Celor care mă întreabă despre accidentul de mașină cu Dodon…

Celor care insistă să le spun ce cred despre accidentul de mașină cu Dodon…

Trebuie să ne rugăm în continuare, neîncetat și din toată inima, ca Dumnezeu să aibă în grija Sa poporul român…

Cel ce neagă, urăște și hulește Neamul Românesc din care face parte, îL neagă, îL urăște și-L hulește pe Dumnezeu…

Reclame

Ortodoxie sau globalism. Sfinţii închisorilor sau reţelele neokominterniste

 

 

Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertăţii noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma de curând un reputat istoric. Marii domnitori sau eroii noştri sunt supuşi unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă unor reţele care ţintesc des-fiinţarea reperelor noastre fundamentale, a celor care ştiu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează şi trecutul. Uitaţi-vă numai la uriaşul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea şi falsificarea gravă a sensurilor şi simbolurilor autentice ale rezistenţei româneşti anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenţi ai reţelelor Kominternului, condamnă regimul comunist din România, încercând să acopere crimele fizice şi spirituale pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român. Urmaşii ilegaliştilor comunişti, odraslele ofiţerilor sovietici care au impus comunismul cu tancurile, dizidenţi de operetă, creaţi de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foşti activişti notorii lipsiţi de orice merite profesionale populează diversele comisii pentru condamnarea dictaturii comuniste sau institute pentru studierea crimelor comuniste. Edificator este că nicio personalitate marcantă din lumea foştilor deţinuţi politic sau a luptătorilor cu arma în mână împotriva comunismului nu a fost invitată să facă parte din aceste instituţii suculent subvenţionate de la bugetul de stat. 

În ultimul timp, uzurpatorii confiscă până şi locurile sacre ale suferinţei româneşti: închisorile comuniste, în care s-au jertfit şi au mărturisit înaintaşii noştri. Care sunt consecinţele? Extrem de grave. Cercetaţi rapoartele şi studiile acestor piloţi orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, şi veţi vedea cum este tratată rezistenţa creştină a românilor la această experienţă cumplită care a fost comunismul. Vă asigur că nu veţi afla nimic despre experimentul satanic petrecut în închisoarea de la Piteşti asupra studenţilor creştini, care urmărea în final renegarea Mântuitorului de către aceşti tineri. Nu veţi afla nimic despre crezurile şi idealurile studenţilor, militarilor sau ţăranilor care au luptat în munţi, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colţ din pământul românesc care nu-şi plecase capul de bunăvoie în faţa comuniştilor, cu credinţa că jertfa lor le va permite românilor să păşească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. Nu veţi afla nimic despre rezistenţa ţăranească (majoritatea ţăranilor nu înţelegeau că milostenia creştină, această mare virtute creştină, ajunsese o infracţiune). Dar, mai ales, nu veţi afla nimic despre rezistenţa ortodoxă, mucenicia şi sfinţenia mirenilor, preoţilor sau monahilor din temniţele comuniste. De ce nu trebuie să ştim nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creştini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitaţi. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Şi atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că ţelul politicii lor a fost apărarea credinţei creştine. Sfântul închisorilor, aşa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, înainte de moarte mărturisea că nu regretă activitatea sa politică, dar că regretă că nu a purtat toată viaţa cămaşa lui Hristos. Mântuirea personală şi a neamului românesc a fost ţelul lor. Şi au demonstrat-o cu prisosinţă Părinţii Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Liviu Brânzaş, dar şi mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprişan şi atâţia alţii. Nemaivorbind că alţii, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deşi nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzaţi de legionarism. Şi sunt din nou condamnaţi. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmaşii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forţă. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc şi în Biserică.

Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existenţa lui Dumnezeu. „Şi dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conştiinţă. Acolo, în temniţele comuniste a înţeles Părintele că „Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. De atunci şi până azi recomandă tuturor să moară şi să învieze în fiecare zi. Aşa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt cu apa dintr-un ibric. Părintelui Arsenie Boca până şi Securitatea îi recunoştea minunile săvârşite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit din Basarabia ocupată de ruşi, sublinia, de câte ori avea prilejul, atmosfera creştină din detenţie.

