Arhiva
Ortodoxie sau globalism. Sfinţii închisorilor sau reţelele neokominterniste
Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertăţii noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma de curând un reputat istoric. Marii domnitori sau eroii noştri sunt supuşi unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă unor reţele care ţintesc des-fiinţarea reperelor noastre fundamentale, a celor care ştiu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează şi trecutul. Uitaţi-vă numai la uriaşul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea şi falsificarea gravă a sensurilor şi simbolurilor autentice ale rezistenţei româneşti anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenţi ai reţelelor Kominternului, condamnă regimul comunist din România, încercând să acopere crimele fizice şi spirituale pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român. Urmaşii ilegaliştilor comunişti, odraslele ofiţerilor sovietici care au impus comunismul cu tancurile, dizidenţi de operetă, creaţi de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foşti activişti notorii lipsiţi de orice merite profesionale populează diversele comisii pentru condamnarea dictaturii comuniste sau institute pentru studierea crimelor comuniste. Edificator este că nicio personalitate marcantă din lumea foştilor deţinuţi politic sau a luptătorilor cu arma în mână împotriva comunismului nu a fost invitată să facă parte din aceste instituţii suculent subvenţionate de la bugetul de stat.
În ultimul timp, uzurpatorii confiscă până şi locurile sacre ale suferinţei româneşti: închisorile comuniste, în care s-au jertfit şi au mărturisit înaintaşii noştri. Care sunt consecinţele? Extrem de grave. Cercetaţi rapoartele şi studiile acestor piloţi orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, şi veţi vedea cum este tratată rezistenţa creştină a românilor la această experienţă cumplită care a fost comunismul. Vă asigur că nu veţi afla nimic despre experimentul satanic petrecut în închisoarea de la Piteşti asupra studenţilor creştini, care urmărea în final renegarea Mântuitorului de către aceşti tineri. Nu veţi afla nimic despre crezurile şi idealurile studenţilor, militarilor sau ţăranilor care au luptat în munţi, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colţ din pământul românesc care nu-şi plecase capul de bunăvoie în faţa comuniştilor, cu credinţa că jertfa lor le va permite românilor să păşească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. Nu veţi afla nimic despre rezistenţa ţăranească (majoritatea ţăranilor nu înţelegeau că milostenia creştină, această mare virtute creştină, ajunsese o infracţiune). Dar, mai ales, nu veţi afla nimic despre rezistenţa ortodoxă, mucenicia şi sfinţenia mirenilor, preoţilor sau monahilor din temniţele comuniste. De ce nu trebuie să ştim nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creştini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitaţi. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Şi atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că ţelul politicii lor a fost apărarea credinţei creştine. Sfântul închisorilor, aşa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, înainte de moarte mărturisea că nu regretă activitatea sa politică, dar că regretă că nu a purtat toată viaţa cămaşa lui Hristos. Mântuirea personală şi a neamului românesc a fost ţelul lor. Şi au demonstrat-o cu prisosinţă Părinţii Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Liviu Brânzaş, dar şi mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprişan şi atâţia alţii. Nemaivorbind că alţii, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deşi nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzaţi de legionarism. Şi sunt din nou condamnaţi. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmaşii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forţă. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc şi în Biserică.
Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existenţa lui Dumnezeu. „Şi dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conştiinţă. Acolo, în temniţele comuniste a înţeles Părintele că „Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. De atunci şi până azi recomandă tuturor să moară şi să învieze în fiecare zi. Aşa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt cu apa dintr-un ibric. Părintelui Arsenie Boca până şi Securitatea îi recunoştea minunile săvârşite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit din Basarabia ocupată de ruşi, sublinia, de câte ori avea prilejul, atmosfera creştină din detenţie.
Părintele Justin Pârvu crede că Dumnezeu ne pedepseşte pentru că nu recunoaştem jertfa. Pilda acestor mărturisitori trebuie să fie ziditoare de suflet pentru toţi credincioşii români ortodocşi. Punând în lucrare latenţele sufletului românesc ne vom redescoperi misiunea pe care Dumenzeu ne-a încredinţat-o pe acest pământ.
Unul dintre intelectualii înstrăinaţi, care se află la conducerea Institutului Cultural Român, spunea că „fenomenul Piteşti” este o expresie a specificului românesc, făcând referire la satanica reeducare din această închisoare. Unul dintre supravieţuitorii miraculoşi ai Piteştiului, blândul şi smeritul meşter popular Nicolae Purcărea, îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care erau bătuţi într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l perceapă, fiind întrebaţi de Ţurcanu, şeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câţiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului, care ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiţii” nu se curăţaseră de „putregaiul” credinţei în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism şi de mărturisitorii creştini, „elitiştii” noştri, educaţi în cadrul Grupului pentru Dialog social sau a Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvinţel. Şi ar mai trebui subliniat un fapt. De câte ori vorbesc despre universul concentraţionar românesc, încearcă să şocheze cu tot felul de scene „hard”, dar aproape niciodată nu fac referinţă la faptele de înălţime creştină. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înfiinţarea GDS, într-una din cărţile sale, scria despre nedreptăţile pe care le-au făcut activiştii comunişti filosofului Petre Ţuţea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau comuniştii pe cei care se opuneau instaurării regimului comunist în România. În opinia noastră, aceşti intelectuali de carton au ca miză ascunderea vinovăţiilor reale ale celor care au declanşat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinţei, culturii şi civilizaţiei româneşti.
Doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniţă grea, îmi povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reţinut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăţa pe activişti cum să călărească nişte cai nărăvaşi. „Mai întâi îi înfometaţi, apoi îi obosiţi, şi când vor cădea în genunchi, îi veţi călări cum doriţi”, îi învăţa Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile Domnului au vrut să ne lepădăm de credinţă, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu ştie când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22). Tot Părintele spune că lumea întreagă a devenit un Piteşti uriaş. În închisoarea Piteşti, generaţia de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii şi Învierii lui Hristos au întrecut imaginaţia umană. Tinerii au fost obligaţi să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le raţiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, şcoala românească era „un instrument de pervertire a educaţiei”, patria reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului şi ai comunismului sunt aceiaşi, atacul nu se mai face în mod violent, făţiş, ci prin forme subtile, soft. Ţinta este sufletul omului, dezlipirea lui de cer. Alexandre de Marenches, fostul şef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”.
Am văzut cum s-au salvat cei din închisorile comuniste: prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste. Să ne întoarcem deci la izvoare, la Sfinţii Părinţi, la creştinismul cosmic al ţăranului român. Să nu căutăm soluţii în exterior, ci în ortodoxia noastră. Etnogeneza noastră coincide cu încreştinarea noastră. Suntem români fiindcă suntem ortodocşi şi suntem ortodocşi fiindcă suntem români. Suntem neam apostolic, deoarece am primit cuvântul Evangheliei de la Apostolii lui Hristos, Andrei şi Filip. Faptul că suntem popor latin ortodox ne conferă unicitate. Nu spunem aceasta din orgoliu, ci cu convingerea că nu ne putem regăsi ca popor decât în ortodoxie. Înstrăinarea de ortodoxie duce la pierderea identităţii noastre. Şi, pentru asta, vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru că la Marea Judecată răspundem atât ca persoane, cât şi ca neam.
Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluţiei franceze, al pozitivismului, al darwinismului şi al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm raţiunii. Cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi, după cum spunea Nichifor Crainic. O raţiune care exclude minunile, tainele, sfinţii, faptul că la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu morţii noştri.
Sfinţii Părinţi spun că cel mai înţelept în răutăţi este diavolul. Dar noi nu ne temem. Un sfânt al închisorilor, Părintele Ioan Iovan, ne îndemna să semnăm hotărârea de a iubi pe Dumnezeu şi neamul românesc mai mult decât însuşi fiinţa noastră, căci asta ne va duce la mântuire.
Florin Palas
Veghea, aprilie 2009
26 decembrie 2017: Cronica eliminării mele de la microfonul postului de radio VOCEA BASARABIEI
Astăzi la emisiunea FORUM de la VOCEA BASARABIEI vom discuta despre Rezistența antisovietică și antibolșevică din Basarabia de la sf. anilor 40–începutul anilor 50 ai secolului trecut, dar și despre aceeași Rezistență (antikaghebistă și antioligarhică) din Basarabia de acum, din zilele noastre zbuciumate de la sf. anului 2017.
Vă aștept la una din ultimele mele emisiuni la Vocea Basarabiei astăzi începând cu ora 19.30.
SUS INIMA, frați români!
Facebook, 26 decembrie 2017, ora 10:36
***
Stimați prieteni și ascultători ai postului de radio VOCEA BASARABIEI, vă anunț că emisiunea FORUM de astăzi cu participarea subsemnatului în calitate de moderator, despre care v-am informat acum o oră și în cadrul căreia urma să discutăm despre Rezistența antisovietică și antibolșevică de la sf. anilor 40–înc. anilor 50 ai secolului trecut, dar și despre Rezistența antikaghebistă și antioligarhică de azi, a fost suspendată.
Mi s-a adus la cunoștință că de azi emisiunea FORUM va avea un alt moderator.
Vă mulțumesc mult pentru bucuria pe care mi-ați oferit-o Dumneavoastră în ultimele aproape opt luni de zile ca ascultători fideli și participanți activi ai frumoaselor discuții de la FORUM.
Le mulțumesc pe această cale și foștilor mei colegi de la VOCEA BASARABIEI pentru conlucrare și osul pus la fapta patriotică de afirmare a identității românești a Basarabiei.
Sfintele Sărbători, în pace, bucurie și unitate frățească!
Doamne ajută!
