Arhiva

Posts Tagged ‘Mihai Eminescu’

Precizări în legătură cu vizita Maiei Sandu la Vladimir, mitropolitul Rusiei

decembrie 12, 2020 Lasă un comentariu
Celor care îmi tot reproșează cu înverșunare că o critic pe nou aleasa în fotoliul de președinte, Maia Sandu, pentru recentele ei mulțumiri adresate mitropolitului Vladimir al Moscovei la care a mers să se închine și să primească binecuvântări după alegeri, sunt nevoit a le aduce următoarele precizări:
Gestul Maiei, în calitatea ei de persoană oficială pusă în fotoliul de șef de stat prin votul majorității cetățenilor, de a nu se fi închinat, imediat după alegeri, Bisericii Noastre Românești, ci bisericii ruse de ocupație este semnificativ și de o gravitate imensă!
Nu mi-ar fi trezit mare interes acest fapt dacă ea ar fi mers să se închine lui Vladimir ca persoană fizică sau mirean de rând. Ea ne-a reprezentat însă acolo, în fața lui Vladimir, pe toți cei care am votat-o!
Multumirile ei pentru vladâka și binecuvântările pentru ea de la vladâka confirmă faptul că Maia Sandu recunoaște actul de ocupare a Basarabiei de către Rusia în 1944 și acționează în consecință!
Acest gest al Maiei Sandu este o dovadă și a altui fapt: lozinca ei deșartă și gălăgioasă de „luptă cu corupția” și cu „corupții” este trâmbițată cu ostentație și se constituie într-o perdea de fum pentru acoperirea concubinajului ei politic cu structurile rusesti de ocupație!
În acest sens, mă convig încă o dată că alianța ei cu Kozak și Dodon de anul trecut, întâlnirile secrete cu ambasadorul Rusiei la Chișinău, batjocorirea memoriei luptătorilor căzuți în războiul de la Nistru prin calificarea acestuia de către guvernul ei ca fiind drept conflict intern, adică provocat de moldovenii cu aspirații românești, și, desigur, închinatul ei de zilele trecute în fața lui Vladimir, reprezentantul bisericii ruse de ocupație, nu au fost deloc fapte întâmplătoare!
Din contră: toate aceste acțiuni au fost gândite cu premeditare și pregătite minuțios de consilierii ori anturajul ei de partid și încuviințate de ea!
Poziția mea de mai sus este una principială, pe care am exprimat-o și o voi exprima cu hotărâre, pentru că atitudinea unui om politic și cu atât mai mult a unui șef de stat față de Biserica Națională, după mine, constituie esența programului său politic și a demersului său public, de persoană aleasă!
Viitorul aparține națiunilor, și nu globaliștilor, spune Președintele Donald Trump, pe care eu îl susțin din toată inima mea.
Iar viitorul și trăinicia noastră ca națiune se măsoară în credința pe care o avem fiecare dintre noi în Biserica Noastră Națională – Biserica Ortodoxă Română, mama spirituală a poporului român, după cum spunea adevăratul și cel mai profund om politic al românilor, gazetarul Mihai Eminescu!

Dorin Chirtoacă a luat legătura cu Alexei Navalnâi încă înainte alegeri!

noiembrie 18, 2020 Lasă un comentariu

Dorin Chirtoacă scrie victorios pe Fb:

„Am luat legatura cu echipa lui Alexei Navalnii, inca inainte de alegeri. Ei au urmarit ceea ce se intampla la noi. Multumim lui Alexei pentru felicitari, ii dorim insanatosire grabnica si recuperare completa!”.

Iată și felicitarea opozantului rus:

„Felicitări Maya Sandu pentru victorie, și întregii Republici Moldova cu prima femeie președinte. Moldova are totul pentru o dezvoltare de succes. Singurul lucru care lipsește a fost un președinte care ar lupta împotriva corupției. Acum este și ea. Asta e grozav!”.

Nu știam până în această clipă că „singurul lucru” care le-a lipsit basarabenilor este „un președinte care ar lupta împotriva corupției”!

Este minunat să avem un președinte necorupt!

Dar, în același timp, eu cred că cel mai important lucru care le lipsește basarabenilor este un președinte care și-ar afirma cu mândrie identitatea românească și ar lupta împotriva ocupației rusești!

Eu cred că basarabenii ar avea nevoie ca de aer de un președinte care ar fi capabil să-i pună piciorul în prag atât lui Putin, cât și opozantului acestuia A. Navalnâi, care nu se deosebește prin nimic de Putin în ceea ce privește dominația rusească asupra noastră.

Să ne amintim doar care a fost și a rămas punctul de vedre al lui Navalnâi referitor la cea mai spinoasă problemă cu care se confruntă moldovenii, problema transnistreană, ca să ne dăm seama că spiritul șovin și expansionismul barbar, întâi de toate cel în raport cu noi, românii, sunt proprii rușilor laolaltă, fie că aceștia sunt în Rusia propriu-zisă, în Ucraina sau Bielorusia, fie că aceștia reprezintă puterea politică sau opoziția din imensul spațiu slav!

„Situațiile din Transnistria și din Crimeea sunt absolut diferite. Aceasta pentru că Transnistria de la bun început a fost „independentă” de Republica Moldova, iar Crimeea s-a aflat în componența Ucrainei”, afirma acum trei ani, cu vădită seninătate, liderul opoziției ruse, A. Navalnâi, într-un interviu pentru postul rus de televiziune TV Rain!

Repet acum ceea ce am mai spus într-o postare pe Fb și pe blogul meu:

Niciodată puterea politică de la Moscova, fie că este a lui Putin sau fie că va fi eventual a unui opozant Navalnâi, nu va ceda un milimetru în ceea ce privește spiritul ei expansionist și antiromânesc!

Rusia este aceeași cel puțin de peste două sute de ani de când a ocupat Basarabia și a rămas aceeași și azi!

Nu cred într-o Rusie opozantă pentru că ea nu poate să se opună ei înseși!

Nu cred într-o Rusie democratică pentru că nu am văzut până în această clipă vreun Navalnâi rus să-și rupă hainele de pe el în Piața Roșie în semn de protest față de antihristul Lenin, ținut acolo de o sută de ani în loc de Dumnezeu!

Dumnezeul rușilor este Lenin, nu este Mântuitorul Iisus Hristos, așa cum caută să ne demonstreze ortodoxia de paradă a lui Dughin și a lui Putin!

Unde ați mai văzut ca un criminal, un ucigător al Credinței să fie ținut îmbălsămat o sută de ani și unde ați mai văzut ca o nație să-l venereze cu atâta dobitocie pe acest criminal decât în Rusia!

Doar o Rusie care se închină lui Lenin, o Rusie anticreștină a fost capabilă să fure din trupul nostru românesc și din sufletul nostru!

Câtă dreptate a avut marele nostru jurnalist și om politic, Mihai Eminescu, care scria:

„Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român. Rusia nu a luat această parte din Moldova pentru ca să-şi asigure graniţele, ci pentru ca să înainteze cu ele, şi nu voieşte să înainteze decât spre a putea stăpâni mai multe suflete. Tocmai puşi faţă în faţă cu viaţa rusească românii au început a fi cu atât mai vârtos pătrunşi de farmecul vieţii lor proprii, de bogăţia şi superioritatea individualităţii lor naţionale; tocmai fiind puşi în contact cu ruşii, românii erau mândri de românitatea lor. E nobil răsadul din care s-a prăsit acest mic popor românesc, şi, deşi planta nu e mare, rodul e frumos şi îmbelşugat; cele două milioane de români au adunat în curgerea veacurilor mai multe şi mai frumoase comori decât nouăzeci de milioane de ruşi vor putea să adune cândva”.

Eu nu cred în Rusia lui Putin, așa cum nu cred în Rusia lui Navalnâi!

Nu înțeleg cum de liderul blocului Unirea, Dorin Chirtoacă, poate manifesta, cu atâta exces de zel, atâta încredere în A. Navalnâi și în „echipa lui A. Navalnâii”, cu care „a luat legătura încă înainte de alegeri”?

A expus cumva Navalnâi vreun demers pentru retragerea trupelor rusești aflate ilegal pe teritoriul Republicii Moldova sau pentru recunoașterea identității românești a teritoriilor din stânga Prutului ocupate de Rusia în urma Pactului banditesc dintre Rusia și Germania, și noi nu știm, încât să manifestăm atâta încredere și încântare față de el?

La unii, din păcate, grija pentru unitatea rândurilor globaliste, inclusiv cele din Rusia, pare a fi mai mare decât grija pentru unitatea de afirmare a identității noastre românești.

 

 

