Arhiva

Posts Tagged ‘Mihail Gorbaciov’

NOUL TRATAT RIBBENTROP-MOLOTOV: Întelegerea germano-sovietică din anul 1990

 

În ianuarie 1994, în revista britanică Intelligence Digest, care se distribuie pe bază de abonamente pentru persoane selecţionate din mediile serviciilor speciale şi care cuprinde numeroase informaţii confidenţiale, a fost publicat un articol, de către redactorul şef, Joseph de Courey, referitor la un acord între Uniunea Sovietică şi Germania, încheiat cu prilejul unor discuţii secrete, la Geneva, în septembrie 1990. Cele două părţi au abordat problemele sferelor de influenţă în centrul şi estul Europei. Redactorul şef al revistei spunea că, ulterior, veridicitatea informaţiilor i-a fost confirmată şi dintr-o altă sursă, neaşteptată, care a dat gir informaţiilor iniţiale.

 

Astfel, în septembrie 1990, la Geneva, germanii şi sovieticii au căzut de acord asupra următoarelor decizii:

  1.  Uniunea Sovietică nu se va opune dezmembrării Cehoslovaciei.
  2.  Republica Cehă va deveni parte a sferei de influenţă economică a Germaniei, cu scopul posibil de încorporare politică a regiunii în următorii 12-15 ani în Germania.
  3.  Germania va compensa Rusia pentru daunele economice suferite prin pierderea influenţei în Europa de Est.
  4.  Ungariei i se va permite urmărirea scopului ei de a-şi recâştiga teritoriile pierdute după primul război mondial prin Tratatul de la Trianon, în faţa României, Ucrainei, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei.
  5.  Germania va spori ajutorul economic acordat Ungariei, pentru a o face mai atractivă decât vecinii ei.
  6.  Uniunea Sovietică se angaja să nu ridice obiecţii la divizarea Iugoslaviei şi să accepte intrarea Croaţiei şi Sloveniei în sfera economică germană de interese.
  7.  Uniunea Sovietică era rugată să accepte unirea Ucrainei Transcarpatice cu Ungaria, dacă naţionaliştii ucraineni ar desfăşura activităţi „distructive”.
  8.  În afară de compensaţia economică pentru pierderile suferite, Germania se angaja să „nu fie activă” în chestiuni privind Ucraina şi statele baltice şi să nu le considere parte a sferei de influenţă economică a Germaniei.

                         Mihail Gorbaciov și Helmuth Kohl, după semnarea noului tratat

 

Prăbuşirea lui Mihail Gorbaciov şi a Uniunii Sovietice, ca urmare a schimbării modului de promovare a propriilor interese de către Federaţia Rusă, a grăbit procesul de extindere a Uniunii Europene şi a modificat proiectele germano-ruse privitoare la centrul şi estul Europei. Noile proiecte apărute au fost elaborate pornindu-se de la premisele unificării europene şi extinderii cât mai adânc către estul bogat în resursele de energie, materii prime şi pieţe de desfacere care să alimenteze uriaşa economie europeană, mai ales pe cea a Germaniei.

 

Înţelegerile germano-sovietice din anul 1990, chiar dacă au născut planuri începute şi apoi trecute în conservare, se aseamănă izbitor cu Pactul Molotov-Ribbentrop. Deosebirea este doar de imagine. Clasa politică internaţională şi mass-media au condamnat în mod repetat şi vehement Pactul Molotov-Ribbentrop, ca şi dezmembrările Cehoslovaciei, României şi Iugoslaviei, din anii 1939-1941. În schimb, înţelegerile din 1990, dezmembrarea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei  şi încercările evidente de acelaşi fel din România, nu sunt combătute, ci, din contră, sunt privite pozitiv şi încurajate de forţe aparent nevăzute. Proiectele şi acţiunile politice sunt mult asemănătoare, pe alocuri identice, dar poziţia comunităţii internaţionale faţă de ele este nu numai diferită, ci uneori opusă. Acest lucru nu poate să ne facă să nu constatăm identitatea, în aceste cazuri, a politicilor hitleristo-comuniste din anii 1939-1940, cu cele din anii 1989-1990, ale regimurilor „democratice” din Germania şi Uniunea Sovietică, ale lui Kohl şi Gorbaciov.

