Arhiva
Cu cine vor vota unioniștii
Opoziția cu aceleași rădăcini ca și ale puterii
Un inconștient politic, A. Năstase!
A. Năstase dă de înțeles că PLDM și PL nu trebuie să participe la alegerile parlamentare din februarie 2019, în schimb, „unii exponenți ai celor două formațiuni ar putea să se regăsească pe lista Blocului „ACUM” și în unele circumscripții”.
Tot acest individ, programat, cred, de laboratoare obscure și antiromânești să constituie „opoziția politică” din RM, amenință că formațiunea sa și PAS „nu negociază nimic cu reprezentanții PLDM și PL, deoarece blocul electoral nu se va extinde în niciun caz”.
Dacă acest intrus politic „nu negociază” sau, mai bine zis, nu dorește și nici nu știe a negocia în situația în care este imperios necesar ca în cel de-al doilea stat românesc de dincoace de Prut să fie posibilă obținerea cu orice pret a unei majorități parlamentare prooccidentale și prounioniste, atunci, pur și simplu, insul în cauză și toți cei cu el nu trebuie votați!
Trebuie ignorați cu desăvârșire și îndemnați PL-ul și PLDM-ul să formeze neîntârziat un nou bloc electoral proromânesc spre care să se orienteze voturile basarabenilor dezamăgiți atât de guvernanți cât și de opoziția fudulă și nesimțită!
Noi nu avem nevoie ACUM și după alegerile din februarie de o opoziție leșinată cu douăzeci și ceva de mandate, ci de o majoritate parlamentară capabilă să decidă viitorul românesc al acestui teritoriu aflat sub pericolul de a fi menținut iremediabil sub control rusesc!
Numai un idiot politic, inflexibil și inconștient, nu este în stare a înțelege această evidență.
De ce îmi pare rău că l-am votat pe A. Năstase în turul II al alegerilor pentru Primăria Chișinău
O cucoană înfuriată, Veronica Durughian, îmi sare la beregată după ce am îndrăznit a-mi spune pe Fb opinia despre prestația enervantă a lui A. Năstase în emisiunea de aseară a Lorenei Bogza.
„Domnul Secareanu, scrie respectiva, ura lui Nastase vine din nemultamirea fata de forta politica care Guverneaza tara , zambetul dumitale fals de unde vine? Esti multumit de minciunile pe care le declara de la tribuna plaha si Filip, Candu si sor? Ori iti place cum functioneaza legea in tara Moldova?iti place cum este aparat de stat agricultorul care munceste un an intreg asteptand un venit si in sfarsit sta cu roada pe deal sub zapada in timp ce Dodon declara prostiti Moscovei? Cum sa nu ai ura si nervi??? Iti vine a urla in gura mare nu a zambi pe sub mustati!!! RUSINE!!!”.
Cunosc foarte bine problemele din Republica Moldova, mai bine ca Năstase și ca dumneata.
Dar omul ăsta nu este capabil a trage niște concluzii barem din ultimele alegeri, cele din Chisinau, când, in turul II, foarte multa lume, dezamagită de prestația politică a acestui individ, a votat totuși cu el călcându-și pe inimă și punând mai presus interesul general decât repulsia pe care i-o provoacă acest ins inconștient politic.
Prin felul lui idiot de a înțelege și prezenta lucrurile, acest măscărici umflat în pene a împrăștiat voturile care i-au fost acordate de această lume înțelegătoare, inclusiv liberalii și toți ceilalți unioniști în care el aseară a dat cu piciorul.
Un om politic rezonabil și sincer în demersul său politic nu face așa ceva!
Doar un idiot sau unul rău la inimă este în stare să procedeze astfel.
Rușine să-i fie acestui individ care nu ințelege pe ce lume se află, nu mie care am avut imprudența să-l votez totuși în turul II al alegerilor municipale.
Acum îmi pare rău că am făcut acest lucru.
