioare de existenta si de trai pentru o societate si nici este în stare a da cel mai mic ajutor pentru consolidarea societatii. Vorbim pentru oamenii cari sunt preocupati de conditiunile de existenta, de prosperitate a societatii si cari se îngrijesc de soarta tarii oricari ar fi credintele lor, fie conservatori , fie, precum s-au numit, liberali.

Ceea ce simtim noi în privinta starii de lucruri de astazi nu ni se pare sa fie o impresiune personala si trecatoare.

Mai multe simptome, între cari limbagiul provocator si aspru al jurnalelor guvernamentale, ne fac sa credem ca situatiunea noastra politica si sociala persista a sta în stadiul revolutionar. Spiritele sunt cuprinse de neîncredere si nu se pot împaca cu ideea ca lucrurile pot merge asa precum merg astazi. O reactiune deja a început a se manifesta, desi cam slaba, în contra miscarii repezi si violente cu care s-a accentuat opozitiunea coalitiunii din 1876 si, dupa cum credem noi, aceasta reactiune are sa urmeze în mod irezistibil , desi treptat.

Ca sa poata fi însa eficace reactiunea contra spiritului revolutionar trebuie ca cu totii sa ne dam seama de cauzele ce turbura societatea, de elementele ce împiedeca redobândirea echilibrului pierdut si sa le combatem cu curaj si staruinta.

Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o directiune foarte periculoasa si partidul care ne guverna de patru ani de zile a contribuit foarte mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalitatii înaintea legii, s-a facut o arma de razboi între clase; toate conditiunile sociale s-au surpat si s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; traditiunile tarii s-au uitat cu totul; o clasa noua guvernanta s-a ridicat, fara traditiuni si fara autoritate, încât tara cea mare, temeiul si baza nationalitatii noastre, nu-si gaseste constiinta raporturilor politice cu cei ce o guverna; drepturile politice nu mai sunt rasplata unui sir de servicii pe datini, ci un instrument de ambitiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalitati de ambitii. Toleranta pentru toate interesele cele mai vulgare si cele mai de jos este morala ce distinge astazi lumea politica la noi. Este adevarat ca nu crutam a invoca numele patriei si numele libertatii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult si ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovada a acestei stari de lucruri, a acestei tendente morale, si ca rezultat, avem distribuirea functiunilor publice, a oficiilor si întreprinderilor de tot felul. Niciodata în tara noastra nu s-a vazut clasa guvernanta mai prospera, mai gras retribuita si mai îngrasata ca clasa guvernanta de astazi, rasarita din pamânt fara sa ne putem da sama cum, pe când generalitatea oamenilor de munca sufere de strâmtorare.

Noi privim aceasta stare de lucruri ca o degradare, ca o depravatie a moravurilor publice care, desi profita unor indivizi, nu poate profita nici chiar partidului politic ce se bucura de putere. Cu un contingent politic astfel educat tara nu poate astepta destinuri stralucite, nici poate spera un guvern tare si solid, care sa întemeieze institutiunile si prin ele sa dea actiunii noastre exterioare taria de care avem nevoie. Alterarea moravurilor publice este o cauza de degradare a moravurilor private, si consecuenta neaparata este ca caracterul national se strica si puterea statului slabeste. Un stat unde functiunile publice se exploateaza de-o gloata de oameni cari nu produc nimic, ci numai consuma resursele bugetare se condamna singur a fi neputincios si sterp.

Noi avem trebuinta, mai mult decât altadata si decât oricare alt stat congener din Peninsula Balcanica, sa stabilim un guvern national, serios si tare, sa ne punem în pozitiune de-a putea exercita o actiune decisiva în politica orientala. Cu deprinderile însa de gonaci de posturi, cu dezordinea morala ce întretin în societatea noastra credinciosii si neofitii partidului zis liberal, nu se poate astepta nici soliditate în guvern, nici pace si liniste în societate, nici putere în relatiunile noastre internationale.

