Arhiva

Posts Tagged ‘Occident’

Mircea Vulcănescu, despre „misiunea esențială a școlii”

octombrie 8, 2014 Lasă un comentariu

„V-aţi aştepta, poate, de la un părinte să vă spună că aşteaptă ca şcoala să dea copiilor lui mijloacele spre a fi cât mai fericiţi.mircea-vulcanescu-3

Fericirea, doamnelor şi domnişoarelor, este un program pe care îl flutură înaintea neamului nostru mai ales străinii. Fericirea o făgăduiau Principatelor străinii,când voiau să le ocupe.Ipsilante îşi propune fericirea poporului din Principate, asuprit de mai marii lui. Kiselev îşi propune să ne fericească, pe noi care nu ne ştim ferici singuri. Alţii, mai noi, din afară, la fel. Şi manifestele care se răspândesc pe ascuns acelaşi lucru îl proclamă: fericirea.

E ciudat că nici Tudor, nici Horea şi nici unii din reformatorii noştri sociali nu făgăduiesc românilor fericirea. Ei făgăduiesc libertate, frăţie. Scăpare de hoţii şi de nevoi. Nu fericire. Asta e cu totul altceva! Ceea ce cer ei e reintrarea în uman, reintrarea în măsură, reintrarea în datorie!

De aceea nu voi pretinde şcoalei româneşti să pregătească pe copii pentru fericire! Înseamnă însă oare că prin aceasta mă alătur idealului „utilitarist” şi cer şcolii să-mi pregătească fetele pentru o anumită îndeletnicire? Nici asta. Utilitarismul este un eudemonism căruia îi e ruşine de dânsul.

Acum, să ne înţelegem: fericirea e un lucru spre care, conştient sau nu, tindem cu toţii ca spre starea noastră adevărată. Spre fericire tindem toţi.

Dar, români şi creştini, ştim că fericirea nu este din lumea asta. Asta aş voi, ca şcoala să facă să simtă pe copii că fericirea cea adevărată nu e cea de aici şi că fericirea realizabilă aici nu e posesiunea unui maximum de existenţe, ci o anumită măsură lăuntrică, un echilibru al fiinţei, care o ţine mereu stăpână a posibilităţilor ei, îi evită robia lăuntrică.

Înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american”

Ştiu că o ideologie cu care suntem acum în luptă şi care nu e fără influenţe piezişe asupra sistemului nostru de educaţie ar voi să asigure – prin şcoală – omului fericirea de aici, afirmând că orice altă poziţie e mincinoasă şi urmăreşte aservirea omului de către om prin „înşelăciunea speranţelor lumii viitoare”.

Totul trebuie organizat pentru viaţa de aici.

Unii din cei care au trecut Nistrul [adică la sovietici, n.red.] au rămas chiar impresionaţi de caracterul serios şi practic în care învăţământul altora e organizat pentru asigurarea fericirii în viaţa de aici.

Şi un vânt prădalnic bate la încheieturile învăţământului nostru de stat, în sensul prefacerii lui în învăţământ exclusiv practic.

Dacă această tendinţă cuprinde în ea ceva just, în măsura în care un învăţământ abstract, lipsit de contact cu viaţa, e un învăţământ fără folos, tendinţa de a face din orice învăţământ un învăţământ profesional este o adâncă primejdie, contra căreia trebuie să dăm alarma.

Acei însă care, trecând Nistrul, au căutat să desluşească mai adânc chipul omului care stă sub această potrivită îndeletnicire, au rămas înfioraţi de vacuitatea completă a reacţiei umane, de lipsa omului lăuntric, pe care scriitorii contemporani o semnalau încă de mult în formule extreme ale civilizaţiei americane.

Nu suntem aci în alt război decât în acela pe care-l ducem de zeci de ani împotriva vedeniei acesteia a lumii, în care produsele fierăriei au statuificat pe faur.

Iar înfrăţirea idealului de educaţie sovietic cu cel american nu este numai efectul unei trecătoare frăţii de arme, ci vedenia adâncă a unei idei de om golită de întreaga ei umanitate şi prefăcută în robot.

Trebuie deci să distingem între învăţământul „utilitarist” şi învăţământul de misiune.

Şi, chiar dacă şcoala s-ar strădui în viitor să dea copiilor numai pregătire profesională, profesorii ar trebui să se crucifice pentru a depăşi această orientare.

Educaţia nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă”

Sunteţi profesoare de învăţământ teoretic, şi de învăţământ teoretic de femei. Scopul acestuia, chiar dacă ar fi, în ultimă analiză, să pregătească profesioniste, obiectivul lui este să plăsmuiască chipuri de femei, adică fiinţe umane.

Se poate ca o societate de furnici, sau de termite asexuate, să fie, din punctul de vedere al perfecţiei organizării, superioare alcătuirii sociale omeneşti, unde năzuinţe rămân neîmplinite, unde omul suferă şi se străduieşte. (Sunt chiar savanţi care spun că până la urmă o să ne mănânce furnicile, care – ele – vor moşteni pământul.)

Ceea ce trebuie însă să ştim, cel puţin noi aceştia care creştem oameni, este că tocmai această nepotrivire perfectă, acest pas între ideal şi înfăptuire, această posibilitate de a rata, această libertate pe care o avem în fiinţa noastră, reprezintă în fond ceea ce face demnitatea vieţii şi valoarea care-o face vrednică de trăit.

Şi daca suferinţa şi durerea sunt preţul pe care omul îl plăteşte pentru a-şi răscumpăra chipul, educaţia nu poate fi întemeiata pe o asemenea fugă din faţa durerii, ci, dimpotrivă, pe asumarea hotărâtă şi conştientă a condiţiunii noastre de oameni.

În ce măsură reuşeşte societatea de la Răsărit să evite omului suferinţa şi durerea – pentru care nu-l pregăteşte – o dovedesc faptele înseşi. Nu. Condiţia unei educaţii româneşti nu se poate întemeia pe fuga de durere, ci pe obligaţia de a-i face faţă.

Fiice ale unui neam, în ale cărui condiţii de existenţă şade nestatornicia împrejurărilor – cu excepţia unor scurte răstimpuri, care falsifică perspectivele adevărate –, fetele noastre trebuiesc crescute aşa încât să facă faţă durerii. Nu în nesimţire şi în nepreţuirea inimii. Ci cu acea inimă de foc care topeşte piatra şi cu acea superioară vedenie contemplativă a rostului lor transmundan, care fac pe poet să-şi sfârşească alcătuirea feţei lui din vis, pe care-a împodobit-o cu toate frumuseţile pământului, deşi e sortită strivirii prin bucatele pământului, când ajunge la suflet, prin vorbele: „Şi drept suflet ţi-aş fi pus / Sabia cu vârfu-n sus”.

