Arhiva

Posts Tagged ‘ocupaţia sovietică’

Hrișca și murăturile lui Plahotniuc pentru Europa

Imagine: Agora

Portalul „Agora” ni-i arată în mai multe imagini pe Plahotniuc, Candu și Filip mâncând hrișcă și murături de 9 mai, meniu „ostășesc”, spun ei, în cantina mobilă amenajată de PD în Scuarul Catedralei.

Ne întrebăm și noi, ca proștii:

– în cinstea sau în memoria cui mânâncă ei hrișcă și castraveți murați: a celor 400.000 de soldați români, care au trecut Prutul, la 22 iunie 1941, la ordinul generalului Ion Antonescu, și au eliberat cu arma în mâini Basarabia și nordul Bucovinei de sub ocupația armatei roșii bolșevice a lui Stalin, sau a „ostașilor sovietici eliberatori” care au reocupat Basarabia și nordul Bucovinei în 1944-45?

Republica Moldova, pe care o guvernează glorios cei trei mâncători de hrișcă și murături, se înscrie cumva printre statele „victorioase” în cel de-Al Doilea Război Mondial, odată ce PD-ul, partid de guvernământ, celebrează Ziua Victoriei, sau se consideră un stat perdant, odată ce nu este în stare până astăzi să-și elibereze o parte din teritoriul său aflat sub controlul armatei ruse?

– dacă cei trei mâncători de hrișcă și murături, care guvernează glorios Republica Moldova, crapă la hrișcă și murături, ziua în amiaza mare, în cinstea Europei, de Ziua Europei, cum ar veni, ce are Europa, de ziua ei, cu „meniul ostășesc”, de inspirație sovietică, oferit în cantină mobilă ostășească de PD?

– dacă PD ne tot asigură că ne integrează în Europa, de ce ne tot hrănește cu hrișcă și murături, mâncarea preferată a soldaților lui Stalin?

 

Hristos a Înviat, frați români!

Reclame

Doar curvele politice sărbătoresc „ziua Victoriei” la Chișinău

mai 8, 2018 2 comentarii
Îl aud azi pe Plahotniuc că el „va sărbători la 9 mai și ziua Europei, și ziua Victoriei”.
 
Nu întâmplător pe Piața Marii Adunări Naționale, care a fost închisă pentru că se instala acolo scena pentru guleaiul de mâine, răsuna strident muzică rusească.
 
În legătură cu asta, reiau aici un strălucit citat dintr-o declarație a celebrului istoric român, Florin Constantiniu, care spunea despre cel de-Al Doilea Război Mondial că a fost „lupta între două bande de criminali, una condusă de Hitler, alta de Stalin. Un Stalin, ale cărui crime erau acoperite de cei doi complici ai săi, Churchill și Roosevelt. Nu cred că victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrată. Pentru țările baltice și cele din Europa de Est ea a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul să ne întrebăm: victoria cui o sărbătorim la 9 mai 1945? Personal, cred că nu este nimic de sărbătorit”.
 
A sărbători „ziua Victoriei” azi la Chișinău, mai ales de către unul care tot caută disperat să-i facă loc PD-ului pe dreapta, înseamnă a batjocori memoria și numele sutelor de mii de soldați români care au luptat cu arma în mâini și și-au dat viața pentru eliberarea de sub ocupația bolșevică a teritoriilor românești înstrăinate în urma odiosului pact fascisto-stalinist din 1939.
 
A sărbători azi la Chișinău și „ziua Europei”, și „ziua Victoriei” înseamnă a fi curvă politică care face jocurile murdare ale Kremlinului de rând cu Dodon.
 
A sărbători „ziua Victoriei” înseamnă a fi una cu Dodon.
 
A sărbători „ziua Victoriei” înseamnă a nu avea conștiință românească!
 
Nu avem ce sărbători pentru că 9 mai de fapt este o zi tragică pentru noi, basarabenii, ziua reocupării noastre de către armata satanistă a lui Stalin și a reinstalării odiosului regim comunist de exterminare națională aici în Basarabia și în toată România.
 
Acest regim este viu și azi prin cei care „sărbătoresc ziua Victoriei”, adică PD-ul lui Plahotniuc și Diacov, care a furat miliardele din băncile noastre și încearcă cu disperare să măsluiască alegerile de la Chișinău și cele parlamentare de la toamnă pentru a se menține la putere și a scăpa astfel de pedeapsa ce îi așteaptă.