A fost lesne pentru partidul zis liberal sa darâme, fiindca a gasit tarâmul pregatit de chiar clasa guvernanta veche, care s-a muncit în curs de douazeci de ani, la adapostul institutiunilor reprezentative ale Regulamentului Organic, sa paralizeze si sa anuleze politica puterii suzerana si protectrice ce ne tineau în lant. Dar ceea ce este greu, ca în orice opera omeneasca, este de-a cladi si întemeia institutiuni solide, de-a forma caracterul national.

Nici caracterul national însa nu se întemeiaza prin moravuri publice cari iau de principiu îndestularea apetiturilor, nici institutiunile prin vorbe desarte de egalitate si libertate. Pâna acum partidul liberal n-a dat masei poporului decât vorbe desarte ca institutiuni si spectacolul depravatiunii moravurilor ca bold de caracter national, si toata doctrina sa politica este sa trateze pe poporul românesc ca pe un venetic, fara traditiuni si fara istorie, proclamând ca toate printr-însul s-au facut câte s-a facut; pentru ca dânsul este la putere, si puterea sa este semnul si simbolul sacru al nationalitatii românesti.

Este adevarat ca guvernul în acesti din urma ani, mai mult decât în oricare alta epoca, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenta mai mare, prerogative mai considerabile; dar cu cât i-a crescut mai mult puterea cu atât a scazut în proportiune exercitiul libertatii, din cauza procedarilor sale administrative, din cauza amagirilor la care a supus toate poftele si toate pasiunile rele, contribuind astfel a slabi coarda pasiunilor celor bune în toate inimile. Oamenii cu sentimentele nobile si dezinteresate cari au luat parte la miscarile de la 1848 si 1859 (1989 si 1990 – nota noastra de azi) sunt în drept astazi, dupa câte vad, sa întrebe pe corifeii partidului guvernamental de astazi: Ce ati facut cu iluziunile si cu sperantele tarii din acei ani? Nu este mestesugire care sa nu se fi întrebuintat spre a preface drepturile puterii în instrumente de interes privat în folosul recrutilor partidului .

O asemenea politica nu poate ameliora moravurile publice, ca una ce se adreseaza la pasiuni rele, la slabiciuni, la interesul si la vitiurile celor chemati. Daca nu se va opri în drum si nu se va schimba, ea are sa faca multe victime chiar în partid. Câte scandaluri n-a produs deja, pe cari presa independenta le-a semnalat? Si n-ar fi nimic daca efectele ei s-ar margini la câteva individualitati fara greutate si fara valoare. Raul cel mare si simtitor este ca atinge inima tarii, moralitatea publica.

Timpul

[4 ianuarie 1881]

Ziaristi Online

ADEVĂRUL DESPRE EMINESCU

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza – “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

De la Nistru panâ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie – n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).

Nationalistii, urmariti si de rusi

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.

Otravit cu mercur

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” – in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

http://www.Mihai-Eminescu.Net

Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare (I)

decembrie 14, 2010 4 comentarii

Atit in cadrul scolii generale nr. 195 din Bucuresti, cit si in mass-media comunista din Romania anilor copilariei mele, Mihai Eminescu era mereu prezentat ca si “poetul national roman”. De la parinti, insa, mai aflasem ca Mihai Eminescu fusese si ramasese “cel mai mare jurnalist roman”. Cind le-am cerut parintilor sa-mi dea articole de-ale sale, mi-au raspuns: “N-avem! Sint interzise. Mai mult, pina si colectia sa de poezii i-a fost cenzurata, in frunte cu marea sa ?Doina ?. Sint materiale care ii sperie pe comunisti, dupa cum i-a speriat si pe politicienii din timpul sau”. In acest an, cercetatorii Cezarina Barzoi si Ionut Baias (publicatia “Permanente” nr. 1-2/2005) au lansat o investigatie cu privire la circumstantele dinaintea mortii si chiar cu privire la cauza decesului marelui Eminescu, punind sub semnul intrebarii versiunea oficiala, acceptata unilateral pina acum, conform careia Mihai Eminescu ar fi murit atit “accidental”, cit si din cauza “nebuniei”. Mai mult, cei doi autori avanseaza ipoteza conform careia Mihai Eminescu ar fi fost supus unei campanii de calomnieri (atac la persoana) in perioada anterioara mortii sale. Sa revizuim deci aceste analize.

