Arhiva

Posts Tagged ‘minciuna’

Minciuna te descalifică!

Trustul de presă Jurnal emite o știre despre starea sănătății liderului PD Plahotniuc.

Vreau un singur lucru: să fiu tratat respectuos ca cititor cu dreptul de a fi informat corect de către cei care și-au asumat responsabilitatea de a practica jurnalismul.

Dacă știrea este falsă și a fost difuzată cu rea intenție, pentru a mă manipula, nu vă mai citesc în viața mea!

Este mare păcat să pui în jocul murdar la care asistăm în perioada de după alegerile recente sănătatea unui om, indiferent cine-ar fi acesta pentru tine, prieten sau dușman!

Dacă e minciună, s-a trecut peste limită!

În această situație, alegătorii ar trebui să facă abstracție de partidele iresponsabile care au ajuns în Parlament și de presa pe care acestea o controlează și să-și hotărască singuri soarta!

Minciuna ca armă a bandiților politici de la Chișinău

Portalul „Independent.md” (care nu este independent, era al Platformei DA, știam, acum mi se spune că e al lui R. Usatâi) dezinformează în mod grosolan că V. Plahotniuc a fost „internat în spital, la reanimare și terapie intensivă”

Mă întreb: care este diferența dintre „jurnalismul” practicat de presa grupării mafiote Usatâi și „jurnalismul” practicat de presa celeilalte grupări mafiote, Plahotniuc?

Ambele grupări și-au transformat entitățile media pe care le dețin în unelte scârboase de dezinformare și manipulare.

Aceeași menire o au, din păcate, mulți dintre jurnaliștii înhămați la o astfel de presă.

Corectitudinea, echidistanța, onestitatea, bunul simț sunt principii străine pentru acești proprietari de instituții media.

Din păcate, acești bandiți ordinari manifestă aceeași atitudine față de cei cărora le este adresat mesajul lor mincinos și manipulator, adică cetățeanului simplu, amăgit și furat tot de ei!

Am devenit cu toții victime ale acestor criminali care nu mai merită a fi răbdați!

Bombardarea Siriei și valurile de minciuni între care ne zbatem

aprilie 17, 2018 Lasă un comentariu

 

Mă zbat acum între două valuri de minciuni legate de atacul de sâmbătă asupra Siriei:

Unul vine dinspre „coaliția NATO”, care ține cu tot dinadinsul să mă convingă de justețea bombardării Siriei pe baza unui presupus atac chimic în situația în care nu există dovezi concludente că acest „atac chimic” a avut loc și că ar fi fost ordonat de Putinul sirian, Assad, iar țara este doldora de armament după ce SUA a înarmat grupuri de rebeli sirieni cu afiliere dubioasă. Unde mai pui că bombardarea Siriei a fost ordonată într-un moment delicat când liderului de la Casa Albă i se incriminează infidelitatea (față de SUA) cu prostituate din Rusia.

Al doilea val vine dinspre Rusia, interesată să păstreze cu orice preț regimul Assad, responsabil de atâtea crime, dar favorabil politicii Kremlinului. Aceasta este de fapt o prioritate a politicii  externe a Rusiei, pentru care nu contează dacă regimul Assad respectă drepturile omului atunci când vine vorba de realizarea planurilor sale expansioniste. Cine ca cine, dar noi, basarabenii, știm mai bine ca alții ce înseamnă arma și minciuna rusească. Prin arma și minciuna rusească am fost ocupați la 1812, 1940, 1944. Cu arma și minciuna rusească am luptat în războiul sângeros de la Nistru din 1992, cu arma și minciuna rusească ne confruntăm și azi, după aproape 30 de ani de la destrămarea URSS-ului, când Rusia se ambiționează să devină cea de-a „treia Romă”, formulă care constituie de fapt „oferta spirituală” a neokaghebismului dughinist și ține loc pentru tot ce este mai misterios și mai subversiv în politica Moscovei.

Și eu ce mă fac între aceste valuri de minciuni?

Mai ales dacă mai suntem cufundați și în minciuna noastră de-acasă, de aici din Basarabia și din toată România?

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , , , , , , ,

Mihai Eminescu: Echilibrul

mai 15, 2010 Un comentariu

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşti, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.

Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşti reprezentanţi din Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în tranzacţiuni cu oameni care pentru noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.

Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu opreşte ca sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor ca atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e aşa. Pentru ca un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea, acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puţin putem constata că legal poate rezista poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt , — şi individele din popoare, deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea ,,asupră-le fără ei”, totuşi prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligaţi cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare în concentraţia sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religie poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea celor mari ca să nu ne devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă. Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştirea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă, astfel ca voinţele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptăţire a tuturor, măsuri brute nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor faţă cu slavii şi românii e cea de ,,2: 8″. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pe când ieri încă era numai o masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi ca să ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.

Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!

În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu „pacea”.

22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870

Articol pentru care Mihai Eminescu a fost dat în judecată.

http://www.roncea.ro

Vladimir Popa, omul cu inima de aur

aprilie 2, 2010 Un comentariu
 

După ziua de 4 aprilie 2005, când votasem împreună cu ceilalţi colegi din grupul parlamentar al Partidului Popular Creştin Democrat, la cererile şi insistenţele factorilor de la Bucureşti şi occidentali, pentru candidatura şefului statului, am fost şi lăudat, şi huiduit. Unii îmi strângeau mâna, alţii îmi întorceau spatele. Pe drumul hopuros al “politicii moldoveneşti” pe care îl parcurgem de peste douăzeci de ani, atunci, în 2005, ne-a apărut în faţă o mlaştină întinsă pe care trebuia să o trecem şi noi, frontiştii, şi oponentul nostru de bază după alegerile din 2001 şi 2005, Voronin.

De fapt, era o mlaştină pe care trebuia s-o treacă Republica Moldova. Iar peste o mlaştină poţi trece cu ajutorul unui drumuleţ din bârne pe care trebuie să îl improvizezi rapid, milităreşte, ca la război. Bârnele ne-au fost aruncate atunci de către occidentali prin intermediul preşedintelui Traian Băsescu. Eram sortiţi să păşim peste ele ţinându-ne de mână unul de celălalt, altfel riscam să lunecăm şi să cădem în lanţ, exact ceea ce îşi doreau neprietenii Republicii Moldova care ne urmăreau din spate.

Atât mie, cât şi colegilor mei nu ne-a fost uşor să explicăm aceste lucruri multora dintre adepţii noştri dezamăgiţi de acel vot sau căzuţi drept victimă a campaniei otrăvite declanşate împotriva noastră de maşinăria de presă pusă în funcţiune tocmai de neprieteni. Cel mai tare mă durea sufletul pentru unii dintre prietenii şi chiar apropiaţii răpuşi de otrava acestei maşinării.

Dar, în acelaşi timp, mi se umplea inima de bucurie când fratele şi prietenul drag te înţelegea dintr-o privire fără a aştepta explicaţiile şi dedesubturile acelui vot cerut de Occident şi de Bucureşti ori, dacă prindeai a-i înşirui amănuntele despre ce şi cum a fost atunci, te oprea, îţi punea palma pe umăr şi îţi zicea: “Nu trebuie să îmi mai explici. Eu am înţeles! Stai puţin să îl chem pe vărul Ion sau pe cumătrul Vasile să îi spui lui, că el pe mine nici nu vrea să mă asculte”.

Unul dintre oamenii scumpi inimii mele care m-a înţeles dintr-o privire, ca un tată, şi nu m-a probozit a împlinit în aceste zile de primăvară o vârstă onorabilă – 75 de ani! El este doctorul Vladimir Popa. Nu îi voi afişa toate titlurile ştiinţifice şi meritele dumnealui în calitate de medic otorinolaringolog sau de profesor universitar. Îl cunoaşte în acest sens toată lumea medicală şi miile de pacienţi care i-au trecut pragul în cei peste 50 de ani de activitate în acest domeniu. Omul şi doctorul Vladimir Popa are una dintre calităţile cele mai preţioase despre care la noi, dar mai ales în lumea medicală, nu se obişnuieşte să se vorbească – el nu poate vinde sau trăda! El ştie cel mai bine că vânzătorul este cel în mintea căruia se află trădarea, mintea lui zvâcneşte în orice moment să trădeze, nu contează pe cine şi cum.

 Anume de oameni şi medici ca Vladimir Popa au nevoie zecile şi sutele de mii de pacienţi. Cu oameni şi medici ca el poţi învinge boala, dar şi greutăţile şi vicisitudinile timpului pe care îl trăieşti. Cu el te poţi lua de mână pentru a trece peste mlaştinile din calea noastră anevoioasă fără teama de a fi trădat. Dar cel mai important lucru de care m-am convins este că anume cu oameni şi medici ca Vladimir Popa poate fi tămăduită mlaştina din sufletele celor care se fac a nu înţelege esenţa unor gesturi politice responsabile ori care au rămas să fie încă o pradă în gura mincinoasă a profitorilor politici urcaţi să guverneze această ţară şi a presei ce îi cântă în strună.

