Arhiva
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae despre intelectualitatea atee şi măştile ei creştine
Crainic unea naţionalul cu moralul şi eu la fel; totdeauna creştinismul adevărat este şi moral. Şi naţionalismul adevărat, ideea de naţiune, de neam, nu poate fi decât o idee morală. Am scris asta în „Etica naţionalismului” în „Gândirea”.
Noica, o fi fost la început, dar acum la sfârşit, nu mi s-a părut a fi aşa, hotărât în credinţă. Nici el, nici Pleşu, plutesc aşa… Şi Liiceanu cred că-i tare străin de credinţă.
A venit Liiceanu odată la mine, mi s-a părut că vine să intre într-o legătură spirituală şi să-mi ceară nişte studii. Da’ când în convorbire am ajuns la întrebarea ce program are, ce vrea să publice, zice: „Eu vreau să public câte o lucrare despre fiecare filosof…” „-Şi de ce asta?” „-Păi ca să-i cunoaştem…” „-Păi mi se pare că îi prea cunoaştem, că nu ne cunoaştem pe noi, şi cred că ar trebui să ne cunoaştem pe noi mai mult.”
Şi a plecat fără să intre în discuţie cu mine despre colaborare.
Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee. Francezii au totuşi unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic.
Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru.
Din cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi.
ORTODOXIA SIMONEI
Când ieși pe poartă, pe ușă, înainte de a călca în praful lumii, fă-ți Cruce. Așa am fost învățat de acasă. De parcă Crucea era hotarul dintre agitația lumii și siguranța căminului părintesc. Așa am crescut: în fața bisericii, a troiței, a icoanei de la fântână, să ne însemnăm cu semnul Vieții.
Deprindere și nu automatism, am simțit nevoia de a mă însemna cu semnul Sfintei Cruci la fiecare început din viață: de drum, de școală, de lucru, de bucurie sau de mâhnire. Chiar și atunci când încep o nouă carte, plec în călătoria rândurilor cu semnul Sfintei Cruci. Pentru că a te însemna cu semnul Vieții este întâi de toate o putere ce vine din interior. De multe ori nici nu se poate explica. Pur și simplu, în acel moment, de bucurie ori de întristare, simți că trebuie să dai slavă lui Dumnezeu. Cum? Prin semnul Sfintei Cruci.
Vine din interior și se revarsă în exterior, devenind mărturisire de credință. Simți că toate privirile se îndreaptă spre tine, toți se întreabă ce ai pățit, dacă ești cu toate acasă, unii te judecă – credința se trăiește în suflet, dar tu asta simți – semnul Crucii te împlinește și te ocrotește. Doar că, în lumea zilelor de astăzi, devii un ciudat dacă îți faci Cruce în public.
Citim de multe ori despre pătimirile Sfinților mucenici din Sinaxare. Ce curaj! Ce tărie! Ce bărbăție duhovnicească! Și ne gândim că noi nu prea am mai fi în stare să ducem la capăt mărturisirea credinței. Așa este. Dar a avea curajul să te însemnezi cu semnul Sfintei Cruci poate fi o firimitură din râvna mucenicilor. Un început. Cea mai sinceră mărturisire de credință. Iar când îți mărturisești credința sincer, întărești și credința altor semeni. Dai curaj. Speranță. Oferi un model, dincolo de arhietipul păgubos – eu îmi trăiesc credința în suflet, am relația mea cu Dumnezeu, nu trebuie să mă închin în public…
Recunosc, nu știu prea multe despre tenis, ori despre sport, în general. Însă ca român, știu și eu de Simona. Simona Halep. La fiecare succes, chiar și la înfrângeri, i-am acordat câteva clipe, prin sursele media. Și am ajuns la concluzia că tăria Simonei de a începe și a sfârși competiția cu semnul Sfintei Cruci, face mai mult decât zece mii de articole despre credință și dogmă. Cântărește mai mult decât orice conferință, predică sau discurs teologic ce își răspândesc mesajul doar într-un anumit context bine definit. Pentru că Simona are un alt public țintă decât PR-ul Bisericii…
Mărturisirea ei publică, în arenele lumii, spune ceva despre Ortodoxie. Despre Ortodoxia mărturisitoare. Despre Ortodoxia curajoasă și plină de viață. În Crucea Simonei, simplă, sinceră, smerită, Occidentul descoperă o lume ce pentru ei, a apus de mult – lumea credinței în Dumnezeu. Și ce mod mai bun de a arăta lumii pe Dumnezeu, decât viața ta proprie, pusă în slujirea Crucii?