Calomnierea (atac la persoana)

Prezenta ziaristului si a omului politic Mihai Eminescu in climatul socio-politic al anilor 1880 incomoda teribil cercurile politice romanesti supuse presiunilor oportuniste exterioare si interne de a compromite unitatea si integritatea poporului roman. Eliminarea lui Eminescu parea sa fie o necesitate iminenta pentru acestia, datorita fenomenalei sale popularitati si charisme. Ne aflam in apropierea semnarii unor tratate politice mult negociate de statul roman, care pur si simplu nu mai aveau loc pentru un Mihai Eminescu nobil, patriot, idealist si sincer. Distrugerea sa nu se putea infaptui, insa, printr-un procedeu rapid, direct si evident. Fabricarea “nebuniei” sale reprezenta singura optiune, intrucit se putea invoca ori de cite ori ar fi venit vorba de scrierile marelui ziarist, iar postum se putea spera, intr-o intrare a acestuia in obliviunea istoriei la romani. Daca Eminescu era nebun, nimic din ceea ce a scris nu trebuie luat in considerare, deci “nu-i nimic bun de la un nebun”. Procesul de asasinare fizica si morala a lui Mihai Eminescu explodeaza, se pare, in ziua de 28 iunie 1883. Ziarul “Romanul” (sic!), care se afla in polemica acerba cu Eminescu, scrie pe 1 iulie: “Aflam cu sincera parere de rau ca dl. Mihai Eminescu, redactor la ziarul “Timpul”, tinar plin de talent si inzestrat cu un deosebit geniu poetic, a cazut greu bolnav. Speram ca boala sa nu va fi decit trecatoare si ca in curind vom putea anunta deplina sa insanatosire”. Acesta era semnalul scoaterii din viata publica a marelui ziarist. “Timpul” insusi vine cu o declaratie abia pe 2 iulie 1883, in care spunea: “Cu incepere de astazi, 1 iulie, directiunea politica si redactia ziarului “Timpul” este incredintata d-lui Mihail Paleologu”. Opinia publica presupune astfel ca Eminescu este scos din presa romaneasca. Nicaieri, nimeni nu dadea inca nici un motiv, nici o explicatie asupra imbolnavirii sale subite. “Timpul” revine cu un comunicat a doua zi, pe 3 iulie: “Unul dintre colaboratorii acestei foi, poetul Mihai Eminescu, a incetat de a mai lua parte in redactie, atins fiind in mod subit de o grava boala. Ne place insa a spera ca lipsa dintre noi a acestui stimat confrate nu va fi decit de scurta durata si ca ne va fi data fericirea de a anunta revenirea sa sanatos la functiunile de pina acum”. Trebuie sa observam faptul ca in textul ambelor comunicate Eminescu este numit poet, chiar daca este evident faptul ca functia pe care o indeplinea in cadrul “Timpului” era cea de jurnalist. Ziua decisiva este, dupa cum am spus deja, 28 iunie 1883, cind se petrec o seama de lucruri bizare, atent mestesugite pentru a fabrica “nebunia” eminesciana. Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmatoarea rugaminte: “Domnul Eminescu a innebunit. Va rog, faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte rau”. Maiorescu gaseste in acest bilet pretextul perfect pentru a pune planul sau in aplicare. Pe de alta parte, insa, se stie ca Eminescu era, in acea zi, nu in vizita la doamna Szoke, ci la “Baia Mitrasewschi”, linga strada Stirbei Voda, nu departe de sediul Societatii “Carpatii”, societate interzisa de oficialitati in aceeasi zi. Eminescu fusese dus acolo de catre Grigore Ventura pentru a-l discredita, ceea ce ii si reuseste, dar numai partial. Eminescu isi “iese din minti”, Ventura il paraseste. Anunta apoi imediat politia ca trebuie sa ridice un “nebun” de la “Baia Mitrasewschi”. Anunta in acelasi timp pe Secaseanu si Ocaseanu, prietenii lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv, ajutindu-l pe Eminescu sa isi revina in fire. Ventura era redactorul ziarului ” Independence Roumaine”, ziar al carui director, Emille Galli, fusese expulzat din Romania in aceeasi zi fatidica de 28 iunie. Galli nu este singurul expulzat in acea zi, aceeasi soarta au avut-o si ziaristul Zamfir C. Arbore, prietenul poetului, si cu siguranta multi alti patrioti romani autentici. Toate aceste evenimente s-au petrecut pe fondul semnarii iminente de catre Romania a Tratatului cu “Tripla Alianta” (Germania, Austro-Ungaria, Italia), negociat mai bine de doi ani si jumatate de catre “Junimisti”, condusi de Carp, tratat si sustinut in totalitate de Titu Maiorescu. Sarbatorile nationaliste de la Iasi, insa, de la inceputul lunii iunie 1883, cind s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare si cind Eminescu, perfect sanatos, a citit la “Junimea” poemul sau, “Doina”, au iritat puterile centrale. Alaturi de Eminescu s-a aflat si Petre Gradisteanu, care a avut un discurs la fel de inflacarat. Von Bismarck este gata sa declare razboi Romaniei, daca