Arhiva
Pe când vom fi și noi ca polonezii?!
Cei care se consideră lideri politici de orientare națională, românească, unionistă (spuneți-le cum vreți) dar sunt incapabili a se uni între ei de dragul idealului nostru de reîntregire a teritoriilor românești înstrăinate și consolidării segmentul unionist basarabean nu sunt lideri politici!
Sunt aventurieri sau profitori sau unelte politice care parazitează pe ideea națională.
De ce de atâția ani de zile acest fenomen regretabil persistă și chiar ia proporții?
Pentru că această generație de politicieni nu-L au în inima și gândul lor de afirmare națională pe Hristos!
Nu putem să atingem idealul nostru românesc suprem fără Credința nestrămutată în Dumnezeu și în Veșnicia Neamului Românesc!
A te considera român și unionist doar cu lozinca, fără Hristos în față, înseamnă a rămâne victimă a unor grupări pretins unioniste sau a rămâne un membru banal al unor partide neomarxiste (culmea, în Basarabia acestea își spun toate de dreapta!), sau, cum spunea Mihai Eminescu, înseamnă a fi „cosmopolit, socialist, republican universal” şi orice îți trece în minte, dar numai român nu!
Ați văzut ce fac polonezii?
Au imprimate pe frigiderele lor harta Poloniei pe care scrie doar „Blogoslaw Ojczyznie” (Patrie Binecuvântată)!
Iată ce înseamnă patriotismul lor curat și firesc!
Puterea lor constă în unitatea în jurul Credinței și Dragostei față de Patria lor, Polonia!
Pe când vom fi și noi ca polonezii?!
Să avem un An Nou Românesc!
Este datoria mea de român să nu votez cu Johannis!
A fost de ajuns să afirm deschis că nu voi vota cu Johannis și mi-ați și sărit la beregată stigmatizându-mă pe loc că sunt pesedist!
Păi, ce fel de democrație promovați voi dacă nu-mi respectați punctul meu de vedere?
Cu atât mai mult cu cât nu am îndemnat pe nimeni să voteze cu un candidat sau altul!
Nu vi se pare că, stigmatizându-mă, doar auzindu-mi opinia exprimată din toată inima mea, manifestați semne clare ale vechii și odioasei dictaturi bolșevice?
Trebuie să vă dezamăgesc și să vă mărturisesc, repetat și cu mai multă certitudine, că nu vreau să votez cu Johannis pentru că anume Johannis, pe care voi îl adorați orbește și de dragul căruia unii, am înțeles, sunt gata chiar să mă linșeze, a manifestat în anii cât s-a aflat la Cotroceni ticuri de dictator bolșevic!
Nu a dat foc la biserici și nici nu i-a închis pe români la Aiud sau la Târgu Ocna pentru credința lor nestrămutată în Mântutorul Isus Hristos și în veșnicia Neamului Românesc! Nu!
A făcut același lucru, dar cu mănuși și mai perfid decât ne-am fi putut închipui: a scuipat în sufletele a patru milioane de români numindu-i „fanatici religioși” doar pentru că au cerut prin vot, la Referendumul Familiei, să fie păstrată familia tradițională compusă din soț și soție!
Ei, uite, pentru asta, eu, de aici din Basarabia, nu am cum să-l votez pe Johannis pentru cea mai înaltă demnitate, cea de Președinte al României!
Unul care batjocorește credința ortodoxă, a mea și a părinților mei, și a Neamului meu, nu merită, nu trebuie să fie admis ca președinte!
Nu este doar dreptul meu, este datoria mea de român să procedez astfel!
Vă rog să mă iertați!
Ce treabă are un Iohannis cu Neamul Românesc?
Deținutul politic Ion Moraru: „Eu nu sunt de acord cu Dughin!”
Aflu cu tristețe de plecarea la Domnul, la vârsta de 90 de ani, a fostului deținut politic Ion Moraru din s. Mândâc, Drochia, cel care, de la vârsta de 17 ani, s-a opus regimului sovietic de ocupație având următorul crez:
„Cred în bunul Dumnezeu şi în veşnicia Neamului Românesc, urăsc de moarte minciuna ruso-bolşevică şi voi lupta până la moarte împotriva ei”.
Ion Moraru a fost, alături de Vasile Țurcanu și Petre Lungu, fondator al organizației antisovietice „Sabia Dreptății”.
Cu sediul în Liceul Pedagogic (fost Liceul „Ion Creangă”) din Bălți, acest grup de rezistență armată antisovietică a fost activ în oraș în timpul perioadei staliniste.
Grupul „Sabia Dreptății” a fost descoperit de NKVD în 1950, iar membrii săi arestați.
A fost judecat și condamnat în conformitate cu art. 58.10-11 și art. 33 ale Codului penal al URSS, fiind declarat „dușman al poporului, deosebit de periculos social”, stabilindu-i-se, după ispășirea pedepsei, exilarea pe un termen de 10 ani în regiuni îndepărtate ale URSS.
Timp de un an, Ion Moraru a fost întemnițat în același lagăr din Ekibastuz ca și Aleksandr Soljenițin.
A scris și publicat volumele „Pustiirea” (2005), „Treptele infernului” (2007) și „Fata cu miros de busuioc” (2011).
Este decorat cu Ordinul Republicii de către Președintele interimar al RM Mihai Ghimpu.
A fost ales președinte de onoare al PPCD.
În ultimii ani de viață, Ion Moraru s-a detașat de fostul lider al PPCD, I. Roșca, care a trădat organizația, dovedindu-se a fi unealtă a serviciilor rusești și promotor înverșunat al neokaghebismului dughinist!
