Arhiva
Ispita rusă sau Ambasadorul României, un fidel sub omoforul Patriarhiei Moscovei
Îşi poate imagina cineva ca, să zicem, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a Mitropoliei Basarabiei din cuprinsul Patriarhiei Române? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Valeri Kuzmin, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru Mitropolitul şi Exarhul Petru Păduraru şi pentru Patriarhul Daniel Ciobotea de la Bucureşti? Întrebările sunt desigur retorice, pentru că nimeni şi niciodată nu va lua în serios o asemenea posibilitate. Există lucruri posibile şi există lucruri imposibile, excluse principial şi categoric.
Dată fiind simetria de percepţie pe care o au românii de la răsărit de Prut şi pentru a avea termenii de comparaţie în faţă, să reluăm întrebarea altfel. Îşi poate imagina cineva ca ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a structurii locale de sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Marius Lazurca, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru mitropolitul „întregii Moldove” Vladimir Cantarean şi pentru Patriarhul Kiril Gundiaev de la Moscova? Aici întrebările nu mai sunt retorice, pentru că pornesc de la un caz ieşit din comun, când chiar şeful misiunii diplomatice române la Chişinău a luat în serios o asemenea posibilitate şi… a făcut-o realitate.
Aflăm acest lucru, cu oarecare întârziere, dintr-un interviu acordat de ambasadorul României la Chişinău revistei VIP-magazin. Interviul, apărut în numărul 77 din luna septembrie 2010, este intitulat simplu: „Ambasadorul român topit în peisajul basarabean”. Întrucât subiectul pe care, ca etnic român de confesiune ortodoxă şi cu dublă cetăţenie, moldo-română, încerc să-l abordez aici este unul delicat şi de sensibilitate, este potrivit să cităm puţin din materialul apărut în pretenţioasa revistă chişinăuiană.
Aşadar, aflăm că frecventarea parohiilor de obedienţă rusă este o tradiţie mai veche în familia domnului ambasador. Această tradiţie este continuată şi în spaţiul românesc. VIP-magazin face cunoscut opiniei publice: „Pentru Marius Lazurca, familia este conţinutul vieţii, măsura tuturor lucrurilor. Soţia Mirela, medic de profesie, a renunţat de ceva timp la carieră şi se ocupă de copii. Speră că atunci când soţul său îşi va încheia misiunea la Chişinău, vor vorbi liber rusa. Sunt din şcoală îndrăgostiţi de Tolstoi şi ar vrea să-l citească în original. De aici vin şi numele primilor copii – Vladimir şi Olga. Dar şi de la parohia pariziană unde a fost botezat Vladimir, frecventată de urmaşi ai aristocraţiei ruse din diasporă. Urmează Matei, Toma, Theodora şi Sebastian. Cât vor fi la Chişinău, şcolarii vor merge la „Prometeu”.
Duminica merg cu toţii la parohia „Sf. Dumitru”, la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodora. Le-a plăcut. Şi biserica, şi părintele Pavel. „Acolo merge lume foarte diferită, spune ambasadorul. Parohia asta e ca un portret în miniatură al societăţii moldoveneşti”…”
La întrebarea „Ce vă place la Chişinău?”, Excelenţa sa a răspuns simplu: „Oh, sunt foarte multe, e greu să fac o listă exhaustivă. Într-o ordine întâmplătoare, îmi plac: cocoşul matinal al vecinilor, kvasul vândut direct pe stradă, parohia „Sfântul Dumitru”, Asif Chaudry, Casa Herţa, laptele concentrat rusesc şi icrele de lostriţă, şoseaua de la Leuşeni la Chişinău, cafenelele cu reţea wi-fi la discreţie, AIE, consilierii străluciţi ai Premierului Filat (Nicu Popescu, Stela Mocanu, Daniel Diviriceanu), Niagara Orange Fitness, rutierele, Savatie Baştovoi, chipiul larg al poliţiştilor, româna Nataliei Morari, plăcinta cu brânză, cozile la spovedanie…”.
Jurnaliştii de la VIP-magazin au fost curioşi să afle şi alte lucruri din gura Excelenţei sale: „Nu e obositor sa fiţi în permanenţă diplomat? Mă refer la calitate, nu la meserie…” Şi pentru că nu doar plăcerea, ci şi talentul de diplomat, precum şi prudenţa îngemănată şi naturaleţea sunt la mijloc, ambasadorul Lazurca a răspuns astfel la această întrebare: „Se spune despre diplomaţie că e mai curând o artă, decât o meserie. Cred, prin urmare, că diplomaţia solicită tot atât talent, înzestrare nativă, cât cer pictura, muzica, baletul clasic. În alţi termeni, avem de-a face cu o ocupaţie pe care o poţi exercita cel mai bine dacă eşti tu însuţi, dacă eşti firesc, natural în cea mai mare parte a timpului. Am norocul de a fi diplomat fără efort, din simplul motiv că sunt destul de ceremonios şi de prudent din fire. Nu am, deci, prea multe merite.”