Părintele Justin Pârvu crede că Dumnezeu ne pedepseşte pentru că nu recunoaştem jertfa. Pilda acestor mărturisitori trebuie să fie ziditoare de suflet pentru toţi credincioşii români ortodocşi. Punând în lucrare latenţele sufletului românesc ne vom redescoperi misiunea pe care Dumenzeu ne-a încredinţat-o pe acest pământ.

Unul dintre intelectualii înstrăinaţi, care se află la conducerea Institutului Cultural Român, spunea că „fenomenul Piteşti” este o expresie a specificului românesc, făcând referire la satanica reeducare din această închisoare. Unul dintre supravieţuitorii miraculoşi ai Piteştiului, blândul şi smeritul meşter popular Nicolae Purcărea, îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care erau bătuţi într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l perceapă, fiind întrebaţi de Ţurcanu, şeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câţiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului, care ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiţii” nu se curăţaseră de „putregaiul” credinţei în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism şi de mărturisitorii creştini, „elitiştii” noştri, educaţi în cadrul Grupului pentru Dialog social sau a Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvinţel. Şi ar mai trebui subliniat un fapt. De câte ori vorbesc despre universul concentraţionar românesc, încearcă să şocheze cu tot felul de scene „hard”, dar aproape niciodată nu fac referinţă la faptele de înălţime creştină. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înfiinţarea GDS, într-una din cărţile sale, scria despre nedreptăţile pe care le-au făcut activiştii comunişti filosofului Petre Ţuţea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau comuniştii pe cei care se opuneau instaurării regimului comunist în România. În opinia noastră, aceşti intelectuali de carton au ca miză ascunderea vinovăţiilor reale ale celor care au declanşat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinţei, culturii şi civilizaţiei româneşti.

Doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniţă grea, îmi povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reţinut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăţa pe activişti cum să călărească nişte cai nărăvaşi. „Mai întâi îi înfometaţi, apoi îi obosiţi, şi când vor cădea în genunchi, îi veţi călări cum doriţi”, îi învăţa Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile Domnului au vrut să ne lepădăm de credinţă, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu ştie când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22). Tot Părintele spune că lumea întreagă a devenit un Piteşti uriaş. În închisoarea Piteşti, generaţia de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii şi Învierii lui Hristos au întrecut imaginaţia umană. Tinerii au fost obligaţi să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le raţiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, şcoala românească era „un instrument de pervertire a educaţiei”, patria reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului şi ai comunismului sunt aceiaşi, atacul nu se mai face în mod violent, făţiş, ci prin forme subtile, soft. Ţinta este sufletul omului, dezlipirea lui de cer. Alexandre de Marenches, fostul şef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”.

Am văzut cum s-au salvat cei din închisorile comuniste: prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste. Să ne întoarcem deci la izvoare, la Sfinţii Părinţi, la creştinismul cosmic al ţăranului român. Să nu căutăm soluţii în exterior, ci în ortodoxia noastră. Etnogeneza noastră coincide cu încreştinarea noastră. Suntem români fiindcă suntem ortodocşi şi suntem ortodocşi fiindcă suntem români. Suntem neam apostolic, deoarece am primit cuvântul Evangheliei de la Apostolii lui Hristos, Andrei şi Filip. Faptul că suntem popor latin ortodox ne conferă unicitate. Nu spunem aceasta din orgoliu, ci cu convingerea că nu ne putem regăsi ca popor decât în ortodoxie. Înstrăinarea de ortodoxie duce la pierderea identităţii noastre. Şi, pentru asta, vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru că la Marea Judecată răspundem atât ca persoane, cât şi ca neam.

Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluţiei franceze, al pozitivismului, al darwinismului şi al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm raţiunii. Cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi, după cum spunea Nichifor Crainic. O raţiune care exclude minunile, tainele, sfinţii, faptul că la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu morţii noştri.

Sfinţii Părinţi spun că cel mai înţelept în răutăţi este diavolul. Dar noi nu ne temem. Un sfânt al închisorilor, Părintele Ioan Iovan, ne îndemna să semnăm hotărârea de a iubi pe Dumnezeu şi neamul românesc mai mult decât însuşi fiinţa noastră, căci asta ne va duce la mântuire.