Iată ce îi declara, în 2015, fostul deținut și disident politic colegului nostru Vlad Cubreacov:
„Credința ortodoxă este profanată de acest Dughin. Acolo unde încep vărsările de sânge și violența se termină creștinismul. Mă doare foarte mult cum au putut Dughin și eurasianismul lui să-l prelucreze pe Iura [Roșca]. Citește, când ai timp, sfârșitul capitolului 11 din Cartea prorocului Daniel, acolo unde se spune despre Regele Nordului. Eu cred că este vorba despre Regatul Mokșa, care se va prăbuși. Iar despre ce face Iura cu acest Dughin, primesc întrebări de la multă lume: „Domnule Moraru, l-ai susținut altădată și iată ce face Iura!”. Da, l-am susținut, dar nu în lucruri ca acestea! Eu nu sunt de acord cu Dughin! Sunt cutremurat de ceea ce face Iura! Vlad, să știi că eu nu respir cu doi plămâni diferiți! La vârsta mea eu am același crez cu care am pornit la drum la 17 ani: credința creștină ortodoxă, limba română și același neam românesc”.
Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace cu drepții!
Avem nevoie de un grup parlamentar unionist!
VOM IZBÂNDI PRIN CREDINȚA ÎN DUMNEZEU ȘI ÎNCREDEREA ÎN VIGOAREA NEAMULUI ROMÂNESC
Câteva dintre principiile pe care trebuie să le urmeze un membru al Frontului Popular
– Măsoară cu multă chibzuință vorbele celui care îți caută prietenia pentru a te abate din cale.
– Gândește-te bine dacă nu ai în față un adversar trimis că te ia cu momeli sau pe un trimis al adversarului care îi face jocul în mod inconștient.
– Nu te lăsa pradă vorbelor dulci, lingușelilor și laudelor, nici copleșit de admirație sau daruri. Curmă orice încercare a cuiva de a te corupe. Un adevărat patriot știe să-și subordoneze interesul personal interesului colectiv.
– Dușmanul tău cel mai periculos este trufia, autoadmirația și lipsa de modestie. Nu te lăsa moleșit de această aromă îmbătătoare. Ea te poate măcina până la surparea temeliilor interioare ale caracterului.Înăbușă cu hotărâre viermele egoismului din tine.
– Nu te lăsa moleșit de șarpele îndoielii. Dușmanul, când vrea să te înfrângă, mai întâi îți strecoară în suflet îndoiala, neîncrederea în propriile puteri, în forța organizației, în virtutea și în vigoarea Neamului Românesc. Dacă a reușit să-ți clatine credința, pe jumătate deja ești învins.
– Nu uita niciodată că forța noastră este în unitate. Numai uniți putem învinge. Cei care vor să ne strivească, mai întâi încearcă să ne distrugă prin atacuri deschise, violente, folosind toate metodele de intimidare și prigoană, tot aparatul represiv și propagandistic. Văzând însă că amenințarea nu mai prinde,că ne-am lecuit de frică, ei caută să momească pe unii dintre noi, luându-i cu măguleli și laude. Cei care se pomenesc în mrejele lor sunt cea mai bună unealtă pentru dezbinarea noastră. Deci, dacă au văzut că nu ne pot călca cu tăvălugul, caută să ne scindeze din interior.
– Nu bârfi și nu lăsa să fie bârfiți colegii tăi, apără-ți onoarea și apără onoarea fraților tăi de luptă.
– Calitățile și neajunsurile, meritele și greșelile tale sau ale colegului tău nu le discuta cu oricine.Aceste discuții se țin doar în interiorul organizației. Cel care s-a distins, va fi menționat de organizație,cel care a greșit, va fi corectat de colegi. Să fim intransigenți și principiali față de noi înșine și față de colegi. Simțul onoarei și al corectitudinii nu ne îngăduie să procedăm altfel. Numai în așa fel ne vom bucura de respectul celor din jur.
– Nu pierde curajul dacă lucrurile merg mai prost decât ai vrea. Caută să le îndrepți. S-ar putea întâmpla ca lucrurile să se schimbe lent, sufocant de lent pentru unii. Dar nu și pentru toți. Abia acum, când am căpătat o experiență de luptă politică, când până și înfrângerile ne-au călit și ne-au deschis o înțelegere mai dreaptă a lucrurilor, avem șansa să închegăm o mișcare politică viguroasă și unitară, pregătită să parcurgă drumul o dată ales până la capăt. Doar efortul personal și continuu ne poate aduce victoria. Noi, cei care am gustat amarul pierderilor și al trădărilor, nu putem sta cu mâinile în sân așteptând că totul se va rezolva de la sine.
– Fortificați de credința în Dumnezeu și de încrederea în vigoarea Neamului Românesc, vom înainta pas cu pas, neabătut, prin munca zilnică și sacrificiu neafișat, fără a aștepta recunoștință și laude, spre ținta supremă.
Documentul integral a fost adoptat de Comitetul Executiv al Frontului Popular Creștin Democrat la 1 mai 1993 în Chișinău.
(Anti)reformă pentru eliminarea indezirabililor regimului PD-ist
A trebuit să se încheie mascarada electorală banditească ca să fiu anunțat azi dimineață de conducerea Agenției de Stat pentru Proprietatea Intelectuală, unde exercit funcția de specialist redactor, că persoana mea nu se mai regăsește în noua structură a acestei instituții în urma unei reforme diabolice pusă la cale de Guvernul Filip și reformatorii din PD-ul lui Plahotniuc.
Adică, mai pe scurt, sunt disponibilizat.
Trăiesc acum exact clipele din 30 aprilie 1994, când, după venirea în forță la putere a agrarienilor în frunte cu Lucinschi și Diacov, am fost dat afară de la postul național de radio, acolo unde lucrasem în calitate de redactor și crainic timp de peste 11 ani, în urma difuzării la microfon a unei știri despre o întâlnire secretă dintre președintele de atunci M. Snegur și separatistul de la Tiraspol I. Smirnov în unul din restaurantele de pe malul Nistrului.