nu se fac urgent retractari si nu se dau asigurari ferme ca se va intra imediat in sfera de influenta a Germaniei si Austro-Ungariei (adica, de-a se supune noilor stapini). Se cere ferm desfiintarea Societatii “Carpatii”, un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata si in ascuns pentru ruperea Ardealului de la Imperiul Austro-Ungar si alipirea lui la Tara. Rolul central in aceasta Societate il avea Eminescu. Iata ca Romania se supune exigentelor straine, interzice Societatea “Carpatii”, elimina din scena pe multi simpatizanti francofoni. Petre Gradisteanu, impreuna cu D.A. Sturdza, pleaca la Viena sa ii ceara personal “scuze” imparatului pentru discursul de la Iasi. Dar cu Eminescu “ce te faci?”. Toate astea se intimplau pe 28 iunie 1883, ziua caderii lui Eminescu. Revenind la “boala” lui Eminescu, nimeni nu lamureste insa opinia publica asupra “bolii” lui, despre care se afirma numai ca este o “boala grava”. In luna iulie, Titu Maiorescu initiaza o lista de subscriptie pentru a stringe banii necesari internarii lui Eminescu la Viena, lista pe care o publica in facsimil. In numarul din luna august al revistei “Literatorul”, Alexandru Macedonski publica o epigrama prin care va arunca in aer linistea asternuta asupra bolii lui Eminescu. Textul epigramei este urmatorul: “Un X… pretins poet acum,/ S-a dus pe cel mai jalnic drum…/ L-as plinge daca-n balamuc,/ Destinul sau n-ar fi mai bun,/ Caci pina ieri a fost nauc,/ Si azi nu e decit nebun”. Este momentul mult-asteptat de Ventura, care incercase, inca din 28 iunie, sa convinga publicul asupra nebuniei eminesciene, atunci insa cei doi prieteni sositi in graba la “Baia Mitrasewschi” reusisera sa-i dejoace planul si sa-l salveze pe Eminescu, dindu-l de gol pe Ventura pentru aceasta calomnie. Ventura nu mai voia de unul singur sa fie el cel care declara deschis “nebunia” lui Eminescu, intrucit fusese deja implicat in evenimentul mai sus-mentionat. Asadar, epigrama a fost pretextul perfect, ca sa se re-erijeze in protector al lui Mihai Eminescu, imediat dupa aparitia ei Ventura atacindu-l grav pe Macedonski. “Nu este nici o indoiala, prin aceasta epigrama este vizat nefericitul nostru coleg si prieten, Eminescu”. Iata ca Ventura, cel care anuntase politia de existenta “nebunului”, se retrage acum in ipostaza “prietenului indignat” aratind spre Macedonscki cu degetul acuzator: “Iata cine il face ?nebun ? pe bietul Eminescu, eu m-am spalat pe miini”. Macedonski, la rindul sau, incearca sa se apere si el, spunind ca ” …este o epigrama veche care a fost publicata fara stirea mea, epigrama care in plus nici nu il vizeaza pe Eminescu” (sic!). Au urmat manifestatii publice cu torte si geamuri sparte, la casa lui Macedonski, de catre suporterii indignati de calomniile contra lui Mihai Eminescu. Bastonat prin cafenele pe biata lui spinare, oprobriul public a atras multa lume in aceste evenimente, a fost un spectacol bucurestean demn de faima de “duri” a bucurestenilor din toate timpurile. Ventura si Macedonski intra intr-o polemica puternica, insa raul era deja facut, Eminescu era in ochii tuturor un (posibil) nebun tolerat de societate. In codul de moravuri publice si politice ale epocii, “boala grava” a nebuniei il indeparta definitiv de la viata publica pe cel atins de ea. Declararea nebuniei cuiva insemna, implicit, si destituirea lui din functie. Iata, asadar, ce realizeaza Grigore Ventura: dislocarea unui mare ziarist, a unui adversar de temut, din sistemul unui ziar de opozitie. Polemica se stinge, iar la 1 septembrie presa incepe sa discute deschis problema ”
nebuniei” lui Eminescu. “Telegraful” este primul care anunta: “Mai multi prieteni din capitala, amici ai nefericitului Eminescu, s-au decis a contribui lunar pentru intretinerea amicului lor in casa de sanatate. D.T. Maiorescu are partea cea mai mare in aceasta frumoasa si nobila actiune” (sic!). Maiorescu reuseste sa dea lovitura de gratie lui Eminescu la sfirsitul anului 1883, cind publica un volum de 64 de poezii eminesciene, intre care “Mai am un singur dor”, “Se bate miezul noptii” etc. Abilitatea sa a fost extrema, aceste poezii erau menite sa distruga imaginea unui Eminescu nationalist, adversar de temut al liberalilor, teroretician genial al problemelor societatii romanesti, patriot complet. Astfel, Maiorescu reuseste sa scindeze opera eminesciana, limitind-o la poezie. Din acel moment si pina in zilele noastre, Eminescu este cunoscut de toata lumea drept “marele poet”, “poetul national al Romaniei”, stergindu-se aproape complet opera sa ziaristico-politica, la fel de valoroasa si bogata ca si cea poetica. (Va urma)