Vasile BĂNCILĂ: Naţionalismul şi misiunea românească

noiembrie 13, 2020 Lasă un comentariu
Naţionalismul caracterizat în tarile române a apărut sub forma istorică şi filologică. E romantismul nationalist şi viril al discuţiilor despre originile noastre, naţionalismul latin al şcolii ardelene şi curentului latinist – splendidă izbucnire gospodarească, in mijlocul unui ocean de slavism şi de grecism, a instinctului de a trăi al poporului nostru. A urmat naţionalismul cultural al lui Eliade şi Asachi, pe un plan, şi, pe altul, revolutionarismul social şi national al lui Vladimirescu. La scurt interval, a apărut naţionalismul reprezentat de Bălcescu: revolutionarism social, pe baze istorice şi umanitare, pe deoparte, ideal mistic de unitate a tuturor Românilor prin conceperea unui dinamism militar la înăltimea eroismului străbun, pe de alta. In Bălcescu, toate formele de nationalism de până la el îşi găsesc o nobilă şi neadormită sinteză, adăugând dela sine grija pentru religie, pentru o reprezentare creştină a vieţii, ideia reînfiintării armatei naţionale şi insistând vizionar asupra visului de unire a tuturor Românilor. Naţionalismul lui Bălcescu, incă nestudiat pe larg şi nevalorificat complect pentru nevoile zilei de azi, e un model viu, filozofic, istoric şi patetic, la care trebue să ne întoarcem pentru documentarea luptei ce ne aşteaptă. Intuiţia anticipatoare a lui Nichifor Crainic a atras încă de acum aproape zece ani atenţia asupra nobletei creştine şi naţionaliste a lui Bălcescu, care azi capătă o mare actualitate. După Bălcescu, a venit Kogălniceanul cu naţionalismul sau politic şi armonios, a venit, adică, realizatorul, in unire cu naţionalismul eroic al lui Voda Cuza. Când a apărut Eminescu, Societatea noastră intrase pe calea constitutională şi a primelor acomodări cu burghezia. Eminescu a adus o conceptie sociologică şi de filozofie politică, o poezie a trecutului, o intuiţie uimitor de justă şi de originală a naturii economiei clasei de mijloc dintr’o societate, o întelegere plină de pasiune a tăranului şi culturii lui, o cunoaştere profundă a Românilor de peste granite, o desinteresare de mucenic, o muncă şi o dăruire de erou, o iubire nesfârşită şi, câteodată, o ură sacră, o scârbă imensă şi incisivă de tot ce era parazitism fie din partea ciocoilor proprii, fie din partea străinilor aciuaţi in tara noastră… Nationalismul cultural şi filozofic al lui Eminescu, gândit cu maximum de stringenţă, a constituit un corp de doctrină, de la care au plecat toţi cei ce au gândit nationalist de atunci incoace. După Eminescu, apare la noi aşa numitul socialism generos, moment important fiindcă in legătură cu el începe altă serie istorică a naţionalismului in România. Societatea românească îşi destrăma compoziţia feudală. Peste clasa marilor cultivatori de părnânt, începură să apară potentatii anonimi şi întreprizi, deocamdată încă modeşti, ai capitalismului urban, sprijiniti de stat, pe care au ştiut să-l ia in exploatare încă dela început. Paralel cu acest fenomen, imigraţia evreească îşi măreşte volumul. Evreii erau atraşi atât de moşiile boierilor, unde încăpeau ca administratori, orândari şi apoi ca arendaşi, cât şi de burghezismul incipient al târgurilor. Acum îşi face apariţia criticul Dobrogeanu-Gherea, care e port-aparola ideologică a acestor fenomene. Estetismul transcendental, dispretul şi răceala lui Maiorescu, au înlesnit indirect succesul criticului evreu, căruia nu i se puteau tăgădui o mare pasiune pentru problemele lui, o firmă ştiintifică de ultima oră şi oarecare putere de atracţie a tinerelor talente, cari simţeau mai mult ca oricând nevoia unui suflu şi fără canoane rigide. Iar un Haşdeu, mare patriot şi om cu daruri zeeşti, era un singuratic şi o apariţie deconcertantă prin diversitatea preocupărilor, pentru ca să poată aduna tineretul in jurul sau. Prin Gherea deci, legătura între socialism şi evreism s’a făcut imediat. In cultura noastră, tinerii generoşi, atraşi de noile formule, au militat o bucată de vreme, in timp ce consumau renta pământului ori subvenţiile trimise de părinti, pentru un socialism platonic, până au trecut aproape toţi in rândurile partidului liberal. Dar totul, şi ce e mai însemnat, nu s’a terminat aici. In Societatea largă, acolo unde istoria nu se scrie dar se face, ideile socialiste au început a fi asimilate in grabă, când mai rău când mai bine, de rari şi mici apostoli naivi, dintr’ai noştri, de multi şi insinuanti tineri evrei. Instinctiv, Evreii şi-au dat seama că socialismul poate deveni platforma lor de existenţa in România ca şi aiurea. Gherea a fost mai mult un semnal. Când difuzarea ideilor socialiste s’a accentuat, reacţia s’a produs şi noul nationalism a început. Cari au fost ideile ce au intrat in doctrina acestui nationalism, se vede din însuş procesul formării lui. Lupta contra socialismului şi lupta contra Evreilor, prin cari venea primejdia, erau ideile cari însufleţeau pe naţionalişti. La aceste idei, s’a adăogat idealul unirii tuturor Românilor, precum şi probleme sociale cum a fost in primul rând problema tăranilor obijduiti, revoluţia dela 1907 găsind mare ecou in sufletele nationaliştilor. Două erau însă problemele mari, ce constituiau oarecum cei doi poli ai doctrinei şi activitătii nationaliste până la marele răzoiu: antisemitismul şi unitatea natională. Niciodată cuvintele sintetice: “România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor” n’au fost mai mult invocate şi trăite ca atunci. Aceşti doi poli s’au egalat adesea. Uneori însă unul din ei cântărea mai greu: aşa, de exemplu, in preajma războiului de întregire naţională, era natural ca idealul unităţii să vrăjeasca mai mult, fără însă a se părăsi interesul pentru problema antisemitismului. Acestor doi poli ai doctrinei naţionaliste le-au corespuns din fericire şi oameni mari, in cultura română, cari i-au servit cu înaltă şi eroică pasiune şi cu talent la înălţimea problemelor: A. C. Cuza si Nicolae Iorga. Doi poli doctrinari, doi oameni, îndoită viziune şi dublă eroicitate… Naţionaliştii de ieri au cunoscut multe încercări, dar fericiţi oameni au fost, fiindcă au găsit, in galeria Românilor mari, suflete şi minti clarvăzătoare şi unite, cari să dea expresie integrală, fără rest, naţionalismului şi idealului românesc! Cei doi bărbati, cari se confundau in nationalismul românesc şi in cari se confunda nationalismul românesc, se gândeau amândoi atât la unitatea naţională, cât şi la pericolul evreesc. Totuşi unul reprezenta mai ales antisemitismul, celălalt in primul rând mistica natiunii române integrale. Această relativă şi elocventă specializare reuşea să servească mai efectiv drumurile nationalismului românesc.
In sfârşit războiul a venit. El a ridicat, pe traiectoria istoriei româneşti, un monument de legitimitate, la care au colaborat eroismul popular şi eroismul intelectualilor nationalişti, într’o sinteză operată la înaltă temperatură etică. Dar după mari încercări şi mari izbânzi, vine acalmia. Primii ani de după războiu, in desfătarea lor obosită şi lăsătoare, cloroformizată, pe deasupra, de falsa prosperitate economică de atunci, au întins nationalismului românesc o dublă cursă: pe deoparte, unitatea naţională era făcută aproape aşa cum visaseră multi şi mai mult chiar de cum crezuseră unii; pe de alta, tratatele de pace dăduseră drepturi depline Evreilor. Aceasta a făcut pe multi Români, şi chiar dintre nationalişti, să creadă că nu mai avem a ne ocupa nici de problema integrităţii neamului românesc şi nici de problema evreească. Funestă greşeală. Au trecut in acest chip câtiva ani de relaxare, de oarecare suspendare a idealismului nationalist. Românii au început să se ocupe mai mult cu chestiuni sociale, economice, culturale… Funcţia naţionalistă in societatea noastră se voalase oarecum, de altfel cu cele mai bune intentii, până când într’un timp, s’a putut chiar ca vechi nationalişti să se coalizeze şi cu socialiştii pentru un program de guvernare. Aceşti câtiva ani de după războiu, pierduţi in parte pentru viata nationalismului in România, reprezentă un lapsus foarte greu de împlinit. Interventia lui, la un moment dat, a lăsat urme, cari nu s’au şters încă şi nu se vor şterge curând. In evolutia problemelor şi societăţilor sunt goluri, cari riscă să ramână constituţionale pentru toată istoria ulterioară. La neajunsul in chestiune, s’a adăugat un altul: cei doi vâslaşi prestigioşi ai nationalismului românesc de până la războiu, nu mai erau acum uniti. Frătia lor de cruce nu mai funcţiona. Ceea ce fusese mai de pret, era însăsi unirea lor, iar acum această unire dispăruse. Aceste două neajunsuri au făcut ca tineretul intelectual al acestei tări să rămână mai mult singur şi, in lipsă de conducători deplini pentru sufletul lui, care acum era mai complicat decăt înainte de războiu, să se blazeze, să se pervertească, sau, in cazurile cele mai bune, să încerce să se formeze singuri; in adevăr, destinul naţionalismului a trecut de data aceasta in mâna studentilor, a minorităţii celei mai bărbate şi mai istorice dintre studenti. Seismograful spiritual al vremii functiona mai bine printre cei foarte tineri. In istorie, sunt ciudate analogii. In prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea, nationalismul românesc era reprezentat mai mult de studenţi sau de oameni, cari rămăseseră studenţi in firea lor. După aproape o sută de ani, iniţiativa naţionalistă şi vestitoare de noi aşezări a trecut iarăş in mâna studentilor. Epoca ce a urmat celor dintâi ani de după război, aducea un peisagiu aproape radical schimbat, orizonturi atât de noi, încât păreau lipsite de sens, primejdii atât de mari, încât adormeau vigilenta celor mai multi din cei obosiţi de viată, diferenţieri atât de variate, încât nu mai încăpeau in registrul aperceperei traditionale… Şi atunci rămâneau studenţi, cari dacă nu întelegeau precis mai mult, dar simţeau in însăş substanta lor, fiindcă ei erau copiii timpului nou. Si astfel, nationalismul românesc de după războiu este in esenţă cel reluat de mişcările studenteşti, iar pragul lui cel mai dârz şi mai novator e aşa numita generaţie de la 1922. Astăzi mişcarea naţionalistă e bogată şi fremătătoare, ca o furtună ce vine de pe mai multe văi. Astăzi ea are doctrinari in deplin acord cu sensibilitatea spirituală a timpului nou: un Nichifor Crainic, un Nae Ionescu… şi, ceeace este demn de semnalat, caută argumente şi hrană a duhului in istoria nationalismului românesc din toată ultima sută de ani. O întoarcere la izvoare, unită cu un spirit îndrăznet de inovaţie, caracterizează nationalismul românesc de azi.
Noua luare de conştiintă naţionalistă trebue să ţină seama de situatia actuală a poporului românesc fată de cea de dinainte de răzoiu şi de acum treizeci – patruzeci de ani, trebue să tină seama de coacerea naturală a problemelor prin însăş trecerea timpului şi trebue să ţină seama de situatia in care se găseşte azi lumea de pe tot globul.
