Arhiva

Posts Tagged ‘Mihai Eminescu’

„Turnul Babilonului” în care au intrat Sergiu Mocanu și „prostul satului”

L-am auzit aseară pe fostul meu coechipier politic, Sergiu Mocanu, justificându-se în fața unui „mare intelectual”, am înțeles, care l-ar fi învinuit pe el că este „împotriva rușilor”. Iată ce spunea Mocanu în intervenția sa săptămânală online:
„Eu nu sunt naționalist! Eu sunt un om de dreapta. Pentru mine contează foarte mult identitatea mea personală. Eu am o identitate personală ca om. Identitatea mea și profilul meu este de român. Eu consider atașamentul sau apartenența mea față de o națiune una doar culturală, nu și de sânge și detest orice naționalism care la noi ajunge până la rasism”.
Înțelege cineva ce se întâmplă cu Sergiu Mocanu?
Eu unul rămân îngrijorat: cum poți să aparții nației tale „doar cultural”? Ce instituție medicală i-a dat lui Sergiu Mocanu un asemenea verdict în urma analizelor sale „de sânge”?
Mi-am dat seama aseară, urmăridu-l pe Sergiu, cât de mult seamănă el acum cu „prostul satului”, cum îl numește dânsul pe A. Năstase, care se bătea cu pumnul în piept, în toiul campaniei pentru Primăria Chișinăului, la un canal tv din Rusia, că nu este unionist, adică, nu este român!
Fără să vreau, îmi vine în minte un citat al unuia dintre cei mai profunzi naționaliști români, Petre Țuțea, care spunea așa:
„Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului”.
Iar „Turnul Babilonului” din zilele noastre, după cum spune un mare duhovnic, „nu este o clădire de piatră sau de cărămidă, ci goana cea nebună după născociri”!
Este Turnul deznădejdii, al lepădării de Dumnezeu, de Biserica Ortodoxă Română, pe care același Sergiu Mocanu o combătea în toamna lui 2018 îndemnându-i sârguincios pe basarabeni să-i boicoteze Referendumul pentru Familie! Vă mai amintiți?
Dar, vorba lui Mihai Eminescu, simbolul central al românismului, „cine-o combate pe ea (Biserica Răsăriteană – n.a.) şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
Părerea mea, pe scurt, este că atât Sergiu Mocanu, cât și „prostul satului”, care umblă acum haihui prin Europa, în loc să-și pună osul la construirea majorității de guvernare fără socialiștii lui Dodon, au intrat în Turnul Babilonului de unde, din păcate, nu mai au nicio ieșire.
Este Turnul celor cărora le este rușine de apartenența la marea și viguroasa nație românească, adică Turnul rătăciților care au în cap argumentația otrăvită a corifeilor Școlii de la Frankfurt, Turnul progresiștilor și neomarxiștilor.
Anume pe acești rătăciți îi avea în vedere Grigore Vieru atunci, în timpul regimului bolșevic de ocupație, când scria:
Da, urãsc pe mancurt.
Mi-i dragã doina prin care exist.
Nu mã târâi slugarnic.
Pe scurt,
Sunt na-ți-o-na-list!

Al șaselea angajament în fața cahulenilor: Voi iniția ridicarea la Cahul a unui Complex statuar dedicat lui Alexandru Ioan Cuza și tuturor cahulenilor artizani ai Unirii

februarie 3, 2019 Lasă un comentariu

Sunt întrebat de presa de la Cahul: Ce voi face în calitate de deputat pentru raionul și municipiul Cahul?

– În calitatea mea de deputat de Cahul, având în vedere faptul că municipiul Cahul este singurul Oraș al Unirii de la 1859 din Republica Moldova, voi veni cu inițiativa ridicării la Cahul a unui Complex statuar dedicat lui Alexandru Ioan Cuza și tuturor cahulenilor artizani ai Unirii:

Dimitrie Crăciunescu (n. 1840), singurul cahulean membru în Divanul Ad-hoc de la Iași, jurist, publicist, membru al Societății „Junimea”, prieten cu Mihai Eminescu, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, deputat în Parlamentul României, a fost preşedintele Comisiei Basarabiei de Sud şi anume datorită lui a fost păstrată forma de administrare şi legislaţia românească în perioada 1878-1918, proprietar al 6000 ha de teren, dintre care 140 ha de podgorii la Crihana Veche, prefect al județului Cahul până în 1908, când moare fiind înmormântat la Cahul;

B. P. Hașdeu (1836-1907), marele savant și scriitor care a fost judecător al oraşului Cahul (1858), iar între anii 1867-1871 este ales deputat de Bolgrad şi Cahul, construieşte cu mijloace proprii o şcoală de fete, transformată mai târziu în Liceul „Iulia Hașdeu”;

Alexei Cara Vasile (1846-1915), deputat în Parlamentul României, primar de Cahul, a fost și deputat în Duma de Stat a Rusiei (legislatura III), a inaugurat la Cahul un cinematograf, care era al doilea în toată Rusia;

Dumitru Cara Vasile, cel mai bogat om din sudul Basarabiei, devenit cu timpul mare proprietar al unei companii maritime de comerţ, a fondat oraşul Cahul (pe moşia satului Frumoasa), a construit catedrala oraşului etc., etc.