Nu cred că Năstase este mai bun decât cei care guvernează acest stat.
Din contră, el reprezintă o altă fațetă a mafiei securiste, una și mai zgribulită!
Năstase, mofluzul!
L-am urmărit pe A. Năstase la emisiunea Lorenei Bogza și m-am întărit în convingerea că insul în cauză nu este capabil să emane energia coagulantă atât de necesară pentru afirmarea și consolidarea unei opoziții credibile, gata să preia puterea după alegerile care bat la ușă.
Omul ăsta este atât de acru și arogant în ținută și exprimare încât îți vine să închizi televizorul ori să schimbi canalele. Până și un bandit ordinar ca Shor, cu cravată portocalie legată de Roșca, peste care dai la „televiziunea lui centrală”, pare chiar mai solar decât A. Năstase mofluzul!
Stau acum și simt cum mă bântuie îndoiala dacă am făcut bine sau nu că mi-am dat votul pentru acest rătăcit la alegerile pentru primăria Chișinău (turul II).
Nu pot să sufăr un om care seamănă atâta ură, care emană în permanență dorința lui de a se răzbuna!
Cine vrea să învingă ca să facă dreptate, va împrăștia lumină din inima lui, nu ură!
Noapte bună vă doresc!
Doamne ajută!
De ce Platforma lui A. Năstase nu poate constitui o forță de opoziție credibilă împotriva sistemului banditesc al lui Plahotniuc. Explicații pentru cei care mi le cer
Unii îmi incriminează că „atac nefondat” Platforma lui A. Năstase. Anume din acest considerent reiau aici niște notițe mai vechi ale subsemnatului, din 5 mai 2017, în legătură cu acest subiect.
„Îl văd pe A. Năstase că-și dă importanță cu protestele Platformei…
În legătură cu asta, trebuie să remarcăm următoarele lucruri:
1. Platforma și acțiunile de protest legate de ea nu au fost și nu pot să constituie o Forță de opoziție împotriva Sistemului neokaghebist, banditesc, mafiot, oligarhic și promoscovit de la Chișinău sau o Mișcare Națională a Basarabenilor menită să continue lupta contra acestui Sistem, așa cum mi-am închipuit eu și zeci de mii de basarabeni, care au fost folosiți de Platformă ca masă de manevră în acțiunile ei împotriva lui Plahotniuc.
2. Platforma, în spatele căreia, și-a dat seama o lume întreagă, s-au aflat și se află Țopii, concurenții lui Plahotniuc, este parte a acestui Sistem.
3. Platforma și uneltele ei media, prin modul viclean, strident și prefăcut de abordare a problemelor arzătoare ale societății, au manipulat opinia publică, nu au venit să o sprijine.
4. Platforma nu a dezrădăcinat fenomenul capturării statului de către cea mai reprezentativă și mai odioasă grupare din Sistem, PD-ul în frunte cu Plahotniuc, ci a consolidat acest fenomen. Mai mult decât atât, prin neprofesionalismul, superficialitatea, unilateralitatea, excesul de zel și tendențiozitatea manifestate de liderii Platformei și ciracii ei de presă, aceasta a făcut dintr-un brigand ordinar luptător cu banditismul și corupția și, mai nou, om politic (lider de partid).
5. În nici una din luările ei de atitudine, Platforma nu s-a opus separatismului transnistrean întreținut de Moscova și actului de ocupare a unei bune părți a teritoriului național al Republicii Moldova de către armata rusă, dovedind prin asta că în umbra ei se ascund forțe prorusești. Cea mai concludentă dovadă în acest sens este flirtul deschis al Platformei cu oamenii lui Putin, Usatâi și Dodon, cu care a făcut corp comun în reglările ei de conturi cu Plahotniuc, netezindu-i astfel cărările lui Dodon spre fotoliul prezidențial al RM.