Considerând aceşti trei factori şi raportând configuraţia naţionalismului de acum la doctrina nationalismului român de înaintea războiului, se poate spune că e o deasebire de cadru şi una de structură. Deosebirea de cadru e formată, pe deoparte, de complexitatea preocupărilor naţionaliste actuale, pe de alta, de amploarea mai mare a problemelor. Azi au apărut probleme cari nu erau înainte: problema stilismului, sectelor, “culturalizării”, şomajului, problema “renaşterii religioase”, care interesează şi nationalismul, problema filozofiei culturii române între orient şi occident, care exista şi înainte dar nu atât de adâncită ca astăzi, problema politicii internationale, care a devenit o chestiune de viată şi de grijă aproape cotidiană, etc. Atât de complex apare azi nationalismul, încât el tine să coincidă cu înseşi problemele vieţii şi să se constitue într’o filozofie generală. Pe de altă parte, amploarea problemelor şi pateticul lor se ridică până la dramă sau deschid perspective ademenitoare ori ametitoare. In acest sens, se poate spune că aproape toate problemele de mai înainte ale naţionalismului capătă un aspect nou, căci in câteva zeci de ani omenirea a mers cât in câteva secole. In doctrina nationalismului, sunt deci probleme noi, ce se adaugă, şi sunt probleme vechi cu aspect nou! Dintre cele din urmă, cine ar putea spune că fracmasoneria, de exemplu, nu are un aspect mult mai grav decât acum 20-30-40 de ani? Cine ar putea spune că diferitele doctrine sociale nu trebuesc azi cunoscute în fond de toată lumea, ceea ce nu era obligator odinioară? Cine ar putea spune că problema tarănească nu ameninţă să devină un fel de cuadratura a cercului, prin faptul că in viitor va lipsi pământul, care să fie împărţit taranilor ce se vor înmulţi? Cine ar putea spune că socialismul nu mai e o primejdie mai mult teoretică, ci a început să vină spre noi ca pădurea din Macbeth? Cine ar putea spune că problema evreească nu e astăzi mult mai apăsătoare şi mai greu de soluţionat, azi când Evreii de pretutindeni sunt mai exasperati şi mai solidari ca oricând, azi când la Evreii vechi au căpătat şi loturile încărcate de Evrei din noile provincii, precum şi pe cei veniţi de la războiu încoace, azi când toate statele au făcut front contra Evreilor şi nu-i mai primesc, ei nemaiputând merge nici in Palestina, unde dau de Arabi?… Câte probleme, atâtea drame ideologice, cari dau situatiei actuale un patetism cumplit! Fată de acestea, sunt foarte puţine problemele naţionalismului de până la războiu, cari şi-au scăzut ceva din volumul de gravitate, cum ar fi chestiunea unităţii tuturor Românilor într’un singur stat, chestiune care nu dispare, ci, puţin diminuată, se pune altfel! – Dar nu e numai atât. Sunt împrejurări şi de altă natură, cari dau naţionalismului semnificaţii noi. In filozofia de azi, de pildă, creşte realismul metafizic, interesul pentru ideile generale, pentru tipuri esenţiale şi existenţe generice, pentru realităţi oculte, mai mult sau mai puţin transcendente, dar cu atât mai vii, şi scade interesul pentru tot ceeace este empiric, aparentă, şi pentru individualism. Aceasta înseamnă că filozofia nouă oferă naţionalismului putinţa unei fundări adânci, cum n’a avut-o niciodată până acum in istorie, fiindcă filozofia nouă proclamă, pentru toţi cei cari simt ritmul nou al spiritului, existenţa realităţilor generice, colective, ca ceva substantial şi unitar, comportându-se în foarte mare parte ca ceva aprioric, faţă de care indivizii devin existente cu totul secundare. E adevărat că această perspectivă filozofică poate fi exploatată şi de socialism, dar tocmai din acest fapt se vede ce încordată şi profundă e lupta ideologică astăzi. Esential pentru noi e că gândirea filozofică recentă oferă motivele de a considera naţiunile ca nişte fiinţe substanţiale şi până la un punct transcendente: o viziune, pe care vechiul nationalism nu şi-o putea permite decăt pe cale sentimentală, pur mistică, iar nu intelectuală, ştiinţifică. In legătură cu această revenire a realismului metafizic, e şi renaşterea religioasă actuală, existenţă cel puţin in unele cercuri. Noul nationalism trebue să se integreze in ea. Religia pentru noul nationalism e o condiţie de înalta spiritualitate, iar pentru adeptul nationalist un adevărat examen, cel mai greu, de gândire filozofică şi de consecventă şi plenitudine a vietii morale, atât intime cât şi publice. Religia – pentru noi, Românii, creştinismul ortodox – urmează să fie, nu motivul idilic şi istoric, cum era cele mai adesea pentru nationalismul de înaintea războiului; nu mai mult instrument politic bun de exploatat de interesul imperialist al acţiunii naţionaliste, cum e pentru o anume formaţie patriotică din Franţa şi chiar azi pentru unii agitatori români; nu ceva la discretia nationalismului, ci tematica metafizică ultimă, căreia să i se subordoneze şi care să-i dea sublimarea şi tăria veşnică. Tot aşa, filozofia actuală oferă ceva nou in ceeace priveşte etica. Azi nu mai e timpul atitudinilor lirice şi al măsurilor întotdeauna elegante şi academice. Morala nouă cere, pe deoparte, studiul tehnic, pozitiv şi complect al realităţii asupra căreia vrei să lucrezi, pe de altă poate cere, cel mai adesea, să treci la măsuri energice, la fapte concrete şi sustinute cu îndârjire. Toate acestea spun mult pentru metoda noului nationalism. Tehnică şi energie sunt cele două conditii imperative ale acestei metode. Să mai pomenim apoi că izbânda naţionalismului in unele tari din Occidentul Europei, a dat un nou curaj şi o nouă amploare mişcărilor nationaliste de pretutindeni, deci şi de la noi? Dacă acelaş lucru se poate spune şi despre socialişti şi comunişti, stimulaţi de ceeace se petrece in Franta şi Rusia, aceasta nu face decat să reliefeze încă odată concluzia noastră de mai sus: mişcările de ideologie sunt azi neasemănat mai intense, ele devenind o preocupare aproape ca şi hrana zilnică – iar printre ele, in chip vajnic, e şi doctrina nationalismului!
In ceeace priveşte deosebirea de structură între nationalismul anterior războiului şi cel actual, din România, sunt lucruri cari solicită şi mai mult atenţia noastră. Era fatal ca multimea şi amploarea problemelor nationaliste să aducă altă organizare interioară in doctrina şi atitudinea nationalistă şi să ceară chiar o idee supremă, in raport cu care toate celelalte să se ierarhizeze şi să-şi capete unitatea de atmosferă şi transfigurarea – aducă să aducă altă structură. Dar care e ideea supremă, conceptul august, imperativul fundamental, care comandă noua structură, îi dă sensul de ansamblu şi mersul dinamic in lume? Iată întrebarea întrebărilor, iată chestiunea cea mai obsedantă şi mai vitală a nationalismului românesc actual, de soarta căreia depinde tot viitorul poporului nostru! Inainte de războiu, nationalismul avea câteva obiective limpezi, pe cari le urmărea gospodăreşte pe rând şi după împrejurări, pe când azi multimea, patosul şi dificultatea preocupărilor nationaliste cer neapărat o idee-rege, un concept suveran. Acest concept istoric şi salvator ni se pare a fi, pentru neamul nostru, ideea de misiune a românismului. Iată polul, de data aceasta unic, al nationalismului românesc, polul magnetic, in câmpul de fortă al căreia valorile naţionaliste trebue să-şi găsească ierarhizare şi valorificare. Lăsăm pe seama filozofilor şi viitorului apropiat să arate precis in ce constă misiunea românismului. Deocamdată, luăm această idee in sensul valabilitătii ei formale şi o tratăm in consecinţă, căci mai important ni se pare acum să arătăm necesitatea ideii de misiune românească şi rolul ei in economia doctrinei nationaliste, decât in ce constă ea.
Această idee e necesară pentru organizarea nationalismului românesc, fiindcă nu poate fi o idee mai înaltă, ea fiind ideea supremă prin excelentd; e necesară, pentrucă e cea mai potrivită idee pentru a trezi energia unui neam şi a o angaja in cursa lungă a istoriei, din care nu există întoarcere, ci izbândă sau prăbuşire! Şi e, in sfârşit, necesară, pentru un motiv in legătură cu trecutul şi cu noile obişnuinte, pe cari trebue să le capete Românii in lumea nouă de azi. Până acum, idealul nationalist românesc putea avea o reprezentare oarecum corectă, spatială. Era vorba de chestiunea ţărănească? Idealul era să se împartă pământul la ţărani. Era vorba de clasa de mijloc şi de Evrei? Idealul era ca locurile să fie ocupate de Români şi străinii izgoniti. Era vorba de unitatea natională? Idealul era să se împingă granitele cât mai mult! In toate cazurile deci, idealul lua o reprezentare spaţială. Greutătile de conceptie nu erau mari. Dar azi, când nu msi e pământ de dat la ţărani, când graniţele statului sunt aproximativ fixate, când n’a mai rămas decat chestiunea clasei de mijloc, care are mult din aspectul vechiu, ar insemna ca idealul nationalist ne msi putând fi spatial, ori numai in psrte spatial, să nu mai existe sau să-şi reducă mult întinderea! Făcând ipoteza că într’o bună zi s’ar rezolva complect chestiunea clasei de mijloc, ar urma să dispară şi idealul nationalist! Se poate ceva mai absurd? De aceea idealul nostru trebue să-si schimbe caracterul şi din concret, spatial, să devină abstract şi temporal. Acesta este idealul misiunii românismului, halucinant idealism colectiv, aplicabil in misterul viitor al timpului. Dar Românii n’au această obişnuintă de a considera lucrurile pe plan abstract. Au trăit in mijlocul naturii şi toate valorile vietii le-au văzut şi le-au mângâiat in fata ochilor: casă, turme de vite, pământ, familie, obiceiuri pitoreşti. Până şi pe Dumnezeu îl vedeau, in mare parte, in natură şi chiar şi pe morti continuau să-i vadă, să-i simtă aproape, in pacea cuvioasă a tintirimului îngrijit ca o livadă domestică. Lucruri foarte frumoase, dar cari nu trebue să ne impiedice să căpătăm şi obişnuinţe noi, necesare vieţii de dialectică abstractă, ce caracterizează viaţa modernă aşa de necrutătoare pentru nimeni. Idealul de misiune e un ideal de pură abstractie, dar de densă şi dinamică aderare. A venit vremea, acum, ca noi Românii să ne îmbrăcăm cu haina de foc a acestui ideal şi să ardem împreună. Odată şi odată va rămâne după noi cenuşă, cum rămâne după orice pe lume, dar va fi rămas şi o flacără de lumină, care va fi trecut prin noaptea existentei şi pe care, in felul nostru, n’o fi mai avut nimeni… Nu cunoaştem altceva, care să dea vietii noastre ca neam un preţ mai înalt, un sens, o melodie spirituală prin veacuri, o tainică şi aspră aromă, o ridicare hotărîtă de pe planul biologic-etnografic-psihologic, pe planul spiritului, in care din când in când veşnicia vine şi-si intonează cântecul ei de deasupra veacurilor – decât ideea de misiune! In orice caz, trebue să înţelegem că aşa cum am trăit, chiar dacă era comod şi frumos, nu mai putem trăi. Nu există decât moarte sau mers înainte. Iar înainte nu putem merge decât dacă ne acordăm o misiune sau, mai bine zis, decât dacă începem să descifrăm misiunea pe care lucrurile au pus-o in noi, colaborând activ cu această misiune şi lăsându-ne modelati de ea. De aceea s’a spus la noi, in anii din urmă, că idealul românesc, spre deosebire de ce era înainte, începe să capete universalitate, ceea ce dacă este o exprimare, care aminteşte încă vechile noastre obişnuinte spatialiste, arată totuşi, in fond, că prin aceasta se urmăreşte intrarea noastră in lumea abstractă şi veşnică a duhului, idealul national fiind vehicularea creatoare a acestei intrări. Ideea de misiune fiind ideea, in care trebue să se nască de acum încolo toti Românii ce vor veni pe lume, fiind ideea care trebue să cuprindă toată vista neamului şi atitudinea fată de viată a fiecărui Român, urmează să fie obiectul nostru intim şi organic de studiu, de familiarizare cu ea, de adâncire in ea, de bănuire a sensurilor ei, a destinului pe care-l ascunde şi mai ales de cunoaştere a comandamentelor ei imediate. In adevăr, ce decurge din ideea de misiune? Decurg un număr de norme sau de legi, menite să formeze meridianele vietii noastre de acum înainte. Intâi, norma stimulării, creşterii, fanatizării energiei etnice, crearea misticei nationale, punerea eului etnic in conditii ca să-şi acorde o înaltă demnitate, provocarea acestui eu ca să-şi dea înăltime. Izbânda in viată atât a indivizilor, cât şi a popoarelor, depinde in primul rând de înăltimea, pe care şi-o acordă singuri, de nivelul de la care privesc lumea! Eul national trebue să stea la un nivel înalt, iar nu la un nivel deprimat. Luarea de altitudine e legea leonină şi indispensabilă a misiunii românismului. Al doilea, ideea