 

Pentru unii aceste concluzii par dureroase. Este doar o percepţie datorată imensei manipulări a opiniei publice de pretutindeni, preocupare care înghite energii colosale şi reprezintă a doua mare cheltuială de resurse, după cursa înarmărilor. Când lumea va înţelege aceste realităţi, regimul politic „democratic” se va putea reforma şi, eventual, îşi va putea prelungi existenţa. După deceniile care au trecut de la înţelegerile germano-ruse, e timpul să examinăm cu seninătate aceste concluzii.

 

(Articol apărut în „Vitralii-lumini şi umbre”- Revista veteranilor din serviciile române de informații, Anul IV, nr. 10/2012)

Reprodus din CERTITUDINEA Nr. 7

Petru Lucinschi, cetățean al României împotriva căreia a acționat!

 

 

 

 

Petru Lucinschi, simbolul antiromânismului promovat de regimul sovietic în Basarabia ocupată, a devenit cetățean al României!

 

Intuiesc că astfel este răsplătit personajul-cheie al KGB-ului sovietic pentru executatrea exemplară a misiunii pe care acesta a avut-o în declanșarea și desfășurarea pe teritoriul României a tragicelor evenimente din decembrie 1989.

 

În toamna lui 1989, sub umbrela „perestroicii” lui Gorbaciov și a dezghețului „democratic” pe care aceasta l-a provocat în stânga Prutului, Lucinschi, factor de încredere în cadrul conducerii URSS de atunci, este parașutat de Kremlin în fruntea filialei PCUS de la Chișinău, Partidul Comunist al Moldovei (în locul lui Semion Kuzmici Grossu), având ca sarcină „schimbărea la față” a lui și „democratizarea întregii societăți moldovenești”.

 

Aducerea lui Lucinschi la Chișinău a fost precedată de un șir de acțiuni provocatoare puse la cale de KGB-ul local prin intermediul uneltelor sale plasate în rândurile sau chiar în fruntea Frontului Popular, cea mai răsunătoare dintre acestea fiind incendierea, în timpul unei ample demonstrații, a clădirii Ministerului de Interne, unde pe post de ministru se afla un alt ștab comunist, Vladimir Voronin.

 

De fapt, provocările KGB-ului de la Chișinău din toamna lui 1989 se constituiau în pretexte pentru schimbarea lui Grossu cu Lucinschi la conducerea Partidului Comunist al Moldovei, schimbare revendicată mai ales de „intelectualitatea lui Lucinschi” în cadrul acțiunilor de protest organizate de Frontul Popular.

 

Anume în acea toamnă a lui 1989, odată cu aducerea lui Lucinschi la Chișinău cu câteva luni înainte de declanșarea „revoluției” române din 22 decembrie, lua amploare un alt fenomen: invadarea teritoriului României cu „turiști sovietici”, agentura KGB-ului care avea să provoace, împreună cu elementele lui din cadrul structurilor de forță românești, acțiunile diversioniste soldate cu numeroase victime în rândul populației, cu debarcarea și uciderea cuplului Ceaușescu și, în definitiv, cu instalarea la putere pe malul Dâmboviței a FSN-ului în frunte cu „gorbaciovistul” Ion Iliescu. „Turiștii sovietici” din RSS Moldovenească aveau un rol esențial atunci pentru că erau cunoscători ai limbii române.

 

Trecerea Prutului de către „turiștii sovietici” avea să se întețească în chiar timpul evenimentelor „revoluționare” de la București, evenimente care au determinat crearea de către Lucinschi la Chișinău a unui Comitet pentru susținerea Revoluției Române, conducerea căruia era exercitată de prim-vicepreședintele „Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești”, Mihail Platon. Sub diriguirea acelui Comitet, au fost organizate și trimise peste Prut atunci coloane întregi de TIR-uri cu „ajutoare pentru frații români”. Nu-ți venea a crede ce se întâmpla: peste noapte, ca la un ordin anume, pe cei mai înveterați antiromâni îi pălise dragostea față de „frații români”! Coloanele de TIR-uri erau însoțite, bineînțeles, de echipe bine școlite în ale „frăției românești”.