Nu știu nimic despre viața ei personală. Nici dacă merge la Biserică ori ba, dar știu din Crucea ei, că Ortodoxia se mărturisește și îmbrățișează lumea prin gestul ei.
Pentru că a te însemna cu Sfânta Cruce este un discurs despre dragoste. Despre dragostea Răstignitului. Este o iubire care respectă libertatea omului chiar şi atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primeşte. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într-o lume plină de ură şi de violenţă. Oriunde vedem Sfânta Cruce trebuie să ne aducem aminte cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi aşteaptă răspunsul nostru la iubirea Lui. Purtăm crucea cu lănţişor la gât de când suntem botezaţi, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, dimineaţa când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă şi după masă. Mamele fac semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar ţăranii noştri sculptează semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfinţit, prin rugăciune şi fapte bune.
Simona îşi face Cruce la sfârşitul partidelor şi nădăjduiesc să îşi facă şi de azi înainte. Chiar dacă pierde, chiar dacă câştigă. Fiindcă Crucea nu este semnul înfrânților, ci a celor care cred în Înviere.
Ce spunea Nicolae Steinhardt, evreul convertit la Ortodoxie, despre maresalul Antonescu
Ce spunea Nicolae Steinhardt, evreul convertit la Ortodoxie, despre maresalul Antonescu:
„Despre Antonescu insa nu pot sa nu arat ca, oricum, a fost singurul in toata Europa care a cutezat sa i se opuna lui Hitler, sa-i tina piept intr-o chestiune de onoare personala pentru acesta, in care nici Petain, nici cardinalii nu i-au spus nu. In vreme ce floarea aristocratiei germane, generalii si feldmaresalii acoperiti de medalii si decoratii stateau smirna in fata lui si tremurau, iar el facea spume la gura si alerga urland de la un capat la altul al incaperii, Antonescu i-a tinut piept in propriul lui barlog de la Berchtesgaden; darz, cu modestia cuvenita, a scapat de la moarte cateva sute de mii de suflete de evrei.” (…) „Si pot afirma ca nici un evreu din Romania nu a fost predat nazistilor pentru a fi trimis in lagarele de concentrare din Germania sau din Polonia. Nici unul!”
(Nicolae Steinhardt – „Jurnalul fericirii”)
Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912 – d. 30 martie 1989) a fost un scriitor, critic literar,eseist, jurist, publicist si scriitor roman, originar din Pantelimon, judetul Ilfov. De origine evreiasca, s-a convertit la religia crestina ortodoxa in inchisoarea de la Jilava, si-a luat numele de fratele Nicolae, si s-a calugarit dupa punerea sa in libertate.
Este autorul unei opere unice in literatura romana, Jurnalul fericirii. A fost doctor in drept constitutional.
EMINESCU, UN APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI
Acum 124 de ani, în ziua de 15 iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închiat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.
S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de „recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: „…vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
„Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”
Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.
„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)
Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:
„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)
Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun „patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din „neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă. Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată. Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.
„Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu) Vi se pare cumva acest tablou al decadenței cunoscut?
doxologia.ro
CABINETUL LEANCĂ ȘI… FUGA DE AGHIASMĂ
STROPIT CU AGHIASMĂ AR TREBUI TOT MINISTERUL EDUCAȚIEI, DAR ȘI TOT GUVERNUL, BINEÎNȚELES… PENTRU ACEȘTIA AR FI CU FOLOS (POATE) SĂ SE APLECE (DACĂ MAI POT) ASUPRA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN BASARABIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ… ADICĂ ÎN TIMPUL ”OCUPAȚIEI” ROMÂNEȘTI…
CE BINE SPUNEA PAPA IOAN PAUL AL II-LEA: ”EUROPA ARE NEVOIE DE UN PROFUND PROCES DE ÎNDUMNEZEIRE!”.DIN PĂCATE, UNII DE LA NOI ÎNȚELEG ÎNTEGRAREA ÎN EUROPA FUGA SAU SCĂPAREA DE ACEST PROCES DE ÎNDUMNEZEIRE!
TOCMAI ASTA TREBUIE EXPLICAT COPIILOR LA 1 SEPTEMBRIE! NU SĂ SE DEA ORDINE DE INTERZICERE A STROPITULUI CU AGHIASMĂ ÎN ȘCOLI!
Câteva lucruri, mai puțin știute, despre Mihai Eminescu
Sărbători după sfinte sărbători. Încă de pe băncile școlii am memorat ziua de 15 ianuarie drept aniversarea lui Eminescu. Așadar, mijlocul lui ghenar ne oferă o sărbătoare a culturii, a simțirii românești, când, în fiece an, ne amintim de poetul nepereche. Convențional, îi serbăm acum ziua de naștere, deși el știa că nu a venit pe lume la 15 ianuarie. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, într-o discuție cu preotul Ion Stamate de la biserica Uspenia din Botoșani au hotărât o dată convenabilă, atunci când, se pare, au stabilit botezul pruncului. Căminarul din Ipotești își notase cu precizie chiar ora nașterii celui de-al șaselea din cei zece copii ai săi. La sfârșitul unei Psaltiri aparținând familiei, tatăl nota: „astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri evropienești s-au născut fiul nostru Mihai” (Leca Morariu, Eminescu, note pentru o monografie, Cernăuți, 1943).
Respectiva însemnare cuprindea, în ordine strictă, toate datele de naștere ale urmașilor căminarului Eminovici. Era un fel de cronologie familială întocmită de meticulosul părinte odată ce i se nășteau copiii. Mihai însuşi și-a consemnat în registrul membrilor societății Junimea ziua de naștere: 20 decembrie 1849, de ignat. Ce-i drept, certificatul de botez a lui Eminescu indică drept data de naștere „15 ghenari, locul nașterii, Botoșani și s-a botezat la 21 ghenari 1850”. Știm și din alte exemple că în acea vreme întocmitorii documentelor civile erau mai mult sau mai puțin indiferenți față de exactitatea zilei de naștere sau chiar a numelor. Cert este că, mai târziu, Eminescu și-a „acceptat” ziua de naștere stabilită prin act, iar cel mai important este că ne amintim de el și că nația română îl „troienește cu drag” la momentele comemorative îndătinate.
MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (II)
Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.
În opul său ,,Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei.
Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte tocită viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor.
Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor, dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr, când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împotriva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.
PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE:
„E rău să nu mai fie un neam într-o credință. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Ortodoxie și națiune, că națiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubești pe Dumnezeu și apoi națiunea. Nația este lăsată și ea de Dumnezeu. Fiecare nație are un fel de a prinde spiritualitatea, așa cum are și fiecare om. Națiunea noastră de la început a fost așa, creștin-ortodoxă. Nu poți despărți cele doua aspecte, cel puțin la noi”.