de misiune implică stringent norma autocunoaşterii etnice. E tot ce poate fi mai logic şi mai imperios. Ca să poti avea o misiune aparte, trebue să cunoşti calităţile specifice, singurele care pot da o creaţie originală. Nu e vorba însă de o cunoaştere pur istorică şi filozofică a neamului nostru. Aceasta e numai pregătitoare şi am avut-o şi până acum. Ci de o cunoaştere filozofică, a esentelor spirituale, a felului cum etnica românească organizează experienţa umană. Al treilea, conştiinta misiunii proprii in mijlocul popoarelor de azi, dintre care unele sunt foarte înaintate, cere multă subtilitate, spirit critic, ştiinţă in toate domeniile şi dibăcii multiple, fiindca numai de aci poate rezulta o conduită, care să fie luată in seamă, o metodă efectivă. Simpla încredere haotică in noi, presupunând că s’ar produce, nu poate crea nimic şi nu poate impune nimănui, dacă nu aduce această subtilitate de comportare, această metodă energică dar diferentiată. Al patrulea, şi aceasta e poate norma cea mai însemnată, ideea de misiune pretinde, ca o conditie sine qua non, iniţierea unui proces înfricoşător de profund şi de hotărît de autoeducaţie! O spunem fără ocol: cea mai însemnată condiţie şi forma cea mai proprie de acţiune nationalistă, astăzi, este autoeducaţia. Sensul fundamental al exercitiului nationalist, in această fază a istoriei româneşti, este un sens pedagogic. Fiecare pentru sine şi toţi împreună trebue să ne facem educaţia, trebue să ne pregătim pentru misiunea a cărei realizare întreagă o aşteptăm. Din nou deci ne întâlnim cu un proces abstract. Dacă ideea de misiune era o abstractie in timp, autoeducaţia e o abstractie, care se referă la interiorul persoanei noastre. Si aici apare o altă dificultate, tot in legătură cu trecutul şi psihologia românească.
Românii au suferit mult dealungul secolelor şi au creat, fără să-şi fi dat seama in chip formal, chiar valori etice şi educative de mare pret. Totuşi, putem spune că Romănul a dus o viată mai mult ornamentală, contemplativă, idilică, o viată când de suferinţă atroce dar resemnată, intrată parcă in lucruri, când de desfătare pitorească între lucruri. Deci in viata Romănului a fost un fel de exteriorism, de obiectivism, care dacă are o mare valoare morală şi religioasă nu e mai puţin adevărat că l-a făcut adesea pe Român să uite că are un eu propriu, de care trebue să se îngrijească, pe care trebue să-l ia puternic in primire, sa-l organizeze, să-i facă educatia, sa-l pună in valoare, să-l transforme într’un factor metodic şi sigur de acţiune ori de creaţie. Ceea ce a constituit faptul revolutionar al Occidentului şi succesul lui de până acum, adică personalitatea, a lipsit Românului. Omul din Occident, chiar omul comun, adeseori, se ia singur in antrepriză, îşi dictează o lege şi se tine de ea, căutând să fie puternic prin aceasta. Românul însă a crescut şi creşte încă la întâmplare sau după legi mai mult cosmice şi etnografice, ceeace e splendid din punct de vedere geografic şi literar, dar pentru istoria modernă nu mai ajunge. Viaţa Românilor a produs tipuri admirabile, cari fac concurentă peisagiilor şi plantelor din natură, dar aceste tipuri abea dacă aveau conştiintă de ele! Viaţa intensivă de azi, care ni se impune ca o fatalitate, sub pedeapsa disparitiei, cere să creiăm între noi problema personalităţii. Trebue să alegem între a deveni un popor colonial sau un popor cu destin propriu. Şi fiindcă venim in urma unei experienţe, pe care a făcut-o Apusul, noi putem să alegem mai bine. Apusul a trăit pe categoria personalităţii. In aceasta au constat şi mărirea şi decăderea lui. Căci Apusul a creat personalitatea, dar a făcut greşeala de a-i fi dat cele mai acesea un scop individualist, ceea ce a dus la atomizarea şi artificializarea lui, in cari se sbate astăzi şi din cari face sfortari să iasă. Noi Românii, să creiăm personalitatea, dar să-i dăm ca ideal un scop general! Să facem o sinteză, păstrând din trecutul nostru inclinarea spre ceva mare, exterior, dar adăugând conceptul modern al personalităţii. Fără a renunta la puterea de a ne obiectiva in lucruri, să încercăm munca privirii înlăuntrul nostru, in persoana proprie, unde vom descoperi o lume întreagă, care trebue descrisă, inventariată pe cât posibil şi, mai ales educată. Aceasta e porunca naţionalismului actual in România. Cine vrea azi la noi să se numească nationalist, trebue să înceapă prin a se educa pe sine. Propaganda in afară e lucru important, dar e secundar pe lângă aceasta. Căci aici venim in atingere cu o trăsătură a psihologiei româneşti traditionale, pe care trebue s’o rezolvăm odată. Din cauza felului Românului de a privi in afară şi nu la lumea valorilor lăuntrice, au ieşit şi unele lucruri bune, după cum am văzut, dar au ieşit şi lucruri rele. Dacă între Români sunt multe vanităţi, dacă e dorinta de avere, de onoruri, e şi din cauza acestei înclinări de a judeca viata cuiva după ceea ce zice lumea din afară şi după ceea ce se vede in afară! Aceasta e un lucru foarte important, fiindcă, lăsând la o parte răul pe care l-au adăugat străinii, aceasta e la baza politicianismului românesc, care e o sinteză de vanitate şi materialism. Politicianismul îşi găseşte deci o întemeiere psihologică şi pe ceva vechiu românesc şi de aceea e atât de greu de combătut! Pentru a-l combate cu folos, trebue să introducem cultul vieţii interioare, al valorilor care nu se văd din afară, dar, pentru aceasta, nu-s mai puţin insemnate! Să introducem obişnuinta de a privi înăuntrul nostru, de a ne educa, de a respecta o lume de valori bazate pe convingeri lăuntrice, pentru ca toate acestea la un loc să fie puse apoi in serviciul misticei naţionale! Cu oameni plini de anarhie internă, cu prea multe necunoscute, nemetodici, plini de vanităţi ori de scopuri materialiste nu se poate face nationalism şi, mai ales, nu se poate servi o misiune românească. Să ne descătuşăm de exteriorismul vulgar, cauzator de anarhie şi politicianism, şi să ne retragem in noi, pentru ca la urmă să pătrundem in lumea obiectivă a spiritului. Prin acest ocol de subiectivizare pedagogică, vom ajunge la adevărata şi marea obiectivitate, la impersonalizarea creatoare! Individul făcut, prin proprie educatie, optimă unealtă in slujba idealului general, trebue să fie dogma naţionalismului nostru. Misiunea românismului are nevoie de devotiune activă din partea noastră şi de metoda cea mai proprie, două bunuri cari nu se pot căpăta decât prin autoeducaţie.
Aceste patru norme, de cari am vorbit, formează catehismul misiunii româneşti. Acest catehism trebue studiat, complectat, eventual corectat, dar se impune să fie pus cât mai curând in aplicare. El trebue să ducă la adevărata naştere spirituală a neamului nostru. Până atunci, e uşor de observat ce structură deosebiră aduce nationalismului românesc acest catehism, in comparaţie cu naţionalismul trecutului! Inainte, nationalismul privea mai mult in afară, acum priveşte mai mult la lumea valorilor spirituale, cari se impun conştiinţei noastre. Perspectiva şi organizarea interioară a noului nationalism, sunt cu totul diferite de ceea ce era la naţionalismul vechiu. Iar dacă la această deosebire se adaugă şi cea de cadru, se vede ce formaţie nouă trebue să-şi dea acela, care vrea să-şi servească neamul conform chemărilor timpului de azi. Şi cu toate acestea, ce legătură organică între naţionalismul de odinioară şi cel actual! Toate dar absolut toate elementele insemnate ale vechiului nationalism au intrat in naţionalismul nou, numai că au primit altă organizare, altă ierarhizare, altă valorificare de ansamblu. De aceea ceea ce au gândit naţionaliştii trecutului reprezintă documente de cel mai mare preţ, asupra cărora trebue să se aplice cu pasiune şi discernământ actualul şi viitorul nationalism.
Orice doctrină implică un număr de probleme, asupra cărora îşi variază corpul spiritual şi cărora le dă suveran unitatea de rezolvare. Doctrina naţionalismului românesc de azi trebue să se ocupe cu numeroase şi vitale probleme, cum sunt problema minoritătilor, evrească, a Românilor de peste graniţă, problema tarănească, a burgheziei şi lucrătorilor, a diferitelor doctrine sociale ce se ventilează in vremea noastră, problema filozofiei culturii române, considerată ca o problema de filozofia istoriei şi a culturii, problema mitului existentei noastre in trecut şi a destinului nostru, problema şcolii şi a bisericii, a “culturalizării” masselor, a sectelor religioase, francmasoneriei, politicianismului, a monarhismului, democratiei, politicei internationale, problema celei mai bune metode de educatie şi autoeducaţie naţionalistă, problema filozofiei naţiunii ca atare, precum şi a unei filozofii generale spiritualiste, in care să se încadreze organic şi suprem sensul existentei noastre ca neam şi etica luptei naţionaliste, apoi studiul filozofic al folklorului şi al sufletului ţărănesc, filozofia ortodoxiei, etc… Nu ne ocupăm acum nici măcar schematic de aceste probleme. Declarăm însă, consecvent cu tot ceea ce am spus până aici şi cu ideea centrală a expunerii de fata, că toate aceste probleme naţionaliste şi oricare altele se vor mai pune, trebue studiate in raport cu ideea de misiune a românismului! Această idee va hotărî gravitatea fiecărei probleme, semnificatia ei într’un total şi atitudinea de luat fata de ea, sau, mai pe scurt, indicele ei doctrinar.
Ideea de misiune devine astfel si o metodă de întelegere. Când vom fi făcut acest studiu, se va vedea că problemele nationalismului românesc se luminează reciproc şi, mai ales, se angrenează in ideea de misiune ori se desfac din ea ca nişte falduri. Aşa că ceea ce ne interesează acum, mai presus de toate, e însăşi această idee vizionară a misiunii românismului, in stare să dea viata in duh noului Adam al etnicului românesc. Nu e Român volnic acela, care nu crede in ea. şi nu e nationalist acela, care n’o studiază şi nu luptă pentru ea!
Nationalistul zilelor ce se urzesc acum, trebue să se transforme într’un dublu misionar: pe deoparte să răspândească doctrina naţionalistă, pe de alta, să ştie că însăşi această doctrină se bazează pe ideea de misiune. El va fl deci misionar prin exerciţiu şi prin continut. Dar pentru a reuşi in această severă întreprindere, trebue să înceapă cu el însuşi, cu ceea ce am văzut că e întâia datorie a nationalistului de azi: autoeducatia. Naţionalismul trebue să fie o matcă de eroism. Desigur, ştim, cu multă melancolie, care e natura umană şi conditiile rare şi grele, in cari se poate realiza eroismul. Credem “slăbiciunii omeneşti”, căci nimeni nu se poate lăuda că e un bronz. Omul cel mai eroic e totuşi, din anume puncte de vedere, un biet păcătos. Viaţa te face să fii tolerant. Nu din bunătate şi nici din viciu, ci din cunoaştere. Dar liber e oricine să-şi aleagă apele unde poate naviga şi să nu înfrunte depărtările şi furtuna, dacă-i lipsesc vintrelele tari ale sufletului. Naţionalismul poate că e, in fond, o predestinare, cel putin in vremuri de încercare, deşi aceasta nu înlătură educatia. El este traditionalist in valorile sau in succesiunea valorilor, pe cari le proclamă,dar e revolutionar in viata morală. El nu este nici pentru mălăieţi, oricât ar fi de simandicoşi şi de pitoreşti sau de simpatici, şi nici pentru jivinele profitoare, oricât geniu ar pune in ştiinţa abilităţii. Naţionalismul nu e un stil de juisare şi cu atât mai puţin un stil de rentabilitate personală, fiindcă nu persoana individuală e dogma lui. In domeniul său, se prevăd limite morale, ce nu pot fi in nici un caz depăşite şi se profilează anume trepte eroice, cari trebue neapărat realizate. Căci naţionalismul adevărat e o floare prea albă pentru a putea sta la orice butonieră.
Vasile BĂNCILĂ
Discursul Contemporan, Paris, Tomul I, 1977