 

Îmi revin în memorie acele evenimente și dintr-un alt motiv.

 

Pentru că printre cei cărora li s-a permis atunci să treacă nestingherit hotarul de la Prut se aflau mulți ziariști, dar și unii dintre colegii de la Frontul Popular, am încercat și eu, în chiar ziua de Crăciun, 25 decembrie 1989, să trec Prutul. Nutream o dorință de nedescris s-ajung, întâi și-ntâi, la Câmpulung Mușcel, acolo unde se aflau mătușă-mea, sora lui taică-meu, și cele patru fiice ale ei, refugiate din Basarabia în vara lui 1944. Din cei cinci câți ne-am pornit cu un „Jiguli” spre vama Ungheni (Iurie Roșca, Vasile Năstase, Sergiu Burcă, șoferul și proprietarul mașinii, numele căruia îmi scapă acum, și subsemnatul), au trecut Prutul doar primii trei, eu și șoferul făcând cale întoarsă spre Chișinău a doua zi, după ce personajul care ne-a întâmpinat (din câte am înțeles atunci, Roșca „aranjase” călătoria noastră) și care asigura trecerea hotarului (cu locomotiva trenului) , Vasile Pavlovici Calmoi, șeful filialei KGB Ungheni, nu a mai apărut să ne invite să urcăm în locomotiva trenului, așa  cum o făcuse cu ceilalți trei condrumeți ai nostri. Pentru că înghețaserăm de-a binelea de atâta așteptare și eram și obosiți, hotărâsem să  luăm o cameră la hotelul din Ungheni. Acolo am și urmărit la televizor (pe malul Prutului se prindea TVR-ul), în acea noapte de Crăciun,  executarea lui Nicolae și Elena Ceaușescu, crimă care m-a marcat atât de mult încât nu am mai putut închide  un ochi până dimineața când am plecat înapoi spre Chișinău.

 

Voi reveni la subiectul de la Ungheni din 25 decembrie 1989 poate cu altă ocazie. Tot așa cum va trebui să nu trecem cu vederea un alt subiect interesant: Podul de flori din 1990, admis și organizat din „bunăvoința” acelorași structuri ale KGB-ului nu din respect pentru sentimentul profund de frățietate al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci cu scopul repatrierii miilor de agenți ai KGB-ului care nu apucaseră să revină din misiunea pe care au avut-o de îndeplinit pe teritoriul României începând cu toamna lui 1989 sau poate chiar mult mai de demult!

 

Acum însă continui să mă întreb, cum mă întrebam și atunci, în ziua de Crăciun 1989: de ce unii dintre  basarabeni, printre care și colegi de-ai mei de la Frontul Popular, au fost admiși și ajutați de KGB-ul de la Chișinău să intre pe teritoriul României în timpul „revoluției române” din 1989, iar alții, printe care și eu, nu s-au bucurat de asemenea „privilegii”?

 

Tot așa continui să mă întreb acum, când citesc știrea despre acordarea cetățeniei române lui Petru Lucinschi:

 

De ce un exponent al regimului criminal de ocupație, regim care a exterminat  milioane de români din teritoriile românești ocupate pentru „vina” de a fi români, regim pe ale cărui rădăcini se menține neclintit și azi în stânga Prutului același SISTEM ANTIROMÂNESC, ajunge să obțină calitatea de cetățean (aproape „de onoare”, aceasta este impresia creată după felul în care ne este prezentată știrea însoțită de poze ale Lucinschi cu foștii președinți ai României) al României?

 

Statul român dispune cumva de un criteriu, de o condiție, una fundamentală, care ar fi să fie pusă în fața celui care dorește să-și redobândească cetățenia română: condiția de a nu fi acționat, niciodată în viața lui și sub nicio formă, împotriva României și identității noastre românești?!