6. De asemenea, Platforma nu a promovat adevărul despre identitatea românească a Basarabiei!. Din contră, aceasta a demonstrat ostilitate față de protestatarii cu atitudini proromânești.
5 mai 2017”
Aroganța Maiei, mai păguboasă decât injustiția lui Plahotniuc
Maia SANDU spune:
„Pentru a evita costuri suplimentare, primarul Dorin Chirtoacă ar trebui să-și dea demisia și să fie organizate alegeri locale, dar nu așa cum vrea Dodon și Plahotniuc, făcând acest joc cu referendumul”.
Din păcate, este o abordare greșită, egoistă și tendențioasă a subiectului de mai sus de către Maia Sandu.
„Costurile suplimentare”, ca și toate incriminările (supte din degetele termurânde ale binomului Dodon-Plahotniuc), nu pot să se constituie în argumente serioase, concludente pentru demisia lui Chirtoacă pe care, ca să vezi, și-o dorește și Maia Sandu.
A sugera, a cere demisia lui Chirtoacă anume acum când asupra primarului Chișinăului sunt exercitate presiuni și abuzuri diabolice din partea bandiților politici care au jefuit acest stat și au pus sub călcâiul lor aproape toate instituțiile publice, nu înseamnă altceva decât a face jocul acestora.
Anume din acest considerent, eventualele alegeri anticipate pentru primăria Chișinău, la care visează să participle și Maia Sandu, nu îi vor adduce acesteia câștig de cauză.
Singura soluție pentru debarcarea bandiților politici este UNITATEA OPOZIȚIEI!
Iar această UNITATE trebuie dovedită întâi și-ntâi prin apărarea Primăriei Chișinău, indiferent de atitudinea pe care o manifești față de Chirtoacă ori față de partidul pe care acesta îl reprezintă.
Alegerile anticipate pentru Chișinău este scopul suprem al lui Dodon și al celui care l-a făcut pe acesta președinte.
Oare chiar atâta lucru nu pricepe mult adorata noastră Janna d’Ark?!
Aroganța în politica de pe Bâc (mai ales a unei femei) poate fi mai păguboasă decât injustiția lui Plahotniuc.
MIHAI EMINESCU: BUGETUL ROMÂNIEI ŞI DREPTUL DE A ÎNJURA
Se-nţelege că, prin o asemenea manieră de a discuta, înlocuindu-se argumentele prin aserţiuni gratuite, numai scopul discuţiei, luminarea, nu se îndeplineşte.
Am voi să ne-nţelegem odată cu adversarii noştri în această privinţă pe faţă şi limpede.
Dreptul de-a înjura – daca rezultă din ceva, cestiune asupra căreia nu insistăm – nu poate rezulta decît din dovada că adversarul e un mişel în ceea ce priveşte caracterul lui. Căci erorile sale de cugetare, lipsa sa de judecată, defectele minţii dau cel mult dreptul la satiră şi ironie, nu la înjurătură. Cînd cineva scrie rău, de exemplu, e ridicol, cînd plagiază e de defăimat; în cazul întîi spiritul său e de vină şi spiritul e totdeuna moraliceşte nevinovat, în al doilea caracterul său e de vină şi numai acesta e supus judecăţii fie a legilor morale, fie a acelor penale pozitive.
Este însă în discuţia afacerilor publice vorba măcar despre calităţile morale ale caracterului adversarului, mai ales cînd el e în opoziţie?
De zece zile „Românul” continuă zilnic invectivele sale la adresa opoziţiei.
Aceşti oameni n-au cel mai mic patriotism, nici chiar simţămîntul pudoarei.