R. Usatâi și I. Șor, creaturi ale serviciilor rusești pentru surparea votului majoritar românesc din Basarabia

noiembrie 2, 2020 Lasă un comentariu
Nu vă amintiți cum A. Năstase și Maia îl întâlneau cu flori, prin 2015-2016, pe R. Usatâi pe Platforma lor din Piața Marii Adunări Naționale?
 
Nu vă amintiți?
 
Iacă-tă-l-îi cu 17 %!
Și pe Șor cu aproape 7%!
 
Procente pe care, evident, le vor da Moscovei, adică lui Dodon!
 
Au lucrat ca la carte rușii cu toată rețeaua lor de experți și de sputnici (Roșca cu brigada sa de dughinei): prin Usatâi și Șor, au ademenit și prostit o mare parte din electoratul nostru pro-românesc și pro-european!
 
Pe Șor l-au băgat în cea mai mănoasă zonă românească a Basarabiei, la Orhei! De ani buni, orheienii noștri parc-au înnebunit: toți sau majoritatea votează cu Șor!
 
Uitați-vă câtă lume bună a fost manipulată cu limbajul de cartier, banditesc, plin de rusisme, al unuia ca R. Usatâi! Exact ce-i place moldovănașului nostru la o halbă de bere și la un pahar de vin!
 
Cea mai abilă sculă a serviciilor rusești, Usatâi, a fost folosită, ani la rând, pentru asta!
 
Exact așa cum spunea și cum simțea Mihai Eminescu când venea vorba de ruși:
 

Manipulatori și netrebnici!

octombrie 1, 2020 Un comentariu

Există în Republica Moldova un site „CEI MAI POPULARI BLOGGERI DIN ULTIMELE 30 DE ZILE” (blogtop.md) pe care, recunosc, nu obișnuiam a-l urmări, deși am și eu un mic blog al meu în care îmi mai adun gândurile care mă încearcă din când în când.

De la o vreme însă – de când observasem c-am intrat și eu în primii zece „cei mai populari bloggeri” din cei 300 câți sunt monitorizați – am prins a vizita, aproape cu regularitate, site-ul respectiv, dând peste un șir întreg de materiale scrise cu talent de colegii care practică jurnalismul și nu doar de aceștia!

Surpriza mi-a fost și mai mare însă când, de vreo două sau trei luni de zile, mă văd urcat chiar în fruntea clasamentului, iar lângă mutra mea de „blogger” a fost plasată și imaginea unei coroane!

Ca să vezi, îmi zic, adică, aș fi un fel de „încoronat” (sau încornorat!), cum ar veni!

Am înțeles că platforma în cauză se constituie într-o comunitate social media foarte serioasă, care „generează clasamentul” dat „în baza statisticilor şi altor criterii incluse într-un algoritm complex de monitorizare”.

Am mai înțeles de asemenea că topul este creat „în mod automat”, administratorii platformei neavând posibilitatea de a interveni în modificarea acestuia.

Imaginea ușor trunchiată însă despre acest clasament, în mare al jurnaliștilor, este creată – de cine credeți? – tot de jurnaliști, și anume de jurnaliștii (dacă așa se consideră ei!) de la portalul diez.md, care difuzează cu regularitate știrea despre cei zece bloggeri în top.

Am observat (am prostul obicei, ca jurnalist, să urmăresc cu atenție aproape toate știrile „create” la noi) că, de regulă, știrea lunară despre clasamentul bloggerilor este însoțită și de pozele primilor trei clasați.

Dar, de când subsemnatul a ajuns pe primul loc în top, uite că cei de la portalul DIEZ.MD (o fi fiind unul al muzicienilor, al muzicanților sau al celor care „cântă în strună”!) nu mai prezintă, printre cele trei poze ale celor trei concurenți de pe locurile I, II și III, așa cum o făceau de obicei, și poza umilei mele persoane!

Altfel, de ce pui doar trei poze când dai lista celor de pe primele zece locuri?

Într-o asemenea situație, când ești obligat să manifești maximă echidistanță și obiectivitate (dar nu ești în stare a atinge o asemenea cotă a echidistanței și obiectivității din cauza că ești ranchiunos și dominat de năravurile ascunse ale jurnalismului de două parale), căutând a ieși cumva din încurcătură, ori le pui pe toate zece, ori nu pui nici una!

Că devii și mai ridicol, și mai conjuncturist!

Un „netrebnic”, cum spunea jurnalistul model al românilor, Mihai Eminescu!

 

 

Eu nu cred în Rusia lui Putin și Navalnâi!

august 20, 2020 4 comentarii
Eu nu-mi fac iluzii în ceea ce privește opoziția din Rusia în general sau în ceea ce îl privește pe liderul opozant actual, Alexei Navalnâi, aflat în comă după ce regimul criminal Putin l-a otrăvit.
 
Rusia nu a fost niciodată și nici nu va putea fi vreodată un stat cât de cât democratic sau un stat capabil să ofere fostelor popoare aflate sub stăpânire rusească barem un dram de încredere sau garanție a libertății și democrației.
 
Pentru toate popoarele ocupate de fosta URSS, inclusiv noi, românii din teritoriile românești rupte cu forța armelor de Rusia din trupul României, Rusia înseamnă teroare, moarte, sărăcie, deznaționalizare, șovinism, umilință, ură și banditism de stat!
 
Eu nu cred în Rusia lui Putin și nu cred nici în Rusia lui Navalnâi!
 
Rusia este imperiul răului în care nu a existat vreodată o opoziție credibilă, puternică, capabilă să înscrie poporul rus în rândul popoarelor mândre!
 
Ca român care m-am născut și am crescut sub ocupație rusească, nu văd nicio deosebire între Rusia criminalului Putin și Rusia opozantului Navalnâi!
 
Amintiți-vă doar care a fost și a rămas punctul de vedre al lui Navalnâi referitor la cea mai spinoasă problemă cu care se confruntă moldovenii, problema transnistreană, și vă veți da seama că spiritul șovin și expansionismul barbar, întâi de toate cel în raport cu noi, românii, sunt proprii rușilor laolaltă, fie că aceștia sunt în Rusia propriu-zisă, în Ucraina sau Bielorusia, fie că aceștia reprezintă puterea politică sau opoziția din imensul spațiu slav!
 
„Situațiile din Transnistria și din Crimeea sunt absolut diferite. Aceasta pentru că Transnistria de la bun început a fost „independentă” de Republica Moldova, iar Crimeea s-a aflat în componența Ucrainei”, afirma acum trei ani, cu vădită seninătate, liderul opoziției ruse, Alexei Navalnâi, într-un interviu pentru postul rus de televiziune TV Rain!
 
Niciodată puterea politică de la Moscova, fie că este a lui Putin sau fie că va fi a unui eventual opozant Navalnâi, nu va ceda un milimetru în ceea ce privește spiritul ei expansionist și antiromânesc!
 
Rusia este aceeași cel puțin de peste două sute de ani de când a ocupat Basarabia și a rămas aceeași și azi!
 
Nu cred într-o Rusie opozantă pentru că ea nu poate să se opună ei înseși!
 
Nu cred într-o Rusie democratică pentru că nu am văzut până în această clipă vreun Navalnâi rus să-și rupă hainele de pe el în Piața Roșie în semn de protest față de antihristul Lenin, ținut acolo de o sută de ani în loc de Dumnezeu!
 
Dumnezeul rușilor este Lenin, nu este Mântuitorul Iisus Hristos, așa cum caută să ne demonstreze ortodoxia de paradă a lui Dughin și a lui Putin!
 
Unde ați mai văzut ca un criminal, un ucigător al Credinței să fie ținut îmbălsămat o sută de ani și unde ați mai văzut ca o nație să-l venereze cu atâta dobitocie pe acest criminal decâr în Rusia!
 
Doar o Rusie care se închină lui Lenin, o Rusie anticreștină a fost capabilă să fure din trupul nostru românesc și din sufletul nostru!
 
Câtă dreptate a avut marele nostru jurnalist și om politic, Mihai Eminescu, care scria:
 
 
Eu nu cred în Rusia lui Putin!
 
Eu nu cred în Rusia lui Navalnâi!

Evident, între Dorin Chirtoacă și Donald Trump, aleg să fiu cu Donald Trump

august 14, 2020 3 comentarii
Ca orice român unionist și cu frică de Dumnezeu, nu m-aș aventura să fac pronosticuri publice privind apropiatele alegeri din SUA, așa cum o face Dorin Chirtoacă într-o postare pe Fb.
Inițial, în captura de pe Fb cu postarea lui Dorin Chirtoacă nu îmi apărea și numele autorului postării și mă tot întrebam cine e autorul.
Pe urmă, după un clic pe captură, a apărut și numele.
Trist! Îmi pare rău! Rădăcinile neomarxismului par mai adânci la noi decât îmi imaginam!
Un politician care se consideră de dreapta, și unionist pe deasupra, nu ar trebui să-i bată din palme lui Joe Biden, ci ar trebui să se roage pentru Donald Trump!
Ori, dacă nu știi sau nu poți, sau nu vrei să te rogi, barem să aștepți sau să taci din gură!
Pentru că nu poți să te consideri de dreapta la Chișinău și să fii de stânga (neomarxistă, globalistă, progresistă și antinațională) peste ocean în America!
Pentru că a te ruga pentru victoria lui Donald Trump în alegerile care urmează să aibă loc în SUA înseamnă a invoca credința în Mântuitorul Nostru Iisus Hristos (În vizita sa din 2017 în Polonia, Președintele SUA Donald Trump le spunea polonezilor: „Poporul Poloniei, poporul Americii și popoarele Europei încă mai strigă: „Îl vrem pe Dumnezeu!”) și în viitorul și trăinicia națiunilor de pe acest pământ, inclusiv sau întâi de toate viitorul și trăinicia nației tale celei românești („Viitorul aparține națiunilor, nu globaliștilor!”, afirma Trump recent de la tribuna ONU)!
Iar a-i bate din palme lui Joe Biden nu înseamnă altceva decât a le bate din palme vandalilor și antifilor de tot felul care vandalizau și pârjoleau orașele Americii acum câteva săptămâni sub pretextul protestului împotriva abuzului poliției asupra unui cetățean de culoare, batjocorind și dărâmând monumentele istorice ale poporului american, acțiuni criminale tolerate și chiar încurajate de Partidul Democrat reprezentat de Joe Biden.
Am spus-o și repet:
Nu poți să fii politician de dreapta și unionist adevărat fără a te înarma cu Opera politică a celui ce reprezintă simbolul central al românismului – Mihai Eminescu, care scria, în TIMPUL, la 6 august 1878:
La ce naiba unioniștii de la noi pun flori, regulat și ostentativ, la bustul lui Mihai Eminescu dacă îi ignoră Opera politică, pentru care marele nostru poet și ziarist a fost lichidat de reteaua „roșiilor”, reprezentată atât de fidel astăzi de stânga neomarxistă, barbară, kominternistă a lui Biden și toți cei care ard de dorința de a-l înlătura pe Trump?

Jurnalismul moral!

august 6, 2020 Un comentariu
Pe marginea postării mele de acum câteva zile referitoare la promovarea lui Șor de către Protv Chișinău prin difuzarea spoturilor publicitare ale acestuia, Mihaela Bîtcă observă, pe bună dreptate:
 
 
De regulă, nu urmăresc postul public de televiziune, pentru că acesta, în loc să fie al societății, slujește puterii, indiferent de culoarea politică a acesteia.
 