Vrem omul bun de ceva, adică omul de misiune”

Idealul fericirii e de obicei legat cu idealul de educaţie „personalist” [adică individualist, egoist, în care omul este rupt de comuniunea interpersonală, n.red.] şi idealul de educaţie „utilitarist” cu idealul etic al misiunii.

Noi răsturnăm poziţiile.

Ci părăsind idealul „personalist”, care ar voi ca educaţia să facă oameni pentru sine şi pentru fericirea lor şi constatând că acest ideal dă în realitate monştri, inadaptabili stărilor de azi, în care societatea cheamă pe individ şi tinde să-l absoarbă, şi că idealul omenesc de azi e acela al omului de misiune, stăruim să însemnăm ceea ce ni se pare totuşi căl deosebeşte pe acesta de specialist şi de educaţia menită să-l formeze.

Deosebirea e aceasta, şi asupra ei insist. Educaţia nouă trebuie să creeze nu specialişti, ci oameni. Oameni de nădejde, adică oameni pe care să te poţi bizui la încercare, adică oameni întregi, în stare să facă faţă nevoilor şi durerii.

Aceşti oameni nu trebuiesc însă crescuţi pentru fericirea lor înşişi, ci să fie buni de ceva, să fie pricepuţi să facă faţă într-o anume direcţie a existenţei.

Dar nu pentru ca să-şi tragă din pricepere un izvor de autorealizare, ci pentru ca, oameni fiind, să-şi facă, prin ea, datoria de oameni.

Firele sunt trase de capete şi ţesătura răsturnată.

Dincolo [în Occident, n.red.], „omul personal”, cu egoismul lui pe gheţarii înţelegerii; dincoace [în Comunism, n.red.], robotul, specialistul fără suflet, omul funcţiei, unealta.

Şi nu vrem nici una, nici alta. Ci omul bun de ceva, adică omul de misiune, care mai întâi e om, dar care, pentru că e om, nu stă degeaba, nu caută numai de ale sale, împlineşte o funcţie. Funcţiune variată, care la femeie merge de la rolul intim, casnic, de mamă şi soţie, la cel de inspiratoare, sau de sare a pământului care pune în relief valorile create, şi până la cel al unei misiuni sociale instituţionalizate de funcţionară, profesoară, doctoriţă, artistă, scriitoare sau femeie de ştiinţă.

În acest sens, ce are de dat şcoala copiilor mei?

1. Să le înlesnească dezvoltarea unei minţi sănătoase într-un trup sănătos;

2. Să le deprindă treptat cu problemele pe care le pune omului viaţa.

Deci, nu un mediu izolat, artificial, de seră, ci un mediu care să le redea, în anume limite, însăşi atmosfera vieţii. Au aci ce nu au în familie. Şcoala e un mediu în carecopiii se cresc unii pe alţii, îşi pun unii altora problemele vieţii.

Decăderea femeii din rolul de stăpână a casei în cel de roabă a stupului”

Trebuie şcoala să pregătească fetele pentru viaţa de familie ori pentru viaţa profesională?

Nietzsche, care nu era un prieten al femeii, a numit feminismul acesta, masculinizator, cel mai mare efort de urâţire a femeii de-a lungul timpurilor. Totuşi în istoria modernă au intervenit fapte care impun oarecum femeii o asemenea profesionalizare.

Cel dintâi este numărul femeilor, care în mediile orăşeneşti depăşeşte pe [cel] al bărbaţilor. E o constatare de ordin demografic. Reacţia? Femeia caută, de nevoie, lăturalnic, ce nu află în cămin.

Educaţia sovietică şi educaţia americană tind către acest tip de formaţie feminină. Tind spre el, pentru că felul de viaţă socială respectivă face femeia să trăiască singură, separată de bărbat, şi ca întâlnirea ei cu bărbatul să fie întâmplătoare. E aci o servitute pe care o impune femeii condiţia specială a vieţii de fabrică şi de cetate comercială.

Cu toate că acest tip de viaţă feminină este înfăţişat ca o dezrobire a femeii de sclavia căminului şi-o egalizare a ei cu soarta bărbatului, în fond, nu e vorba decât de supunerea ei la acelaşi gen de robie ca şi bărbatul, de decăderea ei din rolul de stăpână a casei în rolul de roabă a stupului, a uzinei.

În acest tip de societate, femeia nu poate vedea de copii, silită fiind să stea toată ziua-n uzină. Copiii sunt trecuţi la leagăn. Masa se ia în cantine. Convieţuirea se reduce la ceasurile de odihnă şi la petrecerea sărbătorilor. Uzura muncii împiedică femeia să se consacre menajului său.

Este însă inutil să protestăm. Profesionalizarea femeii, chiar dacă am socoti-o neprielnică dezvoltării femeii, este un lucru câştigat, asupra căruia nu se va reveni curând.

Femeia să nu-şi piardă feminitatea”

Ţinta educaţiei femeii intelectuale tinde către abilitarea ei într-unul din următoarele rosturi:

Misiunile moderne ale femeii

I. Definite în raport cu alţii

A. în cămin:

1. soţie

2. mamă

B. Sau, în afară:

1. inspiratoare, sau

2. sare a pământului – punând în valoare creaţiile altora

C. Ori într-o activitate profesională definită:

1. funcţionară

2. profesoară

3. doctoriţă (arhitectă)

4. devotată misiunilor de ajutorare socială; ori

II. Creatoare, definită în raport cu sine

1. femeie de ştiinţă

2. artistă

3. scriitoare

Dacă deci este greu de prevăzut că se va putea reveni în totul la tipul de viaţă oriental, al femeii stăpână a casei, al femeii gospodine, soţie şi mamă de familie, e deci de pretins ca femeia să nu-şi piardă feminitatea.

Problema aceasta – dacă educaţia fetelor trebuie să tindă spre profesie ori spre cămin – mi se pare depăşită. Mi se pare depăşită în sensul că, oricare i-ar fi soluţia, ea nu alterează răspunsul pe care trebuie să-l dăm cu privire la idealul educaţiei feminine.

Pentru că totuşi problema se pune, să aruncăm o privire asupra ei. În toate cazurile, femeia trebuie formată pentru a trăi pentru altul. În idealul educativ al omului de misiune şi bărbatul e sortit să trăiască pentru alţii.