Necredinţa în naţiune i-a făcut să piarză şi simţămîntul naţional şi chiar ruşinea etc. etc…
E evident că toate epitetele acestea, cari se repet zilnic, cată să ne lase foarte indiferenţi, pentru că în sine sînt indiferente. E indiferent pentru obiectul în discuţie daca adversarul este antinaţional, fără patriotism, lipsit de pudoare, pentru că toate aceste escelente calităţi nu au nici o influenţă asupra afacerilor publice şi ar avea numai atunci cînd ar fi la guvern. Încolo, am declarat-o de atîtea ori că partidul conservator nu are un interes imediat, constrîngător, de-a veni la putere şi că toată lupta lui e îndreptată în contra falsificării regimului constituţional şi gravelor neajunsuri morale şi materiale cari rezultă din sistemul amăgirii şi presiunii. Schimbaţi sistemul şi n-avem nimic cu oamenii.
Că sînt o mulţime de liberali-naţionali cari n-ar fi în stare nici de-a înţelege o schimbare de sistem în senzul aplicării oneste a Constituţiei e o împrejurare care le-ar strica lor individual, nu însă ideilor liberale sau instituţiunilor. Aşadar nici din punctul de vedere al actualităţii, nici dintr-acela al viitorului partidului liberal calităţile sau defectele conservatorilor nu sînt obiect al discuţiunii. Actele partidului roşu şi al guvernului său sînt însă neapărat obiecte ale discuţiunii publice, de vreme ce nu se fac decît în socoteala poporului întreg, cu paguba sau cu cîştigul lui şi, daca argumentaţiunea noastră în privirea lor e exactă, puţin importă cine sîntem, de merităm sau nu calificaţiunile „Românului” căci, oricare ar fi intenţia cu care scriem, argumentele în sine nu au nici un amestec cu acea intenţie şi pot fi combătute prin argumente; şi un argument solid e mai tare decît o mie de oameni.
Aşadar cu argumente vom veni.
Au prorocit – zice „Românul” despre noi – ruina finanţelor şi, de patru ani, partida liberală n-a făcut împrumuturi, n-a pus nici un impozit.
Într-adevăr am prorocit şi prorocim încă compromiterea finanţelor României. Dar să admitem, pentru un moment, că prorocirea noastră e o calomnie şi aserţiunea ,,Românului” un adevăr. Se ştie că adevărul n-are frică de cercetare, căci, cu cît mai mult îl priveşti, cu atîta mai limpede iese la suprafaţă. De aceea să ne înţelegem asupra termenilor şi să cercetăm aserţiunea ziarului guvernamental.
Ce este un împrumut?
E un contract în scris sau verbal cu care primeşti de la cineva bani sau orice alte valori, cu îndatorirea de-a înapoia cele luate cu sau fără dobîndă.
Statul era dator creditorilor săi sume în numărătoare. În loc de-a le plăti însă peşin el emite pentru 26.260.000 bilete ipotecare, deci el a luat de la fiece detentor al unei asemenea hîrtii echivalentul în numerar, îndatorindu-se de-a plăti acel numerar atunci cînd va vinde moşiile ipotecate. Deci, pînă în momentul în care acele bunuri vor fi vîndute şi biletele ipotecare retrase, pînă în momentul ce tranzacţiunea va fi consumată, aceste bilete reprezintă un împrumut de 26.260.000. Dar e dobînda mare, dar e mică, împrumutul rămîne împrumut, chiar dac-ar fi fără de nici o dobândă.
E însă îndeajuns acest singur caz pentru ca aserţiunea generală a „Românului” „partita liberale n-a făcut nici un împrumut” să fie falsă.
Acum să ne întrebăm ce este un impozit ?
Impozit se numesc sumele ce le plăteşte cetăţeanul pentru a subveni la(subvenționa n.n.) sarcinele publice.
S-au urcat taxele postale cu 50%, s-au urcat taxele judecătoreşti, s-au impus o taxă de 5 la sută asupra salarelor, s-au sporit preţul biletelor drumului de fier etc.; aceste taxe sînt sume plătite de cetăţeni pentru a subveni la sarcinele publice, deci impozite.
Prin urmare aserţiunea „Românului” că „partita” n-a impus dări nouă e falsă, căci ajunge un singur exemplu în contrariu spre a o răsturna.