Facebook, 26 decembrie 2017, ora 12:21
***
Îmi prezint, pe această cale, scuzele mele în fața invitaților mei pentru emisiunea FORUM de la VOCEA BASARABIEI din această săptămână Veronica Boldișor, Petru Hadârcă și Vasile Șoimaru, împreună cu care urma să discutăm despre Rezistența antisovietică și antikaghebistă din Basarabia de la sf. anilor 40 –
începutul anilor 50 ai secolului trecut, precum și despre jertfa martirilor pentru Hristos în perioada regimului comunist Valeriu Gafencu (sfântul închisorilor, basarabeanul nostru de la Sângerei), Andrei Ciurunga (basarabeanul nostru de la Cahul) și Mircea Vulcănescu.
Îi anunț că emisiunea FORUM în varianta moderată de subsemnatul a fost suspendată începând cu ziua de azi.
Vă mulțumesc pentru bunăvoința Dumneavoastră de a fi acceptat să dați curs invitației mele.
Vă doresc să aveți parte în continuare de Sărbători liniștite și pline de bucurii.
La mulți ani!
Doamne ajută!
Facebook, 26 decembrie 2017, ora 14:21
Mircea Vulcănescu – Există o Românie
Există o Românie pe care trebuie s-o regăsim cu orice preţ. România românilor. România viziunii româneşti. Ea singură contează.
Sunt însă unii care au pe dracu-n ei. Vor să schimbe. Românul însă, frate cu codrul, le răspunde cu poetul:
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost, aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.
Că, la anumite vremi, plasma biologică, amestecată de „vremi“ se tulbură şi se vrea altfel, asta e legea vieţii ei. Că această „tulburare“ a vieţii poate primejdui spiritul unui neam, care el e imuabil, în sensul că poate da naştere altei naţii, printr-o prefacere internă de structură, că plasma biologică se simte-n chingi de fier când spiritul rasei cade asupra ei copleşitor, până a le face viaţa imposibilă? Se poate. N-ar muri altfel oamenii de un anumit stil.
Dar că singura lege a unui neam e viaţa inşilor, înţeleasă existenţial, adică mecanic şi cantitativ, n-o vor admite niciodată.
Desigur că te minunezi de înfiriparea ei, aşa cum te minunezi de o capodoperă, şi ca-n faţa oricărei contemplări estetice măsurând viaţa spiritului, în timp ce zici cu poetul simţindu-i precaritatea: Şi dacă tremuri pentru el este numai pentru că, fiindu-ti drag aşa cum este, ai sentimentul că s-ar putea să te trezeşti cu aceeaşi plasmă, dar fără el…
Că vor fi 60 de milioane de inşi? Cum mi s-a spus de atâtea ori? S-avem iertare! Noi am spus-o altora totdeauna. Dar le-am mai spus încă ceva. Că, dacă e vorba să fie 60 de milioane, de japonezi, de turci sau de englezi, atuncea, de-ar fi miliarde nouă totuna ne-ar fi.
Să crezi? În ce? În progresul cantitativ al unei plasme amorfe? Nu într-un anumit stil de viaţă? Într-o anumită tablă de valori, unică, a ta, care-ţi fortifică existenţa şi faţă de Dumnezeu şi faţă de vecini, şi fără de care viaţa ta, chiar biruitoare, e numai muşcătura unui câine? Şi singură te scoate din starea de [?].
Să fim serioşi. în definitiv, ori îţi iubeşti neamul, şi atunci înseamnă că-l iubeşti aşa cum e, şi chiar pretinsele lui scăderi sunt criterii maxime de judecată a altora în raport cu ele, sau îl judeci pe el, ca realitate fizică, după criteriile spirituale ale altora, şi atunci, cu toată pretinsa iubire, în realitate nu-l iubeşti, ci îndrăgeşti străinii, aceia asupra al căror drag tot poetul a aruncat înfricoşător blestem.
Iată, de pildă, cu spaima. Nu e adevărat că românul e sperios. Dimpotrivă. Spaima cronicarului, pe care Noica i-o atribuie, e numai o ipoteză. După ce-i opune „dorul inimei“, cronicarul încheie: „Biruit-au gîndul”.
Experienţa milenară l-a învăţat că „ce e val ca valul trece“, sau că „apa trece, pietrele rămân“, şi de ce[l ce face] tovărăşie cu dracu se-ndeamnă uneori să treacă puntea.
Din ceea ce istoria a lăsat viu în el, românul ştie însă că ispita schimbării e bucuria nebunilor şi, de aceea, în faţa celor în călduri, a Prometeilor care vor să forţeze destinul, el cheamă Juhul lui Anteu, duhul izvoarelor şi al rădăcinilor, prin care forma veşnică renaşte esenţa ei cu fiecare val de floare omenească.
Îi tot dăm cu istoria. Să laşi istoria. Să facă istoria. Să faci istorie? Ce-i aia, în definitiv, istoria? Mă supără folosirea unor vocabule pline de subînţelesuri, dar ale căror înţelesuri nu fac faţă unei discuţii lucide.