Există totuşi o deosebire mare între bărbat şi femeie, sub raportul acestei trăiri pentru altul. Normal, bărbatul munceşte pentru altul pe un plan impersonal. Activitatea lui e orientată spre idei, spre abstracţii, care intenţionează pe alţii. Femeia e orientată spre alţii concret. […] Într-o viziune concretă, putem spune că omul se defineşte prin gândul şi lucrul său, femeia prin fiinţele sale. Orientarea ei se îndreaptă spre alţii concret. Ca soţie, ca mamă, ca inspiratoare, ca mijlocitoare a circulaţiei valorilor, femeia este îndreptată spre fiinţele concrete.

De aceea, profesionalizarea femeii este o deformare a ei, femeia nu se realizează în profesie decât suferind în condiţia ei de femeie şi, de multe ori, cu alterarea profilului ei feminin.

Femeia este orientată spre altul concret, ea se complace nu în intenţionarea semenului prin opera de cultură, ci în contactul sufletesc direct, actual şi intuitiv cu alţii.

Ceea ce mi se pare caracteristic şi vrednic de reţinut pentru rezolvarea problemei noastre este constatarea acestei neautonomii funciare a femeii.

În opoziţie cu idealul „personalist” [individualist] şi cu idealul specializării profesionale, idealul existenţei misionare reprezintă o relativă feminizare a idealului de om în genere, o deschidere a lui înspre alţii, care prezintă un analog a ceea ce constituie esenţialul sufletului feminin.

Misiunea esenţială a şcolii nu e să transmită cunoştinţe, ci să transmită un anumitchip de om de la o generaţie la alta. Colectivitatea în slujba căreia stă şcoala e naţiunea. Rolul şcoalei secundare este să pregătească formarea elitelor acestei societăţi. Nu conducere politică exercită neapărat elitele, ci influenţe spirituale. Cei care întreţin atmosfera de viaţă în jurul valorilor fac de asemeni parte din elite. Elite de categoria celor care valorifică fiinţele de sine în genere; deci, de categoria acelora care, într-o anumită epocă, poartă, faţă de semeni, chipul adevărat al omului.”

Mircea Vulcănescu, De la Nae Ionescu la «Criterion» (Editura Humanitas, 2003)

Articol publicat în numărul 69 (Octombrie 2014) al revistei Familia Ortodoxă.

Via: irinamonica.wordpress.com

PETRE ŢUŢEA – Scrisoare către Emil Cioran

octombrie 11, 2011 Lasă un comentariu


Dragã Emile,

Te rog sã crezi în nestrãmutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în aceastã vorbire împletindu-se admiraţia nelimitatã pentru strãlucirea ta, cu dragostea fraternã. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut sã te atac în scris, acest lucru având o deosebitã importanţã la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer sã mor în închisoare, decât sã atac un amic sacru şi ilustru! Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele.

Deosebirea între mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totalã, fiindcã am vrut sã devin legiuitor şi sã mã bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie. Sunt trist şi neconsolat. Drama fãrã ieşire a timpului nostru se cheamã democratizare. A fost lichidatã barbaria. Cirezile din stepa ruseascã s-au îmbolnãvit de iluminism. Ele aspirã sã citeascã algebric fulgerele. Au poftã sã negocieze, nu sã distrugã. Şiretenie primitivã convertitã în mesianism. Neputinţã. Ce greaţã! Ce frumos ar arãta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul lui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din Occident şi dupã fiecare ispravã în stilul lui s-ar retrage în bivuac.

Tu eşti singura imagine purã în memoria mea, aşa de încãrcatã de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistrã înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, cãreia i-a cãzut victimã şi gloriosul bãtrân Iuliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadã, deşi ar fi ştiut, teoretic, cã acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul. Ciorchinele de erori din memoria mea mã otrãvesc cu regrete inutile. Trecutul încãrcat de impuritãţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtãtor de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicãieri şi mergem spre nicãieri. Totuşi, n-am reuşit sã mã detaşez de murdãria acestei lumi care, în fond, nu reprezintã nimic.

Aş vrea sã te mai vãd o datã, înainte de a muri, într-un pustiu, nu în Occidentul în care trãieşti tu, fiindcã pute a hoit. Am o rugãminte: sã-mi trimiţi, prin amabilul aducãtor al acestei scrisori, un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii cã eu sunt un cititor serios. În rest, obosealã şi dezgust. Sau, cum spune inspirat, în „Melancolia” lui, poetul lacrimogen:

„Asta e tot ce-mi rãmâne:

Silã de ziua de azi,

Şi teamã de ziua de mâine.”

Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrãmutatã prietenie,

Petre Ţuţea

Bucureşti, 7 iulie 1974

MIHAI EMINESCU: Adio, dulce limbă ungurească!

 

Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei şi României, o dovadă că amândouă ţările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine şi prin recunoaşterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare, îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a supt veninul în nobilele sale vine, şi a robit economiceşte popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta îşi pune pană de cucoş la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.

Deschisă industriei jidoveşti din Austria şi înmulţindu-şi trebuinţele prin formele goale ale civilizaţiei occidentale, pe care le-a introdus cu aceiaşi pripă ca şi noi, Ungaria îşi istoveşte pămîntul prin cultura estensivă şi barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adînci ale ţarinei la suprafaţă, aşa încît brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputînd, se-nţelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naţionalităţilor, tot ce nu lucrează pămînt în Ungaria e silit a-şi oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlîc.

Ungaria este, după România, patria funcţionarismului, cîrciocarilor şi negrei speculaţiuni evreieşti. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic şi au născut se vede o mulţime de epidemii, iar cu cît legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atîta popoarele de sub coroana Sf. Ştefan vor fi reduse la proletariat şi Ungaria condamnată de a rămînea ţară curat agricolă, cu o existenţă mai mult decît îndoielnică. Esportînd lînă pentru Europa întreagă, locuitorul acestei ţări poartă postavul fabricelor din Boemia şi Moravia; esportînd porcii săi, consumă cîrnaţi fabricaţi în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleaşi ca şi la noi: mortalitatea şi sărăcirea populaţiei producătoare, a ţăranului, şi într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populaţia autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuţinează puterile ce esploatează pămîntul, prin urmare începe regresul agriculturei şi o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă şi mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulţirea clasei neproductive a advocaţilor şi scribilor şi burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a ţăranului şi proletarizarea lui, încît nu va mai produce decît copii nesănătoşi sau, producîndu-i, nu va avea cu ce-i ţinea. Şi ce e mai trist decît ca ţările dunărene cele mai binecuvîntate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pămînt bogat, în grînarul Europei?