Replică lui A. Pleșu: Niciodată Eminescu nu „și-a pierdut mințile”!

ianuarie 18, 2019 Lasă un comentariu
Replica mea pe marginea unui citat de pe Fb din A. Pleșu, care începe astfel: „Suntem în țara din care Caragiale a fugit, țara în care Eminescu și-a pierdut mințile…”, a fost asta:
 
„Chiar așa? Să nu știe A. Pleșu că Eminescu nu „și-a pierdut mințile”, ci a fost ucis de sistem pentru că își avea mintea trează și inima fierbinte și îndurerată pentru Țara lui?!”.
 
După asta, a urmat o replică la replica mea din partea unei doamne, Lucia Maier din Timișoara, care scrie:
 
„Stefan Secareanu, că a fost ucis, că și-a pierdut mințile, esența este aceeași din cauza sistemului”.
 
 
Aveți dreptate, stimată doamnă, dar DEX-ul spune clar: „A-și pierde mințile = a înnebuni”.
 
Iar Eminescu nu a fost nebun niciodată!
 
Sistemul este cel care a inoculat și inoculează și în această clipă în mințile românilor, în chip diabolic, ideea falsă că Eminescu a înnebunit!
 
Mie, celui născut în Basarabia ocupată de bolșevici, mi s-a spus la școala sovietică, insistent și accentuat, că Eminescu a murit din cauza că a fost un nebun!
 
M-a durut inima să constat că și dincolo de Prut, prin sistemul românesc de educație, copiilor li s-a inocullat aceeași idee falsă și păguboasă: că nu trebuie să luăm în serios cele scrise de marele poet și ziarist pentru că a fost un nebun!
 
Din contră, Eminescu, simbolul central al românismului, a fost ucis pentru că nu și-a pierdut mințile!
 
El a fost și a rămas cea mai trează conștiință românească de care se teme și azi SISTEMUL ANTIROMÂNESC de pe ambele maluri ale Prutului!

Încă o dată despre „cetățenia moldovenească” a domnului Traian Băsescu

noiembrie 8, 2018 Lasă un comentariu
Buna mea colegă de la fosta școală-internat din Cahul, ziarista Agapia Butuc, scrie un comentariu la postarea mea despre lipsirea de „cetățenie moldovenească” a fostului Președinte român, Traian Băsescu, de către justiția de la Chișinău.
„Dacă ar trebui să aleg la vot între tine și Băsescu, aș vota Băsescu. Cu tot respectul”, zice ea.
Dragă Agapia, orice opinie exprimată de mine nu este exprimată ca să fiu ales.
Nu voi candida la viitoarele alegeri pe nicio listă și în nicio circumscripție electorală!
Spun ceea ce gândesc, o fac din toată inima mai ales atunci când este vorba de idealul nostru de reîntregire națională.
Cât privește Traian Băsescu, la cele scrise de mine azi în legătură cu lipsirea lui de „cetățenia moldovenească” de către regimul actual de la Chișinău, aș mai adăuga următoarele:
Traian Băsescu niciodată nu va avea câștig de cauză în Basarabia dintr-un alt motiv, unul esențial!
Pe parcursul mandatului său de Președinte al României, dar și recent, în comentariile sale pe marginea referendumului românesc al familiei, Băsescu a atacat, deopotrivă cu toți detractorii poporului român, Biserica Ortodoxă Română!
Biserica Ortodoxă Română care a avut un rol fundamental în înfăptuirea Marii Uniri de la 1918!
Pentru mine, omul politic care batjocorește Biserica Neamului Nostru Românesc devine cadavru politic.
Mai scump decât Băsescu îmi este Eminescu, a cărui opinie în acest sens o reiau și aici:
„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187).
Te rog mult, dragă Agapia, să mă ierți dacă te-am indispus și cu această opinie a mea spusă din toată inima.
Doamne, ajută!

„Nebunii” din toată România

septembrie 24, 2018 Lasă un comentariu

La afirmația mea într-o discuție pe Fb „Succesul referendumului din 6-7 octombrie va fi cea mai mare lovitură aplicată de poporul român celor care au instalat comunismul si teroarea pe pământul românesc”,  numita Doina Mustațea, de dincolo de Prut, îmi scrie:

„Uite altul care deține adevărul absolut. Toți cei de la Socola îl dețin, jură chiar că fiecare-n parte-i creatorul universului”.