În același timp, actuala șefă a AGEPI, L. Bolocan, a ținut cu tot dinadinsul să-și reangajeze în noua structură a instituției două surori, un cumnat și încă o duzină de verișoare, cumătri și finuțe, majoritatea dintre ei neavând nici în clin nici în mânecă cu ceea ce se cheamă proprietatea intelectuală și nefiind în stare a lega în limba română barem două fraze corecte, dar fiind trimise, pe post de promotori ai instituției, în desele deplasări bine plătite peste hotare.
Cam aceasta a fost și a rămas să fie și după alegerile de ieri mentalitatea celor care constituie actuala și viitoarea putere din RM.
Bineînțeles, nu sunt înfricoșat de cele întâmplate azi.
După splendida acțiune de românism pe care am realizat-o cu cahulenii mei, m-am întărit în ideea că putem schimba fața Basarabiei doar prin continuarea demersului nostru ferm de înlăturare a egoismului și abuzului administrativ, moștenit din regimul bolșevic ateu, și de afirmare neîncetată și profundă a credinței în Mântuitorul Nostru Iisus Hristos și în trăinicia Neamului Românesc Biruitor!
Doamne, ajută!
25 februarie 2019
Celor care mă întreabă despre accidentul de mașină cu Dodon…
Celor care insistă să le spun ce cred despre accidentul de mașină cu Dodon…
Trebuie să ne rugăm în continuare, neîncetat și din toată inima, ca Dumnezeu să aibă în grija Sa poporul român…
Cel ce neagă, urăște și hulește Neamul Românesc din care face parte, îL neagă, îL urăște și-L hulește pe Dumnezeu…
Ortodoxie sau globalism. Sfinţii închisorilor sau reţelele neokominterniste
Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertăţii noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma de curând un reputat istoric. Marii domnitori sau eroii noştri sunt supuşi unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă unor reţele care ţintesc des-fiinţarea reperelor noastre fundamentale, a celor care ştiu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează şi trecutul. Uitaţi-vă numai la uriaşul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea şi falsificarea gravă a sensurilor şi simbolurilor autentice ale rezistenţei româneşti anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenţi ai reţelelor Kominternului, condamnă regimul comunist din România, încercând să acopere crimele fizice şi spirituale pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român. Urmaşii ilegaliştilor comunişti, odraslele ofiţerilor sovietici care au impus comunismul cu tancurile, dizidenţi de operetă, creaţi de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foşti activişti notorii lipsiţi de orice merite profesionale populează diversele comisii pentru condamnarea dictaturii comuniste sau institute pentru studierea crimelor comuniste. Edificator este că nicio personalitate marcantă din lumea foştilor deţinuţi politic sau a luptătorilor cu arma în mână împotriva comunismului nu a fost invitată să facă parte din aceste instituţii suculent subvenţionate de la bugetul de stat.
În ultimul timp, uzurpatorii confiscă până şi locurile sacre ale suferinţei româneşti: închisorile comuniste, în care s-au jertfit şi au mărturisit înaintaşii noştri. Care sunt consecinţele? Extrem de grave. Cercetaţi rapoartele şi studiile acestor piloţi orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, şi veţi vedea cum este tratată rezistenţa creştină a românilor la această experienţă cumplită care a fost comunismul. Vă asigur că nu veţi afla nimic despre experimentul satanic petrecut în închisoarea de la Piteşti asupra studenţilor creştini, care urmărea în final renegarea Mântuitorului de către aceşti tineri. Nu veţi afla nimic despre crezurile şi idealurile studenţilor, militarilor sau ţăranilor care au luptat în munţi, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colţ din pământul românesc care nu-şi plecase capul de bunăvoie în faţa comuniştilor, cu credinţa că jertfa lor le va permite românilor să păşească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. Nu veţi afla nimic despre rezistenţa ţăranească (majoritatea ţăranilor nu înţelegeau că milostenia creştină, această mare virtute creştină, ajunsese o infracţiune). Dar, mai ales, nu veţi afla nimic despre rezistenţa ortodoxă, mucenicia şi sfinţenia mirenilor, preoţilor sau monahilor din temniţele comuniste. De ce nu trebuie să ştim nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creştini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitaţi. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Şi atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că ţelul politicii lor a fost apărarea credinţei creştine. Sfântul închisorilor, aşa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, înainte de moarte mărturisea că nu regretă activitatea sa politică, dar că regretă că nu a purtat toată viaţa cămaşa lui Hristos. Mântuirea personală şi a neamului românesc a fost ţelul lor. Şi au demonstrat-o cu prisosinţă Părinţii Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Liviu Brânzaş, dar şi mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprişan şi atâţia alţii. Nemaivorbind că alţii, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deşi nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzaţi de legionarism. Şi sunt din nou condamnaţi. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmaşii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forţă. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc şi în Biserică.
Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existenţa lui Dumnezeu. „Şi dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conştiinţă. Acolo, în temniţele comuniste a înţeles Părintele că „Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. De atunci şi până azi recomandă tuturor să moară şi să învieze în fiecare zi. Aşa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt cu apa dintr-un ibric. Părintelui Arsenie Boca până şi Securitatea îi recunoştea minunile săvârşite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit din Basarabia ocupată de ruşi, sublinia, de câte ori avea prilejul, atmosfera creştină din detenţie.
Părintele Justin Pârvu crede că Dumnezeu ne pedepseşte pentru că nu recunoaştem jertfa. Pilda acestor mărturisitori trebuie să fie ziditoare de suflet pentru toţi credincioşii români ortodocşi. Punând în lucrare latenţele sufletului românesc ne vom redescoperi misiunea pe care Dumenzeu ne-a încredinţat-o pe acest pământ.