Şi toate acestea se-ntîmplă deja în Ungaria. Mortalitatea şi sărăcirea ţăranului, cultura prădătoare şi extensivă a pămîntului, înmulţirea preste măsură a funcţionarilor, advocaţilor şi politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată şi stîrpitoare a claselor de jos, în fine, prin stîrpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura şi-a pierdut tranziţia gradată de la cald la frig şi vice-versa, şi trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încît numai plămînii de cal o pot suporta.

Acest preţ pentru autonomia Ungariei e prea mare. Şi, dacă ne întrebăm de ce-şi sacrifică maghiarii patria lor şi cele 5 naţionalităţi conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianţă cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu: din deşărtăciunea de a stăpîni naţionalităţile. În loc de a se împaca cu ele, de a asigura lor şi sieşi un trai îndemînatic pe pămîntul strămoşesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său şovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaş după meseriaş, clasă pozitivă după clasă pozitivă, pînă ce regatul Sf. Ştefan va rămînea o adunătură de ţărani proletari şi de scribi şi mai proletari, puşi la discreţia, ba la îndurarea crîşmarilor evrei, deveniţi pîn-atuncea bancheri vienezi.
Şi ceea ce e mai ciudat e că tocmai populaţia curat maghiară scade la număr, încît rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populaţiile slave.

Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înşii că noi, românii, fără ei sîntem slabi şi ei fără noi asemenea; dar văzînd că tocmai pe români îi tratează mai escepţional decît pe toţi, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu şi în orbirea cu care i-a bătut demonul mîndriei şi al deşertăciunei, căci fără a fi ei înşii un pericol esenţial pentru naţionalităţi, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei şi pe toţi împreună.
Sau cred maghiarii că unor populaţii proletarizate nu le-ar conveni umbra ,,protecţionistă” a sfintei Rusii, care să-i mîntuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vînători de funcţii şi advocaţi şmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?
Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decît că, în caz de nerodire a pămîntului, populaţiele mor de-a dreptul de foame?
Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră şi starea lor şi cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculaţiuni dinspre Apus, a vecinicei nopţi naţionale dinspre Răsărit.

Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecţionist în afară, nu vor asigura lor şi naţionalităţilor un trai vrednic de fiinţe omeneşti, atunci o vor face aceasta alţii, numai atunci – adio, dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi: ,,Ungaria n-a fost, ea va fi abia”, vor fi adevărate tocmai în sens invers: „Ungaria a fost abia, şi nu va mai fi”.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

„România nu mai există azi decât cu numele” – interviu cu Părintele Iustin Pârvu

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu

 

 

Parinte, cu durere observam ca Romania nu mai are puterea si valoarea de altadata, pentru ca ea nu face decat sa execute ordinele marilor puteri ce conduc intreaga omenire, fara sa se mai opuna catusi de putin si se accepta niste masuri impotriva Romaniei, in defavoarea noastra, atat material cat si spiritual. Credeti ca mai exista o Romanie libera?

Romania, azi, nu mai exista decat cu numele, si nu numai Romania, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlata de ele insele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Romanie libera pentru ca guvernul Romaniei este condus de marile puteri care stau ascunse in spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internationale. Democratia nu exista in realitate, ea este numai in aparenta si ne da noua impresia ca suntem liberi. A ramas doar o rezistenta formala a natiunilor, astfel incat sa le mai poti numi Romania, Bulgaria, Serbia. Realitatea este doar in mainile comitetului central care dirijeaza toata viata popoarelor. Este o evidenta inabusire a vointei popoarelor si o tendinta evidenta de amestecare a neamurilor, ca oamenii sa nu isi mai recunoasca mai intai identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creatie a lui Dumnezeu. Nu vedeti experimentele americanilor, ca iau un grup de copii dintr-o tara si ii pun sa invete in alta tara , ca sa amestece culturile si obiceiurile natale? Pe ei nu ii intereseaza pacea si bunastarea popoarelor, asta e numai o teorie goala pentru prostimea asta a lumii. Natiunile, la ora actuala, sunt descompuse.

Citește mai mult…

Biserica si presa KGB. Cum a fost omorat Patriarhul si cum lucreaza serviciile speciale rusesti la creierele naivilor si oitelor pravoslavnice pentru a domina lumea. Un colonel KGB despre “Ecumenismul şi serviciul de spionaj” in “Biserica spionilor”

ianuarie 28, 2011 Lasă un comentariu

Cei trei care “au speriat Vestul”: un evreu, un cyborg si un rus, toti KGB-isti :)

Serviciul de spionaj rus însoţeşte fiecare acţiune politică de proporţii cu un val de minciună declanşat în presa internaţională. Acesta este creat de Serviciul de dezinformare “A”. El creează teze false şi le aruncă în presă prin intermediul jurnaliştilor mituiţi/cumpăraţi, care sunt agenţii săi (daca sunt si jurnalisti si calugari cu atat mai bine :)nota mea). Apoi oamenii oneşti le reproduc în articole şi interviuri, luandu-le de bune.

Poţi să recunoşti semnătura serviciului de spionaj, fie şi numai după repetarea frecventă a tezelor. Pentru fiecare repetare, Serviciul “A” oferă o plată suplimentară. În operaţiunea “Biserica din străinătate” există două astfel de teze.

1. Patriarhia Moscovei este gata să rupă cu ecumenismul şi va ieşi imediat din Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Problema părăsirii CMB s-a discutat deja pe larg în eparhii.
2. Putin are nevoie de patriarhul “său”. Stalin l-a avut pe Serghei, Hruşciov pe Aleksii, Brejnev pe Pimen, iar Putin vrea să-l vadă ca patriarh pe mitropolitul Lavr. Însă pentru aceasta iniţial trebuie să unească BRS (Biserica Rusă din Străinătate) cu Patriarhia Moscovei.

Ambele teze sunt destinate emigranţilor ruşi, oameni care îşi iubesc cu sinceritate patria istorică, însă necunoscători ai multor legi nescrise ale acesteia. Tezele sunt false. La o analiză atentă, ele se prăbuşesc ca un castel de nisip.

Legenda Nr.1. Rusia rupe legătura cu ecumenismul.

Din păcate, această problema nu reprezintă la noi un subiect de interes public. Măcar din simplul motiv că majoritatea credincioşilor noştri sunt babele de la ţară, care nici nu cunosc cuvântul “ecumenism”. Ele au încredere în părerea preoţilor.

Ierarhii recunosc uneori, oftând, că au fost obligaţi de KGB să intre în Consiliul Mondial al Bisericilor. Dar nu explică cu ce scop. Deşi timpurile sovietice se pare că au trecut, Rusia se află în continuare în CMB. Înseamnă că serviciul actual de spionaj are nevoie de această calitate de membru. Dar pentru ce? Răspunsul este simplu: pentru ca, prin intermediul clerului străin racolat, să influenţeze orientarea oamenilor politici din Occident.