TESTUL CARE NE FACE LIBERI

 

1. 28 iunie 1940 – ziua ocupării Basarabiei de către Rusia bolșevică!

Decretul lui Ghimpu (2010) în acest sens a fost blocat după 16 zile de la emitere de către grupările politice „proeuropene” (PLDM, PD) prin intermediul Curții Constituționale.

Atât timp cât nu vom afirma și nu vom recunoaște, prin lege, ocuparea acestui teritoriu de către Rusia, condusă ieri de Stalin și azi de Putin, nu ne putem considera independenți, liberi și unioniști sinceri.Iar grupările politice care se declară democratice și proeuropene, dar nu recunosc ocuparea Basarabiei de către Rusia la 28 iunie 1940, sunt grupări cu rădăcini adânci în KGB care apără deschis sau camuflat interesele rusești.

2. Mitropolia Basarabiei.

Atât timp cât factorii Puterii de la Chișinău, inclusiv cei de azi, declarați mari integratori în Europa, unii dintre ei declarați chiar români cu cetățenie română, merg să se spovedească mitropolitului Vladimir al Moscovei, iar la sărbătorile noastre creștine se bat cur în cur în juru-i cu lumânările aprinse, vom considera că aceștia nu au conștiință națională și nu sunt în stare să fie liberi și să apere interesele noastre naționale.

Pentru că un om liber și cu conștiință națională se poate închina doar Bisericii sale naționale!

Iar Biserica noastră națională este Biserica Ortodoxă Română (nu există Bisrică Ortodoxă Moldovenească pentru că nu există o națiune moldovenească), care se deosebește de cea rusească: „ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată națională” (M. Eminescu).

Pe când Biserica rusească, spune tot Eminescu, „are veleități periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului”. Este Biserica imperialistă, de ocupație!

Așadar, ori cu rușii, ori cu noi, cu românii, cu Țara și cu Biserica ta națională!

Unii nici nu știu măcar unde se află Mitropolia Basrabiei, mai rău, nici nu știu că există Mitropolia Basarabiei, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române.

Alții fac și mai rău: încurcă Mitropolia Basarabiei cu Biserica Sf. Theodora de la Sihla, care nu este a Mitropoliei Basarabiei, și pe Mitropolitul Petru al Basarabiei cu parohul Bisericii Sf. Theodora de la Sihla, Ioan Ciuntu, care se crede mitropolit independent!

Ca să putem învinge, trebuie să fim conștienți întâi și-ntâi de identitatea noastră națională!

Identitate națională pe care ți-o poți afirma doar prin Biserica noastră Națională, Biserica Ortodoxă Română!

28 iunie 2017

ION ANTONESCU: „Domnule Filderman, v-aţi întrebat câţi români au fost îngropaţi de vii de coreligionarii Dvs?”

noiembrie 13, 2011 5 comentarii

Textul de mai jos este răspunsul dat de mareşalul Ion Antonescu lui Wilhelm Filderman, președintele Federației Uniunii Comunitaților din România (FUCE) și reprezentant al evreilor în parlamentul român.

Filderman era autorul unui memoriu încărcat de invenţii şi exagerări cu privire la evreii deportaţi în Transnistria „fără altă vină decât aceea de a fi evrei” (formulă prezentă în mai toate textele despre Holocaust, despre suferinţele evreilor de pretutindeni).

Una dintre consecinţele „eliberării patriei noastre de sub jugul fascist” de la 23 august 1944 a fost şi jaful la care ocupantul sovietic s-a dedat în arhivele României. Aceste arhive au ajuns la Moscova, furate imediat după „eliberarea” din august 1944. Printre documentele sustrase samavolnic s-au numărat şi şase lăzi dedicate „problemei evreieşti”. (chiar aşa erau înregistrate cele şase lăzi cu documente: „Problema evreiască”).