Nu încape îndoială că, în regimul de astăzi, postul public de televiziune se află sub controlul total al lui Dodon, deci slujește celor care au furat împreună cu Șor banii de la BEM (Numai milioanele luate drept credit, dar nereturnate, de către familia Zinaidei Greceanâi, Președintele Parlamentului, ajunsă în această funcție inclusiv cu votul deputaților blocului ACUM, în urma târgului dintre Maia Sandu, Andrei Năstase și trimisul Moscovei, Dmitri Kozak, cât prejudiciu au adus basarabenilor!).
 
Nu exclud că materialul publicitar al lui Șor a fost plasat și la alte instituții de presă, pe care nu am cum să le urmăresc.
 
La banii pe care îi deține Șor după jefuirea sistemului bancar, este posibil ca spoturile publicitare ale pușcăriabilului ascuns în Israel să fi fost și să fie difuzate încă, în condiții absolut legale, de majoritatea posturilor de radio și TV din Republica Moldova. Toate aceste instituții au nevoie de „surse de finanțare”, nu am nimic împotrivă!
 
Pe mine mă interesează însă „principiul moralității”, cum spune fidela mea prietenă de pe Facebook, Mihaela Bîtcă, principiu pe care ar trebui să-l pună în față instituțiile de presă atunci când acestea își caută „sursele de finanțare”!
 
Și întâi de toate mă interesează cum este respectat acest „principiu al moralității” de către posturile TV care pretind a fi independente și preocupate „profund” de scoaterea adevărului la suprafață, mai ales când vine vorba de furtul miliardului din sistemul bancar al moldovenilor!
 
Ca meseriaș în ale jurnalismului, nu pot să accept ca un jurnalist să fie remunerat pentru munca prestată din banii furați de la oameni!
 
Când stai și urmărești zilnic spotul publicitar al lui Șor difuzat de Protv, fără să vrei te întrebi: cum poți s-o faci pe profunda, să zicem, în emisiunea care se numește „În profunzime” și în același timp sa accepți să fii plătită, la salariu, din banii obținuți în urma publicității celui care a furat miliardul?!
 
Da, sunt adeptul moralității în jurnalism!
 
Pentru că jurnalismul fără acest principiu este unul imoral!
 
Îmi amintesc bine zilele din anul 1997, când la Chișinău apărea Protv Chișinău.
 
Împreună cu echipa mea de la ziarul ȚARA ne bucuram sincer că în spațiul basarabean apărea, în sfârșit, și un post de televiziune de respirație românească!
 
Am și publicat atunci pe paginile publicației noastre un material cu titlul: „Mai la deal de PFD a venit un Protv!”, PFD fiind Partidul Forțelor Democratice, sediul acestuia aflându-se în apropierea noii instituții de presă.
 
Mare mi-a fost însă surprinderea ca, după câteva luni de zile, în primăvara anului 1998, când dețineam și mandatul de deputat, obținut pe lista Convenției Democrate din Moldova (entitate electorală formată din Partidul Renașterii și Concilierii Naționale și PPCD), să fiu invitat de șeful proaspătului Protv Chișinău la o cafea pentru a mi se propune o ciudată „tranzacție”: eu, în calitate de redactor-șef al ziarului ȚARA, să public materiale critice la adresa Protv Chișinău astfel încât Protv Chișinău să aibă motive indubitabile pentru a critica ziarul ȚARA!
 
Evident, am respins propunerea „fratelui meu de peste Prut”, crezând sincer că omul este dezinformat asupra evoluțiilor mediatice și politice din stânga Prutului ori, și mai rău, ar fi având accese de instabilitate emoțională în urma impactului cu realitatea basarabeană.
 
Mai târziu însă mi-am dat seama că prietenul nostru din fruntea Protv Chișinău era foarte bine informat asupra felului în care decurg lucrurile dincoace de Prut și era foarte stabil emoțional în tot ceea ce făcea: în emisiunile informative ale postului său de televiziune predomina, cu regularitate, tonul persiflant, batjocoritor, la adresa Mitropoliei Basarabiei, instituție românească pe care ziarul ȚARA, alături de echipa frontistă, a susținut-o și promovat-o constant și plenar de la reactivare, în 1992, până la reintroducerea în legalitate, în 2002; în 2005, alături de consilierii Președintelui României, Traian Băsescu, ne îndemna suspect de insistent, căutând a ne convinge pe noi, deputații PPCD, să votăm în favoarea realegerii lui V. Voronin în funcția de Președinte al RM; în toamna lui 2008, difuza o profundă emisiune de lansare a Nataliei Morari, ca mare jurnalistă occidentală prigonită de FSB-ul lui Putin, și punea la cale, cu câteva luni înainte de tragicele evenimente din aprilie 2009, o amplă campanie de dezinformare și manipulare a opiniei publice în legătură cu o presupusă maltratare a unui cameraman Protv în incinta Comisariatului de poliție Buiucani, campanie menită să trezească și să cultive ura populației asupra reprezentanților organelor de ordine.
 
Mai mult decât atât: în luna octombrie a aceluiași an 2008, după ce, în calitatea mea de jurnalist, dar și de deputat și președinte al Comisiei parlamentare pentru Drepturile Omului, am luat atitudine de la tribuna Parlamentului în legătură cu abuzurile și imoralitatea actelor relatate mai sus, am fost taxat, stigmatizat și, culmea, eliminat, public și arbitrar, din Uniunea Jurnaliștilor din Moldova de către un autointitulat președinte al acestei organizații – V. Saharneanu!
 
În definitiv, „principiul moralității”, adus azi în discuție de Mihaela Bîtcă, este unul indispensabil și definitoriu în actul de jurnalism! Mai ales în actul de jurnalism legat de corupția și jaful bancar din Republica Moldova în care au fost implicate persoane publice precum Șor și toți cei ce i-au ținut hangul din sânul puterii!
 
Doar punând în față un asemenea principiu, vom fi capabili să construim o presă morală, presă a „caracterelor tari”, asemeni celui mai convingător reprezentant al jurnalismului moral românesc, Mihai Eminescu, care scria în ultimul său articol publicat la TIMPUL în ziua de 28 iunie 1883:
 

De ce Maia Sandu a ținut sub preș întâlnirea ei cu ambasadorul Rusiei

Trebuie să aflăm de la ruși, adică de la Ambasada Rusiei, că Maia Sandu s-a întâlnit ieri cu rușii, adică cu ambasadorul Rusiei la Chișinău!
 
Nu am reușit să comunicăm despre această întâlnire, explică evaziv Maia la un post de televiziune, încercând astfel a-și justifica gestul rușinos de a ține sub preș relațiile ei cu rușii și de a ne lua pe noi de proști.
 
În condițiile Republicii Moldova, un politician responsabil, care ar pretinde a fi candidatul cu cele mai mari șanse al opoziției la alegerile prezidențiale pentru funcția de președinte, candidat capabil să-l învingă pe coruptul până în măduva oaselor și trădătorul de țară din naștere, Dodon, ar pune, indiferent de sondaje și de preferințele unei bune părți a populației sărăcite și care cade ușor în capcanele întinse de uriașa mașinărie propagandistică rusească, relația noastră cu Rusia în capul listei de priorități!
 
De ce?
 
Pentru că problema fundamentală, ce se constituie în cauza tuturor relelor cu care ne confruntăm noi, basarabenii, după destrămarea imperiului sovietic și declararea independenței, întâi de toate perpetuarea ideologiei criminale a moldovenismului stalinist, sărăcia, dezmățul economic, social și politic și lipsa oricăror perspective de a ieși de sub controlul rusesc, este starea de ocupație în care se află Republica Moldova ca urmare a separatismului teritorial întreținut de Federația Rusă prin aflarea ilegală pe teritoriul nostru a trupelor și munițiilor sale și înspăimântătoarea rețea propagandistică a Moscovei menită să combată și să batjocorească identitatea noastră românească!
 
Prin urmare, cu Rusia nu avem cum să discutăm alte chestiuni decât cea fundamentală – starea de ocupație în care ne aflăm din cauza ei!
 
 
Dacă ai în gând și în inimă această prioritate națională, nu ai cum să mergi la întâlnirea cu ambasadorul Rusiei pe ascunselea!
 
În fața oricărui reprezentant al puterii oficiale de la Moscova trebuie să cerem, hotărât și transparent, un singur lucru – retragerea necondiționată a trupelor și munițiilor de pe teritoriul Republicii Moldova în conformitate cu vrerea noastră exprimată în Legea Nr. 173 din 22.07.2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria) și în Constituția Republicii Moldova!
 
Dacă Maia Sandu a ținut să nu ne informeze despre mersul ei la ambasadorul Rusiei (exact așa cum a mers acum un an la Kozak) și discuțiile cu el, înseamnă că retragerea trupelor de ocupație ale Rusiei și încetarea stării noastre de ocupație nu sunt o prioritate pentru ea!
 
Părerea mea este că întâlnirea Maiei Sandu cu ambasadorul Rusiei a avut un singur scop: asigurarea puterii de la Moscova că ea, Maia Sandu rămâne a fi în campania prezidențială de la toamnă un „candidat care nu este anti-rus”.

România între fake-news-ul lui Putin și fake-news-ul neomarxist

februarie 21, 2020 Lasă un comentariu
Regret mult că nu am putut onora azi, din cauza spitalizării, invitația de a participa la conferința științifică „Războiul hibrid: esenţa, strategia, tactica, urmările”, care s-a desfășurat astăzi la Chișinău.
 
Am reușit însă să urmăresc dezbaterile pe marginea acestei conferințe din cadrul emisiunii „Punctul pe azi” de la TVR Moldova, care i-a avut drept invitați pe unii participanți la eveniment, unul dintre ei fiind cunoscutul jurnalist bucureștean Marian Voicu.
 
Am rămas profund dezamăgit și jignit chiar în clipa în care l-am auzit pe comentatorul de la București declarând că și Referendumul pentru Redefinirea Familiei în Constituția României din 6-7 octombrie 2018, inițiat de peste trei milioane de români și sprijinit de Biserica Ortodoxă Română, ar fi o urmare a războiului hibrid purtat de Rusia lui Putin împotriva mai multor state, inclusiv împotriva României.
 
Dar și mai dezamăgit am rămas de faptul că niciunul dintre ceilalți doi invitați, ziaristul și fostul deputat Alecu Reniță și istoricul Anatol Petrencu, și nici moderatorul emisiunii Vasile Munteanu nu au avut curajul să-i dea replica confratelui nostru de la București în clipa în care acesta călca în străchini ofensând milioanele de români, care au inițiat Referendumul și care au votat în cadrul acestui Referendum, inclusiv credincioșii Mitropoliei Basarabiei, trup din trupul Bisericii Ortodoxe Române, singura biserică ortodoxă canonică în tot cuprinsul înstrăinat al Basarabiei, reactivată și reintrodusă în legalitate, după reocuparea din 1944, cu atâta trudă și efort, în ciuda prigoanei și ostilităților din partea Moscovei!
 
După logica lui Voicu, ar fi de înțeles că și noi, enoriașii Mitropoliei Basarabiei, care am mers să votăm la Referendumul Românesc al Familiei, facem jocul Rusiei?!
 
După logica lui Voicu, cei aproape patru milioane de români care au spus DA la acest Referendum, ar apăra interesele rusești?!
 
Războiul hibrid al lui Putin este unul crunt și mârșav!
 
Dar niciodată noi, românii, nu vom fi în stare să ținem piept unui asemenea război dacă vom proceda exact așa cum procedează Putin în acest război.
 