De ce ne-a atras atenţia acest interviu cu mărturisirile ambasadorului Lazurca? Pentru că nu e vorba de un cetăţean oarecare, ci de un oficial român aflat în misiune diplomatică. Şi pentru că ţara de acreditare este Republica Moldova, în care un diferend canonic româno-rus marchează profund peisajul în care Excelenţa sa „se topeşte”, ca să rămânem la expresia jurnaliştilor de la VIP-magazin. Orice alegere sau preferinţă canonică se pune în balanţă şi conturează adevărata personalitate şi devotamentul celui împricinat. Interviul ne-a atras atenţia şi pentru că reţinusem bine cuvintele atât de adevărate ale preşedintelui Traian Băsescu, pronunţate în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, la 14 aprilie 2009: „A rosti slujba în limba română şi a oficia într-o biserică aparţinând Mitropoliei Basarabiei a fost, adesea, un act de eroism, deşi libertatea religioasă trebuie respectată ca orice drept universal”. Am spus-o şi voi repeta cât va fi nevoie: Mitropolia Basarabiei reprezintă un adevărat test pentru clasa politică. Şi nu este vorba doar de clasa politică de la Chişinău.
Pentru cei care nu cunosc, trebuie să constatăm cu titlu de precizare că parohia „Sfântul Dumitru” din sectorul Botanica a municipiului Chişinău ţine canonic de mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” din cadrul Patriarhiei Moscovei. Parohul bisericii este preotul Pavel Borşevschi.
Parohia este un centru propagandistic important al mitropoliei de obedienţă moscovită, cu care este cofondatoare a publicaţiei „Curierul ortodox” (cu versiunea rusă „Pravoslavnâi vestnik”). Cota de participare la „Curierul ortodox SRL” este următoarea: mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” – 70%, parohia „Sf. Dumitru” – 30%. Redacţia acestui organ de presă este din 1995 şi până azi situată în casa parohială a bisericii „Sf. Dumitru”.
Ambasadorul Lazurca ar fi trebuit să cunoască şi faptul că preotul paroh Pavel Borşevschi a fost principalul actor al lucrării de smulgere a parohiei „Sf. Nicolae” din Chişinău (fosta catedrală provizorie a Mitropoliei Basarabiei între 1992 şi 1999) de sub oblăduirea Patriarhiei Române şi înregistrarea ei în subordinea Patriarhiei Moscovei. El a pus la cale şi a dirijat întreaga operaţiune împreună cu ministrul de atunci (şi de acum, din partea PLDM!) de Interne, generalul Victor Catan, un prigonitor pe faţă a Mitropoliei Basarabiei. Anul trecut am scris despre asta în FLUX şi am publicat şi documente doveditoare, pe care, la timpul respectiv, le reţinuse şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca probe concludente pentru tratamentul discriminatoriu şi destul de sălbatic aplicat Bisericii noastre.
Tot acest preot este mentorul unui grup disident de preoţi din raioanele Călăraşi şi Ungheni care, cu doi ani în urmă (vara lui 2008), au organizat o campanie de denigrare a Înaltpreasfinţitului Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor.
Pentru mine, ca şi pentru multă altă lume, de la Chişinău şi Bucureşti, cu care am discutat zilele acestea, lucrurile sunt clare. Ambasadorul Lazurca şi familia sa, aflându-se fizic în cuprinsul Patriarhiei Române, şi-au făcut, cu de la sine putere, ieşirea de sub omoforul ei şi s-au adăpostit sufleteşte sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru care nutresc o evidentă simpatie. Fascinaţia pentru tot ce este rusesc, de la limbă, literatură, antoponimie, până la laptele concentrat, icrele de lostriţă şi accentul Nataliei Morari, ne este chiar mărturisită! Nu reproşăm însă acest lucru. Luăm act de el şi mergem mai departe la aspectele geoconfesionale.
Faptul că un membru al corpului diplomatic român a intrat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei din preajma Kremlinului, „topindu-se” în acel mediu pe care l-am numit întotdeauna „prizonierat canonic rus”, arată cât se poate de limpede o lipsă de solidaritate şi comuniune directă cu românii ortodocşi persecutaţi şi nedreptăţiţi în continuare de Biserica Rusă şi de guvernul AIE condus de Vladimir Filat, un alt fidel al Patriarhiei Moscovei. Ambasadorul Marius Lazurca este încântat de AIE şi de guvernul Filat, împănat cu tot felul se securişti mai vechi şi mai noi, uitând cu o suspectă uşurinţă că tocmai acest guvern se arată a fi complice făţiş al mitropoliei „întregii Moldove” împotriva Mitropoliei Basarabiei, căreia refuză să-i recunoască până şi unele drepturi acordate de guvernele anterioare, opunându-se restituirii arhivelor sale şi proprietăţilor spoliate de regimul sovietic de ocupaţie.
