Arhiva

Posts Tagged ‘Mihai Eminescu’

„Nebunii” din toată România

septembrie 24, 2018 Lasă un comentariu

La afirmația mea într-o discuție pe Fb „Succesul referendumului din 6-7 octombrie va fi cea mai mare lovitură aplicată de poporul român celor care au instalat comunismul si teroarea pe pământul românesc”,  numita Doina Mustațea, de dincolo de Prut, îmi scrie:

„Uite altul care deține adevărul absolut. Toți cei de la Socola îl dețin, jură chiar că fiecare-n parte-i creatorul universului”.

Tocmai unii ca tine, Doina Mustațea, îl făceau nebun pe Eminescu acum aproape un secol și jumătate.

Tot ei l-au ucis!

Tocmai pentru că marele poet și ziarist, simbolul central al românismului, purta în inima lui si spunea adevărul durut pentru care va vota poporul român la referendumul din 6-7 octombrie.

Doamne, ajută!

Reclame

Neunirea de la „Republica Unirii”

septembrie 20, 2018 Lasă un comentariu

Republica Unirii! Frumos!

Un singur lucru nu-l pot înțelege: de ce în timp ce afirmi că ești român, ești „credincios” și ești unionist, hulești Biserica Ortodoxă declarând, aproape obsedat, că „ortodoxia este cel mai mare pericol” pentru Republica Moldova?

Mai rău: în emisiunea de aseară a fost atacată chiar Biserica Ortodoxă Română  inoculându-se ideea că „structura”  acesteia ar reprezenta „un pericol” pentru democrația de pe cele două maluri ale Prutului!

Un creștin din Basarabia înstrăinată care-și afirmă identitatea românească niciodată nu-și va permite să discrediteze Biserica Ortodoxă, care este una cu Neamul Românesc, este „mama poporului român”, vorba lui Eminescu!

Din contră!

Un om politic onest va căuta să explice celor cărora li se adresează cu regularitate, atunci când vine vorba de rolul Bisericii în realizarea idealului nostru de reîntregire națională, deosebirea dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Rusească, expansionistă, care este adevăratul pericol din calea unității noastre românești. Așa cum Eminescu a făcut în timpurile zbuciumate pe care le-a trăit:

„[…] Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblînzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a Bisericei Române se arată ab antiquo încă. Stînd cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică”,  scria Eminescu.

Și încă ceva.

 

Un om politic care vrea să slujească neamul ăsta românesc, va ține seama neîndoios și de următorul avertisment al lui Eminescu:

 

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

 

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187).

 

Opera lui, expresia integrală a sufletului românesc

 

S-au împlinit 129 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre”, de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”, iar de alţii, pe drept cuvânt, părintele jurnalismului românesc. În Anul Centenarului Marii Uniri, această zi trebuie să fie pentru toţi românii cu atât mai specială, având în vedere că întreaga operă a lui Eminescu, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului.

În pofida tuturor obstacolelor care păreau de nedepăşit, a tuturor oponenţilor săi, a adversităţilor şi zbuciumului prin care a trecut acest „popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele”, Eminescu a avut încredere în nea­mul său, deşi s-a identificat deplin cu drama acestuia. Dar „Dumnezeul geniului” l-a „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, pentru a deveni „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea) sau „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Poetul a crezut în capacitatea neamului său de a răzbi în furtuna istoriei, de a înfăptui idealul unirii nutrit de veacuri, de a-şi făuri un viitor demn („La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dorea el României).

Un căutător de Absolut, cum îl descria Rosa del Conte, însetat de cunoaştere, de „frumuseţi şi adevăruri supreme”, cum spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga, el a crezut şi în frumuseţea şi adevărul nea­mului românesc, tocmai fiindcă le-a descoperit în profunzime şi a pătruns în tainele lui sufleteşti. Însă a înţeles, cu o luciditate şi acuitate a minţii neîntrecute, dublate de o cunoaştere (nu numai în planul ideilor, dar şi al realităţilor – sociale, economice, politice etc.) şi o cultură uimitor de vaste, că politicianismul, demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, formele „cosmopolite” importate, legile „traduse rău din franţuzeşte”, „stricătorii de limbă”, distrugerea ţăranilor şi lumii ţărăneşti cu rânduielile ei bune, colonizarea economică, subminarea, în provinciile ocupate, a reperelor identitare – limbă, credinţă şi cultură românească -, „materialismul brutal” şi cultura degradantă, care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, toate acestea puteau dizolva cu totul fiinţa naţională şi unitatea dintre români.