Să faci şi să contempli. Totul vine de aci. Dacă dai primatul faptei, te arde mâncărimea ei. Şi, pentru că fapta e oarbă, când nu începi prin a şti ce-ai făcut, făptuirea fandează în absurd sau aleargă după imitaţii iluzorii.
România nu e o ceată de avocaţi şi de istorici. România e un amestec de ingineri şi de secături. Ingineri sunt toţi cei ce luptă după valori pieritoare, secături toţi cei ce luptă după valori nepieritoare!
Îmi ceri să cred? Să cred în ce? În ce nu ştii nici dumneata, în amorful în care te vânzoleşti veleitar şi steril? Eu nu am nevoie să cred în neamul meu. Eu ştiu sau nu ştiu.
Problema nu e: ce trebuie să fac? Ci: sunt sau nu sunt în adevărul lui?
Dacă eşti în acest adevăr, dacă eşti cum se cade să fii, atunci lupta nu poate avea alt sens decât atât să împiedici irosirea a ceea ce e şi, prin faptul că este, are preţ. Conservare, deci, şi nicidecum revoluţie şi răsturnare.
Asta şi numai asta este: a fi român!
Vecinic nu eşti decât când te-nchipui Dumnezeu, tu însuţi. Cum să fii vecinic, când te simţi făptura lui? Şi chiar dacă simţul nimicniciei [tale] nu e pentru că nu eşti, ci pentru – nu eşti vecinic, aşa cum te vezi ca făptură a lui: în îndurare * în slavă.
Sigur că, mai presus de toate, trebuie să fim cu minte, nu „cuminţi“, cum scrie Noica. De ce n-am fi?
Mircea Vulcănescu, ” Opere I – Către fiinţa spiritualităţii româneşti”, Ed. Fundaţia Naţională pt. Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005, pg. 952-956
Via: manastirea.petru-voda.ro
Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război
Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului. O țară care și-a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.
FOTO: Mircea Vulcănescu, frumos și elegant, în tinerețe
Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional. Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.
„Statul sunt eu!”
Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.
Iată ce spune Mareșalul într-o ședință de Consiliu din 1941: „Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.” . Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareșalul!”
Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:
„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, miam atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”
Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.
Iată care erau principiile colaborării industriale:
1.„Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”
2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”
3. „Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”
4. „Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”
5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”
Iată și principiile colaborării economice:
1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”
2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr- o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”
3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”
4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”
5. „Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”
Tot Germania a fost scoasă datoare
Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăția” cu URSS.
Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimenta-trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.
În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.
Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.
Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat față de 1938. Acesteia i s-a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.
„Să nu ne răzbunați!”
Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.
Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 și 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniștilor, și cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.
Cu câțiva ani în urmă, același Rege îl decora pe Vulcănescu.
FOTO: Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita: o dragoste care a supraviețuit morții filosofului
Devine deținutul K9320 de la Aiud, „Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jivala care îi va fi fatală. Prietenul și colegul său de celulă John Halmaghi povestește în 1977, în revista „Discursul contemporan” de la Paris:
„A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.
«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieții mele și în felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți…»”.
Se îmbolnăvește de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcărești și este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunați!”
Cum a fost pregătit Momentul Ardeal
În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să-și răscumpere creanțe din străinătate și să-și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.
„Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, arată Vulcănescu în fața instanței.
Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.
Într-un raport realizat Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu -, se arată: „Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”
Însuși Hitler i-a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”
În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”
Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:
„Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”
În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.
„Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n-au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”
Adrian Pătruşcă
Sursa: evz.ro
Mircea Vulcănescu, despre „misiunea esențială a școlii”
„V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.
Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii,când voiau să le ocupe.Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiselev îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.
E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!
De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.
Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.
Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.
„Înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american”
Ştiu că o ideologie cu care suntem acum în luptă şi care nu e fără influenţe piezişe asupra sistemului nostru de educaţie ar voi să asigure – prin şcoală – omului fericirea de aici, afirmând că orice altă poziţie e mincinoasă şi urmăreşte aservirea omului de către om prin „înşelăciunea speranţelor lumii viitoare”.
Totul trebuie organizat pentru viaţa de aici.
Unii din cei care au trecut Nistrul [adică la sovietici, n.red.] au rămas chiar impresionaţi de caracterul serios şi practic în care învăţământul altora e organizat pentru asigurarea fericirii în viaţa de aici.
Şi un vânt prădalnic bate la încheieturile învăţământului nostru de stat, în sensul prefacerii lui în învăţământ exclusiv practic.
Dacă această tendinţă cuprinde în ea ceva just, în măsura în care un învăţământ abstract, lipsit de contact cu viaţa, e un învăţământ fără folos, tendinţa de a face din orice învăţământ un învăţământ profesional este o adâncă primejdie, contra căreia trebuie să dăm alarma.
Acei însă care, trecând Nistrul, au căutat să desluşească mai adânc chipul omului care stă sub această potrivită îndeletnicire, au rămas înfioraţi de vacuitatea completă a reacţiei umane, de lipsa omului lăuntric, pe care scriitorii contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizaţiei americane.