Unul dintre intelectualii înstrăinaţi, care se află la conducerea Institutului Cultural Român, spunea că „fenomenul Piteşti” este o expresie a specificului românesc, făcând referire la satanica reeducare din această închisoare. Unul dintre supravieţuitorii miraculoşi ai Piteştiului, blândul şi smeritul meşter popular Nicolae Purcărea, îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care erau bătuţi într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l perceapă, fiind întrebaţi de Ţurcanu, şeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câţiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului, care ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiţii” nu se curăţaseră de „putregaiul” credinţei în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism şi de mărturisitorii creştini, „elitiştii” noştri, educaţi în cadrul Grupului pentru Dialog social sau a Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvinţel. Şi ar mai trebui subliniat un fapt. De câte ori vorbesc despre universul concentraţionar românesc, încearcă să şocheze cu tot felul de scene „hard”, dar aproape niciodată nu fac referinţă la faptele de înălţime creştină. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înfiinţarea GDS, într-una din cărţile sale, scria despre nedreptăţile pe care le-au făcut activiştii comunişti filosofului Petre Ţuţea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau comuniştii pe cei care se opuneau instaurării regimului comunist în România. În opinia noastră, aceşti intelectuali de carton au ca miză ascunderea vinovăţiilor reale ale celor care au declanşat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinţei, culturii şi civilizaţiei româneşti.
Doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniţă grea, îmi povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reţinut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăţa pe activişti cum să călărească nişte cai nărăvaşi. „Mai întâi îi înfometaţi, apoi îi obosiţi, şi când vor cădea în genunchi, îi veţi călări cum doriţi”, îi învăţa Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile Domnului au vrut să ne lepădăm de credinţă, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu ştie când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22). Tot Părintele spune că lumea întreagă a devenit un Piteşti uriaş. În închisoarea Piteşti, generaţia de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii şi Învierii lui Hristos au întrecut imaginaţia umană. Tinerii au fost obligaţi să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le raţiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, şcoala românească era „un instrument de pervertire a educaţiei”, patria reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului şi ai comunismului sunt aceiaşi, atacul nu se mai face în mod violent, făţiş, ci prin forme subtile, soft. Ţinta este sufletul omului, dezlipirea lui de cer. Alexandre de Marenches, fostul şef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”.
Am văzut cum s-au salvat cei din închisorile comuniste: prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste. Să ne întoarcem deci la izvoare, la Sfinţii Părinţi, la creştinismul cosmic al ţăranului român. Să nu căutăm soluţii în exterior, ci în ortodoxia noastră. Etnogeneza noastră coincide cu încreştinarea noastră. Suntem români fiindcă suntem ortodocşi şi suntem ortodocşi fiindcă suntem români. Suntem neam apostolic, deoarece am primit cuvântul Evangheliei de la Apostolii lui Hristos, Andrei şi Filip. Faptul că suntem popor latin ortodox ne conferă unicitate. Nu spunem aceasta din orgoliu, ci cu convingerea că nu ne putem regăsi ca popor decât în ortodoxie. Înstrăinarea de ortodoxie duce la pierderea identităţii noastre. Şi, pentru asta, vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru că la Marea Judecată răspundem atât ca persoane, cât şi ca neam.
Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluţiei franceze, al pozitivismului, al darwinismului şi al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm raţiunii. Cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi, după cum spunea Nichifor Crainic. O raţiune care exclude minunile, tainele, sfinţii, faptul că la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu morţii noştri.
Sfinţii Părinţi spun că cel mai înţelept în răutăţi este diavolul. Dar noi nu ne temem. Un sfânt al închisorilor, Părintele Ioan Iovan, ne îndemna să semnăm hotărârea de a iubi pe Dumnezeu şi neamul românesc mai mult decât însuşi fiinţa noastră, căci asta ne va duce la mântuire.
Florin Palas
Veghea, aprilie 2009
Nicolae Iorga, „apostolul” Marii Uniri
Nicolae Iorga la Cernauti. Congresul Ligii Culturale, 20 mai 1935
Anul Centenar continuă să ne pună în lumină chipuri luminoase din istoria noastră națională, care prin cuvânt și faptă au luptat pentru împlinirea dezideratului de secole, Unirea. Astăzi ne vom opri asupra uriașei personalități a istoriei și culturii române, Nicolae Iorga, deoarece într-o zi de 5 iunie a anului 1871, în binecuvântatul ținut al Botoșanilor, venea pe lume cel care prin prodigioasa sa activitate pe tărâm academic, dar și politic a menținut conștiința trează a poporului în lupta pentru libertate, dreptate, independență și unitate românească.
Este cu anevoie ca în câteva rânduri să așterni pe hârtie o viață atât de complexă ca a lui Iorga. De aceea, materialul de față nu se vrea a fi o banală schiță biografică, ci mai cu seamă o evidențiere a rolului uriaș pe care l-a avut Nicolae Iorga în lupta pentru înfăptuirea României Mari. Multe și numeroase au fost acțiunile sale puse în slujba Unirii, optând să meargă chiar pe front, nu cu arma în mână, ci ca voluntar, fiind corespondent de război. Este adevărat că nu a simțit fiorul morții atât de aproape precum zecile de mii de bravi oșteni, care s-au adăugat la temelia țării, pentru ca România să fie un stat mare și demn. Dar totuși prin misiunea pe care și-a asumat-o pe front, prin paginile mobilizatoare aduse în tranșee și citite de miile de soldați în puținele și presantele clipe de răgaz, academicianul Iorga a uzitat de o „armă” poate mai puternică decât cele convenționale: cea a cuvântului rostit cu simț de răspundere, cu patriotism, cu neclintita convingere că e dator să vorbească, să scrie, pregătindu-i pe frații români pentru marea jertfă din timpul Războiului de întregire, care a făcut posibilă Unirea.