Citește mai mult…

VALENTIN MÂNDÂCANU: “Eu m-am născut în Frontul Popular”

Ştefan SECĂREANU: – Motivele pentru care aţi părăsit Basarabia în 1944 sunt clare: aţi fugit de „ciuma roşie” care venea asupra noastră dinspre răsărit. Nu-i la fel de clar de ce aţi revenit în împărăţia aceleiaşi „ciume”…

Valentin MÂNDÂCANU: – „Ciuma” asta a potopit şi a infectat cu „bacili roşii” întreaga Românie. Marionetele româneşti ale Kremlinului porneau din când în când la vânătoare după basarabenii şi bucovinenii refugiaţi. În timp ce mă aflam la Facultate, tata umbla fugar prin ţară. Mie mi se luase bursa, nu aveam nici un sprijin, eram disperat. Între timp, în ziare apărea sistematic un anunţ „În atenţia cetăţenilor sovietici aflaţi pe teritoriul României”, în care se promitea marea cu sarea celor care vor accepta să se reîntoarcă în Uniunea Sovietică. Mi-am luat inima în dinţi şi m-am „repatriat”.

– Şi nu vă pare rău?

– Nu. M-am încadrat rapid în viaţa basarabenilor mei, mi-am continuat studiile, m-am însurat cât se poate de reuşit, am lucrat cum am lucrat, am făcut mult–puţinul pe care l-am putut face pentru salvarea limbii române de la pieire… De ce să-mi pară rău?

– Dar cum rămâne cu concedierile Dvs. forţate sau neforţate? Nu v-au produs necazuri?

– Cum să nu!? Dar prin astfel de necazuri au trecut mii şi mii de intelectuali basarabeni, toţi fiind bănuiţi de naţionalism, de spirit românesc. Concedierile mele au fost trei, şi toate „po sobstvennomu jelaniu”. Înţelegi cum venea treaba? Omul, adică, îl implora pe şef: „Vă rog frumos să mă daţi afară din serviciu”… Prima mea concediere a fost de la Ministerul Culturii. Ministrul de pe atunci, poet de limbă română, nu voia să vorbească cu mine româneşte, nici când eram în doi. Eu îl întrebam româneşte, el îmi răspundea ruseşte, şi viceversa. Într-o zi i-a plesnit răbdarea şi mi-a strigat tot ruseşte: „N-am nevoie de naţionalişti români! Afară!” Am depus cererea şi am plecat… A doua concediere a fost de la Enciclopedie, sub învinuirea absurdă de „românizare a limbii moldoveneşti”… Cea de a treia concediere, tot forţată, a fost de la ATeM. După ce am publicat articolul „Veşmântul fiinţei noastre” se crease acolo în jurul meu o atmosferă atât de duşmănoasă, încât m-am văzut silit să-mi i-au lumea în cap. Era în 1989, încă nu împlinisem vârsta de pensionare.

– Ce-aţi putea să ne spuneţi despre ilustrul Dvs. consătean, Eugen Coşeriu?

– Despre poliglotul care vorbeşte în treizeci de limbi şi scrie în zece? Despre savantul care s-a înălţat pe culmile Olimpului şi a fost tradus până şi în japoneză? Despre el vă pot spune că este o mândrie pentru satul nostru, Mihăileni, pentru toată Basarabie şi pentru întreaga Românie.

– Cum se explică faptul că aţi fost şi sunteţi un frontist consecvent?

– Păi cum să se explice?! Eu m-am născut în Frontul Popular, această formaţiune a luat fiinţă şi datorită modestei mele contribuţii… S-o părăsesc? Niciodată! În privinţa consecvenţei de opinii mi l-am luat ca model pe acelaşi Eugen Coşeriu, mare prieten FPCD.

– Ştim că sunteţi adept al unirii tuturor forţelor naţionale şi democratice într-un singur bloc. Cum priviţi această unire?

– Aşa cum o privesc toţi oamenii de bună-credinţă: pozitiv. Şi dacă, Doamne fereşte, unirea nu se va produce, lumea va înţelege din cauza cui nu s-a produs.

Ştefan Secăreanu

[“Ţara”, 10 iunie 1997. Nr. 44]

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

iunie 4, 2010 Un comentariu

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010

Guvernul Filat şi-a depăşit mandatul, consimţind la cedarea pământului naţional la Palanca

Rezoluţia Congresului XII al PPCD cu privire la cazul Palanca

Tratatul dintre Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat, negociat între 14 iulie 1995 şi 18 iulie 1999, semnat la 18 august 1999, la Kiev, de către ex-preşedintele Petru Lucinschi şi ratificat la 12 iulie 2001 de către reprezentanţii Partidului Comuniştilor şi ai Alianţei Braghiş în Parlament, cuprinde un Protocol adiţional „privind transmiterea în proprietate Ucrainei a sectorului de autostradă Odesa-Reni în regiunea localităţii Palanca a Republicii Moldova, precum şi a sectorului de teren, prin care trece acesta, şi regimul lor de exploatare”.