Nu suntem aci în alt război decât în acela pe care-l ducem de zeci de ani împotriva vedeniei acesteia a lumii, în care produsele fierăriei au statuificat pe faur.
Iar înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frăţii de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate şi prefăcută în robot.
Trebuie deci să distingem între învăţământul „utilitarist” şi învăţământul de misiune.
Şi, chiar dacă şcoala s-ar strădui în viitor să dea copiilor numai pregătire profesională, profesorii ar trebui să se crucifice pentru a depăşi această orientare.
„Educaţia nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă”
Sunteţi profesoare de învăţământ teoretic, şi de învăţământ teoretic de femei. Scopul acestuia, chiar dacă ar fi, în ultimă analiză, să pregătească profesioniste, obiectivul lui este să plăsmuiască chipuri de femei, adică fiinţe umane.
Se poate ca o societate de furnici, sau de termite asexuate, să fie, din punctul de vedere al perfecţiei organizării, superioare alcătuirii sociale omeneşti, unde năzuinţe rămân neîmplinite, unde omul suferă şi se străduieşte. (Sunt chiar savanţi care spun că până la urmă o să ne mănânce furnicile, care – ele – vor moşteni pământul.)
Ceea ce trebuie însă să ştim, cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit.
Şi daca suferinţa şi durerea sunt preţul pe care omul îl plăteşte pentru a-şi răscumpăra chipul, educaţia nu poate fi întemeiata pe o asemenea fugă din faţa durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă şi conştientă a condiţiunii noastre de oameni.
În ce măsură reuşeşte societatea de la Răsărit să evite omului suferinţa şi durerea – pentru care nu-l pregăteşte – o dovedesc faptele înseşi. Nu. Condiţia unei educaţii româneşti nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă.
Fiice ale unui neam, în ale cărui condiţii de existenţă şade nestatornicia împrejurărilor – cu excepţia unor scurte răstimpuri, care falsifică perspectivele adevărate –, fetele noastre trebuiesc crescute aşa încât să facă faţă durerii. Nu în nesimţire şi în nepreţuirea inimii. Ci cu acea inimă de foc care topeşte piatra şi cu acea superioară vedenie contemplativă a rostului lor transmundan, care fac pe poet să-şi sfârşească alcătuirea feţei lui din vis, pe care-a împodobit-o cu toate frumuseţile pământului, deşi e sortită strivirii prin bucatele pământului, când ajunge la suflet, prin vorbele: „Şi drept suflet ţi-aş fi pus / Sabia cu vârfu-n sus”.
„Vrem omul bun de ceva, adică omul de misiune”
Idealul fericirii e de obicei legat cu idealul de educaţie „personalist” [adică individualist, egoist, în care omul este rupt de comuniunea interpersonală, n.red.] şi idealul de educaţie „utilitarist” cu idealul etic al misiunii.
Noi răsturnăm poziţiile.
Ci părăsind idealul „personalist”, care ar voi ca educaţia să facă oameni pentru sine şi pentru fericirea lor şi constatând că acest ideal dă în realitate monştri, inadaptabili stărilor de azi, în care societatea cheamă pe individ şi tinde să-l absoarbă, şi că idealul omenesc de azi e acela al omului de misiune, stăruim să însemnăm ceea ce ni se pare totuşi că–l deosebeşte pe acesta de specialist şi de educaţia menită să-l formeze.
Deosebirea e aceasta, şi asupra ei insist. Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii.
Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea lor înşişi, ci să fie buni de ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o anume direcţie a existenţei.
Dar nu pentru ca să-şi tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-şi facă, prin ea, datoria de oameni.
Firele sunt trase de capete şi ţesătura răsturnată.
Dincolo [în Occident, n.red.], „omul personal”, cu egoismul lui pe gheţarii înţelegerii; dincoace [în Comunism, n.red.], robotul, specialistul fără suflet, omul funcţiei, unealta.
Şi nu vrem nici una, nici alta. Ci omul bun de ceva, adică omul de misiune, care mai întâi e om, dar care, pentru că e om, nu stă degeaba, nu caută numai de ale sale, împlineşte o funcţie. Funcţiune variată, care la femeie merge de la rolul intim, casnic, de mamă şi soţie, la cel de inspiratoare, sau de sare a pământului care pune în relief valorile create, şi până la cel al unei misiuni sociale instituţionalizate de funcţionară, profesoară, doctoriţă, artistă, scriitoare sau femeie de ştiinţă.
În acest sens, ce are de dat şcoala copiilor mei?
1. Să le înlesnească dezvoltarea unei minţi sănătoase într-un trup sănătos;
2. Să le deprindă treptat cu problemele pe care le pune omului viaţa.
Deci, nu un mediu izolat, artificial, de seră, ci un mediu care să le redea, în anume limite, însăşi atmosfera vieţii. Au aci ce nu au în familie. Şcoala e un mediu în carecopiii se cresc unii pe alţii, îşi pun unii altora problemele vieţii.