Gabriel Teodor Gherasim, New-York

EMINESCU A FOST VICTIMA POLITICA

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu

In preajma zilei simbolice de nastere a lui Mihai Eminescu (cea reala fiind 20 decembrie, dar a fost trecut in acte la 15 ianuarie), profesorul Nicolae Georgescu, eminescolog cu state vechi, ofera cateva date despre cercetarea sa asupra personalitatii lui Eminescu.
Jurnalul National: Domnule Nicolae Georgescu, sunteti un eminescolog recunoscut. Vorbiti-ne despre descoperirile facute de dumneavoastra in domeniu.
Nicolae Georgescu: Ca bibliotecar la Academia Romana, prima descoperire facuta de mine, care m-a obsedat si pe care am verificat-o cativa ani prin toata presa timpului si in toate documentele de arhiva pe care le-am avut la dispozitie, a fost importanta zilei de 28 iunie 1883 in viata lui Mihai Eminescu. Aici lumea noteaza lapidar ca in aceasta zi Eminescu a innebunit si au urmat sase ani de calvar, de chin, de incercari de a reveni in viata culturala, asa-numitii ani negri din viata lui Eminescu. Ei bine, aceasta zi de 28 iunie 1883 este o zi importanta a istoriei si politicii Romaniei moderne. In aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu Romania timp de 48 de ore, Germania ameninta cu razboiul, prin Bismark, care trimite o telegrama lui Carol I. Societatea Carpatii este desfiintata in aceeasi zi, a fost expulzat din tara Emil Galli, directorul ziarului Independance Roumaine, care a creat scandalul diplomatic ce sta la baza tuturor aceste evenimente, a fost expulzat Zamfir C. Arbore, au fost devastate sediile unor societati nationale, s-a pornit proces ardelenilor. In aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Noi tinem minte dintre toate aceste evenimente doar ca a innebunit Eminescu. Nebunia lui Eminescu nu mai este accident privit in seria evenimentelor petrecute in acea zi, si cand stii despre acest tratat secret de alianta, intelegi mult mai bine sorgintea nebuniei lui. Ce voia acest tratat? Ca Romania sa se orienteze politic spre Austro-Ungaria in primul rand. Cu alte cuvinte, Romania nu mai putea sa-si revendice Ardealul. Acest tratat, care a fost semnat in septembrie 1883, muta lupta ardelenilor in Ardeal. Bucurestiul era de 10 ani dominat cultural de ardeleni, care, pe langa cultura, stiinta si administratie, ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor care erau asupriti de unguri… Or, tratatul le interzice brusc sa protesteze in Bucuresti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici fuge din Bucuresti in 1883 si intemeiaza Tribuna (1884), in jurul ei se organizeaza primele lupte pentru Ardeal. Si timp de 10 ani se va desfasura Miscarea memorandista, incheiata, dupa cum se stie, la 1894 cu procesul bine cunoscut. Ziua de 28 iunie este deci ziua mutarii luptei lor in Ardeal. Conditia semnarii tratatului era deci amortirea vocii pentru Ardeal in Bucuresti. “Directiva de sus” s-a reverberat in diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.