Protocolul adiţional vizează un traseu strategic important cu lungimea de 7,77 kilometri şi un teritoriu de 18 hectare care, potrivit punctului 6.1, urmau să fie cedate nu doar în proprietatea Ucrainei, dar şi sub jurisdicţia exclusivă a acestui stat vecin. Fâşia strategică de 18 hectare a teritoriului nostru naţional ar urma să fie scoasă de sub jurisdicţia/suveranitatea Republicii Moldova, cauzând discontinuitatea teritorială a statului prin izolarea de corpul ţării a 3 exclave teritoriale: Abdiv, Baibol şi Pescăria. Aceste 3 exclave teritoriale sunt situate la doar 1800 de metri de Limanul Nistrului (Marea Neagră).

Partidul Popular Creştin Democrat a considerat încă din perioada de negociere a Tratatului de frontieră cu Ucraina că acesta trebuie să aibă un singur obiect: frontiera comună dintre Republica Moldova şi Ucraina. Alte chestiuni, cum ar fi transmiterea de proprietăţi de către un stat către celălalt, aspecte de suveranitate sau de jurisdicţie a unei părţi în interiorul frontierelor celeilalte părţi, nu puteau şi nu trebuiau să facă obiectul Tratatului de frontieră. PPCD este singurul partid politic care nu doar a votat împotriva ratificării Tratatului de frontieră cu Ucraina şi a Protocolului său adiţional, dar a şi sesizat, prin grupul său parlamentar, Curtea Constituţională asupra caracterului anticonstituţional al unor prevederi ale acestor două documente, a chemat Ministerul Afacerilor Externe în instanţa de contencios administrativ pentru accesul deputaţilor la hărţile-crochiu anexă la Tratat şi desecretizarea acestora, a sensibilizat opinia publică naţională asupra subiectului, a organizat acţiuni de masă, pichetări şi proteste stradale împotriva înstrăinării teritoriului naţional pe segmentul satului Palanca.

PPCD a militat întotdeauna pentru extinderea şi aprofundarea relaţiilor de prietenie şi cooperare cu Ucraina. Pentru Republica Moldova Ucraina este un partener strategic de o importanţă politică şi economică majoră. PPCD a dezvoltat în mod consecvent relaţii strânse cu forţe politice din Ucraina şi a fost alături de democraţii de la Kiev în momente cruciale pentru ţara vecină. Lupta comună pentru independenţă, democraţie şi viitor european a sudat relaţii durabile între PPCD şi colegii ucraineni.

PPCD consideră că relaţiile Republicii Moldova de bună vecinătate şi cooperare cu Ucraina, ca unul dintre partenerii-cheie ai ţării noastre, trebuie să se sprijine pe respectarea reciprocă a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii celeilalte părţi. Acest tip de relaţii exclude orice fel de concesii teritoriale.

PPCD constată că guvernul condus de către Vladimir Filat şi-a depăşit mandatul, consimţind la scoaterea efectivă a unei părţi a teritoriului naţional de sub jurisdicţia Republicii Moldova şi transmiterea acestuia sub jurisdicţia exclusivă şi suverană a Ucrainei. În felul acesta, guvernul Filat s-a substituit voinţei întregului popor, a devenit un continuator al ilegalităţilor comise de regimurile anterioare şi se face vinovat de crimă împotriva poporului şi a statului. PPCD consideră că demnitarii care se fac vinovaţi de asemenea crime grave trebuie nu doar supuşi oprobriului public, dar şi traşi la răspundere după toată asprimea legii.

PPCD se va opune în continuare, pe toate căile legale, acestor crime împotriva statului şi a poporului şi va insista asupra restabilirii jurisdicţiei Republicii Moldova asupra întregului său teritoriu naţional, indiferent de titularii drepturilor de proprietate funciară sau imobiliară din interiorul frontierelor noastre de stat.

Chişinău, 21 februarie 2010