„Decăderea femeii din rolul de stăpână a casei în cel de roabă a stupului”
Trebuie şcoala să pregătească fetele pentru viaţa de familie ori pentru viaţa profesională?
Nietzsche, care nu era un prieten al femeii, a numit feminismul acesta, masculinizator, cel mai mare efort de urâţire a femeii de-a lungul timpurilor. Totuşi în istoria modernă au intervenit fapte care impun oarecum femeii o asemenea profesionalizare.
Cel dintâi este numărul femeilor, care în mediile orăşeneşti depăşeşte pe [cel] al bărbaţilor. E o constatare de ordin demografic. Reacţia? Femeia caută, de nevoie, lăturalnic, ce nu află în cămin.
Educaţia sovietică şi educaţia americană tind către acest tip de formaţie feminină. Tind spre el, pentru că felul de viaţă socială respectivă face femeia să trăiască singură, separată de bărbat, şi ca întâlnirea ei cu bărbatul să fie întâmplătoare. E aci o servitute pe care o impune femeii condiţia specială a vieţii de fabrică şi de cetate comercială.
Cu toate că acest tip de viaţă feminină este înfăţişat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului şi-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la acelaşi gen de robie ca şi bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei.
În acest tip de societate, femeia nu poate vedea de copii, silită fiind să stea toată ziua-n uzină. Copiii sunt trecuţi la leagăn. Masa se ia în cantine. Convieţuirea se reduce la ceasurile de odihnă şi la petrecerea sărbătorilor. Uzura muncii împiedică femeia să se consacre menajului său.
Este însă inutil să protestăm. Profesionalizarea femeii, chiar dacă am socoti-o neprielnică dezvoltării femeii, este un lucru câştigat, asupra căruia nu se va reveni curând.
„Femeia să nu-şi piardă feminitatea”
Ţinta educaţiei femeii intelectuale tinde către abilitarea ei într-unul din următoarele rosturi:
Misiunile moderne ale femeii
I. Definite în raport cu alţii
A. în cămin:
1. soţie
2. mamă
B. Sau, în afară:
1. inspiratoare, sau
2. sare a pământului – punând în valoare creaţiile altora
C. Ori într-o activitate profesională definită:
1. funcţionară
2. profesoară
3. doctoriţă (arhitectă)
4. devotată misiunilor de ajutorare socială; ori
II. Creatoare, definită în raport cu sine
1. femeie de ştiinţă
2. artistă
3. scriitoare
Dacă deci este greu de prevăzut că se va putea reveni în totul la tipul de viaţă oriental, al femeii stăpână a casei, al femeii gospodine, soţie şi mamă de familie, e deci de pretins ca femeia să nu-şi piardă feminitatea.
Problema aceasta – dacă educaţia fetelor trebuie să tindă spre profesie ori spre cămin – mi se pare depăşită. Mi se pare depăşită în sensul că, oricare i-ar fi soluţia, ea nu alterează răspunsul pe care trebuie să-l dăm cu privire la idealul educaţiei feminine.
Pentru că totuşi problema se pune, să aruncăm o privire asupra ei. În toate cazurile, femeia trebuie formată pentru a trăi pentru altul. În idealul educativ al omului de misiune şi bărbatul e sortit să trăiască pentru alţii.
Există totuşi o deosebire mare între bărbat şi femeie, sub raportul acestei trăiri pentru altul. Normal, bărbatul munceşte pentru altul pe un plan impersonal. Activitatea lui e orientată spre idei, spre abstracţii, care intenţionează pe alţii. Femeia e orientată spre alţii concret. […] Într-o viziune concretă, putem spune că omul se defineşte prin gândul şi lucrul său, femeia prin fiinţele sale. Orientarea ei se îndreaptă spre alţii concret. Ca soţie, ca mamă, ca inspiratoare, ca mijlocitoare a circulaţiei valorilor, femeia este îndreptată spre fiinţele concrete.
De aceea, profesionalizarea femeii este o deformare a ei, femeia nu se realizează în profesie decât suferind în condiţia ei de femeie şi, de multe ori, cu alterarea profilului ei feminin.
Femeia este orientată spre altul concret, ea se complace nu în intenţionarea semenului prin opera de cultură, ci în contactul sufletesc direct, actual şi intuitiv cu alţii.
Ceea ce mi se pare caracteristic şi vrednic de reţinut pentru rezolvarea problemei noastre este constatarea acestei neautonomii funciare a femeii.
În opoziţie cu idealul „personalist” [individualist] şi cu idealul specializării profesionale, idealul existenţei misionare reprezintă o relativă feminizare a idealului de om în genere, o deschidere a lui înspre alţii, care prezintă un analog a ceea ce constituie esenţialul sufletului feminin.