Niciodată nu vom combate fake-news-ul rusesc cu fake-news-ul lui Marian Voicu și al altor atâția apostați!
 
Un comentator corect și onest, atunci când vine în Basarabia să ne învețe cum să învingem invazia rusească, ar trebui mai întâi să explice basarabenilor că „ortodoxia” lui Putin este una expansionistă și nu are nimic în comun cu credința ortodoxă pe care o împărtășesc românii! Ar trebui să le deschidă ochii celor care-l mai adoră pe Putin asupra faptului că dumnezeul țarului de la Kremlin este ucigașul de popoare și biserici Vladimir Ulianov-Lenin căruia acesta i se închină până astăzi, iar noi românii, care ne apărăm țara, teritoriile furate de ruși, credința în Hristos și familia, nu avem nimic în comun cu „ortodoxia” lui Putin!
 
Un comentator corect și onest ar trebui să se dumirească el și să explice și telespectatorilor că esența „ortodoxiei” lui Putin este neokaghebismul dughinist promovat nestingherit pe cele două maluri ale Prutului prin rețeaua mediatică „Sputnik” și că dorința sinceră a milioanelor de români de a-și redefini familia în Constituție este un drept și o datorie a lor, dar nicidecum „o urmare a războiului hibrid al lui Putin”!
 
Degrabă veți învinui toată nația asta că este agentă a lui Putin doar din simplul motiv că este majoritar ortodoxă!
 
În cele din urmă, un comentator corect și onest ar fi trebuit să deschidă Opera politică a lui Mihai Eminescu ca să înțeleagă el mai întâi că „Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională; (…) la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept”, în timp ce Biserica rusească, spune Eminescu, „are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului”!
 
Iar puterea statului rus al lui Putin se întinde acum până la Prut și chiar dincolo de Prut, până la București, nu din cauza românilor care-l mărturisesc pe Hristos apărându-și familia creștină, ci din cauza valului neomarxist care a afectat mintea unui comentator ca Marian Voicu și mințile atâtor români care au ajuns să-și hulească Neamul și Biserica!

Putin și mumia ateului Lenin

februarie 16, 2020 Lasă un comentariu
 
Cum naiba te lauzi tu cu nelegalizarea căsătoriilor homosexualilor când faci din satrapul pederast Lenin sfânt?!
 
Acum doi ani, Vladimir Putin compara mumia lui Vladimir Lenin, expusă în Piaţa Roşie din Moscova, cu moaştele sfinţilor creştini, în filmul documentar Vaalam, din care au fost difuzate câteva fragmente pe pagina web a Radioteleviziunii Ruse.
 
„Pe Lenin l-au pus într-un mausoleu. Cu ce este el diferit de relicvele sfinţilor pentru ortodocşi şi, în general, pentru creştini?”, se întreba retoric şeful de la Kremlin.
 
Iată ce înseamnă „ortodoxia” lui Putin: un jalnic act de bravadă kaghebistă pentru a manipula și a extinde influența Moscovei asupra popoarelor și teritoriilor ieșite de sub controlul ei.
Iată ce înseamnă ideologia dughinistă a Kremlinului promovată prin rețeaua Sputnik, inclusiv cea de la Chișinău și de dincolo de Prut! 
 
Cum poți să te declari creștin și în același timp să te închini mumiei ateului Lenin?!
 
Câtă vreme nația asta rusească în frunte cu Putin se închină mumiei lui Lenin din centrul Moscovei, nefiind capabilă a se opune barem acestui act necreștinesc, sfidător, nefiind capabilă a reda pământului trupul îmbălsămat al criminalului Lenin, nu putem crede gesturilor și intențiilor ortodoxe ale lui Putin și ale Bisericii Ortodoxe Ruse aflată sub controlul lui.
 
Atâta vreme vom spune exact ceea ce spunea Mihai Eminescu despre „Biserica rusească”, și anume că aceasta „are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului”!
 
Atâta vreme vom spune, parafrazându-l pe Eminescu, că Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la ruși o altă formă, deosebită de cea a altor Biserici, inclusiv Biserica Ortodoxă Română: ea nu poate fi o comunitate religioasă și națională, ci este o biserică expansionistă așa cum expansionistă a fost și a rămas politica Kremlinului în frunte cu Putin.

„Dreapta prooccidentală” de la Chișinău care nu-i de dreapta

februarie 3, 2020 Lasă un comentariu
Dacă dincolo de Prut, vorba lui Tudor Gheorghe, nu există dreapta, ce să mai vorbim de dreapta de dincoace de Prut?
Ea nu există cu desăvârșire!
PAS-ul Maiei Sandu nu este partid de dreapta, este mai degrabă ceva de stânga, așa cum de dreapta nu poate fi nici Platforma lui Năstase!
Mai ales dacă spui că această „dreaptă” ar fi și „prooccidentală”!
„Dreapta prooccidentală” de la noi se asociază mai degrabă cu stânga neomarxistă și globalistă, care vine tot dinspre occident.
Că sunt de stânga, Maia și Năstase au demonstrat-o cu prisosință deja atunci când au ales să meargă în alianță cu stânga stalinistă a lui Dodon în detrimentul unei alianțe, hai să-i spunem, prooccidentale cu PD-ul, tot de stânga și el.
Ce fel de „dreaptă” poate reprezenta Maia Sandu când, în calitatea ei de prim-ministru, a ales să-l aibă drept sfetnic principal pe unul care este exponentul curentului antiromânesc promovat de Mark Tkaciuk?
„Dreapta” sau „dreapta prooccidentală”, cum mi se spune, urmează să apară și la noi sau ar trebui să apară și la noi.
Dreapta adevărată ar fi partidul lui Eminescu, cum bine zice maestrul Tudor Gheorghe, atacat recent de reprezentanții stângii neomarxiste și antinaționale de la București, susținătorii aprigi ai fostei Alianțe Kozak de la Chișinău!
Partidul lui Eminescu, adică Partidul Conservator!
Sau poate un partid al lui Eminescu cu o altă denumire, dar de aceeași esență și respirație – creștină și națională!
Dar ca să dai naștere unui partid al lui Eminescu la Chișinău sau București, trebuie să-l simți pe Eminescu cu toată ființa și suferința lui!
Trebuie să-L ai în față și în inima ta pe Hristos și pe Neamul tău Românesc și Nemuritor!
Dar ăștia care se dau „de dreapta” la Chișinău nici nu au deschis barem o pagină din Opera Politică a poetului nostru național și nici nu își afirmă identitatea românească!
Cum să fie ei de Dreapta?

După Tudor Gheorghe, neomarxiștii de la București s-au luat și de Mihai Cimpoi

ianuarie 30, 2020 Lasă un comentariu
Atac frontal al neomarxiștilor asupra valorilor naționale românești!
 
După ce, zilele trecute, am citit, stupefiat, de atacul mârșav asupra lui Tudor Gheorghe, astăzi aflu și de scuipăturile aruncate de șleahta globalistă de la București asupra unei alte personalități, basarabeanul nostru Mihai Cimpoi, eminent eminescolog, membru de onoare al Academiei Române, în urma splendidului său discurs „Eminescu și Basarabia”, ținut la Ateneu de „Ziua Culturii Naționale – Ziua lui Mihai Eminescu”!
 
Într-o relatare de la acest eveniment, un jalnic măscărici, Marius Chivu, scriitor neomarxist, „unul dintre ospătarii lui Pleșu și Liiceanu din Cafenelele Humanitas”, după cum spune ziaristul Victor Roncea, scrie despre Mihai Cimpoi că este un „delirant/mediocru exeget al operei poetului” (Înțelegem că motivul adevărat al acestui atac josnic este desființarea de către M. Cimpoi a cărții lui Lucian Boia „Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit”, apărută în 2015 la Humanitas și pe care distinsul nostru om de cultură a catalogat-o dept „o lucrare plină de fabulații” a unui individ care „practică o metodă drăcească împotriva lui Eminescu fără măcar a-i cunoaște Opera”)!
 
Asta după ce scârbavnica paiață își îndreaptă scuipăturile, în chip neobolșevic, și asupra altor personalități notorii care au luat cuvântul în cadrul aceluiași eveniment dedicat lui Eminescu: Președintele Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, acad. Eugen Simion etc.
 
După aflarea acestor vești triste, pe lângă frica de ce se întâmplă la Chișinău în planul afirmării și păstrării identității noastre românești, mă cuprinde o frică și mai mare de ce se întâmplă la București în acest sens!
 
Îmi dau seama că toată ființa noastră națională „de la Nistru pân-la Tisa” se află sub asediul total urii neomarxiste!
 
Cum rezistăm în fața acestei urgii, asta e problema de bază!

A. Năstase, un alt Iuda care bagă Basarabia sub sutana lui Putin!

septembrie 15, 2019 Lasă un comentariu

Privind la această poză, postată pe Fb de domnul Valentin Dolganiuc, mi-am amintit de Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel la proclamarea solemnă a anului 2018 ca „An omagial al unității de credință și de neam” și „An comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”

„Mihai Eminescu, cunoscând rolul Bisericii și al credinței creștine în dezvoltarea culturii și a limbii române ca veșmânt viu al învățăturilor de credință și al cultului liturgic, a numit Biserica Ortodoxă Română „maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii și unitatea etnică a poporului””, spune Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române!
Mă întreb, ce are biserica lui Vladimir al Moscovei, căreia i se închină Andrei Năstase, unul din cei doi lideri ACUM, care se dă drept român și chiar are și cetățenie română, cu unitatea Limbii Române și a Neamului Românesc?!
Anul trecut, în campania pentru primăria Chișinău, l-am văzut călcând pragul Mitropoliei Basarabiei, Biserica Noastră Românească, și sărutând mieros Crucea ÎPS Petru, Mitropolit al Basarabiei!
Era sărutul lui Iuda!
Era sărutul electoral al unuia dintre mulții trădători ai idealurilor românești din rândul „politicienilor basarabeni”, unelte ale regimului rusesc de ocupație!
Se mai îndoiește cineva dintre cei care-mi sar la beregată să mă apostrofeze de ce-l „critic„ pe „prostul satului” de faptul că Andrei Năstase „al vostru” nu este altcineva decât o ordinară sculă a Moscovei?
El, Năstase, și Maia au fost plăzmuiți, metodic și îndelung, de structurile securiste ale rușilor pentru a pune capăt „mofturilor românești” de la Chișinău și pentru a încheia readucerea noastră sub sutana lui Putin!
Câtă dreptate avea Mihai Eminescu când scria că „Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului”!
Și câtă dreptate avea marele nostru poet și ziarist când biciuia fără milă pe aceste cozi de topor ale ocupantului, zicându-le drept „netrebnici” sau „elemente nesănătoase”, „fizic şi intelectual stârpituri, neavând nici tradiţii, nici patrie, nici naţionalitate hotărâtă”, pe care „le vedem punându-se la discreţia străinilor”!

Echidistanța, ca formă de ipocrizie la Bălți

Am ascultat și citit mai multe știri și comentarii despre conflictul „dintre cele două mitropolii” din ziua comemorării victimelor deportărilor regimului de ocupație, 6 iulie, de la Bălți.
 
Dar cel mai tare m-a scârbit comentariul pe marginea acestui regretabil eveniment scris de Anatol Moraru de la portalul bălțean „Nordnews”.
 
Chiar din titlul răsunător al materialului – „Cum preoții de la Bălți au transformat comemorarea deportaților într-un spectacol penibil” – autorul pune cu premeditare semnul egalității între Mitropolia Basarabiei și cea care reprezintă, necanonic și agresiv, biserica rusă.
 