 

 

Constantin Corneanu: LISTA KGB-ului PENTRU REPUBLICA MOLDOVA

februarie 25, 2018 Un comentariu

                                                                        Mihail Gorbaciov, Vladimir Putin, perestroika

Pe 27 mai 1988 se va desfăşura Adunarea Generală a scriitorilor din RSSM care va considera ca fiind incompetentă şi nereprezentativă delegaţia din partea PCM la Conferinţa a XIX-a de la Moscova şi îi va cere lui Mihail S. Gorbaciov „să reprezinte interesele intelectualităţii de creaţie moldoveneşti şi ale tuturor forţelor din republică ce aderă la restructurare“.

Uniunea Scriitorilor din RSSM îşi manifesta disponibilitatea de „a se alinia în frontul democratic unic alături de revoluţionarul PCUS – partidul restructurării” şi cerea să fie invitaţi la Conferinţă „scriitorii comunişti moldoveni I. Hadârcă şi D. Matcovschi”. Totodată, Adunarea Generală a Uniunii Scriitorilor din RSSM va decide crearea unei Mişcări Democratice din Moldova în susţinerea Restructurării (MD) ceea ce va genera constituirea ad-hoc a unui grup de iniţiativă care urma să pregătească o adunare a intelectualilor de creaţie şi din sfera ştiinţei care urmau să elaboreze programul de activitate al MD. Pe 3 iunie 1988, în prezenţa reprezentanţilor CC al PCM, s-a desfăşurat şedinţa de constituire a MD-ului, alegerea organelor de conducere şi s-a dat publicităţii un Apel către Conferinţa a XIX-a a PCUS. În jurul apariţiei şi activităţii acestei Mişcări Democratice din Moldova în susţinerea Restructurării există numeroase controverse, mai ales în perspectiva creării Frontului Popular din Moldova la sugestia Grupului de iniţiativă al MD-ului şi a evoluţiilor acestuia pe scena politică de la Chişinău, care confirmă teoria istoricului Françoise Thom că, în fond, perestroika a fost mai curând o lovitură de stat în interiorul conducerii politice a URSS, desfăşurată cu încetinitorul şi care se va manifesta vizibil din ce în ce mai des în anii 1990-1991, pentru a culmina cu puciul din 19 august 1991.

Moscova voia dizolvarea RSSM

Istoricul Anatol Moraru susţine că evoluţia evenimentelor din RSSM a provocat nemulţumire şi îngrijorare la Moscova, ceea ce a determinat sosirea în RSSM, în aprilie 1988, a lui Viktor M. Cebrikov, fost preşedinte al KGB în perioada 1982-1988, care îndeplinea în acele momente funcţia de secretar al CC al PCUS şi responsabil în faţa Biroului Politic al CC al PCUS de activitatea KGB, Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării al URSS. Foarte probabil că istoricul Anton Moraru se referă, în fapt, la vizita din februarie 1989 de la Chişinău a ex-preşedintelui KGB. „La întâlnirea cu dumnealui m-a impresionat mai mult calmul cu care explica situaţiile nedorite, apărute ca derivate ale restructurării, pe de o parte, şi convingerea în necesitatea promovării în continuare a restructurării, pe de alta. Poate că cineva dintre ai noştri aştepta indicaţii de a lua măsuri dure pentru a face ordine. V. Cebrikov însă ne sfătuia să utilizăm metode politice în soluţionarea nedumeririlor, să ne întâlnim mai des cu reprezentanţii organelor de informare în masă şi ai uniunilor de creaţie, să îmbunătăţim munca ideologică cu masele, foarte atent să tratăm relaţiile interetnice”, mărturisea fostul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur.