Misiunea esenţială a şcolii nu e să transmită cunoştinţe, ci să transmită un anumitchip de om de la o generaţie la alta. Colectivitatea în slujba căreia stă şcoala e naţiunea. Rolul şcoalei secundare este să pregătească formarea elitelor acestei societăţi. Nu conducere politică exercită neapărat elitele, ci influenţe spirituale. Cei care întreţin atmosfera de viaţă în jurul valorilor fac de asemeni parte din elite. Elite de categoria celor care valorifică fiinţele de sine în genere; deci, de categoria acelora care, într-o anumită epocă, poartă, faţă de semeni, chipul adevărat al omului.”
Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la «Criterion» (Editura Humanitas, 2003)
Articol publicat în numărul 69 (Octombrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.
Via: irinamonica.wordpress.com
„Mă plimbam prin celula strâmtă și friguroasă când, deodată, a țâșnit din mine cântecul” Mărturisitori – Traian Popescu
Într-un imaginar talger al suferinţei, fostul deţinut politic Traian Popescu a pus mai mult decât poate duce o viaţă de om: 16 ani de închisoare, anchete şi bătăi fără număr. Pe celălalt talger, într-un incredibil echilibru, acelaşi Traian Popescu va aşeza duios îndârjit cele 20 de piese muzicale compuse la Aiud, cantate şi oratorii prezentate după ’90 pe scenele filarmonice din Bucureşti şi Galaţi, cu tot fastul cuvenit marilor evenimente muzicale.
Unul dintre puţinii supravieţuitori ai reeducării de la Piteşti – Gherla, aflat în câteva rânduri la un pas de moarte şi chiar de nebunie, Traian Popescu şi-a găsit mântuirea în armonia celestă a sunetelor. Pentru asta a plătit cumplit, cu propria sa tinereţe. E un preţ pe care nu l-a regretat niciodată. Fără suferinţă n-ar fi descoperit muzica, iar fără muzică, viaţa lui ar fi fost lipsită de sens. E cea mai aspră şi mai superbă răzbunare a frumosului asupra mizeriei şi bestialităţii umane. E, în definitiv, o mare lecţie de optimism şi demnitate, pe lângă care trecem adeseori indiferenţi şi cu o amăgitoare grijă a zilei de mâine.
Între trădători şi sfinţi nu e decât un pas
Ne imaginăm închisoarea în fel şi chip. Rareori atingem fibra ascunsă a adevărului. În locul viului punem propriile noastre proiecţii, mici şi scuzabile prejudecăţi. E ca şi cum ţi-ai propune să trăieşti foamea, sătul fiind. În 16 ani de recluziune, Traian Popescu a avut timp să se gândească la toate. Aproape nimic nu seamănă cu ceea ce ar putea gândi unul sau altul. Puşcăria modifica totul: simţuri, senzaţii, percepţii. Devii atent, mereu la pândă. Un mecanism cu resorturile întinse la maximum. Totul se schimbă – viaţa, lumina, durerea. Imaginea despre sine, în primul rând.
„Am fost arestat în 1948”, îşi aminteşte Traian Popescu. „Terminasem Politehnica şi tocmai trebuia să-mi susţin ultimele proiecte. Eram tânăr şi mă simţeam în stare să mă iau de piept cu lumea întreagă. Câţiva ani mai târziu, în „57, la Jilava, m-a abordat un student, spunându-mi cu cel mai profund respect: „Nene Traian”. În clipa aceea, am încremenit. Brusc, mi-am dat seama că îmbătrânisem, că cei mai frumoşi ani din viaţa mea se scurseseră nevăzut, ca apa într-un pământ arid şi lacom. Mi-am revenit cu greu şi atunci mi-am jurat să fiu tânăr toată viaţa, să fiu contemporan cu vremurile mele, ca într-o răzbunare abstractă, lipsită de obiect. Şi acum, când am 76 de ani, refuz încăpăţânat să pronunţ banala propoziţie: „Pe vremea mea”. Vremea mea este astăzi. Acum şi aici. Viaţa merge înainte dimpreună cu mine. Nimeni nu stă pe loc – în închisoare, mai ales. Abia acolo te cunoşti cu adevărat. Omul e foarte adaptabil. E fragil şi tare în acelaşi timp. Te miri şi tu de ce eşti în stare. Şi în bine, şi în rău. E un păcat cumplit să judeci pe altul. Ce ştii tu despre viaţă, despre suferinţă, despre limite? În închisoare, cumulările lente duc la salturi de neimaginat. Prin adunare, adâncul fiecăruia se modifică. E un punct de fierbere pe care, dacă îl atingi, eşti pierdut. Abia în puşcărie îţi dai seama că între trădători şi sfinţi nu e decât un singur pas despărţitor. Nimeni nu ştie când va ceda, nici măcar anchetatorii. În „56, după un an şi şapte luni de anchetă, de bătăi crâncene cu ţeava de locomotivă, care mi-a zdrobit un picior, nu am mai rezistat şi am recunoscut o întreagă poveste dementă, cu un cifru şi mai mulţi spioni englezi. Şi acum îmi reproşez. De ce nu am fost în stare să rezist? De ce nu am murit, în loc să fac jocul unor fiinţe abjecte? Nimeni nu a reuşit să mă umilească aşa cum am făcut-o eu. În viaţă, ca şi în celulă, trebuie să fii singurul tău judecător. De ceilalţi are grijă Dumnezeu. La Piteşti şi Gherla, în „demascări” au murit şi s-au sinucis 30 de colegi de suferinţă. E un păcat cumplit să-ţi iei viaţa, dar nu judec pe nimeni. Puteam fi şi eu în aceeaşi situaţie. De altfel, cunoşteam prea bine disperarea. Nemairezistând anchetei, am cedat, încercând să-mi iau viaţa în celulă de la Interne. Mi-am tăiat venele şi am luat 80 de pastile de Hidrazida. Doar Dumnezeu m-a salvat. Avea alte planuri cu mine.”