Dar, în multe ţări, printre enoriaşii înflăcăraţi există şi parlamentari, şi miniştri ai apărării, şi şefi ai serviciilor de spionaj/informaţii. Atunci de ce serviciul rus de informaţii să nu încerce să-i racoleze prin intermediul unuia dintre episcopi sau cardinali? Această idee este destul de reală. Doar că iniţial trebuie făcut în aşa fel încât aceşti ierarhi să devină agenţii noştri. Anume cu aceasta se ocupă marea misiune a Patriarhiei Moscovei de sub conducerea rezidenturii serviciului de spionaj de la Geneva.

Adunarea la un loc a unui număr mare de clerici îi scuteşte pe spionii ruşi de a face cheltuieli de călătorie. Dar şi motivul este destul de convingător: chipurile, mă interesez de activitatea dumneavoastră din Consiliul Bisericilor. Povestiţi-mi despre dumneavoastră, daţi-mi un interviu! Şi episcopul străin poate fi de acord să poarte o discuţie sinceră cu prietenul rus: doar predica este obligaţia sa de preot. Iar celălalt îi înmânează un cadou scump. Sau, în mod contrar, îi arată o fotografie, a cărei publicare pe paginile ziarelor va frânge cariera sa de episcop. După aceasta, racolarea decurge ca unsă.

Se întâmplă şi altfel. Episcopul străin îl racolează pe spionul nostru şi îl converteşte la credinţa sa. Au fost astfel de cazuri. În racolare obţine victoria cel ce este mai puternic din punct de vedere spiritual. Şi nu este chiar atât de uşor să stabileşti primul contact cu un episcop, în ţara sa de origine. Daca îi va cere o audienţă un jurnalist rus, care dintr-un motiv anume a devenit extrem de interesat de religie, reacţia episcopului va fi foarte precaută: “De ce anume vă interesez eu, şi nu un alt confrate de-al meu?”.

Reprezentanţii PM (Patriarhiei Moscovei) din CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) au foarte mult de lucru. Serviciul de Informaţii Externe îi foloseşte în calitate de mijlocitori în relaţiile cu clerul străin.

“Este un prieten de la ambasada rusă! Este un om foarte cumsecade! Vi-l recomand din tot sufletul!” – spune preotul moscovit, cu o voce convingătoare, prezentând unui pastor luteran pe diplomatul puţin cunoscut, cu ochii alergând de colo-colo. Şi pastorul, crescut în condiţiile de seră ale democraţiei burgheze, crede cu sfinţenie cele spuse. Doar nimeni nu l-a minţit vreodată: în Occident minciuna este considerată drept semn de proastă educaţie. Pastorul, pur şi simplu, nu e învăţat s-o recunoască.

Iar în Rusia minciuna este o normă de viaţă. Oamenii sovietici au fost educaţi în condiţii de minciună generalizată. Este mai greu să nu minţi.

 

Pastorul zâmbeşte măgulit, auzind propunerea de a continua discuţia la restaurant. Acolo el roşeşte, văzând numărul extrem de mare de feluri de mâncare. Şi, evident, este de acord să îndeplinească micuţa rugămintea a partenerului său de discuţie, să nu vorbească la telefon, ci să fixeze timpul şi locul următoarei întâlniri chiar acum. Iar acest lucru este primul semn de spionaj. Spionul ştie că telefonul său este ascultat de serviciul de informaţii elveţian şi încearcă să ascundă acestuia relaţia sa cu pastorul.

Însă, ceea ce a făcut acum spionul rus cu pastorul, poate face şi un cleric din Patriarhia Moscovei. Dacă, evident, el este un agent experimentat al KGB-ului. În timpurile sovietice doar aceştia erau trimişi la Consiliul Mondial al Bisericilor.

Însă clerul se înnoieşte. După anul 1991 nu s-a mai făcut racolarea în masă a preoţilor. Împiedică oare acest lucru activitatea serviciului nostru de informaţii? Nu, deoarece el ştie că orice preot, care lucrează în străinătate, trebuie să îndeplinească sarcinile ambasadei ruse. Patriarhia Moscovei a luat o hotărâre de sprijinire a statului în toate. Chiar şi în ceea ce nu poate fi acceptat de conştiinţa creştină. De aceea, chiar nefiind racolat, preotul moscovit va face totul aşa cum i-a ordonat spionul rus.

Şi, la ordinul acestuia, el îl va invita singur pe pastor la restaurant şi va iniţia discuţii pe subiecte delicate, căutând locurile vulnerabile. Apoi vor urma ordine mai riscante, spre exemplu de a-l îmbăta criţă pe pastor şi a-i lua amprentele digitale. Sau ale cheilor. Astfel, treptat tânărul preot rus devine un agent al serviciului de spionaj. El nu va avea dubii, el va semna recipisa de colaborare si va lua pseudonimul politic corect de “Patriot”. Iar spionul de la ambasadă primeşte de la Moscova o recompensă dublă.

Nu întâmplător Soljeniţin a denumit Consiliul Mondial al Bisericilor “destul de mult sovietizat”. Acest lucru reprezintă rezultatul colaborării de mulţi ani dintre KGB şi Patriarhia Moscovei.

Participarea Bisericii Ortodoxe Ruse la mişcarea ecumenică nu este altceva decât o acoperire pentru serviciul rus de spionaj. Activitatea din Consiliul Mondial al Bisericilor este cea mai importantă sarcină pe linia SP (spionajul politic) a rezidenturii de la Geneva a Serviciului de Informaţii Externe. În jur de cinsprezece ofiţeri se ocupă doar de îndeplinirea ei. Fiecare are un plan-sarcină pentru câţiva ani înainte şi un înlocuitor la Moscova, care visează să petreacă în Elveţia patru ani fericiţi. Păi cum, vreţi să se lipsească de toate acestea doar pentru a face pe plac Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate? Oare nu este mai simplu de mers pe altă cale: dizolvarea acesteia în Patriarhia Moscovei, aşa cum cândva cekiştii l-au dizolvat într-o baie cu acid pe generalul alb Kutepov ? Iar la răpirea sa de la Paris au ajutat aceiaşi generali albi!

Clerul rus nu are nimic împotriva călătoriilor în Elveţia. Oamenii care trăiesc în Occident cu greu îşi imaginează, ce bucurie le face însuşi gândul unei călătorii în străinătate. Iar să trăiască acolo timp de câţiva ani, în condiţii confortabile, pentru mulţi pare a fi un moment de fericire nemaiauzită.