„Scrisul domnului Iorga, menit pentru sufletul românesc de pretutindenea”
Prin scrierile sale Iorga a fost „apostolul” care a pregătit poporul pentru momentul 1918. Doar dacă-i vom parcurge cartea autobiografică, O viață de om, așa cum a fost, vom remarca că genialul român și-a confundat însăși existența cu împlinirea aspirației către unire din bătrâne veleaturi a poporului român. Anul Marii Uniri l-a găsit pe înflăcăratul patriot Iorga militând prin numeroase conferințe şi luări de poziție pentru victoria poporului român în lupta de reîntregire națională, justificând atitudinea sa pro-unionistă prin lucrări istorice cu privire la apartenența Transilvaniei la România. Cât adevăr avea Ion Agârbiceanu când afirma: „Scrisul domnului Iorga era menit pentru sufletul românesc de pretutindenea. Nu voi greși de voi spune că prin scrisul lui Iorga se deștepta mai întâi mândria noastră națională”. Atât de mult şi-a dorit unitatea națională, încât şi-a făcut din aceasta un deziderat într-un moment special al vieții sale. Apropiații povesteau că în timpul săvârșirii slujbei cununiei cu Ecaterina Bogdan, oficiată la Șcheii Brașovului, de unde era soția, în Biserica Sfântul Nicolae, când preotul le punea cununiile, Nicolae Iorga a strâns-o de mână pe Catinca, șoptindu-i: „De acum voi lupta toată viața pentru Unirea Transilvaniei cu România”.
În vasta-i operă istorică, Nicolae Iorga a lămurit și a dovedit științific originile neamului nostru, statornicia, continuitatea, unitatea politico-statală, bazată pe identitatea etno-demografică și culturală, fiind preocupat în toată existența sa de ideea unității naționale. Pentru popularizarea cât mai energică a ideilor sale naționale a înființat chiar o publicație numită Neamul Românesc, o revistă bisăptămânală, iar în timpul războiului, chiar cotidiană, difuzată și printre ostașii români din teatrele de război de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Mesaje de susținere, de îmbărbătare, de asumare a jertfei pentru binele neamului erau constante ale respectivei foi editate și tipărite de Iorga.
În 1908, la Vălenii de Munte, Iorga a întemeiat o veritabilă școală de patriotism, având drept „cursanți” frați de-un sânge din toate teritoriile locuite de români. Profesorul patriot și-a instruit bine învățăceii. Dovada de netăgăduit o constituie miile de scrisori care i-au fost trimise de militarii aflaţi în tranşeele Primului Război Mondial, foşti participanţi la cursurile de la Vălenii de Munte, ori cititori ai scrierilor sale. Tot din această mișcare de redeșteptare națională au făcut parte numeroasele congrese și întruniri organizate de Iorga în toată țara, dar și acțiuni patriotice privind ctitorirea unor statui cu figurile emblematice din trecutul nostru. Prezența lui Iorga în multe mănăstiri, unde a cercetat documente vechi, a inițiat o serie de slujbe de pomenire sau comemorări ca la Neamț, Putna, Dealu, întregea mișcarea de emancipare a poporului român, adăugând elementul definitoriu acesteia: spiritualitatea.
În ziua de 15 august 1916, atunci când a sunat clopotul de mobilizare pentru Războiul de Reîntregire, se crease o atmosferă pe care nimeni nu o va fi zugrăvit mai bine decât următoarele cuvinte ale lui Nicolae Iorga: „A sosit un ceas pe care-l așteptăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit… A sosit ceasul în care cerem și noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri mai fericite au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta, dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu ne da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre”. De la tribuna Parlamentului țării Iorga îndemna: „În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că «vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât».”
Mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru acest neprețuit dar făcut neamului românesc în persoana lui Nicolae Iorga, să-L rugăm să ridice din popor asemenea bărbați de stat, iubitori ai credinței și ai valorilor naționale, pentru ca într-adevăr „să fim iarăși ce am fost, și încă mai mult decât atât”.
Ion Antonescu: Cred în învierea Neamului Românesc!
București, ROMÂNIA. Generalul Ion Antonescu la scurt timp după numirea sa în calitate de șef alk Statului Român (septembrie 1940):
”Cred şi mărturisesc Învierea lui Christos. Cred în învierea Neamului Românesc!”
”Am dorit şi am visat, am luptat şi am îndurat, am fost bârfit şi am fost lovit, fiindcă am vrut să pun în mâinile tale vânjoase, cea mai bună armă; în sufletul tău cinstit, cea mai înflăcărată credinţă; în inima ta curată, cel mai viforos avânt; pe corpul tău trudit, cea mai simplă dar nepătată haină; în credinţa ta nelimitată în destinele neamului, cele mai înflăcărate aripi; în privirea ta scrutătoare şi caldă, cea mai vie dintre icoane: Patria.”
”Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.”
”Vreau ordine. Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată, care aduce cu ea ordinea şi siguranţa, şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.”
”Scump popor român: sunt mândru că m-am născut şi am trăit într-o naţiune cu o îndoită ascendenţă imperială şi cu un trecut de două ori milenar.”
”Sunt onorat că am putut să lupt în patru războaie pentru onoarea ta, scump popor, pentru drepturile tale şi pentru libertăţile tale.”
