Archive

Posts Tagged ‘Miron Manega’

Ion ANTONESCU: De ce nu m-am oprit la Nistru

Octombrie 24, 2016 1 comentariu

– Extras din stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri al României, din septembrie 1941 –

 

„Istoria se scrie cu spada! Anul trecut ne-au luat ruşii Bucovina. Noi luptăm acum să rămână Bucovina în stăpânirea Neamului Românesc. Dacă n-avem aliaţi puternici, care să aibă unitate de interes, şi aşa o pierdem. Nu putem rezista faţă de aceştia, de la Est. De aceea a trebuit ca, în tot timpul vieţii noastre istorice, să facem o necontenită echilibristică.

Am pierdut ceea ce am pierdut prin politica Regelui Carol al II-lea. Dacă ştiam să ne adaptăm la timp situaţiei politice din Europa, nu pierdeam nimic. Dar nu ne-am adaptat la timp. Noi am făcut sentimentalism în politică, chiar când a fost vorba de apărarea vieţii Neamului Românesc. Am făcut mereu sentimentalism pentru că suntem filofrancezi – şi am pierdut graniţele Neamului Românesc; pentru că am fost filoenglezi – şi am pierdut hotarele ţării noastre! Noi, filofrancezii! Dar nici nu ştie ţăranul ce este aceea. Nu i-a văzut nici în pictură măcar, nici pe francezi, nici pe englezi. Noi trebuie să fim filoromâni şi să ştim cum să ne putem apăra graniţele. 

În circumstanţele internaţionale de azi, pe ce ne puteam sprijini situaţia noastră? Pe germani. Nu ne sprijinim pe Germania, suntem sfârtecaţi. Dacă o făceam la timp, scăpam Statul Românesc. Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Sau să fi făcut cum spun unii: să fi aşteptat, că ne-ar fi dat-o, la pace, englezii? Puteam să stau cu braţele încrucişate, când germanii se băteau cu ruşii şi să aştept ca să ni se dea Basarabia de către englezi? Şi dacă am fi pornit la luptă, fără Germania nu ne puteam lua Basarabia.

Bravura soldatului român? Priceperea generalului Antonescu? Sunt mofturi. Putea să fie generalul Antonescu de un miliard de ori mai priceput şi soldatul român de un miliard de ori mai brav: Basarabia şi Bucovina nu le luam de la ruşi. Şi după ce le-am luat, cu ajutorul Armatei Germane, puteam să mă opresc la Nistru? Puteam eu să spun, ca şi doi ţărani, care pun ce au împreună ca să-şi are locul şi după ce unul şi-a arat, să spună celuilalt: Eu nu te mai ajut, fiindcă mi-am făcut treaba mea…?

Dar aceasta n-o fac nici doi ţărani. Şi atunci cum mi se poate pretinde să fac eu aceasta, pe plan militar? Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi Poporul Român, pe veci. Ar fi o dezonoare pentru noi, să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi… 

Vedeţi în ce stare de decadenţă se găseşte conducerea acestui Stat, dacă se găsesc între conducători oameni cu o astfel de mentalitate, care ne cer să lăsăm pe nemţi să se bată şi noi să aşteptăm de la englezi Basarabia şi Bucovina. Se înşeală cine crede ca ne-ar fi dat cineva Basarabia şi Bucovina, dacă nu ne-am fi bătut pentru ele cu ruşii. Ba poate că atunci ne-ar fi intors foaia şi ne-ar fi spus că am făcut o rea politică, pentru că nu ne-am bătut.”

Extras din „Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri, Guvernarea Ion Antonescu, Vol. IV, (iulie – septembrie 1941)”, publicat de Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2000

Sursă: Revista ART-EMIS

Via: Certitudinea

Mihai EMINESCU: Învăţământul democratic

Iunie 1, 2013 1 comentariu

 

Lumea asta ar mai trece ea daca toate păsurile şi toate nenorocirile ţi s-ar întîmpla încai sans phrase. Daca ţi se-ntîmplă fericirea de-a muri, ea e unită cu neplăcerea că unuia din pretinşii amici îi va veni mîncărime de limbă şi-ţi va ţinea la căpătîi un discurs cît toate zilele; daca te loveşte vreo nenorocire, părerile de rău ale cunoscuţilor, după cari în genere se ascunde părerea de bine, îţi mai îngreuiează încă sarcina vieţii.

Nu a fost lipsit de isteţie muritorul acela care, pentru întîia dată, a observat că soarta nu este numai rea, ci şi răutăcioasă: că ea n-aduce numai suferinţe, ci te ironizează totdeodată într-un chip oarecare pe cînd ţi le dă. Astfel, s-a constatat de cătră chiar organele guvernului că învăţămîntul merge foarte rău. Numărul celora cari, în anul acesta, au fost în stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit să revoce o măsură asupra corigenţilor de teamă de-a nu depopula clasele superioare; în patru ani de guvernare roşie s-au închis peste nouă sute de şcoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplînge ignoranţa deplină a personalului didactic, de vreme ce există, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu ştiu scrie correct. Şi, cu toate acestea d. Haşdeu, d. Vasile Boerescu, avînd a ţinea discursurile funebre ale unui învăţămînt în asemenea condiţii, a găsit că minunate progrese am făcut, că grozav ne-am luminat.