Florin Palas
Veghea, aprilie 2009

Nicolae Iorga, „apostolul” Marii Uniri

              Nicolae Iorga la Cernauti. Congresul Ligii Culturale, 20 mai 1935

 

Anul Centenar continuă să ne pună în lumină chipuri luminoase din istoria noas­tră națională, care prin cuvânt și faptă au luptat pentru împlinirea dezideratului de secole, Unirea. Astăzi ne vom opri asupra uriașei personalități a istoriei și culturii române, Nicolae Iorga, deoarece într-o zi de 5 iunie a anului 1871, în binecuvântatul ținut al Botoșanilor, venea pe lume cel care prin prodigioasa sa activitate pe tărâm academic, dar și politic a menținut conștiința trează a poporului în lupta pentru libertate, dreptate, independență și unitate românească.

Este cu anevoie ca în câteva rânduri să așterni pe hârtie o viață atât de complexă ca a lui Iorga. De aceea, materialul de față nu se vrea a fi o banală schiță biografică, ci mai cu seamă o eviden­țiere a rolului uriaș pe care l-a avut Nicolae Iorga în lupta pentru înfăptuirea României Mari. Multe și numeroase au fost acțiunile sale puse în slujba Unirii, optând să meargă chiar pe front, nu cu arma în mână, ci ca voluntar, fiind corespondent de război. Este adevărat că nu a simțit fiorul morții atât de aproape precum zecile de mii de bravi oșteni, care s-au adăugat la temelia țării, pentru ca România să fie un stat mare și demn. Dar totuși prin misiunea pe care și-a asumat-o pe front, prin paginile mobilizatoare aduse în tranșee și citite de miile de soldați în puținele și presantele clipe de răgaz, academicianul Iorga a uzitat de o „armă” poate mai puternică decât cele conven­ționale: cea a cuvântului rostit cu simț de răspundere, cu patriotism, cu neclintita convingere că e dator să vorbească, să scrie, pregătindu-i pe frații români pentru marea jertfă din timpul Războiului de întregire, care a făcut posibilă Unirea.

„Scrisul domnului Iorga, menit pentru sufletul românesc de pretutindenea”

Prin scrierile sale Iorga a fost „apostolul” care a pregătit po­porul pentru momentul 1918. Doar dacă-i vom parcurge cartea autobiografică, O viață de om, așa cum a fost, vom remarca că genialul român și-a confundat însăși exis­tența cu împlinirea aspirației către unire din bătrâne veleaturi a poporului român. Anul Marii Uniri l-a găsit pe înflăcăratul patriot Iorga militând prin numeroase conferințe şi luări de poziție pentru victoria poporului român în lupta de reîntregire națională, justificând atitudinea sa pro-unionistă prin lucrări istorice cu privire la apar­tenența Transilvaniei la România. Cât adevăr avea Ion Agârbiceanu când afirma: „Scrisul domnului Iorga era menit pentru sufletul românesc de pretutindenea. Nu voi greși de voi spune că prin scrisul lui Iorga se deș­tepta mai întâi mândria noastră națio­nală”. Atât de mult şi-a dorit unitatea națională, încât şi-a făcut din aceasta un deziderat într-un moment special al vieții sale. Apropiații povesteau că în timpul săvârșirii slujbei cununiei cu Ecaterina Bogdan, oficiată la Șcheii Brașovului, de unde era soția, în Biserica Sfântul Nicolae, când preotul le punea cununiile, Nicolae Iorga a strâns-o de mână pe Catinca, șoptindu-i: „De acum voi lupta toată viața pentru Unirea Transilvaniei cu România”.

În vasta-i operă istorică, Nicolae Iorga a lămurit și a dovedit științific originile neamului nostru, statornicia, continuitatea, unitatea politico-statală, bazată pe identitatea etno-demografică și culturală, fiind preocupat în toată existența sa de ideea unității naționale. Pentru popularizarea cât mai energică a ideilor sale naționale a înființat chiar o pu­blicație numită Neamul Românesc, o revistă bisăptămânală, iar în timpul războiului, chiar cotidiană, difuzată și printre ostașii români din teatrele de război de la Mărășești, Mărăști și Oituz. Mesaje de susținere, de îmbărbătare, de asumare a jertfei pentru binele neamului erau constante ale respectivei foi editate și tipărite de Iorga.