Imaginaţi-vă că sunteţi un preot la o biserică de la ţară din zona de nord a Rusiei, unde primăvara şi toamna sunt noroaie de netrecut, iar la biserică vin doar copiii, deoarece părinţii nu se trezesc din beţie. Şi brusc, întruna din zile episcopul vă dă de înţeles că a apărut posibilitatea de a face o plimbare până în Elveţia, şi cu toată familia, şi pentru câţiva ani… Iar de acolo nu este chiar obligatoriu să revii la sat. Aici lacrimi de fericire încep să curgă pe faţa dumneavoastră extenuată.

Să ne amintim că mulţi preoţi au fii, care au urmat profesia tatălui. Activitatea în Consiliul Mondial al Bisericilor nu va strica carierei lor. De aceea Patriarhia Moscovei va continua, la modul serios, să convingă Biserica din străinătate despre ieşirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Consiliul Mondial al Bisericilor, nefăcând niciun pas în acest sens.

Din acest motiv, cred, ea va restabili foarte curând relaţiile cu Biserica Episcopală (ramura americană a Bisericii Anglicane – n.n.), întrerupte, la sfârşitul anului 2003, din cauza alegerii ca episcop a unui homosexual.

De Biserica Episcopală are nevoie spionajul rus! Ea este prea puternică în SUA, printre adepţii ei sunt prea mulţi generali americani, mari politicieni, savanţi cu acces la documente secrete şi alte persoane, care reprezintă interes pentru racolare.

Iar episcopi-homosexuali există cu prisosinţă şi în Patriarhia Moscovei. Doar că ei tac despre aceasta. Aici homosexualismul este numit “păcatul lui Nicodim”. Pe parcursul a 70 de ani de comunism, KGB-ul propulsa în cele mai înalte funcţii bisericeşti în mod special homosexuali. Se spune că însuşi patriarhul Serghei era unul dintre aceştia. Având permanent deasupra capului sabia lui Damokles, a ameninţării demascării, homosexualii erau uşor de manevrat.

În acelaşi timp, KGB-ul practica acuza falsă de homosexualitate împotriva episcopilor nesupuşi. Iată ce scrie episcopul Grigorii (Grabbe) în cartea « Biserica Rusă în faţa stăpânirii răului”, povestind despre Adunarea locală a Bisericii Ortodoxe Ruse din anul 1971: « Despre episcopul Novgorodului, Pavel, unul dintre arhierei a menţionat : Toată vina lui Pavel constă în faptul că el atrage tinerii, şi iată că vor să-l acuze de pederastie. Îl vor nenoroci pe Pavel, îl vor nenoroci. Din moment ce cineva trece pe calea cea dreaptă, îl vor nenoroci!”. Aşa şi s-a întâmplat. L-au scos din treapta ierarhică şi mai mult nimeni nu a auzit de el.

Scandalurile homosexuale se declanşează la Patriarhia Moscovei doar atunci când vin din afară. Un erou al unui astfel de scandal, declanşat în anul 1999, a fost episcopul de Ekaterinburg Nikon. Patriarhia a ignorat timp îndelungat plângerile multiple ale preoţilor, însă nu a putut să nu reacţioneze în faţa informaţiilor apărute în ziare. Prin decizia Sfântului Sinod, el a fost trimis “la odihnă” la mânăstirea Pecersk din Pskov. În anul 2002, episcopul Nifon a apărut la Moscova în calitate de paroh al bisericii din Veşniaki, una dintre cele mai bogate din capitală. (…)

Mitul Nr.2.Un străin poate deveni patriarh.

Seminţele acestei minciuni cad pe pământ mănos. Doar la Kremlin într-adevăr încă nu s-au hotărât cu noul patriarh!

Kremlinul nu era prea încântat de mitropolitul Kirill, care şi-a dispersat pe toţi concurenţii şi a devenit recent unicul candidat pentru scaunul patriarhal. Cred că motivele sunt departe de problemele credinţei. Mai degrabă este vorba de lupta clanurilor influente.

În locul mitropolitului Kirill, Kremlinul dorea să vadă un alt mitropolit – Mefodii. Se spune că el nici măcar nu este agent KGB, ca toţi ceilalţi episcopi sovietici, ci ofiţer cu state de plată al Principalei Direcţii de Informaţii a Ministerului Apărării. Ceea ce, de altfel, nu-l împiedică să fie un agent al KGB-ului, deoarece Armata de asemenea se află sub controlul acestuia. La noi astfel de oameni sunt numiţi “ofiţeri cu acoperire profundă”. La Patriarhia Moscovei sunt puţini din aceştia, însă ei sunt foarte influenţi, deoarece au o agentură în rândul clerului.

Pentru Putin mitropolitul Mefodii este omul său de încredere. Între patru ochi cu acesta poţi comunica fără nici un fel de etichetă, în baza dreptului de Comandant Suprem.

Dar ce nenorocie, mitropolitul Kirill a reuşit să-l expedieze pe Mefodii în îndepărtatul Kazahstan. Cu toate că acela era respectat de credincioşi pentru faptul că a reuşit să ridice din ruină eparhia Voronejului şi a Lipeţkului.

Acum anturajul mitropolitului Kirill răspândeşte zvonuri că el, devenind patriarh, va ridica prestigiul Bisericii, o va egala cu statul. Adică va repeta experimentul patriarhului Nikon, din secolul XVII. Care s-a terminat cu un eşec.

Dar chiar şi mai înainte, mitropolitul Kirill n-a ieşit prin nimic în evidenţă. În mod contrar, pentru acesta este caracteristic un alt lucru: neglijarea administrării ecleziastice de dragul afacerilor plăcute inimii lui.

Şi nici nu trebuie să supraevaluăm gradul de nemulţumire al Kremlinului faţă de mitropolitul Kirill. Doar şi el este un agent KGB! Porecla sa este “Mihailov”. Iar acest lucru înseamnă că Putin cunoaşte toată viaţa sa privată. În safeurile Liubiankăi se păstrează o mulţime de dosare cu documente, care îl compromit pe mitropolitul Kirill. Este obligatoriu să ai astfel de dosare despre fiecare agent. Aşa cer regulile KGB-ului.

Dacă un om curat ca lacrima a devenit agent, atras prin minciună, materialele compromiţătoare sunt create în mod intenţionat sau sunt fabricate, obligând alţi agenţi să scrie rapoarte, sau atrag omul cinstit în situaţii dubioase, îl forţează să comită o infracţiune. Apoi i se pun în faţa dovezile, şi îi spun aşa: “Acum eşti agăţat de cârligul nostru! Să nu îndrăzneşti să dai dovadă de individualism!”. În limbajul KGB-ului aceasta se numeşte “consolidarea colaborării”. Punctul cu privire la necesitatea obţinerii unor “materiale de consolidare” noi şi noi, se află în planul anual de lucru cu fiecare agent.