Tocmai unii ca tine, Doina Mustațea, îl făceau nebun pe Eminescu acum aproape un secol și jumătate.

Tot ei l-au ucis!

Tocmai pentru că marele poet și ziarist, simbolul central al românismului, purta în inima lui si spunea adevărul durut pentru care va vota poporul român la referendumul din 6-7 octombrie.

Doamne, ajută!

Neunirea de la „Republica Unirii”

septembrie 20, 2018 Lasă un comentariu

Republica Unirii! Frumos!

Un singur lucru nu-l pot înțelege: de ce în timp ce afirmi că ești român, ești „credincios” și ești unionist, hulești Biserica Ortodoxă declarând, aproape obsedat, că „ortodoxia este cel mai mare pericol” pentru Republica Moldova?

Mai rău: în emisiunea de aseară a fost atacată chiar Biserica Ortodoxă Română  inoculându-se ideea că „structura”  acesteia ar reprezenta „un pericol” pentru democrația de pe cele două maluri ale Prutului!

Un creștin din Basarabia înstrăinată care-și afirmă identitatea românească niciodată nu-și va permite să discrediteze Biserica Ortodoxă, care este una cu Neamul Românesc, este „mama poporului român”, vorba lui Eminescu!

Din contră!

Un om politic onest va căuta să explice celor cărora li se adresează cu regularitate, atunci când vine vorba de rolul Bisericii în realizarea idealului nostru de reîntregire națională, deosebirea dintre Biserica Ortodoxă Română și Biserica Rusească, expansionistă, care este adevăratul pericol din calea unității noastre românești. Așa cum Eminescu a făcut în timpurile zbuciumate pe care le-a trăit:

„[…] Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblînzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a Bisericei Române se arată ab antiquo încă. Stînd cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică”,  scria Eminescu.

Și încă ceva.

 

Un om politic care vrea să slujească neamul ăsta românesc, va ține seama neîndoios și de următorul avertisment al lui Eminescu:

 

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

 

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187).

 

Opera lui, expresia integrală a sufletului românesc

 

S-au împlinit 129 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre”, de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”, iar de alţii, pe drept cuvânt, părintele jurnalismului românesc. În Anul Centenarului Marii Uniri, această zi trebuie să fie pentru toţi românii cu atât mai specială, având în vedere că întreaga operă a lui Eminescu, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului.

În pofida tuturor obstacolelor care păreau de nedepăşit, a tuturor oponenţilor săi, a adversităţilor şi zbuciumului prin care a trecut acest „popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele”, Eminescu a avut încredere în nea­mul său, deşi s-a identificat deplin cu drama acestuia. Dar „Dumnezeul geniului” l-a „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, pentru a deveni „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea) sau „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Poetul a crezut în capacitatea neamului său de a răzbi în furtuna istoriei, de a înfăptui idealul unirii nutrit de veacuri, de a-şi făuri un viitor demn („La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dorea el României).

Un căutător de Absolut, cum îl descria Rosa del Conte, însetat de cunoaştere, de „frumuseţi şi adevăruri supreme”, cum spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga, el a crezut şi în frumuseţea şi adevărul nea­mului românesc, tocmai fiindcă le-a descoperit în profunzime şi a pătruns în tainele lui sufleteşti. Însă a înţeles, cu o luciditate şi acuitate a minţii neîntrecute, dublate de o cunoaştere (nu numai în planul ideilor, dar şi al realităţilor – sociale, economice, politice etc.) şi o cultură uimitor de vaste, că politicianismul, demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, formele „cosmopolite” importate, legile „traduse rău din franţuzeşte”, „stricătorii de limbă”, distrugerea ţăranilor şi lumii ţărăneşti cu rânduielile ei bune, colonizarea economică, subminarea, în provinciile ocupate, a reperelor identitare – limbă, credinţă şi cultură românească -, „materialismul brutal” şi cultura degradantă, care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, toate acestea puteau dizolva cu totul fiinţa naţională şi unitatea dintre români.

A scris într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor

Întreaga sa muncă de gazetar a fost îndeplinită – cum spun Ioan Slavici, Titu Maiorescu şi alţii care l-au cunoscut – cu totală dăruire de sine pentru luminarea, educarea şi ridicarea neamului, pentru afirmarea adevărului, intransigent şi refuzând orice compromis, şi pentru apărarea cauzei drepte a românilor. Totuşi, după şase ani de muncă asiduă la „Timpul”, şi-a mărturisit unui prieten dezamăgirea de a nu fi fost înţeles: „… am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele. Dar nu merge”. Vocea sa fermă, care denunţa nedreptăţile fără ocolişuri, deranja, devenise prea incomodă. Totuşi, Eminescu nu a fost înfrânt, în ciuda suferinţei îndurate şi a adversarilor care îl preferau exclus din viaţa publică. Cel mai mare poet şi gazetar al nostru, „românul absolut”, a avut un rol fundamental în formarea şi consolidarea conştiinţei româneşti, dar şi în edificarea unei culturi naţionale.