Secretarul CC al PCUS, Viktor M. Cebrikov, va cere activului de partid şi de stat de la Chişinău să rezolve problemele legate de limba moldovenească, menţionând faptul că „«Centrul» nici într-un fel nu constrânge organele republicane în această privinţă” astfel încât „«Limba naţională trebuie dezvoltată», – a specificat dumnealui (Viktor M. Cebrikov – n. n.), – «iar limba rusă trebuie învăţată»”. Istoricul Anton Moraru este de părere că după evaluarea situaţiei din RSSM, Viktor M. Cebrikov a propus CC al PCUS, printr-un raport special secret, în ceea ce priveşte viitorul RSSM, să se revină la „Planul X”, elaborat de către Leonid I. Brejnev încă din anii 1950-1952, care prevedea menţinerea sub control total a raioanelor din stânga Nistrului, prin intermediul forţelor armate sau a celor paramilitare, cu scopul de a controla, astfel, 2/3 din potenţialul economic al RSSM în cazul unei apropieri tot mai accentuate de România, chiar posibil o unire politică în condiţiile unei dezintegrări a URSS. În timpul lucrărilor Congresului Deputaţilor Poporului al URSS, din 21-24 decembrie 1989, delegaţia RSSM a avut o întâlnire, în prezenţa preşedintelui URSS, Mihail S. Gorbaciov, cu Anatoli I. Lukianov, preşedintele Sovietului Suprem al URSS, care a comunicat că RSSM va putea deveni independentă, însă cu cinci regiuni autonome: găgăuză, nistreană, rusă, ucraineană şi românească. Capitala va fi la Chişinău şi nu va avea frontieră comună cu România. În 1990, presa sovietică a publicat un proiect de federalizare a RSSM, ceea ce a fost o primă recunoaştere a faptului că liderii politici de la Kremlin doreau fărămiţarea şi dizolvarea RSSM. Totodată, Viktor M. Cebrikov va avea şi o serie de întâlniri cu unii „neformali”, după cum susţine istoricul Anton Moraru.

 

Crearea Fronturilor Naţionale

Referindu-se la rolul şi locul acestor „neformali” în contextul evoluţiilor evenimentelor din URSS, istoricul american Charles King consemna: „Mişcările neoficiale considerau şi ele politica lui Gorbaciov – glasnosti şi perestroika – un instrument împotriva conservatorilor locali. Adresându-se direct Moscovei şi înfăţişându-se drept avangardă locală a reformei, conducătorii acestor mişcări sperau să evite contactele cu conducerea de partid a republicii şi să pună bazele renaşterii culturii naţionale în cadrul restructurării politice şi economice”. Apariţia Fronturilor Populare a fost generată ca urmare a întrunirii, într-o vilă de la periferia Moscovei, în martie 1988, unui mic grup de experţi şi de responsabili ai PCUS care vor încerca să pună la punct o politică naţională coerentă. Pe 6 martie 1988, juristul Boris Kuraşvili, un apropiat al lui Alexandr N. Iakovlev, va publica în Nouvelles de Moscou un articol intitulat „Trebuie să formăm fronturi naţionale?”. Unul dintre iniţiatorii Frontului Popular din Azerbaidjan, Hikmet Hadjizadeh, avea să mărturisească: „Înţelesesem că, singure, republicile baltice nu ar fi creat niciodată această breşă: deci exista încuviinţarea de sus şi acest fapt ne-a hotărât. Speranţa că vom profita de breşă a pus stăpânire pe noi”.

În aprilie 1988, Uniunea Scriitorilor din Estonia a formulat în plenul Adunării sale generale platforma viitorului Front Popular Estonian, iar pe 1-2 iunie 1988 se va lansa Mişcarea de Emancipare Naţională din Letonia, urmată de constituirea în aceeaşi lună a Mişcării Naţionale Lituaniene Sajudis. Între 11-12 iunie 1988, la Lvov, reprezentanţi ai mişcărilor naţionale democratice din Ucraina, Letonia, Lituania, Estonia, Armenia şi Georgia au format un Comitet de coordonare al Mişcărilor Naţionale ale popoarelor din URSS. Pe 7 iulie 1988 s-a întemeiat Frontul Democratic pentru Perestroika (RUH) în Ucraina. Alexandr N. Iakovlev va efectua o călătorie la Riga şi Vilnius, în perioada 2 – 14 august 1988, în cursul căreia Moscova va da undă verde Fronturilor Populare. În pofida faptului că se născuseră cu acceptul şi sub oblăduirea PCUS şi al KGB, totuşi, curând, Fronturile Populare vor scăpa repede de sub influenţa PCUS, elaborându-şi propriile strategii şi devenind sursa unor veritabile partide politice.

