Arhiva
Nevoia de România
Am stat în cumpănă. Descumpănit. Fără a voi să-mi rănesc prietenii, angajați sau nu politic, voi face abstracție de ei. Mă uit însă în ochii oamenilor și doare, doare cumplit. Nu voi face nici o aluzie politică dacă spun că s-a rupt România, că suntem în greaua încercare de a ne răni și ucide între noi prin cuvinte, atitudini și indolență în raport cu bunul simț.
E vorba de oameni azilanți în propria Țară și Cultură, de răniți într-un vertij fără sens al unei unități atât de fragile încât aproape că nu o sărbătorim. Nu-mi găsesc cuvintele. Alerg spre istoria noastră centenară și aflu un aliat în exprimare.
Octavian Goga, la 1916, publica la București la Editura C. Sfetea, volumul de poezii „Cântece fără Țară” (156 pg.). Scria, în fața unei neutralități ce-l înfrigura sufletește, la 15 februarie 1916: „Recitesc aceste pagini întunecate înainte de a le da la tipar. Ele s-au desprins pe rând din frigurile neutralității, din așteptarea zadarnică de-un an și jumătate în orașul vesel al Bucureștilor. Credeam că nu vor mai vedea lumina zilei și că, desmințite de realitate, vor rămâne în sertar pe veci, certificate intime ale unui sbucium care s-a stins- „testimoni del perir mio lento” – cum spune atât de frumos poetul italian. Acum însă când atmosfera de moleșeală a inacțiunii se lasă tot mai grea peste capetele noastre, când dintr-o datorie de sânge se face o socoteală rece de câștig ieftin, acum mi se pare un act de pietate să ne îngropăm morții în văzul tuturora. Iată de ce public aceste versuri în cari se vor fi strecurat, poate, greșeli de ritm și prozodie, nu s-a strecurat însă nici o minciună.
Criticii le pot judeca deci în toată liniștea meseriei lor, vânduții și ipocriții pot cere răstignirea, oamenii cinstiți însă n-au dreptul să le arunce în foc până la prima zi a mobilizării românești”. Nu. N-am să preiau din volum decât un fragment din poezia care mă pune cel mai tare pe gânduri azi. Intitulată „Fără Țară”, dedicată de Goga „factorilor răspunzători” ea se încheie astfel: „Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineața mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfășoară/ În giulgiul veșnicei tăceri…/Și printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs și de noroi,/ Căci vai de cine-și pierde țara/ Ca să și-o ceară de la voi…”(p. 9).
Stropit de râs și de noroi un ardelean își plânge dreptul la Țară. O mustrare călătoare, un strigăt rămas în ochii celor ce-și iubesc morala creștină autentică și neamul. Ne-am uitat morții, ne-am uitat zilele și nopțile de încrâncenare, ne-am pierdut cu totul busola morală? Luptat-au oare cei pe care ne zidim libertatea celor 100 de ani sub steaguri impregnate în păcat ori în ideologii partinice? Ne-au topit străinii clopotele să le facă tunuri care să scuipe pe noi moartea. Acum le topim în melasa indecenței și lipsei de iubire, ucigându-ne cea mai de preț frontieră a României Mari. Frontiera cu înaltul Cerului ale cărei borne sunt crucile celor răstigniți pentru libertatea noastră.
Nu, nu suntem un neam de învinși, de cerșetori de libertate. Ridicați-vă și credeți. Nădăjduiți. Iubiți. Munciți. România are nevoie de noi. Acum. Nu mâine. Acum. Sus inima, nu opriți rugăciunea și mâinile nu le opriți de a împlini Binele! Nu din smiorcăieli ne-a venit Libertatea! Durerea morților uitați așezați-o în curaj. Nevoia de România se măsoară cu faptele noastre.
Acad. Ioan Aurel Pop, despre îndobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale și generale din educație: Nu știu ce/cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, dar știu sigur de Pokemoni
Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai a susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.
În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.
„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.
De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.
Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.
„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.
În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.
Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.
„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.
Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.