A scris într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor

Întreaga sa muncă de gazetar a fost îndeplinită – cum spun Ioan Slavici, Titu Maiorescu şi alţii care l-au cunoscut – cu totală dăruire de sine pentru luminarea, educarea şi ridicarea neamului, pentru afirmarea adevărului, intransigent şi refuzând orice compromis, şi pentru apărarea cauzei drepte a românilor. Totuşi, după şase ani de muncă asiduă la „Timpul”, şi-a mărturisit unui prieten dezamăgirea de a nu fi fost înţeles: „… am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele. Dar nu merge”. Vocea sa fermă, care denunţa nedreptăţile fără ocolişuri, deranja, devenise prea incomodă. Totuşi, Eminescu nu a fost înfrânt, în ciuda suferinţei îndurate şi a adversarilor care îl preferau exclus din viaţa publică. Cel mai mare poet şi gazetar al nostru, „românul absolut”, a avut un rol fundamental în formarea şi consolidarea conştiinţei româneşti, dar şi în edificarea unei culturi naţionale.

Prin inegalabila sa operă artistică, el este făuritor al limbii române literare. Nu degeaba Nichita Stănescu, într-o poezie dedicată poetului naţional, recunoştea locul lui „în sâmburele limbii [române]”. Eminescu a considerat limba al doilea element de unitate, după Biserică, şi a numit-o „tezaurul sufletesc” al unui neam şi „reazem moral”, fiindcă prin ea se transmit istoria şi înţelepciunea strămoşilor, se încheagă identitatea. El a mers prin toate provinciile româneşti, unde a constatat în mod direct unitatea de limbă, atestată înainte de cronicari. În lungile călătorii, a cules folclor şi cuvinte vechi, dedicându-se muncii de valorificare a bijuteriilor din acest tezaur românesc şi făurind apoi limba frumoasă în care le-a integrat. A devenit astfel „cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”, iar opera sa reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (Nicolae Iorga). Adrian Păunescu scria aceste versuri inspirate despre Eminescu: „El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot./ L-a-nfiat întreg Ardealul,/ Eminescu-i peste tot (…) Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.

Eminescu, omul care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine însuşi

Eminescu a fost primul care a intuit și a pătruns în profunzime unicitatea sufletului românesc, temă pe care o vor dezvolta mai târziu, în interbelic, cercetători ai ființei românești, printre care Noica, Vulcănescu, părintele Stăniloae. În articolele sale vorbește deseori despre acest popor „crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin”, fiind men­țio­nate trăsături precum omenia, blândețea, toleranța românilor („Nici un neam de pe fața pământului nu este mai tolerant decât românul”), sau echilibrul, măsura, armonia sufletului românesc (despre care vor scrie Noica, Stăniloae, Papadima), reflectate chiar în limbă: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate”. Putem spune că părintele Stăniloae, care a evidențiat unirea, în spiritualitatea noastră, a lucidității latine și sentimentului de taină al Răsăritului, a fost anticipat chiar de Eminescu: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine”, spunea marele gazetar într-un articol („Religie și naționalitate”, Timpul, 20 mai 1883) în care pleda pentru apărarea „legii neamului românesc”, care este credința ortodoxă ca element constitutiv al identității românilor.

Desăvârșitul român era foarte preocupat de realitățile politice, dar, în același timp, rămăsese cu totul neîntinat de politicianism și, cum subliniază eminescologul Dimitrie Varamaniuc, independent față de partidele politice (dovadă că nici conservatorii nu scăpaseră de condeiul său neiertător). Semnificativ este faptul că el face frecvent apel la voievozi și mai ales la epocile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și, în epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc. Aceasta fiindcă, în aceste cazuri invocate de el, toți factorii politici conlucrau la apărarea independenței naționale și la împlinirea idealului de unitate, după cum remarcă Vatamaniuc (în Mihai Eminescu, Opere, vol. XI).

Atenția sa față de trecutul național nu înseamnă defel paseism sau închidere în trecut, ci ea oferă tocmai șansa unei înțelegeri mai bune a prezentului și posibilitatea identificării unor soluții românești viabile la problemele grave ale timpului. O dovadă relevantă în acest sens este nu numai ancorarea sa adâncă în actualitatea timpului său (el studia și cerceta foarte riguros despre tot ceea ce scria), dar și faptul că Eminescu este mereu actual, fiind, cum bine observa cineva, „un contemporan al tuturor timpurilor” (românii din toate timpurile au manifestat o vie adeziune la Eminescu, găsind în scrisul lui un izvor de rezistență spirituală în vremurile zbuciumate ale istoriei noastre). Jurnalistul se călăuzea după principiul sănătos conform căruia „numai în trecut și în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”.