„(…) Preoții din Bălți de la cele două mitropolii: a Moldovei și a Basarabiei, veniți să oficieze slujbe de pomenire pentru sufletul celor pierduți în ghețurile Siberiei, la monumentul înălțat în memoria deportaților, s-au dat sub ochii participanților la comemorare și pe căldură mare într-un spectacol penibil”, mai scrie echidistantul ziarist, întrebându-se dezgustat:
 
„Oare când vom trăi (în viața asta) într-o țară așezată?”.
 
Vom „trăi într-o țară așezată” când vor înțelege și unii ziariști, inclusiv autorul materialului de mai sus, că este greșit și păgubos să pui semn de egalitate între Mitropolia Basarabiei, Biserica Noastră Românească, care este canonică aici la ea acasă, și biserica rusească, expansionistă, de ocupație și necanonică pe pământul Basarabiei!
 
Accentuez că autorul materialului anume acest lucru ticălos (în chip neomarxist și progresist) îl face prin felul ipocrit în care interpretează lucrurile: celui care îi va citi relatarea trebuie să i se facă a lehamite de „spectacolul penibil” în care s-au dat „preoții de la Bălți”, deci, toți preoții, inclusiv cei de la Mitropolia Basarabiei peste care a tăbărât, a văzut toată lumea, în chip banditesc șleahta moscovită!
 
Ar fi bine ca acest autor, înainte de a scrie „despre cele două mitropolii”, să citească cele scrise de Mihai Eminescu despre ce înseamnă Biserica ortodoxă a Răsăritului pentru noi, românii, și ce forme ia aceasta la ruși.
 
Iată ce scria marele ziarist în TIMPUL la 6 septembrie 1880:
 
„Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblînzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept”.

„Turnul Babilonului” în care au intrat Sergiu Mocanu și „prostul satului”

L-am auzit aseară pe fostul meu coechipier politic, Sergiu Mocanu, justificându-se în fața unui „mare intelectual”, am înțeles, care l-ar fi învinuit pe el că este „împotriva rușilor”. Iată ce spunea Mocanu în intervenția sa săptămânală online:
„Eu nu sunt naționalist! Eu sunt un om de dreapta. Pentru mine contează foarte mult identitatea mea personală. Eu am o identitate personală ca om. Identitatea mea și profilul meu este de român. Eu consider atașamentul sau apartenența mea față de o națiune una doar culturală, nu și de sânge și detest orice naționalism care la noi ajunge până la rasism”.
Înțelege cineva ce se întâmplă cu Sergiu Mocanu?
Eu unul rămân îngrijorat: cum poți să aparții nației tale „doar cultural”? Ce instituție medicală i-a dat lui Sergiu Mocanu un asemenea verdict în urma analizelor sale „de sânge”?
Mi-am dat seama aseară, urmăridu-l pe Sergiu, cât de mult seamănă el acum cu „prostul satului”, cum îl numește dânsul pe A. Năstase, care se bătea cu pumnul în piept, în toiul campaniei pentru Primăria Chișinăului, la un canal tv din Rusia, că nu este unionist, adică, nu este român!
Fără să vreau, îmi vine în minte un citat al unuia dintre cei mai profunzi naționaliști români, Petre Țuțea, care spunea așa:
„Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului”.
Iar „Turnul Babilonului” din zilele noastre, după cum spune un mare duhovnic, „nu este o clădire de piatră sau de cărămidă, ci goana cea nebună după născociri”!
Este Turnul deznădejdii, al lepădării de Dumnezeu, de Biserica Ortodoxă Română, pe care același Sergiu Mocanu o combătea în toamna lui 2018 îndemnându-i sârguincios pe basarabeni să-i boicoteze Referendumul pentru Familie! Vă mai amintiți?
Dar, vorba lui Mihai Eminescu, simbolul central al românismului, „cine-o combate pe ea (Biserica Răsăriteană – n.a.) şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
Părerea mea, pe scurt, este că atât Sergiu Mocanu, cât și „prostul satului”, care umblă acum haihui prin Europa, în loc să-și pună osul la construirea majorității de guvernare fără socialiștii lui Dodon, au intrat în Turnul Babilonului de unde, din păcate, nu mai au nicio ieșire.
Este Turnul celor cărora le este rușine de apartenența la marea și viguroasa nație românească, adică Turnul rătăciților care au în cap argumentația otrăvită a corifeilor Școlii de la Frankfurt, Turnul progresiștilor și neomarxiștilor.
Anume pe acești rătăciți îi avea în vedere Grigore Vieru atunci, în timpul regimului bolșevic de ocupație, când scria:
Da, urãsc pe mancurt.
Mi-i dragã doina prin care exist.
Nu mã târâi slugarnic.
Pe scurt,
Sunt na-ți-o-na-list!

Al șaselea angajament în fața cahulenilor: Voi iniția ridicarea la Cahul a unui Complex statuar dedicat lui Alexandru Ioan Cuza și tuturor cahulenilor artizani ai Unirii

februarie 3, 2019 Lasă un comentariu

Sunt întrebat de presa de la Cahul: Ce voi face în calitate de deputat pentru raionul și municipiul Cahul?

– În calitatea mea de deputat de Cahul, având în vedere faptul că municipiul Cahul este singurul Oraș al Unirii de la 1859 din Republica Moldova, voi veni cu inițiativa ridicării la Cahul a unui Complex statuar dedicat lui Alexandru Ioan Cuza și tuturor cahulenilor artizani ai Unirii:

Dimitrie Crăciunescu (n. 1840), singurul cahulean membru în Divanul Ad-hoc de la Iași, jurist, publicist, membru al Societății „Junimea”, prieten cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, deputat în Parlamentul României, a fost preşedintele Comisiei Basarabiei de Sud şi anume datorită lui a fost păstrată forma de administrare şi legislaţia românească în perioada 1878-1918, proprietar al 6000 ha de teren, dintre care 140 ha de podgorii la Crihana Veche, prefect al județului Cahul până în 1908, când moare fiind înmormântat la Cahul;

B. P. Hașdeu (1836-1907), marele savant și scriitor care a fost judecător al oraşului Cahul (1858), iar între anii 1867-1871 este ales deputat de Bolgrad şi Cahul, construieşte cu mijloace proprii o şcoală de fete, transformată mai târziu în Liceul „Iulia Hașdeu”;

Alexei Cara Vasile (1846-1915), deputat în Parlamentul României, primar de Cahul, a fost și deputat în Duma de Stat a Rusiei (legislatura III), a inaugurat la Cahul un cinematograf, care era al doilea în toată Rusia;

Dumitru Cara Vasile, cel mai bogat om din sudul Basarabiei, devenit cu timpul mare proprietar al unei companii maritime de comerţ, a fondat oraşul Cahul (pe moşia satului Frumoasa), a construit catedrala oraşului etc., etc.

Replică lui A. Pleșu: Niciodată Eminescu nu „și-a pierdut mințile”!

ianuarie 18, 2019 Lasă un comentariu
Replica mea pe marginea unui citat de pe Fb din A. Pleșu, care începe astfel: „Suntem în țara din care Caragiale a fugit, țara în care Eminescu și-a pierdut mințile…”, a fost asta:
 
„Chiar așa? Să nu știe A. Pleșu că Eminescu nu „și-a pierdut mințile”, ci a fost ucis de sistem pentru că își avea mintea trează și inima fierbinte și îndurerată pentru Țara lui?!”.
 
După asta, a urmat o replică la replica mea din partea unei doamne, Lucia Maier din Timișoara, care scrie:
 
„Stefan Secareanu, că a fost ucis, că și-a pierdut mințile, esența este aceeași din cauza sistemului”.
 
 
Aveți dreptate, stimată doamnă, dar DEX-ul spune clar: „A-și pierde mințile = a înnebuni”.
 
Iar Eminescu nu a fost nebun niciodată!
 
Sistemul este cel care a inoculat și inoculează și în această clipă în mințile românilor, în chip diabolic, ideea falsă că Eminescu a înnebunit!
 
Mie, celui născut în Basarabia ocupată de bolșevici, mi s-a spus la școala sovietică, insistent și accentuat, că Eminescu a murit din cauza că a fost un nebun!
 
M-a durut inima să constat că și dincolo de Prut, prin sistemul românesc de educație, copiilor li s-a inocullat aceeași idee falsă și păguboasă: că nu trebuie să luăm în serios cele scrise de marele poet și ziarist pentru că a fost un nebun!
 
Din contră, Eminescu, simbolul central al românismului, a fost ucis pentru că nu și-a pierdut mințile!
 
El a fost și a rămas cea mai trează conștiință românească de care se teme și azi SISTEMUL ANTIROMÂNESC de pe ambele maluri ale Prutului!

Încă o dată despre „cetățenia moldovenească” a domnului Traian Băsescu

noiembrie 8, 2018 Lasă un comentariu
Buna mea colegă de la fosta școală-internat din Cahul, ziarista Agapia Butuc, scrie un comentariu la postarea mea despre lipsirea de „cetățenie moldovenească” a fostului Președinte român, Traian Băsescu, de către justiția de la Chișinău.
„Dacă ar trebui să aleg la vot între tine și Băsescu, aș vota Băsescu. Cu tot respectul”, zice ea.
Dragă Agapia, orice opinie exprimată de mine nu este exprimată ca să fiu ales.
Nu voi candida la viitoarele alegeri pe nicio listă și în nicio circumscripție electorală!
Spun ceea ce gândesc, o fac din toată inima mai ales atunci când este vorba de idealul nostru de reîntregire națională.
Cât privește Traian Băsescu, la cele scrise de mine azi în legătură cu lipsirea lui de „cetățenia moldovenească” de către regimul actual de la Chișinău, aș mai adăuga următoarele:
Traian Băsescu niciodată nu va avea câștig de cauză în Basarabia dintr-un alt motiv, unul esențial!
Pe parcursul mandatului său de Președinte al României, dar și recent, în comentariile sale pe marginea referendumului românesc al familiei, Băsescu a atacat, deopotrivă cu toți detractorii poporului român, Biserica Ortodoxă Română!
Biserica Ortodoxă Română care a avut un rol fundamental în înfăptuirea Marii Uniri de la 1918!
Pentru mine, omul politic care batjocorește Biserica Neamului Nostru Românesc devine cadavru politic.
Mai scump decât Băsescu îmi este Eminescu, a cărui opinie în acest sens o reiau și aici:
„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187).
Te rog mult, dragă Agapia, să mă ierți dacă te-am indispus și cu această opinie a mea spusă din toată inima.
Doamne, ajută!

„Nebunii” din toată România

septembrie 24, 2018 Lasă un comentariu

La afirmația mea într-o discuție pe Fb „Succesul referendumului din 6-7 octombrie va fi cea mai mare lovitură aplicată de poporul român celor care au instalat comunismul si teroarea pe pământul românesc”,  numita Doina Mustațea, de dincolo de Prut, îmi scrie:

„Uite altul care deține adevărul absolut. Toți cei de la Socola îl dețin, jură chiar că fiecare-n parte-i creatorul universului”.

Tocmai unii ca tine, Doina Mustațea, îl făceau nebun pe Eminescu acum aproape un secol și jumătate.

Tot ei l-au ucis!

Tocmai pentru că marele poet și ziarist, simbolul central al românismului, purta în inima lui si spunea adevărul durut pentru care va vota poporul român la referendumul din 6-7 octombrie.

Doamne, ajută!