Împrumuturi directe, făţişe, prin anume convenţie cu persoana Y sau X n-au făcut; precum n-au impus nici dări directe nouă. Dar împrumuturi deghizate şi dări indirecte destule. […].
Asemenea, în anul 1880 se vor afecta 6.862.432 bilete ipotecare pentru acoperirea deficitului, deci iarăşi o cheltuială reală care nu corespunde cu nici un venit real al statului.
Şi, cu toate acestea, „Românul” pretinde necontenit că bugetele se acopăr fără deficite şi fără împrumuturi.
Deturnarea biletelor ipotecare de la adevăratul lor scop: plata datoriei flotante, şi întrebuinţarea lor pentru plata de dobînzi la datorii oculte şi pentru cheltuieli ordinare ale bugetului poate avea drept rezultat un adevărat dezastru financiar.
Datele noastre sînt luate după însuşi raportul d-lui E. Costinescu, raportor al comisiei Camerei şi redactor al „Românului”, deci, întru cît priveşte pe guvernamentali cel puţin, exactitatea cifrelor nu poate fi contestată din parte-le. Iar mistificaţiunile acelui raport se impun la prima vedere fără un studiu amănunţit. Cu toate acestea calculele noastre, făcute după situaţiuni mai vechi, co[i]ncid în ce priveşte numerele rotunde cu însuşi lucrările comisiei bugetare.
Nu sîntem în drept de-a retrimite „Românului” invectivele ce ni le-a adresat în discuţia aceasta?
[TIMPUL, 29 martie 1880]
via http://www.certitudinea.ro
MIHAI EMINESCU: Unde sunt la noi clasele pozitive?
Fiecare constituţie, ca lege fundamentală a unui stat, are drept corelat o clasă mai cu samă pe care se’ntemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi, industriaşi care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adeguat cu însemnătatea lor; la noi legea fundamentală nu-nsemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului.
De aceea partidele noastre nu le numesc conservative sau liberale, ci: oameni cu slujbă – guvernamentali; oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principie, ci de interese personale. Şi principiile sunt interese, dar interesele unei clase pozitive, clasa pozitivă a proprietăţii teritoriale tory conservativ, clasa negustorilor ş-a industrialilor wygs, clasa lucrătorilor – socialiştii. Unde sunt la noi aceste clase pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebuie să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – au dispărut aproape, clasă de mijloc pozitivă nu există, golurile ei sunt împlinitc de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n-o pricepe, nimeni n-o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea.
Ne mai rămâne o singură clasă pozitivă, pe a cărei spate trăim cu toţii – ţăranul român. Să vedem acuma cum ne silim din răsputeri de a o nimici şi pe aceasta cum am nimicit pe celelalte şi ‘mpreună cu ea statul şi naţiunea.
Să nu uităm un lucru: toată activitatea unei soţietăţi omeneşti o mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută, care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul în stare[a], sa firească are trebuinţă de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală.
De aceea o naţie trebuie să’ngrijească de clasele cari produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighetoare se putea hrăni şi cu pâne, dar fără aceasta nu putea; el purta purpură, dar îi trebuia postav, locuia în palat dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, ele sunt în fond aceleaşi.
Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe este ţăranul. De acolo proverbul francez „Pauvre paysan – pauvre pays; pauvre pays – pauvre roy”. Aceasta este într-o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservativă în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului.
1876, Curierul de Iaşi (fragment din articolul “Influenţa austriacă a supra românilor din Principate”)
România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări
de Cristian Negrea
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.
Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.
Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.
Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.
Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. (O astfel de opţiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc…). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.
Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.
Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democraţiilor occidentale, UE.
Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.
România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Basarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.
Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?
În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.
Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar poate să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.
De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.
O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.
Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc… să anticipez puţin şi să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opţiuni, fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.
Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.
ȘTEFAN SECĂREANU 
Comentarii recente