Iar pentru mitropolitul Kirill nu trebuie inventate nici un fel de materiale compromiţătoare! Este suficientă căsătoria sa civilă, despre care ştie toată lumea. Iar în ceea ce priveşte legea laică, este suficient ca Kirill să facă un pas greşit şi cu el vor proceda aşa cum au procedat cu Hodorkovsky: îl vor băga la închisoare pentru escrocherii financiare. Legile ruseşti sunt concepute astfel încât întotdeauna poţi să fii tras la răspundere penală. Iar jurnaliştii ruşi, aflaţi în slujba serviciilor vor exclama cu bucurie: “Vedeţi, în faţa legii ruseşti toţi sunt egali! Chiar şi mitropoliţii!”. În aceasta constă esenţa “justiţiei putiniene”.

De aceea mitropolitul Kirill, devenind patriarh, nu se va abate din drum şi va îndeplini toate indicaţiile Kremlinului. Alegerea omului de afaceri Kirill pe scaunul patriarhal va provoca dezamăgirea profundă a ruşilor. O parte importantă a acestora ar putea trece la alte biserici ortodoxe, inclusiv la Biserica Rusă din Străinătate. De aceea, mitropolitul Kirill a trecut în rândurile prigonitorilor înfocaţi ai acesteia. Da, da, anume a acelei Biserici din Străinătate, cu care Patriarhia Moscovei visează să se unească!

În luna martie 2004, Kirill l-a chemat la Moscova pe episcopul Işim-ului şi al Siberiei Evtihii, care aparţinea Bisericii din Străinătate şi i-a dat un ultimatum – sau devine vicar patriarhal, sau se cară din Rusia.

Cât de ciudat se combină aceasta cu principiul separării Bisericii de stat! Apropo, cine acordă sau anulează vizele la noi? Ministerul Afacerilor Străine, mi se va răspunde. Este adevărat, după o verificare, pe care o efectuează FSB-ul. FSB-ul, şi nu MAE, acordă vizele în realitate. Cu aceasta îl ameninţa mitropolitul Kirill pe episcopul Evtihii.

FSB-ul este KGB-ul recreat din perioada sovietică. După reformele democratice ale anilor’90, cekiştii au reuşit să aducă totul înapoi. În FSB-ul actual intră toate direcţiile KGB-ului sovietic, în afară de două: Prima, de spionaj, şi a Doua, care se ocupa de paza membrilor Biroului Politic.

Dar şi ele păstrează legături strânse cu FSB-ul. De pe vremea KGB-ului sovietic le-au rămas organele vitale comune cu acesta – policlinicile, spitalele, casele de odihnă, sistemul de pensii şi – ce este mai important – telefoanele de comunicare operativă. Prin intermediul acestora, cekiştii pot să vorbească despre toate, fără a se teme că sunt ascultaţi. Cu toţii consideră că Ziua Cekistului, serbată în data de 20 decembrie, este sărbătoarea lor profesională comună.

Fosta Prima Direcţie Generală a KGB-ului (Directoratul I) se numeşte acum Serviciul de Informaţii Externe (SVR). Aceasta efectuează cu succes operaţiunea “Biserica din Străinătate”. Iar fosta Direcţie a Noua se numeşte acum Serviciul Federal de Pază. Ea îl păzeşte pe Putin, un şir de demnitari şi pe Patriarhul întregii Rusii…

“Şi ce este rău în asta?, mă vor contrazice unii, preşedintele are grijă de viaţa lui Aleksii al Doilea…”. Nu, paza prezidenţială are o cu totul altă destinaţie! Ea funcţionează după un alt principiu – gradul de acces al persoanei păzite la documentele de stat. Cu cât mai multe ştie, cu atât este mai mare probabilitatea ca el să fie răpit şi să se scoată din el toate secretele prin intermediul torturii sau a preparatelor psihotrope.

Dar nu viaţa persoanei păzite, ci secretele, pe care le ştie, aceasta este subiectul grijii reale a pazei prezidenţiale. Iar viaţa? Aceeaşi pază poate să-i ia viaţa.

Atunci când un demnitar cade în dizgraţie, arestarea sa este încredinţată pazei. Cât de greu este, probabil, să simţi că mâinile, care, cu un minut în urmă te susţineau cu grijă, te apucă în mod trădător din spate şi te îndeasă într-o maşină.

Creatorul navelor spaţiale sovietice, academicianul Serghei Korolev, a petrecut mulţi ani în lagărele staliniste. Devenind din nou glorios, el recunoştea prietenilor că nicidecum nu poate să se obişnuiască cu paza sa. “Întinzându-mă să dorm, aştept când ei vor pătrunde în dormitor şi vor striga: “Adună-ţi lucrurile, javră!”. Toate acestea el le-a trăit odată.

Pentru pază principalul lucru este să nu admită scurgerea secretelor. Din acest motiv ea ascultă discuţiile persoanei păzite şi o urmăresc zi şi noapte. Deci, paza de la KGB nu este o fericire foarte mare!

Patriarhul Aleksii al Doilea este păzit la cel mai înalt nivel, de parcă ar fi şeful celui mai secret serviciu de informaţii. Pentru că ştie cel mai important lucru – secretele curţii de la Kremlin, deseori scârboase şi îngozitoare. Oricare dintre aceste secrete poate provoca un scandal internaţional.

De deservirea medicală a patriarhului se ocupă Kremlinul. Aleksii al Doilea se tratează la spitalul Kremlinului, împreună cu cei mai înalţi demnitari. Şi într-adevăr acolo eşti tratat în mod excelent. Există o singură problemă: tratarea pacienţilor cu funcţii înalte nu este unica sarcină a medicilor din spitalul Kremlinului. Mai există una: lichidarea lor la ordinul venit de sus.

Această parte a vieţii spitalului este o taină de nepătruns. Doar Dumnezeu ştie câţi miniştri şi secretari de partid şi-au terminat existenţa pământeană în mâinile experimentate ale medicilor de la spitalul Kremlinului! Se ştie doar despre Frunze, ministrul aparării lui Stalin. La ordinul lui Stalin i-au făcut o operaţie care nu era necesară.

Acolo au fost lichidaţi şi reprezentanţi ai clerului. Doar conducerea Patriarhiei Moscovei ţinea de spitalul Kremlinului, încă din timpurile lui Stalin. Nu este clar ce valoare avea viaţa ierarhilor pentru autorităţile comuniste, care în mod deschis şi-au pus ca scop anihilarea religiei şi a bisericii.