Fericitul martir Mircea Vulcănescu: Dupa toate cate s-au pierdut – Colind
Colind sarac,
suflet sarac.
Sa pot, m-as fi facut colac.
Si-n miez de nuca as fi vrut sa ma
prefac,
dar n-am putut,
caci nu-i pe plac.
Colind sarac,
Suflet sarac.
Si totusi n-am putut sa tac
ci iti trimet un gand,
flamand,
ca dorul unui vechi pastor,
colindator,
ce sta veghind
si asteptand,
sa vada cerul coborand.
Colind sarac,
Suflet sarac.
Colind al sufletului meu
eşti gol de sârg, de drag eşti greu;
gol cum e bunul Dumnezeu
născut în staul, printre oi,
nu în palate, ci-n nevoi,
ca să ne fie nouă Frate
şi să ne scoată din nevoi
şi din păcate.
Colind sărac,
suflet sărac.
Prunc de o zi
Domn nefăcut
S-a întrupat Cel Nevăzut
şi din Fecioară S-a născut.
Din slavă plină, din tărie,
ni S-a născut în sărăcie,
Sol coborât din vecinicie,
Vis împlinit,
Hristos în cuie răstignit,
în ieslea rece ne-nvelit,
un bou suflând
îngeri în jurul Lui veghind,
păstori cântând,
amurg pe cerul ruginit…
şi… «trei crai de la răsărit»
ce «spre stea au călătorit»…
Colind sărac,
suflet sărac.
Vin la-nchinat
Şi, dar din sufletul curat
I-au adus aur, să domnească,
Smirnă ca să tămăduiască,
Tămâie, ca să-nvioreze,
Rugă, ca să se-nduioşeze.
Tot ce-nfloreşte, să rodească.
Tot ce-i pierdut, să se-mplinească
Ce este strâmb, să se-ndrepteze.
Săracii să se-ndestuleze.
Furtuna să se liniştească.
Duşmanul să se biruiască.
Toată ispita să-nceteze.
Doar bucuria să cuteze.
Şi robi suntem, ca şi regi,
să ne găsim din nou întregi
prin Taina Lui de căpătâi
în slava noastră cea dintâi.
Colind sărac,
suflet sărac.
O stea azi ni s-a arătat.
E steaua lor? E steaua cui?
A tuturor? A nimănui?
Argat, fecior de împărat,
e steaua Lui…
I-al nostru! Atât L-am aşteptat
şi-L aşteptăm neîncetat
în fiecare an odată
să se nască
să ne pască
şi să ne mântuiască
pe noi, — robii Lui
pierduţi hai hui —
ce-I ducem lipsa greu, când nu-I
că de răsare câte-o stea
pornim grămadă după ea.
Iar de-L găsim,
Îl răstignim,
în cruci,
pe la răscruci.
Sursa: Război întru Cuvânt
70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)
Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.Nae Ionescu
Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.
Constantin NOICA
Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940
DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)
Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay
Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.
Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.
În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.
Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.
Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.
Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.
Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.
Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).
În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.
La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu Citește mai mult…
Cine l-a ucis pe Nae Ionescu? Petre Tutea si Petre Pandrea evoca pista otravirii profesorului nationalist de catre agentii lui Carol al II-lea si ai nefastei Elena Lupescu
Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci si mai tarziu, efectul unui asasinat. Unul care nu putea porni decat din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea (in foto cu amanta sa, Elena Lupescu). Au circulat trei versiuni.
1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi. Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.
2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.
3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea. (Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)
Petre Tutea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capat vietii lui Nae Ionescu. Inca un element socratic in biografia sa. Iata cum se reflecta vestea mortii lui Nae Ionescu in jurnalul Regelui Carol al II-lea: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”.
“Ralierea” de care pomeneste regele in jurnal ar fi fost una in jurul sau a legionarilor internati in lagarele infiintate pentru ei in 1938. Trecuse si Nae Ionescu, dar si Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc. In 1930, anul in care Citește mai mult…
ȘTEFAN SECĂREANU 
Comentarii recente