La mulţi ani, domnule Doctor! Sfintele Sărbători cu bine. Învierea Domnului să ne încălzească inimile, să ne lumineze minţile, să ne binecuvânteze viaţa cu darurile ei.

Ştefan SECĂREANU

Publicat în FLUX la 2 aprilie 2010

Prof Dr Ilie Bădescu: Puterea Bibliei. Despre diferenţa dintre “Realitatea” mincinoasă şi Adevăr. Un răspuns potrivit la aberaţiile necredincioşilor

martie 17, 2010 Un comentariu

 

„Când oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei” (W. Thomas). Altfel spus, acordul oamenilor produce realitatea lor mai degrabă şi mai eficace decât adevărul. Au fost lumi sau, poate ar fi mai corect să spunem, segmente de lumi, construite pe şi cu scheletul unor teorii false şi sunt teorii adevărate care nu au nici un acces la dinamica existenţei noastre. De câte ori viaţa noastră nu urmează calea minciunii ori a erorii? Cine ar îndrăzni să ne tragă de mână spunându-ne: „Vezi că viaţa ta este nereală, căci e clădită pe eroare, slujeşte minciunii?!” M. Eliade sesizează raportul de nedeterminare dintre realitate şi adevăr prin exemplul unui cuplu în care bărbatul e teribil de gelos, dar gelozia lui e clădită pe eroare şi, deci, pe neadevăr. E mai puţin reală viaţa sa, compusă dintr-o gelozie falsă? E reală, dar e neadevărată! Planul psihologic al realităţii şi planul logic al adevărului nu se pot întâlni. Realitatea trăirii sale şi adevărul relaţiei sale nu se ating, cum nu se ating răsăritul cu apusul. Cine i-ar spune gelosului fără de nici un temei pentru gelozia lui că realitatea trăirilor sale e falsă? Şi, dacă i-ar spune, ce-ar dobândi?

Viaţa omului poate fi calea minciunii şi, dacă aşa este, sufletul lui se va pierde. „Căci ce foloseşte omului, dacă va câştiga lumea toată, dar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca, 9, 25). Sau, încă: „Pentru că, ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul său îl va pierde?” (Mt. 16, 26). Viaţa ta poate să petreacă în minciună, dar sufletul nu poate trăi în minciună, ci numai în adevăr. Minciuna omoară sufletul. Dacă pui problema adevărului în termenii pozitivismului, e greu să ajungi la un capăt, căci în acei termeni ţi se spune că adevărul este dat de concordanţa cu realitatea. Dar, dacă realitatea poate fi clădită pe o teorie falsă, cum s-a întâmplat cu realitatea comunistă, clădită pe teoria falsă a marxismului doctrinar, atunci, ce poţi spune despre adevăr în termenii acelei realităţi? Dacă un tânăr e gelos fără să aibă temei, atunci realitatea vieţii lui de cuplu e falsă, dar nu este, prin aceasta, mai puţin reală. Şi ce va alege tânărul: adevărul sau realitatea? De regulă, el va merge în continuare pe drumul geloziei sale, va miza pe ce-i spune realitatea lui psihologică. Realul încorporează, adeseori, un ax mincinos, minciuna, altfel spus, este scheletul acelei realităţi. Şi, atunci, ce este adevărul? E greu de spus cine este întâi: teoria sau realitatea, adică lumea.

Cu fiecare teorie avem acces la o lume cel puţin aşa cum ar putea fi, dacă nu cumva chiar aşa cum este ea. Teoria, orice teorie, este locul în care se lămuresc, până la un prag, categoriile constitutive ale spiritului social. Nu ştim dacă acele categorii se lămuresc prin teoria aceea precum se lămureşte aurul în foc, adică până la pragul adevărului. Pe de altă parte, spiritul social este constitutiv fiecărui om în parte, oricare i-ar fi ocupaţia şi poziţia sau vârsta. Ceea ce înseamnă că fiecare ins este un „ştiinţific”, adică îşi face din explicarea lumii lui o profesiune secundă. Este, cum ar Citește mai mult…