                                                    Manifestaţie pentru independenţa Estoniei (1989)

 

Lista KGB-ului pentru Republica Moldova

Naşterea mişcărilor „neformale” în spaţiul RSSM reprezintă un subiect extrem de delicat şi generator de mari semne de întrebare în condiţiile apariţiei articolului lui Nicolae Dabija în săptămânalul Literatura şi Arta din 15 aprilie 2004, respectiv Killerii redeşteptării naţionale. Articolul a fost inspirat de descoperirea unui document în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova (4-bo, nr. 2309, 15.08.1988, Fondul 51, inv. 73, D. 210, f. 5 – 6.) referitor la cele petrecute la Chişinău cu ocazia vizitei maiorului Alexandr Şevciuk din KGB. În august 1988, maiorul Alexandr Şevciuk, ofiţer al KGB-ului din Moscova, specializat în problema Mişcărilor Naţionale din republici, va sosi la Chişinău cu misiunea de a investiga MD-ul, şi, totodată, de-a realiza „o pătrundere mai adîncă în structurile organizatorice ale acestor mişcări – opinează istoricul Anton Moraru -, monitorizarea liderilor şi controlul asupra lor, iar în caz de necesitate şi compromiterea lor sau neutralizarea lor politică”. Referindu-se la MD din RSSM, istoricul Hélène Carrère d’Encausse consemnează: „La început Mişcarea democratică pentru perestroika, fondată la 3 iunie 1988, pare să se înscrie în rândul mişcărilor încurajate, dacă nu chiar inspirate de putere”.

În Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova s-a descoperit o listă propusă CC al PCM, pe 15 august 1988, de către maiorul KGB Alexandr Şevciuk, cu sprijinul filialei locale a KGB-ului în care sunt nominalizate o serie de persoane demne de încredere şi care ar trebui să se afle în conducerea MD-ului, cu acordul CC al PCM. Lista a fost prezentată CC al PCM cu menţiunea (Совершенно секретно Особая папка Экземпляр Nr. 2/Strict secret. Mapa specială. Exemplarul nr. 2), documentul fiind elaborat doar în două exemplare. Pe listă figurează următoarele persoane:

1) Balmuş Pavel – angajat al „Goscomizdat” al RSSM;

2) Braga Fiodor Ivanovici – colaborator al Muzeului de arte al RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corector al revistei „Steluţa”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor din RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ RSSM;

5) Burcă Serghei Fiodorovici – colaborator al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – redactor-şef al postului naţional de radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la catedra de zoologie din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”, membru al PCUS;

8) Deordiţa Ion Fedoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, membru al PCUS;

9) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-şef al Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti;

10) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului IV al Facultăţii de Jurnalistică din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

11) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul şefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM, membru al PCUS;

12) Kosarev Valeri Dimitrievici – şef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, membru al PCUS, adjunctul secretarului organizaţiei de partid pe probleme de ideologie;

13) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM, membru al PCUS;

14) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corectorul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – şef de departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Ştiinţa” al AŞ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator ştiinţific superior al redacţiei Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, membru al PCUS, secretarul organizaţiei de partid;

19) Roşca Iuri Ivanovici – colaborator ştiinţific al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tănase Constantin Mihailovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM, membru al PCUS;

22) Ţurcan Ivan Afanasievici – colaboratorul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”, membru al PCUS;

23) Ţurcanu Andrei Afanasievici – colaborator ştiinţific al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM (menţiunea membru al PCUS este tăiată cu pixul);

24) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcţiei „Moldliftomontaj”, membru al PCUS;

25) Ciobanu Ion Iacovlevici – şeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat, membru al PCUS.