Ba mai mult încă. Românul găseşte că mari sînt progresele făcute în învăţămîntul public în epoca de regenerare în care am intrat la 1848. Învăţămîntul, pe atunci privilegiul cîtorva, astăzi este la dispoziţiunea oricui în oraşe şi, în cîtva, răspîndit şi în sate. Se-nţelege. Şcoalele rurale înfiinţate de bătrînul Grigore Ghica din Ţara Românească erau pe atunci privilegiul cîtorva. Foaia “Învăţătorul satului”, care a început a ieşi la octomvrie 1843, redijată de Petru Poenaru în colaborare cu Aristia şi alţii, foaie care se ocupă numai cu şcoala sătească şi e mult mai bine scrisă decît gazetele de azi, se datoreşte epocei de regenerare de la 1848 încoace. Nu ne-am mira daca cele dintîi şcoale româneşti, datorite Mariei Teresiei şi lui Iosif II, s-ar atribui asemenea fericitei inspiraţiuni a d-lui C.A. Rosetti şi daca ni s-ar spune că Şincai, Petru Maior şi Lazăr a început cariera lor prin a fi ciraci la redacţia Românului, asemenea d-lor Carada şi Costinescu.

Citește mai mult…

Mihai EMINESCU: DOINA. Titu Maiorescu, primul cenzor al simbolului central al românismului

Ianuarie 18, 2013 Lasă un comentariu

 

Eminescu Gunoaiele societatii

 

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier *
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorïle!
* Titu Maiorescu a fost primul cenzor al lui Eminescu. Prima ediţie a volumului POESII, apărută în 1883, a fost editată şi tipărită la iniţiativa şi cu contribuţia lui Titu Maiorescu, dar fără consimţământul autorului. Pe lângă faptul că Eminescu n-a fost consultat în selecţia propriilor poezii, el a fost şi cenzurat, în sensul cel mai strict al cuvântului. Versul “Şi cum vin cu drum de fier” lipseşte, în această primă ediţie, şi nu întâmplător. Ardelean prudent, Titu Maiorescu a considerat că “drumul de fier” ar putea fi considerat o nepotrivită aluzie la afacerea Strousberg, prin care consorţiul german păgubise statul român la un nivel chiar mai grav decât a făcut-o Behtel în zilele noastre. Cu precizarea că la Stousberg era vorba de concesionarea reţelei de căi ferate.  Din cauza scandalului iscat de “ţeapa” Strousberg, Carol I fusese pe punctul de a abdica. Eminescu ştia toate dedesubturile afacerii, inclusiv faptul că Maiorescu fusese avocatul consorţiului Strousberg împotriva statului român. Iată de ce nu-i plăcea lui Maiorescu expresia “ drum de fier”. (Miron Manega)

 

După http://www.certitudinea.ro

 

RAPORT NAZIST DESPRE ROMÂNIA. Multe erori, multe observaţii corecte, dar şi un plan de colonizare, aplicat abia astăzi

Martie 19, 2012 Lasă un comentariu

 

Textul de mai jos este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui.

Raportul nazist despre România are multe erori, dar şi multe observaţii corecte. „Spaţiul colonial”, de care vorbeşte, „care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare”, era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova). Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români. Cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Sub această rezervă, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile scrise în raport sunt de o halucinantă actualitate, pentru că este exact viitorul pe care ni-l preconizează Uniunea Europeană: „o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă”. De ce? Pentru că, mai scrie în raport, „există destul capital în Reich, care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat, să fie orientat către România”. (Miron Manega)

 

Citește mai mult…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (X). Miliţa, jefuită şi în timpul vieţii, şi postum

Noiembrie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

„Mâinile Miliţei erau mici, delicate, fine şi în continuă mişcare – îşi continuă Adrian Costea evocarea. Ochii ei albaştri, cu schimbătoare reflexe de oţel, petrol şi turcoaz, purtau o privire uneori mirată, alteori neîncrezătoare sau, nu rareori, transparentă pur şi simplu. Alteori ochii ei trădau o melancolie de necuprins, cu profunzimea unei fântâni infinite. Era mică de statură, fragilă, cu părul alb şi adesea în dezordine. Extrem de schimbătoare, putea fi uimitor de modestă, familiară şi caldă, pentru a deveni brusc directă, sarcastică, ironică, violentă, tragică şi agresivă. Alteori căpăta statura unui Goliat, prin atitudinea ei voit înţeleaptă. Fineţea şi delicateţea sa mă înduioşau adesea, iar sinceritatea ei m-a făcut de foarte multe ori să plâng. Din spatele biroului de la mezanin, mă fixa cu o privire de oţel şi, cu ochii întredeschişi, trimitea spre mine valuri de ordine, comenzi, sfaturi, critici şi amintiri, totul într-un amalgam care putea să dureze câteva ore. Am cunoscut, însă, şi o privire de multe ori mirată şi naivă, dar şi neîcrezătoare. În afară de privire, un lucru care mă lua întotdeauna prin surprindere, era râsul ei inegalabil, instantaneu, fulgerător, ironic, dar şi de o indefinibilă tandreţe. Am surprins-o de nenumarate ori trecând prin momente de mare tristeţe, mai ales atunci când, cu o lupă, se uita la ultimele scrisori şi fotografii, care o legau de un trecut ce părea să fie foarte îndepărtat”.