(ION ANTONESCU)
ROMANIA, arhive istorice https://www.facebook.com/ArhiveIstorice/
Părintele Dumitru Stăniloae: Neamul românesc a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu
„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”
(Părintele Dumitru Stăniloae)
ANTONESCU, ALTFEL (IV). Profesorul Gh. Buzatu prezinta pentru Ziaristi Online un document al Trupelor Romane pe Frontul de Est scos din Arhivele Speciale ale Moscovei
Este indiscutabil că, în raport cu rezultatele remarcabile ale istoriografiei contemporane, nu mai este cazul să insistăm asupra războiului României, alături Germania şi aliaţii ei, împotriva URSS declanşat la 22 iunie 1941. Atunci, generalul Ion Antonescu a intervenit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, străvechi ţinuturi româneşti care, la 28 iunie – 3 iulie 1940, fuseseră ocupate, sub ameninţarea forţei, de către forţele militare ale lui I. V. Stalin, acesta beneficiind nemijlocit de asistenţa Reichului lui Adolf Hitler şi de slăbiciunea sau indiferenţa Puterilor Occidentale. Nu se poate pune în discuţie, aşadar, că la un război s-a răspuns cu un altul, al URSS în contra României şi viceversa, ci, obligatoriu, ca urmare a agresiunii neprovocate a lui Stalin, trupele române, aflate sub comanda lui Antonescu, au pornit acţiunea pentru alungarea cotropitorului din Răsărit şi pentru lichidarea pericolului comunist. Aceste obiective nu s-au împlinit, dimpotrivă, România, fiind în eşec, a fost ocupată integral de Armata Roşie (1944-1958), decăzută la nivelul de stat satelit şi pe deplin comunizată de învingătorii de la Kremlin. Ceea ce nu poate avea drept consecinţă ignorarea faptelor de eroism ale trupelor române după 22 iunie 1941, toate cuprinse în inegalabila Epopee a Estului …
Ion Antonescu şi Adolf Hitler,
după dezbaterea şi programarea
problemelor Estului (München, 12 iunie 1941)
MIHAI EMINESCU: TESTAMENTUL LUI IOAN OTETELIŞANU
Otetelişenii sunt cunoscuţi ca patrioţi ai Ţărei Româneşti şi de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrân averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurând un Otetelişanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipăreşte repertoriul său, nepretenţios şi cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelişanu.
Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelişanu, reprezentând o rentă de 150 până la 200 de mii de lei noi, rămâne după testament la dispoziţia soţiei sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora — zice testamentul — li se va da învăţătura şi creşterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenţii şi fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza şi va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decât de două sute de galbeni.
D-nii Ioan Cîmpineanu şi Ioan Calinder sunt numiţi prin testament administratorii bunurilor lui Otetelişanu. Ei vor avea a stabili programul de studii al institutului, repartiţia veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administraţie şi să mănţie unitatea de direcţie a fondaţiunei Otetelişanului.
În acest bărbat recunoaştem generaţia trecută a Ţărei Româneşti; binevoitoarea, patriotica generaţie care forma floarea Ţărei Româneşti înainte de 1848. De la anul acesta începând, românii au pierdut simţul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoşilor, instituţii nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real. Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradiţiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufleteşti şi materiale a poporului românesc, oamenii mai vechi s-au dat uitării, încât abia se mai auzea de ei, şi că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmaşi nedemni prin tristul şi ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament.
Fie-i ţărâna uşoară şi amintirea neuitată.
[CURIERUL DE IAŞI, 16 iunie 1876]
Sursa: CERTITUDINEA
INEDIT. Profesorul Ilie Badescu despre Eminescu si triumful realismului oriental. Urgenţa retrosociologiei eminesciene
Ontologia tradiţională, care căuta de-a dreptul “fiinţa, sublimă”, “o existenţă incoruptibilă pentru o fiinţă incoruptibilă”, nu era pe deplin compatibilă cu afirmarea sociologiei realiste. Putea admite cel mult o psihologie a cazurilor exemplare, ceea ce explică de ce nu s-a putut naşte nici psihologia şi nici sociologia sistematică în epocile de mare înflorire a ontologiilor tradiţionale. După ce secolul al XVIII-lea a separat ştiinţele naturii de filosofie, iar veacul, în toată cuprinderea lui, poate fi asimilat unei perioade faste, de naştere a marilor sisteme ale sociologiei şi, deopotrivă, epocii aurorale a psihologiei, antropologiei etc. Noile ştiinţe se vor dezvolta într-o înaintare accelerată, încât perioada de la 1830 la 1920 poate fi socotită, cu adevărat, epoca marilor “clasici” ai sociologiei universale. Lipsită de o filosofie a realului, sociologia a lunecat adeseori spre ideologie, astfel încât mijlocul secolului al XX-lea ne oferă primul tablou de criză a sociologiei provocată de explozia insurecţională a ideologiilor în câmpul acestei ştiinţe. Pe acest fond a revenit necesitatea unei filosofii a realului. Cum vechea ontologie nu putea fi cu nici un chip invocată, singura direcţie asumată a fost una de tipar kantian, o teorie critică a cunoştinţei. Astfel s-a produs insurecţia epistemologiei. Aceasta însă este mai curând expresia prelungită a crizei. Necesitatea unei noi ontologii a revenit încă mai viguroasă. Sociologia americană a căutat răspunsul în NOOLOGIE (interacţionismul simbolic, fenomenologia şi neopragmatismul sunt faţetele acestei tendinţe spre recuperarea, pentru domeniul ştiinţelor omului, a substratului sufletesc al ordinii spirituale a lumii, a structurilor profunde şi a puterii dialogului) şi astfel se petrece curentul de revigorare a sociologiei în America pe fondul crizei sociologiei europene. Renovată pe temeliile noologiei (ale interacţionismului simbolic, pragmatismului şi fenomenologiei, în principal), sociologia americană (în albia pragmatismului s-a născut şi antropologia socială) a preluat o parte din modulaţiile psihologismului slujind astfel deopotrivă procesului de afirmare neaşteptată a unui realism psihosociologic. Filosofia eminesciană asupra unui real care-şi pierde “devenirea abia obţinută”, ori filosofia noichiană a realului precar, furnizează deodată o şansă neaşteptată sociologiei româneşti, antropologiei şi chiar psihologiei. Şansa aceasta a rămas, dincolo de câteva excepţii, o virtualitate din mai multe motive pe care nu le vom examina aici. Ontologia tradiţională, derivând funcţia ontologică din noţiunea “fiinţei perfecte”, trata cu dispreţ realul precar şi astfel diminua şansa afirmării unei sociologii (al cărei obiect este tocmai realul precar). Limita ontologiilor tradiţionale constă în aceea că fixându-şi obiectul în “fiinţa incoruptibilă” (perfectă) nu sesizau predispoziţia spre fiinţă în realul coruptibil, supus degradărilor.