Episcopul Grigorii (Grabbe) scrie în cartea sa “Biserica Rusă în faţa stăpânirii răului”: “Sfântul Sinod i-a excomunicat şi i-a anatemizat pe toţi “foştii ortodocşi”, care în mod deschis au blestemat numele Domnului. Apoi, la începutul anului 1963, Patriarhul Aleksii a ţinut un discurs la şedinţa Congresului Unional de la Kremlin, în care el dat de înţeles destul de clar că Biserica este persecutată de guvern.

Pentru aceste două acţiuni mitropolitul Krutiţky Nikolai (Yaruşevici) a plătit cu viaţa. A fost prima victimă a persecuţiei hruşcioviste”.

Şi mitropolitului Nikolai i-au venit de hac în spitalul Kremlinului, provocându-i un atac cardiac.

Oare Aleksii al Doilea, în mod evident cunoscând toate acestea, nu a găsit în el forţa necesară pentru a refuza serviciile spitalului de la Kremlin ? Reiese că nu a găsit. Şi, în general, oare el trebuia să folosească vreo pază? Nu este mai bine să te laşi în voia Domnului?

Şi dacă mitropolitului Lavr, în cazul în care va deveni patriarh, nu-i va fi pe plac că este păzit zi şi noapte de paza lui Putin ?

Dacă el va decide să folosească serviciile medicilor privaţi în loc să se culce supus pe masa de operaţii din spitalul Kremlinului?

Şi, ceea ce este important, dacă va refuza să-i îndemne pe ruşi să voteze pentru Putin, aşa cum a făcut recent Aleksii al Doilea?

Ce este de făcut cu mitropolitul Lavr, dacă el va argumenta că la noi Biserica este separată de stat?

În limbajul KGB-ului astfel de oameni se numesc « imposibil de controlat ». În schimb, mitropolitul Kirill, în mod contrar, este destul de controlabil. Şi din acest motiv este mai bine ca el să devină patriarh. Toate celelalte ţin de partea tehnică!

Capitolul “Ecumenismul şi serviciul de spionaj” din cartea “Biserica spionilor”, scrisă de fostul locotenent-colonel KGB Konstantin Preobrajensky

Preluat de la   Ziaristi Online

Vladimir Popa, omul cu inima de aur

aprilie 2, 2010 Un comentariu
 

După ziua de 4 aprilie 2005, când votasem împreună cu ceilalţi colegi din grupul parlamentar al Partidului Popular Creştin Democrat, la cererile şi insistenţele factorilor de la Bucureşti şi occidentali, pentru candidatura şefului statului, am fost şi lăudat, şi huiduit. Unii îmi strângeau mâna, alţii îmi întorceau spatele. Pe drumul hopuros al “politicii moldoveneşti” pe care îl parcurgem de peste douăzeci de ani, atunci, în 2005, ne-a apărut în faţă o mlaştină întinsă pe care trebuia să o trecem şi noi, frontiştii, şi oponentul nostru de bază după alegerile din 2001 şi 2005, Voronin.

De fapt, era o mlaştină pe care trebuia s-o treacă Republica Moldova. Iar peste o mlaştină poţi trece cu ajutorul unui drumuleţ din bârne pe care trebuie să îl improvizezi rapid, milităreşte, ca la război. Bârnele ne-au fost aruncate atunci de către occidentali prin intermediul preşedintelui Traian Băsescu. Eram sortiţi să păşim peste ele ţinându-ne de mână unul de celălalt, altfel riscam să lunecăm şi să cădem în lanţ, exact ceea ce îşi doreau neprietenii Republicii Moldova care ne urmăreau din spate.

Atât mie, cât şi colegilor mei nu ne-a fost uşor să explicăm aceste lucruri multora dintre adepţii noştri dezamăgiţi de acel vot sau căzuţi drept victimă a campaniei otrăvite declanşate împotriva noastră de maşinăria de presă pusă în funcţiune tocmai de neprieteni. Cel mai tare mă durea sufletul pentru unii dintre prietenii şi chiar apropiaţii răpuşi de otrava acestei maşinării.

Dar, în acelaşi timp, mi se umplea inima de bucurie când fratele şi prietenul drag te înţelegea dintr-o privire fără a aştepta explicaţiile şi dedesubturile acelui vot cerut de Occident şi de Bucureşti ori, dacă prindeai a-i înşirui amănuntele despre ce şi cum a fost atunci, te oprea, îţi punea palma pe umăr şi îţi zicea: “Nu trebuie să îmi mai explici. Eu am înţeles! Stai puţin să îl chem pe vărul Ion sau pe cumătrul Vasile să îi spui lui, că el pe mine nici nu vrea să mă asculte”.

Unul dintre oamenii scumpi inimii mele care m-a înţeles dintr-o privire, ca un tată, şi nu m-a probozit a împlinit în aceste zile de primăvară o vârstă onorabilă – 75 de ani! El este doctorul Vladimir Popa. Nu îi voi afişa toate titlurile ştiinţifice şi meritele dumnealui în calitate de medic otorinolaringolog sau de profesor universitar. Îl cunoaşte în acest sens toată lumea medicală şi miile de pacienţi care i-au trecut pragul în cei peste 50 de ani de activitate în acest domeniu. Omul şi doctorul Vladimir Popa are una dintre calităţile cele mai preţioase despre care la noi, dar mai ales în lumea medicală, nu se obişnuieşte să se vorbească – el nu poate vinde sau trăda! El ştie cel mai bine că vânzătorul este cel în mintea căruia se află trădarea, mintea lui zvâcneşte în orice moment să trădeze, nu contează pe cine şi cum.

 Anume de oameni şi medici ca Vladimir Popa au nevoie zecile şi sutele de mii de pacienţi. Cu oameni şi medici ca el poţi învinge boala, dar şi greutăţile şi vicisitudinile timpului pe care îl trăieşti. Cu el te poţi lua de mână pentru a trece peste mlaştinile din calea noastră anevoioasă fără teama de a fi trădat. Dar cel mai important lucru de care m-am convins este că anume cu oameni şi medici ca Vladimir Popa poate fi tămăduită mlaştina din sufletele celor care se fac a nu înţelege esenţa unor gesturi politice responsabile ori care au rămas să fie încă o pradă în gura mincinoasă a profitorilor politici urcaţi să guverneze această ţară şi a presei ce îi cântă în strună.

La mulţi ani, domnule Doctor! Sfintele Sărbători cu bine. Învierea Domnului să ne încălzească inimile, să ne lumineze minţile, să ne binecuvânteze viaţa cu darurile ei.

Ştefan SECĂREANU

Publicat în FLUX la 2 aprilie 2010