Despre personalitatea și caracterul cu totul nobil al lui Eminescu au vorbit scriitori care l-au cunoscut, precum Ioan Slavici (care i-a fost prieten apropiat): „Era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, … judeca drept, … stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, … era totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simț practic”. Sau I. L. Caragiale, care spunea despre omul de geniu că „nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată”.

Tot Caragiale remarcă genialitatea și spiritul său enciclopedic: „Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”. Despre poezia eminesciană, Edgar Papu nota: „La aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor înțelepciuni. Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice”. Iar Noica, studiind Caietele lui Eminescu, remarca uimit că „90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”.

Cât despre jurnalistul Eminescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga sub­linia că vocea sa era „unică în concertul politicianismului vremii” și „pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat”. Iar Simion Mehedinți adresează poporului român o avertizare: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci…” (Creștinis­mul românesc, 1941).

 

Cauza decăderii partidelor și suprimarea elitelor organice

 

 

Decăderea partidelor nu poate fi o consecință a incapacității de a ne alinia „standardelor europene” sau de a rezolva „problemele de corupție”. Este, în realitate, rezultatul dispariţiei elitelor organice, a căror rațiune de-a fi e dată numai de ancorarea lor în realităţile şi sufletul românesc.

Ultimele elite reprezentative ale românilor au fost decimate în puşcăriile comuniste. Principiul călăuzitor al elitei care i-a luat locul a fost acela că, dacă ar fi existat o dezvoltare organică, am fi rămas „în urmă cu modernizarea”. Or, idealul suprem este „o țară ca afară”(…)

 

(…)Democraţia ajunge să-şi piardă sensul când nu mai reprezintă voinţă populară. Berdiaev atrage atenția în cartea „Un nou Ev Mediu” că „ideologia (…) apare când nu mai este voinţă populară. Această voinţă se revelează în toată viaţa istorică a unui popor prin forma culturii sale generale şi, înainte de toate, ea îşi găseşte expresia în viaţa religioasă a poporului. Voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care s-au rupt de generaţiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generaţiei actuale, dispreţul său pentru valorile ancestrale – tocmai aceasta este minciuna radicală a democraţiei”.

„Instinctul statal s-a stins”

O elită dezrădăcinată, care nu mai ține seama de tradiția acestui popor, de rădăcinile și de sufletul lui, de credința care a prezervat ființa aceastui neam în viforul unei istorii care nu ne-a fost niciodată prielnică, rămâne devotată noului tip de raţionalism, utopiei S.U.E., neoliberalismului corporatist îngemănat cu ideologia corectitudinii politice, în dauna intereselor și țelurilor naționale, după ce realitatea, care sare în ochi oricărui analist onest, demonstrează fără echivoc eşecul proiectului european. Însă acest fapt le creează un handicap iremediabil, care îi face cu totul inapţi să vină cu un plan naţional viabil, menit să împiedice distrugerea acestei ţări.

Ceea ce spunea altădată Mircea Eliade despre politicieni e mai valabil azi decât oricând: „Oamenii aceștia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins”[9].

Cred că pentru a ne reaminti cine suntem și pentru a reafirma ţelurile de folos ţării noastre, trebuie, mai întâi, să reînviem şi să menţinem vie cultura critică inițiată de Eminescu și, în același timp, să redeșteptăm în sufletul nostru cuprins de oboseală și blazare valorile pentru care s-au jertfit mucenicii și mărturisitorii neamului românesc.

 

Citește mai mult aici

Acad. Ioan Aurel Pop, despre îndobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație: Nu știu ce/cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, dar știu sigur de Pokemoni

februarie 18, 2018 Lasă un comentariu

 

 

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai a susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

 În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.

Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.

 Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente. 

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală! 
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop.

Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.

„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă. 

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu. 
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.
Iată discursul integral:
Cultura română și dimensiunea sa istorică națională
La 8 februarie 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil. 
De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii. 
Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.
 
Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime. 
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
 
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale. 
Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?
 
Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente. 
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală! 
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.
 
Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii. 
Revin la afirmațiile de la început, ca să închei. 
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă. 
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu. 
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special. 