  

Citește mai mult…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IX). Miliţa, leliţa…

Noiembrie 14, 2011 Lasă un comentariu

 

Se prea poate ca maniera oarecum brutală de a prezenta personajul Brâncuşi să fie taxată drept iconoclasm (ceea ce s-a şi întâmplat) şi să-mi atragă unele ostilităţi. Consider însă că Brâncuşi trebuie iubit în cunoştinţă de cauză. Faptul că a strivit-o realmente, cu personalitatea lui, pe Miliţa Petraşcu poate fi judecată, în perspectivă obişnuită, ca o mare cruzime. În realitate, coliziunea dintre personalităţile lor era o luptă între doi uriaşi, în care cel mai puternic a ieşit învingător. Nu prea putem cuprinde şi înţelege această luptă în toate datele ei, pentru că o judecăm cu măsura dimensiunilor noastre. Şederea îndelungată a Miliţei lângă Brâncuşi n-a făcut decât să confirme şi să întărească celebrele cuvinte ale acestuia, atunci când l-a părăsit pe Rodin: „La umbra copacilor mari nu creşte nimic”.

Pe de altă parte, muşamalizarea „petelor” lui Constantin Brâncuşi denunţă neputinţa noastră de a-l accepta aşa cum a fost şi condiţionează valoarea operei sale de o morală comună pe care-l obligăm, postum, s-o respecte. Îl obligăm pe cel mai mare sculptor modern al lumii să fi fost perfect ca însăşi esenţa zborului. Îl înghesuim cu forţa într-un mulaj care nu este tiparul lui, ci al nostru. Sau, vorba lui Adrian Costea: „Vitrina în care l-am pus pe Brâncuşi este, de fapt, o oglindă. Şi ce poţi vedea într-o oglindă”. Pe scurt, „Sfântul din Montparnasse” a fost un artist uriaş, dar n-a fost un om perfect.

Citește mai mult…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita

Noiembrie 9, 2011 Lasă un comentariu

 

Am lăsat la sfârşit această relaţie a genialului sculptor – care, cronologic, s-ar fi plasat în perioada scandalului cu „Prinţesa X” şi a relaţiei cu Eileen Lane – , pentru că ea reprezintă un caz special şi aproape în totalitate necunoscut. Se ştie că Brâncuşi i-a fost maestru, că ar fi influenţat-o în creaţie, că ar fi inspirat-o în realizarea anumitor lucrări etc., dar nimic concret.

În realitate Brâncuşi a fost, pentru Miliţa Petraşcu, ţinta unei pasiuni devastatoare, o mare neîmplinire şi o frustrare pe care a dus-o cu ea în mormânt. Brâncuşi n-a răspuns cu iubire unei mari iubiri, pentru el Miliţa a fost una dintre femeile care i-au « alimentat » creaţia. Miliţa Petraşcu a apucat să relateze anumite detalii ale acestei poveşti lui Adrian Costea, în perioada în care acesta i-a fost elev. Dar ce putea o femeie în vârstă să-i povestească unui copil? Atât cât a putut spune aruncă însă o altă lumină asupra personalităţii atât de nedrept uitate a uneia dintre cele mai mari artiste plastice ale acestei ţări.

S-a născut în Chişinău, la 31 decembrie 1892, într-o familie suficient de înstărită cât să-i dea o educaţie pretenţioasă. Ştia la perfecţie rusa, germana şi franceza. Pe mama ei o chema Varvara Ojoga (nume de fată Gheleţki), iar pe tată Nikolai Nikolaevici Nedov. Bunicul după mamă era preot şi avea o legătură de rudenie cu Bogdan Petriceicu Haşdeu. Şi-a început studiile în Rusia, la Academia de Arte din Moscova. Prima ei îndrumătoare a fost Natalia Goncearcova, una dintre personalităţile artei ruseşti din această perioadă. În 1908, la vîrsta de 16 ani, Miliţa se afla în Crimeea, într-un anturaj de tineri rebeli, printre care şi un oarecare Pierre Curie, cel care o va face femeie şi, foarte curând, soţia sa. S-au mutat amândoi la Petrograd, pentru a urma cursurile Universităţii de Litere şi Filosofie Bestujev, dar aici mariajul lor s-a frânt.

Citește mai mult…