Arhiva

Posts Tagged ‘Matei Basarab’

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XIV). Pătura superpusă

« Românul » a contractat năravul de-a ne atribui articole pe cari nu noi le-am scris, ci le-am reprodus din alte ziare, şi de-a polemiza apoi cu « Timpul » combătând, ca ale noastre, idei pe cari le împărtăşim poate numai în parte sau cu oarecari rezerve. Astfel se’ntîmplă şi în numărul de sâmbătă, în care vedem că polemizează cu noi pe temeiul unui articol reprodus din « Poşta », privitor la antagonismul dintre moldoveni şi munteni. Nu doar că ne-ar părea rău de-a fi scris acel articol pe care l-am reprodus. Ceea ce însă nu e al nostru, nu e, şi e o apucătură de rea credinţă de-a ne atribui în total şi direct idei pe cari nu le împărtăşim decât în parte sau indirect şi cari au nevoie sau de-o rectificare, sau de tranzi ia printr-un nou punct de vedere.
Noi, de ex., avem în privinţa aşa numitului antagonism dintre moldoveni şi munteni o părere proprie, bazată pe observaţiuni etnologice, care modifică esenţial maniera de-a privi cestiunea.

Nu există, după a noastră părere, nici o deosibire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini. Dar în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării s-au ivit un element etnic cu totul nou şi hibrid care ne-au furnizat generaţia actuală de guvernanţi. Acestea sunt rămăşiţele haimanalelor de sub steagurile lui Pasvanoglu şi Ypsilant şi resturile numeroase ale cavalerilor de industrie din Fanar. Din această seminţie nouă fac parte oameni ca Giani, Carada, C.A. Rosetti, Pherekydis, Serurie ş.al. Toată spuma asta de fanarioţi novisimi, cari s-au pripăşit în ţară de 50-60 de ani încoace, formează naturalmente elementul de disoluţiune, demagogia României.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (XIII). Anglia păstrează şi astăzi vechile forme istorice, pururea reîmprospătate de spiritul modern

Să discutăm cu „Românul” lucruri elementare pentru orice cunoscător al istoriei, să-i facem abecedarul istoriografiei sau fiziologiei statului? Ar fi o misiune de două ori ingrată, întâi pentru că oamenii cu cari discutăm, fie oricât de deştepţi, nu vor găsi în reminiscenţele celor patru clase primare şi a unui curs de violoncel elemente îndestule pentru a ne înţelege, apoi pentru că, coborându-ne noi chiar la nivelul lor intelectual şi copilărindu-ne mintea ca s-o punem pe o treaptă egală cu a lor, totuşi n-ar voi să înţeleagă, pentru că nu e în interesul lor să înţeleagă.

Într-o discuţie cu totul teoretică spusesem, de exemplu, că aristocraţia adevărată are un rol esenţial în viaţa unui stat. Aceasta am spus-o bazaţi pe cele mai strălucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuală, republica Veneţiei, Olanda ş.a.

Din această teorie susţinută în genere, ,,Românul” ne atribuie in specie că pentru România voim domnia unei oligarhii aristocratice, deşi tot organul ilustrului Costinescu are imprudenţa de-a cita condiţiile ce le credem noi neapărate pentru existenţa unei aristocraţii adevărate. Se cere a fi istorică am zis noi. Poate însă exista o aristocraţie istorică într-o ţară în care, cu indignare şi ruşine trebuie s-o spunem, un străin ca tatăl d- lui C. A. Rosetti a fost asemenea boier? După epoca vechilor fanarioţi, a Caradalelor, Gianiilor, Cariadgiilor din generaţia întâia, nu mai poate exista aristocraţie istorică în generaţia a doua. Odată ce virusul personificat prin lepădăturile Orientului, lipsite de iubire de adevăr şi de curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică. Ea rămâne un ideal de invidiat, pe care puţine popoare l-au ajuns în toată curăţia lui şi de la care alte popoare, a căror viaţă a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunţe pentru secole înainte, dacă nu pentru totdeauna. Există în adevăr familii istorice în ţară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpaţi.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (III). Românii apără de austrieci ceea ce n-au putut smulge turcii şi tătarii: autonomia Bisericii

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii, căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceştia li-s duşmani românilor.Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt ,,daci slavizaţi”, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt ,,daci romanizaţi”. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Citește mai mult…

Texte cu cifru privitoare la biografia lui Eminescu. Societatea Matei Basarab in viziunea lui Eminescu: „O organizare între români asemenea societăţii francmasonilor şi iezuiţilor”.

 

Redau din cercetările mele mai vechi şi mai noi câteva texte care pot ridica întrebări  privind aspectul de „fabricat” presupus dacă se ia în calcul stereotipia numerică a cuvintelor ce le compun. Menţionez din capul locului că nu deţin cheia semnificaţiilor ultime, ci constat doar stereotipiile ca atare. M-am ghidat în această analiză după studiile lui Fernand de Saussure, părintele lingvisticii moderne, care spune la un moment dat, analizând anagramele  poeziei sacre latineşti (versul saturnian din inscripţii în piatră) şi descoperind secrete cifrice  inexplicabile „Cum păstrau încă Naervius, Ennius, Pacuvius, Attius o tradiţie ce putea să pară inviolabilă în epoca lor de imitaţie, asta o înţeleg. Cum, însă, un Virgilius cu suflul poeziei sale originale înainte de toate, un Lucretius cu preocuparea sa intensă pentru idee, un Horaţiu cu bunul său simţ solid în toate – au putut să se abţină şi să păstreze această relicvă incredibilă dintr-o altă epocă? Acest lucru îmi scapă cu desăvârşire. Nu văd altceva mai bun de făcut decât să  prezint enigma aşa cum mi se arată.” (în „Les mots sous les mots”, 1966, p. 153; o cercetare cât se poate de pozitivistă despre esoterismul actului de creaţie poetică). Dacă asupra enigmei ca atare nu am cum să mă pronunţ, în schimb textele, fiind destul de multe şi privind momente importante din viaţa poetului, arată cu o prea mică posibilitate de îndoială că păstrează şi-şi transmit unul altuia un cifru.

1. Iată mai întâi interogatoriul luat de judecătorul Ghgiţă Brusan în prezenţa martorilor (Titu Maiorescu, I.L.Caragiale, Mihail Brăneanu) lui Mihai Eminescu în sanatoriul din Strada Plantelor, la 12 iunie 1889, pentru a se dovedi că poetul Citește mai mult…