Ca român ortodox, nu doar topit aici, ci crescut din solul basarabean, nu-mi pot explica, deocamdată, de ce un ambasador al României în Republica Moldova îşi alege subordonarea canonică „la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodor”. Mă întreb legitim şi cu toată îndreptăţirea de ce Excelenţa sa nu este fidel al Mitropoliei Basarabiei, implicit al Patriarhiei Române? Este firesc să aşteptăm un răspuns. Mă mai întreb ce ar fi fost dacă dătătoarea de tonalitate „mama Ala” era de confesiune eterodoxă? Niciodată nu te pui cu gusturile omului, mai ales ale unui ambasador, dar o altă întrebare vine: de ce îi place oare Excelenţei sale Savatie Baştovoi, unul dintre denigratorii activi ai Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhului Daniel? Sper să nu fi fost iarăşi o „recomandare a mamei Ala”, invocată delicat drept scuză pentru propria alegere canonică într-un spaţiu marcat de uzurparea rusească a drepturilor Bisericii româneşti. Văzând alegerea benevolă a reprezentantului oficial al Statului Român, trebuie să înţeleagă românul de rând de la răsărit de Prut că aflarea în comuniune directă – canonică şi euharistică – cu Patriarhia Moscovei în Republica Moldova este un lucru bun şi de urmat? Că Mitropolia Basarabiei şi Patriarhia Română nu mai contează în interfluviul pruto-nistrean, că pot fi tratate ca şi inexistente aici, de vreme ce până şi trimisul Bucureştiului evită o relaţie de comuniune directă cu ele, la ele acasă? A fost reactivarea Mitropoliei Basarabiei un act reparator de dreptate sau ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României nu pune preţ de două parale pe lucrarea noastră, a basarabenilor, şi a Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod din 1992 şi-şi ghemuieşte sufletul la sânul Bisericii moscovite? Ce crede despre asta Centrala, adică Ministerul Afacerilor Externe al României şi ce crede şeful Statului Român? Vor avea ei oare înţelepciunea, inspiraţia şi curajul să reacţioneze adecvat?
Bineînţeles că partea culturală, confesională, lingvistică şi tot ceea ce ţine de identitate şi suflet privesc domeniul privat. Aceasta este regula generală. Dar probabil nu vom greşi susţinând că ea nu li se aplică şi reprezentanţilor oficiali ai Statului Român peste hotare. Mai ales când acest „peste hotare” nu este şi „în străinătate”, ci în „spaţiul nostru cultural comun”. Bineînţeles că şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă Română şi Rusă trebuie să reintre odată şi odată în normalitate. Doar că această normalitate, ca stare de împăcare şi de pace în Hristos, nu se poate sprijini decât pe dreptate şi adevăr. Nu cred însă că acest tip de soluţie ar fi posibil prin aruncarea diplomaţilor români în braţele foarte primitoare ale Patriarhiei din preajma Kremlinului şi ale neosteniţilor ei râvnitori din Republica Moldova. Şi am impresia că, oricât de subiectiv aş fi, nu spun un lucru greşit sau nedrept.
Am fost unul dintre oamenii care s-au bucurat sincer la aflarea veştii despre desemnarea lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador al României la Chişinău. Am insistat ca FLUXUL să-i facă o prezentare cât mai generoasă şi să-i publice unele dintre eseuri, ceea ce s-a şi întâmplat. Bucuria şi speranţa mea erau legate de faptul că acest ambasador tânăr venea dintr-o misiune la Vatican, că ar fi trebuit să fie pe deplin edificat nu doar în chestiuni de teologie, dar şi de geospiritualitate în general şi de geopolitică a Ortodoxiei în particular. Pe cât de mare au fost bucuria şi speranţa mea la început, pe atât de profundă este dezamăgirea de azi.
Am mai avut un sentiment asemănător în cazul antecesorului lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador la Chişinău. Este pentru prima dată când trebuie totuşi să mărturisesc că Excelenţa sa Filip Teodorescu, pe care mi l-am făcut neprieten din cauza veşnicelor lui şicane la adresa Mitropoliei Basarabiei, a fost omul căruia i-am spus în faţă încă acum 3 ani, în ajunul zilei naţionale a României: „Excelenţă, voi fi primul om care se va bucura sincer la încheierea misiunii dumneavoastră la Chişinău. Aştept ziua asta, ca să pot vedea vreodată un ambasador care să iubească Mitropolia Basarabiei cu adevărat”. De ce? Ambasadorul Teodorescu nu ezita să afişeze un soi de dispreţ sincer faţă de Mitropolia Basarabiei, reproşându-i că are pretenţii prea mari, că se dedă ridicării unor „construcţii faraonice”, având în vedere singura Catedrală-mausoleu înălţată în cuprinsul Patriarhiei Române, la Cania, Cantemir, pe Prut, în memoria miilor de ostaşi români căzuţi cu moarte de erou în 1941. I-am spus atunci, cu multă strângere de inimă, ambasadorului Teodorescu: „Excelenţă, nu biserica-mausoleu de la Cania este mare, ci sufletul dumneavoastră este mic”.
De ce oare sufletul ambasadorilor pe care Bucureştiul îi trimite la Chişinău nu poate cuprinde Mitropolia Basarabiei, în care să se topească frumos şi româneşte, chiar dacă în aceste suflete poate încăpea, iată, o întreagă Patriarhie a Moscovei, sora nedreaptă şi prigonitoarea noastră? De ce?
ȘTEFAN SECĂREANU 
Comentarii recente