Declararea? In sensul ca nu era cu adevarat nebun?

Iata cum este cu aceasta declarare. Stirea despre boala lui Eminescu apare in ziarul Romanul cu care Eminescu polemiza, la 29 iunie, ziarele sunt antedatate, deci chiar la 28 aparea ziarul de la 29 iunie. “Aflam ca Domnul Mihai Eminescu…” Stirea va fi confirmata de Timpul peste trei zile, “Unul dintre redactorii acestei foi a incetat a mai lua parte la redactiune, atins fiind in mod subit de o grava boala”, asa suna. Deci, este un anunt de destituire, nu mai face parte din redactie. Exista insa un consens in epoca: un om atins de nebunie nu mai are voie sa faca parte din nici o functie publica, or Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta, fusese in 1881-1882 redactorul-sef al ziarului Timpul, care era organul oficial al Partidului Conservator. Iar Maiorescu spune clar atunci cand se organizeaza Partidul Conservator: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

Se poate spune ca Eminescu a fost o victima politica?

Fara nici o indoiala. Eminescu a avut sase ani la rand de lupta pentru a reveni in atentie, nu a avut nici pe departe paralizie generala cum s-a spus, n-a avut sifilis. A fost dupa aceea arestat. Eminescu a fost arestat de Politia Romana de opt ori! In diverse contexte: a fost luat din teatre, de pe strada, din berarii. Dupa ce se indragosteste si vine de la Viena in Bucuresti, este trimis la Iasi. Pe urmele lui la Iasi a fost trimis seful Politiei Romane, Radu Mihail. Eminescu era urmarit in primul rand de agentii austro-ungari, sunt rapoartele lor gasite in arhiva, apoi de agenti romani. Era un om foarte incomod prin activitatea lui ziaristica.

PORTRET:  Nicolae Georgescu (n. 1950) este profesor universitar la Universitatea Hyperion, Facultatea de Filologie, si decanul acestei facultati. Este un reputat eminescolog, a scris 15 carti privind opera si personalitatea lui Eminescu. Este doctor in Filologie cu teza “Eminescu si editorii sai. Nucleul maiorescian pana la Perpessicius” (1997). Unul dintre sfetnicii sai in cercetarea dedicata lui Mihai Eminescu este Dimitrie Vatamaniuc. Descoperirile lui Nicolae Georgescu in eminescologie au facut valva prin anii ’80, fiind comentat intens in presa culturala a vremii.

ww.Mihai-Eminescu.Net

Postat în 15 ianuarie 2007

Mihai Eminescu: Ciudată ţară, într-adevăr!

octombrie 22, 2010 Lasă un comentariu

Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplina conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinţe pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine şi care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic şi om de stat?

Ce caută? Vom spune noi ce caută.
Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am facut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a caror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului, greceşti, jidoveşti, bulgareşti, se grămădesc în oraşele noastre, iar copiii acestor lepădături sunt liberalii noştri. Şi, când loveşti în ei, zic că loveşti în tot ce-i românesc şi că esti rău român…
Liberalii sunt smântâna şi temeiul României, noi suntem nişte rămăşiţe din vechile populaţiuni autohtone, care nu merită să fie băgate în seamă. De! iertaţi-ne, boieri Arioneşti şi Caradeşti, că ni s-a părut şi nouă, biet, că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari.