                                                                               Cenaclul „Alexei Mateevici”, 1988

 

În dosarul din Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova se mai află un document, nesecret, privind componenţa activului MD-ului, respectiv:

1) Mihail Dinu Fiodorovici – corespondentul ziarului „Literatura şi Arta”;

2) Sandulachi Piotr Aurelovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Istorie „I. Grosul” al AŞ a RSSM;

3) Brodschi Aleksandr Markovici – corectorul revistei „Steluţa”, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

4) Bulimaga Leonid Efimovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Istorie al AŞ a RSSM;

5) Burca Serghei Fiodorovici – şef de Departament în cadrul Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

6) Grozavu Piotr Nicolaevici – şeful Departamentului Radio din cadrul Companiei de Stat Teleradio a RSSM;

7) Dediu Ivan Ilici – profesor la Catedra de Zoologie din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

8) Efremov Valeri Gheorghievici – adjunctul redactorului-şef al Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti;

9) Zagaevschi Virgiliu Valentinovici – student al anului V al Facultăţii de Jurnalistică din cadrul Universităţii de Stat din Chişinău „V. I. Lenin”;

10) Chicot Mihail Eremeievici – adjunctul şefului Departamentului Financiar-Agricol al Procuraturii RSSM;

11) Kosarev Valeri Dimitrievici – şef de Departament în cadrul revistei „Kommunist Moldoaviy”, adjunctul secretarului organizaţiei de partid pe probleme de ideologie;

12) Malarciuc Gheorghii Pavlovici – corespondentul săptămânalului „Literaturnaya Gazeta” în RSSM;

13) Marian Boris Tihonovici – scriitor, membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM;

14) Gheorghiţa Ion Teodoseevici – membru al conducerii Uniunii Scriitorilor a RSSM, activitate de creaţie;

15) Mândâcanu Alla Vladimirovna – corespondentul revistei „Scânteia Leninistă”;

16) Nastas Vasili Andreevici – şef de Departament la ziarul „Tinerimea Moldovei”;

17) Reider Vladislav Moiseevici – corespondentul ziarului „Ştiinţa” al AŞ a RSSM;

18) Rotaru Piotr Ignatievici – colaborator ştiinţific superior al redacţiei Enciclopediei Sovietice Moldoveneşti, secretarul organizaţiei de partid;

19) Roşca Iuri Ivanovici – colaborator ştiinţific superior al Muzeului Republican de Literatură „D. Cantemir”;

20) Fusu Mihail Dmitrievici – actor la teatrul „Luceafărul”;

21) Tanas Constantin Mihailovici – colaborator ştiinţific superior al Institutului de Limbă şi Literatură al AŞ a RSSM;

22) Ţurcanu Andrei Afanasievici – colaborator ştiinţific al Institutului de limbă şi literatură al AŞ a RSSM;

23) Cernenco Fiodor Constantinovici – juristul direcţiei „Moldliftomontaj”;

24) Ciobanu Ion Iacovlevici – şeful catedrei Limbi străine din cadrul Conservatorului de Stat;

25) Ghimpu Mihail Fiodorovici – consultantul juridic al trustului „Speţstroimehanizaţia”.

Prezenţa acestor cetăţeni ai RSSM pe listele întocmite de către KGB-ul de la Moscova, în acord cu cel de la Chişinău, şi CC al PCM nu relevă faptul, în mod automat, că aceştia erau agenţi secreţi sau informatori ai KGB, însă se bucurau de o încredere aparte. În numele acestei „încrederi” se miza pe ei, de către CC al PCM şi KGB, pentru a conduce şi influenţa acţiunile MD-ului. Menţionez faptul că cele două liste aflate în Arhiva Organizaţiilor Social-Politice a Republicii Moldova au fost publicate integral de către jurnalistul Petru Poiată în articolul intitulat Lustraţia, sperietoare pentru oamenii ruşilor din cotidianul FLUX (30 iunie 2006). În volumul realizat de către PPCD-ul lui Iurie Roşca (Documente şi materiale.1988-1994, vol. 1, Chişinău, 2008, p. 28-29) se află publicată o Lista de persoane din Sfatul Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării, propusă la 3 iunie 1988 (Grupul de iniţiativă). Pe listă se aflau:

1) Grigore Vieru, poet;

2) Andrei Ţurcanu, poet, critic literar;

3) Dumitru Matcovschi, poet, redactor-şef al revistei „Nistru”;

4) Mihai Grecu, pictor;

5) Alexandr Brodschi, poet, traducător;

6) Dumitru Tanasoglu, scriitor;

7) Ion Hadârcă, poet;

8) Sergiu Burcă, şef de secţie la Muzeul „D. Cantemir”;

9) Iurie Roşca, colaborator la Muzeul „D. Cantemir”;

10) Vasile Năstase, jurnalist;

11) Ion Ţurcanu, candidat în ştiinţe istorice, redactor-şef la editura „Cartea moldovenească”;

12) Ion Dediu, doctor, profesor, şeful catedrei de ecologie (Universitatea de Stat);

13) Leonida Lari, poetă;

14) Virgil Zagaievschi, jurnalist;

15) Nicolae Dabija, poet;

16) Valeri Kosarev, jurnalist, şef de secţie la revista „Comunistul Moldovei”.