În 1908, la Vălenii de Munte, Iorga a întemeiat o veritabilă școală de patriotism, având drept „cursanți” frați de-un sânge din toate teritoriile locuite de români. Profesorul patriot și-a instruit bine învățăceii. Dovada de netăgăduit o constituie miile de scrisori care i-au fost trimise de militarii aflaţi în tranşeele Primului Război Mondial, foşti participanţi la cursurile de la Vălenii de Munte, ori cititori ai scrierilor sale. Tot din această mișcare de redeșteptare națională au făcut parte numeroasele congrese și întruniri organizate de Iorga în toată țara, dar și acțiuni patriotice privind ctitorirea unor statui cu figurile emblematice din trecutul nostru. Prezența lui Iorga în multe mănăstiri, unde a cercetat documente vechi, a inițiat o serie de slujbe de pomenire sau comemorări ca la Neamț, Putna, Dealu, întregea mișcarea de emancipare a poporului român, adăugând elementul definitoriu acesteia: spiritualitatea.

În ziua de 15 august 1916, atunci când a sunat clopotul de mobilizare pentru Războiul de Reîntregire, se crease o atmosferă pe care nimeni nu o va fi zugrăvit mai bine decât următoarele cuvinte ale lui Nicolae Iorga: „A sosit un ceas pe care-l aștep­tăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit… A sosit ceasul în care cerem și noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri mai fericite au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta, dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu ne da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre”. De la tribuna Parlamentului țării Iorga îndemna: „În colţul acesta unde ne-am strâns, să păstrăm cu scumpătate sămânţa de credinţă, şi vom vedea şi noi la rândul nostru dispărând negura stăpânirii străine şi vom putea zice ca Petru Rareş, fiul lui Ştefan, că «vom fi iarăşi ce am fost, şi încă mai mult decât atât».”

Mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru acest neprețuit dar făcut neamului românesc în persoana lui Nicolae Iorga, să-L rugăm să ridice din popor asemenea băr­bați de stat, iubitori ai credinței și ai valorilor naționale, pentru ca într-adevăr „să fim iarăși ce am fost, și încă mai mult decât atât”.

 

 

Arhimandritul Mihail DANILIUC

 

Ziarul LUMINA

Ion Antonescu: Cred în învierea Neamului Românesc!

București, ROMÂNIA. Generalul Ion Antonescu la scurt timp după numirea sa în calitate de șef alk Statului Român (septembrie 1940):

”Cred şi mărturisesc Învierea lui Christos. Cred în învierea Neamului Românesc!”

”Am dorit şi am visat, am luptat şi am îndurat, am fost bârfit şi am fost lovit, fiindcă am vrut să pun în mâinile tale vânjoase, cea mai bună armă; în sufletul tău cinstit, cea mai înflăcărată credinţă; în inima ta curată, cel mai viforos avânt; pe corpul tău trudit, cea mai simplă dar nepătată haină; în credinţa ta nelimitată în destinele neamului, cele mai înflăcărate aripi; în privirea ta scrutătoare şi caldă, cea mai vie dintre icoane: Patria.”

”Fii om, fii drept şi recunoaşte că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor şi urilor, este Patria, este veşnicia neamului, şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată.”

”Vreau ordine. Să se înţeleagă că noi suntem o armată civilizată, care aduce cu ea ordinea şi siguranţa, şi nu suntem hoarde barbare ce distrug şi pradă totul în calea lor. Vreau ordine şi iar ordine. Să fie împuşcat militarul care va fi prins furând sau comiţând crime în spatele frontului.”

”Scump popor român: sunt mândru că m-am născut şi am trăit într-o naţiune cu o îndoită ascendenţă imperială şi cu un trecut de două ori milenar.”

”Sunt onorat că am putut să lupt în patru războaie pentru onoarea ta, scump popor, pentru drepturile tale şi pentru libertăţile tale.”
(ION ANTONESCU)

ROMANIA, arhive istorice https://www.facebook.com/ArhiveIstorice/

Părintele Dumitru Stăniloae: Neamul românesc a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu

„Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla şi acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.”