Dar acum, de ne veţi fi iertat sau nu, să stăm de vorbă gospodăreşte şi să vă întrebăm ce poftiţi d-voastră? Şi, ca să ştim că aveţi dreptul de a pretinde, să întrebăm ce produceţi? Arătaţi-ne în Adunările d-voastră pe reprezentanţii capitaliilor şi fabricelor mari, pe reprezentanţii clasei de mijloc care să se deosebească de fabrica de mofturi ale „Telegrafului”, şi ale „Românului” şi de fabrica d-voastră de palavre din Dealul Mitropoliei?…

Ciudată ţară, într-adevăr! Pe cei mai mulţi din aceşti domni statul i-a crescut, adică i-a hranit prin internate, ca după aceea să-şi câştige, printr-un meşteşug cinstit, pâinea de toate zilele.
Dar statul a ajuns la un rezultat cu totul contrar. Dupa ce aceşti domni şi-au mântuit aşa-numitele studii, vin iar la stat şi cer să-i căpătuiască, adică să-i hrănească până la sfârşitul vieţii. Dar nu-i numai atâta.
Domnia lor vor să facă pe boierii. 3–4–500 de franci pe lună nu-i liniştesc şi nu-i fac să se puie pe muncă pentru a deveni folositori naţiei de pe spinarea căreia trăiesc. Sunt născuţi pentru lucruri mai înalte, pentru deputăţii, ministerii, ambasade, catedre de universitate, scaune în Academie, tot lucruri mari la care cinstiţii lor părinţi, care vindeau bragă şi rahat cu apă rece sau umblau cu patrafirul şi sfistocul din casă-n casă, nici nu visaseră şi nici n-aveau dreptul să viseze, căci nu dăduseră naştere unor feţi-frumoşi cu stele-n frunte, ci unor băieţi groşi la ceafă şi târzii la minte, de rând, adesea foarte de rând.
Căci, din două una: sau aceşti oameni sunt toţi genii şi, prin „calitatea” muncii lor intelectuale, merită locul pe care-l ocupă, sau, neproducând nici o valoare, nereprezentând nici un interes general decât pe al stomacului lor propriu, trebuie reîmpinşi în întunericul ce li se cuvine.
Ţărani? Nu sunt. Proprietari nu, învaţaţi nici cât negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sunt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării.
De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.
Într-adevăr, cum li s-ar deschide oamenilor ochii când unul le-ar zice: „Ia staţi, oameni buni! Voi plătiţi profesori care nici vă învaţă copiii, nici carte ştiu; plătiţi judecători nedrepţi şi administratori care vă fură, căci nici unuia dintr-înşii nu-i ajunge leafa. Şi aceştia vă ameţesc cu vorbe şi vă îmbată cu apă rece. Apoi ei toţi poruncesc şi nimeni n-ascultă. Nefiind stapân care să-i ţie în frâu, ei îşi fac mendrele şi vă sărăcesc, creându-şi locuri şi locuşoare, deputăţii, primării, comisii şi multe altele pe care voi le plătiţi peşin, pe când ei nu vă dau nimic, absolut nimic în schimb, ci din contră vă mai şi dezbracă, dupa ce voi i-aţi înţolit. N-ar fi mai bine ca să stapânească cei ce n-au nevoie de averile voastre, având pe ale lor proprii? Sau cel puţin oameni care, prin mintea lor bine aşezată, vă plătesc ce voi cheltuiţi cu dânşii?
De aceea, alungaţi turma acestor netrebnici care nu muncesc nimic şi n-au nimic şi vor să trăiască ca oamenii cei mai bogaţi, nu ştiu nimic şi vreau să vă înveţe copiii, şi n-au destulă minte pentru a se economisi pe sine şi voiesc să vă economisească pe voi toţi.

(Din ciclul Icoane vechi şi icoane nouă, publicat în “Timpul” – 1877)