                                                                                   O voce a conştiinţei naţionale, poeta Leonida Lari

                                                                                        Poetul Grigore Vieru la Putna (1989)

Pe lista maiorului KGB Alexandr Şevciuk nu se aflau Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Mihai Grecu, Ion Hadârcă, Leonida Lari şi Nicolae Dabija. KGB-ul din Moscova nu dorea ca aceştia să mai facă parte din conducerea Mişcării de Renaştere Naţională. Rezultatul final al operaţiunii maiorului KGB Alexandr Şevciuk rămâne, totuşi, învăluit în mister… iar pe 20 mai 1989, în Sala Mare a Uniunii Scriitorilor îşi va deschide lucrările Con­gresul de constituire a Frontului Popular din Moldova (FPM), convocat de Grupul de Iniţiativă al MD-ului. Congre­sul a adoptat în unanimitate Hotărârea privind crearea Frontului Popular din Moldova, Programul şi Statutul FPM şi a ales un Consiliu al FPM, format din 82 de persoane. În Comitetul Executiv al FPM au intrat Gheorghe Ghimpu, Mihai Ghimpu, P. Gusac, Nicolae Costin, A. Plugaru, Iurie Roşca, Ion Ha­dârcă, A. Ţurcanu, A. Şalaru.  

Sursa: adev.ro/o3q31b

 

Constantin Corneanu este un istoric și specialist român în geopolitică. Este membru fondator și președintele Consiliului Director al Asociației Europene de Studii Geopolitice și Strategice “Gheorghe I. Brătianu” (AESGS) din septembrie 2009. Anterior fondării AESGS, a fost consilier în cadrul Oficiului Guvernului României pentru Gestionarea Relațiilor cu Republica Moldova (1 iunie 2004 – 31 iulie 2007) și jurnalist la Trustul de Presă al Ministerului Apărării Naționale în cadrul redacției TV Pro-Patria (1999 – 2000) și la Observatorul Militar (2000 – 2004). Are o experiență de peste 15 ani în domeniul analizei relațiilor internaționale, aria sa de expertiză incluzând afaceri externe și politici de securitate, cu precădere în spațiul ex-sovietic, precum și relația dintre Republica Moldova și România. Este doctor în istorie din 2003 cu o teză legată de geopolitica României în epoca celui de Al Doilea Război Mondial. A absolvit Colegiul Național de Apărare (1998) și Facultatea de Istorie (1994) a Universității București. A publicat lucrările: Sub povara marilor decizii (ediția a I-a la Editura Scripta, București, 2007 și ediția a II-a la Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013); Victorie însângerată. Decembrie 1989 (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014), precum și numeroase articole științifice apărute în revistele Europa XXI, Revista de Istorie Militară, Document (Buletinul Arhivelor Militare Române), Dosarele Istoriei, Istorie și Civilizație, Historia, Lumea Magazin. A fost nominalizat la Marele Premiu al Clubului Român de Presă pentru talk-show pe anul 2000 cu  producția de televiziune Balcanii în flăcări. Co-editor al volumului Prăbușirea Imperiului Sovietic. „Lecții” în retrospectivă (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012). În perioada 1 martie 2010 – 10 august 2015 a fost cercetător în cadrul Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 și membru al Consiliului Științific al acestei instituții. A publicat numeroase studii, articole și editoriale dedicate Revoluției Române din Decembrie 1989 din calitatea de cercetător și Director Editorial al publicației Caietele Revoluției (2012). Membru al Clubului Militar Român de Reflecție Euroatlantică.  (https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Corneanu)