(Părintele Dumitru Stăniloae)

ANTONESCU, ALTFEL (IV). Profesorul Gh. Buzatu prezinta pentru Ziaristi Online un document al Trupelor Romane pe Frontul de Est scos din Arhivele Speciale ale Moscovei

 

 

Este indiscutabil că, în raport cu rezultatele remarcabile ale istoriografiei contemporane, nu mai este cazul să insistăm asupra războiului României, alături Germania şi aliaţii ei, împotriva URSS declanşat la 22 iunie 1941. Atunci, generalul Ion Antonescu a intervenit pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ţinutului Herţa, străvechi ţinuturi româneşti care, la 28 iunie – 3 iulie 1940, fuseseră ocupate, sub ameninţarea forţei, de către forţele militare ale lui I. V. Stalin, acesta beneficiind nemijlocit de asistenţa Reichului lui Adolf Hitler şi de slăbiciunea sau indiferenţa Puterilor Occidentale. Nu se poate pune în discuţie, aşadar, că la un război s-a răspuns cu un altul, al URSS în contra României şi viceversa, ci, obligatoriu, ca urmare a agresiunii neprovocate a lui Stalin, trupele române, aflate sub comanda lui Antonescu, au pornit acţiunea pentru alungarea cotropitorului din Răsărit şi pentru lichidarea pericolului comunist. Aceste obiective nu s-au împlinit, dimpotrivă, România, fiind în eşec, a fost ocupată integral de Armata Roşie (1944-1958), decăzută la nivelul de stat satelit şi pe deplin comunizată de învingătorii de la Kremlin. Ceea ce nu poate avea drept consecinţă ignorarea faptelor de eroism ale trupelor române după 22 iunie 1941, toate cuprinse în inegalabila Epopee a Estului …

Ion Antonescu şi Adolf Hitler,

după dezbaterea şi programarea

problemelor Estului (München, 12 iunie 1941)

 

MIHAI EMINESCU: TESTAMENTUL LUI IOAN OTETELIŞANU

 

Otetelişenii sunt cunoscuţi ca patrioţi ai Ţărei Româneşti şi de-aceea nu ne prinde mirarea de-a vedea la ce frumoase scopuri au destinat acest boier bătrân averea sa. Încă pe la anul 1830 vedem figurând un Otetelişanu în Societatea filarmonică, vedem cum începătorul teatru românesc tipăreşte repertoriul său, nepretenţios şi cu toate acestea ales, dintr-un fond al căminarului Otetelişanu.

 

Uzufructul averei răposatului Ioan Otetelişanu, reprezentând o rentă de 150 până la 200 de mii de lei noi, rămâne după testament la dispoziţia soţiei sale. Iar după moartea acesteia, averea aceasta va forma un fond pentru crearea unui institut de fete cărora — zice testamentul — li se va da învăţătura şi creşterea ce se cuvine unor mame de familie fără pretenţii şi fără lux. Escedentul eventual al averei se va capitaliza şi va constitui pentru elevele acelui institut un fond de zestri, cari însă nu vor putea fi nici mai mari nici mai mici decât de două sute de galbeni.
D-nii Ioan Cîmpineanu şi Ioan Calinder sunt numiţi prin testament administratorii bunurilor lui Otetelişanu. Ei vor avea a stabili programul de studii al institutului, repartiţia veniturilor, constituirea zestrilor. Vor putea să delege din parte-li persoane care să perpetueze dreptul de administraţie şi să mănţie unitatea de direcţie a fondaţiunei Otetelişanului.

 

În acest bărbat recunoaştem generaţia trecută a Ţărei Româneşti; binevoitoarea, patriotica generaţie care forma floarea Ţărei Româneşti înainte de 1848. De la anul acesta începând, românii au pierdut simţul istoric. Cuvinte nouă fără cuprins, oameni noi fără trecut şi fără valoare, o limbă păsărească în locul vrednicei limbe a strămoşilor, instituţii nepotrivite cu trebuinţele modeste ale ţăranului dunărean au înăbuşit frumoasele şi spornicele începuturi ale unei literaturi într-adevăr româneşti, ale unui naţionalism nu de fraze banale, ci d-un cuprins real. Nu-i minune dacă în mijlocul unei dezvoltări care, cu suflarea sa nelegiuită, au rupt fir cu fir toate tradiţiile istorice, au risipit piatră cu piatră vechea comoară a averei sufleteşti şi materiale a poporului românesc, oamenii mai vechi s-au dat uitării, încât abia se mai auzea de ei, şi că vin a reîmprospăta numele lor în memoria unor urmaşi nedemni prin tristul şi ultimul act de iubire către neamul lor, prin testament.

Fie-i ţărâna uşoară şi amintirea neuitată.

[CURIERUL DE IAŞI, 16 iunie 1876]

Sursa:  CERTITUDINEA