Desfiinţările nu sunt tot una cu ne-fiinţa. Fiinţa este prezentă, în procesele desfiinţărilor, ca pură funcţionalitate, prin aceea că postdetermină realul dacă nu să-şi restabilească axul cel puţin să-şi devoaleze adevărata “direcţie” (“retragerea”, depotanţarea, de-realizarea, recesivităţile, desubstanţializarea) şi “sarcina” (“scăzământul”), care este, în acest caz, una negativă.
În sensul acesta, putem afirma că orice real (inclusiv realul negativ) stă sub fatalitatea prezervării funcţiei ontologice; “nimicul” însuşi, ca “nimicul a ceva anume” (Kant), conservă, în pura lui virtualitate, o funcţie ontologică şi deci o urmă de fiinţă. Ne dăm seama, iată, că metafizica europeană este radical diferită de cea indiană, de pildă. Descoperirea sensului funcţional pentru ideea de fiinţă este meritul fenomenologiei. Noica utilizează această idee în reconstrucţia ontologiei realului. Anticipând oarecum problematica fenomenologiei. Noica utilizează această idee în reconstrucţia fenomenologiei, Eminescu operase şi el cu aceeaşi idee, cu deznodământul tragic de a fi lăsat totul în manuscrise, lipsind astfel cultura română, vreme de 100 de ani, de una dintre viziunile filosofice înnoitoare (la scară europeană) asupra realului.
Nu ne miră că Noica n-a insistat asupra implicaţiilor ontologiei sale, arătând o distanţare care era a vechii ontologii faţă de ştiinţele umanului. Este un caz interesant de contradicţie între orizontul creaţiei şi orizontul ideologiei unui creator. L. Blaga îl prezintă pe Hölderlin ca pe un caz reprezentativ pentru un asemenea conflict. În câmpul operei sale, el îşi crease propriul său orizont estetic (valorile stilistice hölderlin-iene), dar în judecăţile sale “obişnuite” aderă la valorile esteticii schiller-iene, ne spune Blaga. Cazul lui Noica este asemănător. În filosofia sa, el a creat o nouă deschidere pentru Ştiinţele umanului. În judecăţile sale “comune”, însă, interesul pentru “realul precar”, adică pentru existenţa coruptibilă, deci inclusiv faţă de ştiinţele realului precar, este de tot scăzut. Judecăţile acestea transpar în prima parte a “Devenirii întru fiinţă”, unde se ocupă de ontologia tradiţională (“încercare asupra ontologiei tradiţionale”), pentru ca enunţurile să se modifice cu totul în “Tratatul de ontologie” sau în “Şase maladii ale spiritului contemporan”. Implicaţiile noii filosofii a “realului precar” sunt atât de mari şi neaşteptate, încât, în cele din urmă, vor revoluţiona ştiinţele umane. Viziunea lui Eminescu a cuprins desfăşurări de aceeaşi grandoare, care, din nefericire, au rămas încă sub peceţile manuscriselor. Din perspectiva noii filosofii a realului vor trebui regândite raporturile tradiţionale dintre actual şi posibil, dintre devenire şi desfiinţare, dintre catastrofe şi creaţie etc, etc. Abia acum este posibilă o sociologie a catastroficului în istorie (nu în natură), a proceselor de des-fiinţare pe care sociologia şi antropologia tradiţională nu le-au luat în considerare, asimilând tot ceea ce se petrece în real unui înţeles ontologic “pozitiv”, ca şi cum, de pildă, dispariţia vikingilor din istorie, de vreme ce s-a petrecut, ar fi fost un fapt necesar (şi deci indiferent din punct de vedere ontologic). („Tot ce este real e raţional” şi deci „necesar”, zice Hegel de pe o asemenea poziţie, proprie ontologiilor tradiţionale). Manuscrisele lui Eminescu sunt una din excepţiile majore în chestiune. Sociologia lui, cum ne străduim să arătăm în această lucrare, a valorificat din plin noua perspectivă asupra realului (pe care, de altminteri, a şi conceput-o în dimensiunile ei relevante). În această lucrare-eseu noi am încercat doar să provocăm o sensibilizare a cititorilor la problematica noii filosofii a realului inaugurată chiar de Eminescu, în speranţa că tinerii vor fi aceia care vor lua pe umeri sarcina reconstrucţiei domeniului, dăruind culturii europene ceva din prinosul culturii româneşti. Am numit această nouă direcţionare a gândirii asupra realului, descrisă de manuscrisele lui Eminescu, realism oriental.