TESTUL CARE NE FACE LIBERI

 

1. 28 iunie 1940 – ziua ocupării Basarabiei de către Rusia bolșevică!

Decretul lui Ghimpu (2010) în acest sens a fost blocat după 16 zile de la emitere de către grupările politice „proeuropene” (PLDM, PD) prin intermediul Curții Constituționale.

Atât timp cât nu vom afirma și nu vom recunoaște, prin lege, ocuparea acestui teritoriu de către Rusia, condusă ieri de Stalin și azi de Putin, nu ne putem considera independenți, liberi și unioniști sinceri.Iar grupările politice care se declară democratice și proeuropene, dar nu recunosc ocuparea Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, sunt grupări cu rădăcini adânci în KGB care apără deschis sau camuflat interesele rusești.

2. Mitropolia Basarabiei.

Atât timp cât factorii Puterii de la Chișinău, inclusiv cei de azi, declarați mari integratori în Europa, unii dintre ei declarați chiar români cu cetățenie română, merg să se spovedească mitropolitului Vladimir al Moscovei, iar la sărbătorile noastre creștine se bat cur în cur în juru-i cu lumânările aprinse, vom considera că aceștia nu au conștiință națională și nu sunt în stare să fie liberi și să apere interesele noastre naționale.

Pentru că un om liber și cu conștiință națională se poate închina doar Bisericii sale naționale!

Iar Biserica noastră națională este Biserica Ortodoxă Română (nu există Bisrică Ortodoxă Moldovenească pentru că nu există o națiune moldovenească), care se deosebește de cea rusească: „ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată națională” (M. Eminescu).

Pe când Biserica rusească, spune tot Eminescu, „are veleități periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului”. Este Biserica imperialistă, de ocupație!

Așadar, ori cu rușii, ori cu noi, cu românii, cu Țara și cu Biserica ta națională!

Unii nici nu știu măcar unde se află Mitropolia Basrabiei, mai rău, nici nu știu că există Mitropolia Basarabiei, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române.

Alții fac și mai rău: încurcă Mitropolia Basarabiei cu Biserica Sf. Theodora de la Sihla, care nu este a Mitropoliei Basarabiei, și pe Mitropolitul Petru al Basarabiei cu parohul Bisericii Sf. Theodora de la Sihla, Ioan Ciuntu, care se crede mitropolit independent!

Ca să putem învinge, trebuie să fim conștienți întâi și-ntâi de identitatea noastră națională!

Identitate națională pe care ți-o poți afirma doar prin Biserica noastră Națională, Biserica Ortodoxă Română!

28 iunie 2017

Mihai Eminescu: Suntem români şi punctum!

Şi Tu, Doamne Ştefane, scutul Creştinătăţii şi cetatea Crucii, tu, care însuţi nemuritor, ai crezut în nemurire şi, lumină din lumină, ai crezut în Dumnezeul luminii, s’asculţi pe aceşti oameni incapabili de adevăr şi de dreptate, pe aceşti traficanţi de credinţe şi de simţiri?

Nu cu fraze şi măguliri, nu cu garde naţionale de florile mărului se iubeşte şi se creşte naţia adevărată. Noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre. O iubim sans-phrase; o iubim fără a-i cere nimic în schimb, nici chiar încrederea ei, atât de lesne de indus în eroare, nici chiar iubirea, înădită azi la lucruri străine şi la oameni străini.

Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea dezvolta ca popor românesc decît păstrînd, drept baze pentru dezvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel cum ele s-au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de o altă părere, s-o spună ţării!

Suntem români şi punctum.

Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrînd firea noastră românească, decît să mergem repede înainte, dezbrăcîndu-ne de dînsa prin străine legi şi străine obiceiuri…

Nu e permis nimănui a fi stăpân în casă noastră, decât în marginile în care noi îi dăm ospeţie. Dacă naţia românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n’aibă dreptul a zice c’am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.

Noi am zis de la început că nu există compensaţii pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plata pentru o palmă măcar din pământul patriei.

Aceste sunt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câştigă prin împrejurări istorice, dar nici se vînd, nici se cumpără, nici se schimbă.

Eu las lumea ce merge deja, că să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea întâi, dar la cea de-a două sufletul meu ţine cum ţine la el însuşi.

Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare.

Mihai Eminescu, discurs cu ocazia primului Congres al Studenților Români de la Putna, din 25 mai 1871

Sursa: Certitudinea

Categorii:Fără categorie Etichete:, , ,