Prin inegalabila sa operă artistică, el este făuritor al limbii române literare. Nu degeaba Nichita Stănescu, într-o poezie dedicată poetului naţional, recunoştea locul lui „în sâmburele limbii [române]”. Eminescu a considerat limba al doilea element de unitate, după Biserică, şi a numit-o „tezaurul sufletesc” al unui neam şi „reazem moral”, fiindcă prin ea se transmit istoria şi înţelepciunea strămoşilor, se încheagă identitatea. El a mers prin toate provinciile româneşti, unde a constatat în mod direct unitatea de limbă, atestată înainte de cronicari. În lungile călătorii, a cules folclor şi cuvinte vechi, dedicându-se muncii de valorificare a bijuteriilor din acest tezaur românesc şi făurind apoi limba frumoasă în care le-a integrat. A devenit astfel „cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”, iar opera sa reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (Nicolae Iorga). Adrian Păunescu scria aceste versuri inspirate despre Eminescu: „El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot./ L-a-nfiat întreg Ardealul,/ Eminescu-i peste tot (…) Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.

Eminescu, omul care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine însuşi

Eminescu a fost primul care a intuit și a pătruns în profunzime unicitatea sufletului românesc, temă pe care o vor dezvolta mai târziu, în interbelic, cercetători ai ființei românești, printre care Noica, Vulcănescu, părintele Stăniloae. În articolele sale vorbește deseori despre acest popor „crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin”, fiind men­țio­nate trăsături precum omenia, blândețea, toleranța românilor („Nici un neam de pe fața pământului nu este mai tolerant decât românul”), sau echilibrul, măsura, armonia sufletului românesc (despre care vor scrie Noica, Stăniloae, Papadima), reflectate chiar în limbă: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate”. Putem spune că părintele Stăniloae, care a evidențiat unirea, în spiritualitatea noastră, a lucidității latine și sentimentului de taină al Răsăritului, a fost anticipat chiar de Eminescu: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine”, spunea marele gazetar într-un articol („Religie și naționalitate”, Timpul, 20 mai 1883) în care pleda pentru apărarea „legii neamului românesc”, care este credința ortodoxă ca element constitutiv al identității românilor.

Desăvârșitul român era foarte preocupat de realitățile politice, dar, în același timp, rămăsese cu totul neîntinat de politicianism și, cum subliniază eminescologul Dimitrie Varamaniuc, independent față de partidele politice (dovadă că nici conservatorii nu scăpaseră de condeiul său neiertător). Semnificativ este faptul că el face frecvent apel la voievozi și mai ales la epocile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și, în epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc. Aceasta fiindcă, în aceste cazuri invocate de el, toți factorii politici conlucrau la apărarea independenței naționale și la împlinirea idealului de unitate, după cum remarcă Vatamaniuc (în Mihai Eminescu, Opere, vol. XI).

Atenția sa față de trecutul național nu înseamnă defel paseism sau închidere în trecut, ci ea oferă tocmai șansa unei înțelegeri mai bune a prezentului și posibilitatea identificării unor soluții românești viabile la problemele grave ale timpului. O dovadă relevantă în acest sens este nu numai ancorarea sa adâncă în actualitatea timpului său (el studia și cerceta foarte riguros despre tot ceea ce scria), dar și faptul că Eminescu este mereu actual, fiind, cum bine observa cineva, „un contemporan al tuturor timpurilor” (românii din toate timpurile au manifestat o vie adeziune la Eminescu, găsind în scrisul lui un izvor de rezistență spirituală în vremurile zbuciumate ale istoriei noastre). Jurnalistul se călăuzea după principiul sănătos conform căruia „numai în trecut și în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”.

Despre personalitatea și caracterul cu totul nobil al lui Eminescu au vorbit scriitori care l-au cunoscut, precum Ioan Slavici (care i-a fost prieten apropiat): „Era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, … judeca drept, … stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, … era totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simț practic”. Sau I. L. Caragiale, care spunea despre omul de geniu că „nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată”.

Tot Caragiale remarcă genialitatea și spiritul său enciclopedic: „Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”. Despre poezia eminesciană, Edgar Papu nota: „La aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor înțelepciuni. Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice”. Iar Noica, studiind Caietele lui Eminescu, remarca uimit că „90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”.

Cât despre jurnalistul Eminescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga sub­linia că vocea sa era „unică în concertul politicianismului vremii” și „pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat”. Iar Simion Mehedinți adresează poporului român o avertizare: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci…” (Creștinis­mul românesc, 1941).