Pe de altă parte, am năzuit, atât cât m-au ajutat puterile, să provoc o sfioasă sensibilizare asupra rodniciei teoriilor eminesciene în străduinţele de a găsi un răspuns la drama neamului românesc şi, mai general, a popoarelor orientale, după 20 de ani de reforme în numele noii democraţii. Am numit acest demers retrosociologic. Este ca şi cum, de pildă, ai reactiva teoriile lui Durkheim pentru a înţelege criza corporatismului postmodern în genere, criza ordinii postmoderne. Sau, ai încerca să reactivezi teoriile lui Max Weber pentru a cerceta criza spirituală a capitalismului la ceasul mondializării sale sau teoriile lui Marx pentru a explica criza de sfârşit de ciclu a sistemului capitalist mondial. Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu. Ceea ce nu înseamnă că alte unghiuri de privire, precum al lui Pareto, Durkheim, Weber, ori mai încoace, teorii ca cea a lui Wallerstein şi a celor ce-au gândit în orizontul de aplicaţie a paradigmei sale n-ar fi eficient. Niciuna dintre teoriile pe care le cunosc eu nu dovedesc o asemenea lărgime a unghiului de cuprindere a chestiunii precum o arată teoriile eminesciene. Compusul acestor teorii cuprinde totul într-o expunere extraordinară. Puterea teoriilor sale e atât de mare încât aproape nu ai nevoie de reconstrucţie teoretică decât rareori. Fenomenul păturii superpuse are eficacitate epistemologică totală şi tot astfel teoria compensaţiei, teoria semibarbariei, etnopsihometria sa etc. Din nefericire, tânăra generaţie riscă să se afirme într-un mediu de totală necunoaştere a teoriilor eminesciene şi de stranie neîncredere într-una dintre cele mai mari minţi cuprinzătoare de orizonturi de afirmare creatoare a românilor din toate timpurile. Chestiunea este cu atât mai severă cu cât opera lui Eminescu este comprehensibilă împreună cu intervalul care începe de pe la 1860 încheindu-se cam prin 2000-2005, când semnele recesivităţii culturii române în context regional şi european devin tot mai pronunţate. Desigur, secolul acela nu este „omogen”, iar ultima jumătate a intervalului este cu atât mai spectaculoasă cu cât acum românii au creat sub cea mai inumană, mai barbară dintre opresiunile exercitate de un tip de ocupaţie păgână asupra unui neam creştin în istoria Europei (şi poate a lumii). Demersul meu în această retrosociologie este un mod mai aparte de a încerca să conving tinerii (text parţial lipsă)
Generaţiile care vor urma ne vor aduce marele monografist al acestei opere în aşteptarea căruia noi suntem doar mesageri. Pe de altă parte, după ce cu alte lucrări ale mele am încercat să ofer un răspuns bazat pe mari teorii şi viziuni asupra crizei în care se află lumea, am îndrăznit să iniţiez acest demers mai neobişnuit inaugurând în acest sens retrosociologia ca tip de abordare. Faptul că această iniţiativă îl implică pe Eminescu şi opera lui teoretică ţine, precum s-a spus şi mai sus, de particularitatea raportului acestei opere cu realităţile unei societăţi în declin şi deopotrivă de faptul că străduinţa unora de a ţine tinerii departe de Eminescu sub pretextul ticălos al inactualităţii sale este dincolo de orice normă de bun simţ, etalându-se ca cea mai barbară străduinţă de spălare pe creier din câte putem invoca la lumânarea clipei acesteia. De altminteri, contestarea operei teoretice a lui Eminescu face parte dintr-un curent de masivă contestare a culturii române prin marile ei repere, caz, iarăşi unic prin monstruozitatea lui în Europa zilei.
Cu marile cuceriri ale spiritului românesc de pe la 1860 pană prin 1980, cultura română devine una dintre culturile-etalon ale Europei. Când blândul Edgar Papu îşi publica teoria despre protocronismul românesc, o armada bine echipată s-a năpustit asupra lui. De ce? Fiindcă lista de mari creatori români reprimaţi de sistemul de ocupaţie atinsese proporţii monstruoase şi acuzatoare. Examinarea listei celor 8000 de creatori români interzişi de ocupanţii internaţionalei comuniste păgâne, anticreştine, antinaţionale şi deci antieuropene (unii dintre ocupanţii culturii aflându-se în plutonul celor ce vor lupta contra lui E. Papu în 1967) ne arată cine erau opresorii şi ce voiau să şteargă din memoria culturii. Cum să reacţionezi în faţa unui asemenea regim al anticulturii? Într-un singur mod. Prin redescoperirea propriei culturi şi a valorilor pe care lista barbariei (caz unic în Europa) a voit să le şteargă din memoria unuia dintre neamurile creştine ale Europei. Caz de monstruoasă barbarie în plin secol XX.
În rest, tăcere şi virtute. Nici măcar dispreţ, ci o totală ignorare. Viaţa dăruită insului pe întinderea existenţei poporului din care face parte este un dar de preţ şi o clipă miraculoasă. Sa facem în aşa fel încât „să nu se lepede / clipa cea repede / ce ni s-a dat”.
„Nu vă pierdeţi vremea cu lucruri neroditoare”, ne spune Învăţătura testamentară. Iar cei ce dispreţuiesc, des-fiinţează, risipesc, anihilează, etc., etc., speră să li se răspundă cu aceeaşi sterilă şi risipitoare măsură. Generaţiile spirituale ale acestui popor nu s-au lăsat niciodată prinse într-o asemenea capcană. În fond, cea mai puternică reacţie la orice nenorocire este creaţia şi forţa iubirii. Restul este iluzie şi rătăcire deşartă.
Introducere la
Mihai Eminescu
Realismul Oriental
Operta Teoretica
Ilie Badescu
ZIARISTI ONLINE
70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)
Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.Nae Ionescu
Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.
Constantin NOICA
Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940
DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)
Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay
Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.
Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.
În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.
Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.
Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.
Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.
Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.
Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).
În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.
La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu Citește mai mult…
ȘTEFAN SECĂREANU 
Comentarii recente