„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Octavian Goga: Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României in creştere
“Eminescu este şi va rãmâne cea mai strălucită încarnatie a gcniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbănzile ei îi apartine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dârâmare şi tot avântul de recladire tâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralitătii nationale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului dela Botoşani s’a îndrumat spre acest ideal, căruia mai tărziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Din primele zile, elevul lui Aron Pumnul pornit în pribegie, a simtit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atătea stăpăniri vitregi.
A plecat să-1 cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-1 audă. Limba lui literară, într’o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea “veche şi înteleaptă” a tuturora. Un proverb din muntii Moldovei, o glumă de pe Târnava, o frază euritmicã din Gorj, toate îşi dau întâlnire in atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unitătii. El a fixat mai întăi, şi de un caracter definitiv, tablele legii in graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult; e părintele ideologiei nationale moderne in evolutia noastră.
E cel dintâi roman al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până in glesne in pământul strămoşesc.
Mai mult ca oricare altul, el a crezut in neam; l-a simtit in adâncime, l-a înteles in misiunea lui istorică. Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de “scripturile bătrâne”, i s’a mărturisit misterul tracoromanic al începutului, i-a strălucit epoeea dela o mie patrusute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Cititi “Doina” lui, căntecul năzuintelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Pentrucă politica natională întemeiată pe puritatea de sânge şi pe încercuirea în traditiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n’a avut un mai lummos doctrinar decât pe poetul “Luceafărului”.
Oricât ar fi dispuse mintile simpliste să creadă ca jocul realitâtilor scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesitătilor nationale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul.
Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României in creştere.
Cititi articolele lui şi veti vedea că stati in fata unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie natională.
Am dorit ca aici la graniţă să avem un altar naţional sfânt şi curat, unde sufletul românesc să îngenunche, aici la Tisa, în faţa celor două hotare să avem o cetate de primenire şi mândrie naţională care să vestească şi să arate gradul de cultură şi civilizaţie al neamului nostru.
O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.”
Octavian Goga, Ministrul Culturii Romaniei Mari, la dezvelirea primului monument Eminescu de peste munti, la Sannicolau Mare, 1925.
Sursa:
Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români
Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să fie adusă la sapă de lemn şi să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare.
Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura „opera” nefastă, dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români.
Deşi se vorbeşte de conservarea „patrimoniului naţional”, nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la „licitaţia Brâncuşi”, pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.
(Fragment din interviul cu academicianul Florin Constantiniu, intitulat „Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rau decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi rusii”, apărut în Formula AS)
Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA
Părintele Statului Naţional Unitar Român îşi doarme somnul de veci printre torţionari
VASILE STROESCU, un nume aproape uitat astăzi, a fost cea mai mare personalitate a vremii sale, contribuind cu mintea şi cu banii (mulţi, foarte mulţi) la menținerea unui spirit românesc treaz, în special în provinciile ocupate. A înălțat biserici, școli, spitale, a dat burse studenților din străinătate, a luptat pentru drepturile românilor, oriunde se aflau ei. A militat pentru reîntregirea României și a fost primul președinte al Parlamentului de după Marea Unire. Acum îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri, în cea mai jignitoare vecinătate: pe Aleea comuniştilor.
Crochiu biografic
Vasile Stroescu s-a născut la 11 noiembrie 1845, în Trinca, judeţul Hotin, în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroiescu, menţionat documentar încă la 2 iulie 1682. Era mezinul, într-un șir de 15 copii, din care nu au supraviețuit însă decât opt (patru fete și patru băieți). Se știe că, o vreme, familia sa s-a stabilit în Transilvania, după care a revenit în Basarabia.
Se pare că spiritul filantropic era o caracteristică genetică în familia Stroescu. Primii care au făcut astfel de acțiuni au fost frații săi, care au încercat să susțină prin diverse donații învățământul românesc din străinătate și câteva instițutii culturale din vechiul Regat.
Vasile Stroescu a fost un fervent susţinător al învăţământului şcolar românesc din toate provinciile ocupate pe atunci de diversele mari puteri. S-a remarcat ca filantrop prin donațiile generoase făcute pentru resuscitarea și consolidarea conștiinței naționale. Ca om politic a militat continuu pentru înfăptuirea Marii Uniri. A fost ales membru de onoare al Academiei Române și a fost primul președinte al primului Parlament al României Mari.
ȘTEFAN SECĂREANU 
Comentarii recente