Părintele Statului Naţional Unitar Român îşi doarme somnul de veci printre torţionari
VASILE STROESCU, un nume aproape uitat astăzi, a fost cea mai mare personalitate a vremii sale, contribuind cu mintea şi cu banii (mulţi, foarte mulţi) la menținerea unui spirit românesc treaz, în special în provinciile ocupate. A înălțat biserici, școli, spitale, a dat burse studenților din străinătate, a luptat pentru drepturile românilor, oriunde se aflau ei. A militat pentru reîntregirea României și a fost primul președinte al Parlamentului de după Marea Unire. Acum îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri, în cea mai jignitoare vecinătate: pe Aleea comuniştilor.
Crochiu biografic
Vasile Stroescu s-a născut la 11 noiembrie 1845, în Trinca, judeţul Hotin, în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroiescu, menţionat documentar încă la 2 iulie 1682. Era mezinul, într-un șir de 15 copii, din care nu au supraviețuit însă decât opt (patru fete și patru băieți). Se știe că, o vreme, familia sa s-a stabilit în Transilvania, după care a revenit în Basarabia.
Se pare că spiritul filantropic era o caracteristică genetică în familia Stroescu. Primii care au făcut astfel de acțiuni au fost frații săi, care au încercat să susțină prin diverse donații învățământul românesc din străinătate și câteva instițutii culturale din vechiul Regat.
Vasile Stroescu a fost un fervent susţinător al învăţământului şcolar românesc din toate provinciile ocupate pe atunci de diversele mari puteri. S-a remarcat ca filantrop prin donațiile generoase făcute pentru resuscitarea și consolidarea conștiinței naționale. Ca om politic a militat continuu pentru înfăptuirea Marii Uniri. A fost ales membru de onoare al Academiei Române și a fost primul președinte al primului Parlament al României Mari.
“NU, DOMNULE!” – ÎMPOTRIVIREA ŞI RUGĂCIUNEA: CHEILE REZISTENŢEI
Una din cheile fundamentale de lupta cu orice fel de intrupare a raului – sau, mai exact, partea de lucrarea a omului din cadrul unei solutii duhovnicesti – si unul din principiile de rezistenta la orice sistem concentrationar care te terorizeaza (sau care te ademeneste viclean) pentru a
 |
obtine de la tine complicitatea si cedarea – devenind astfel apoi propriul tau acuzator si propriul tau tortionar! – ne este “predata” de catre doi dintre oamenii cei mai sfinti si dintre martirii (in sensul larg) temnitelor comuniste, parintele Gheorghe Calciu si parintele Nicolae Steinhardt. |  |
Monahul de la Rohia de mai tarziu a sintetizat aceasta ‘solutie’ intr-o in formula simpla si de efect: “NU, DOMNULE!”. “A TE IMPOTRIVI, a-l tine pe NU in brate“- in sens moral si duhovnicesc – inseamna a te hotari la modul absolut si categoric sa refuzi cea mai mica negociere cu vrajmasul, chiar cand (sau cu atat mai abitir cand) acesta ia masca mieroasa a prietenului, a celui care “iti vrea binele”; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mica influenta, a nu accepta din capul locului sa intri in dialog cu el. Este solutia fermitatii neclintite si consecvente, a incapatanarii celei bune, a bunului simt “taranesc”, a simplitatii omului credincios care nu se incurca in artificii sofisticate si nu se lasa prada fantasmelor, delirului, imaginatiei, ci care stie una si buna: NU POT SA TRADEZ!
Nu este nimic complicat, nimic sofisticat, nu ne trebuie facultati si doctorate si nici cine stie ce cunostinte dogmatice si filosofice pentru a intelege si a aplica aceasta solutie (e drept, si cartile ajuta foarte mult, daca stii ce sa iei din ele, cum spun chiar aceiasi parinti – si acesta este si rostul Cuvantului marturisitor – nu sa ne umfle mintea de informatii cu care sa ne trufim si sa epatam, ci sa invatam efectiv din experienta altora; cartile sunt foarte de folos, nu diplomele si titlurile cu care se impauneaza si dupa care alearga unii...). Dar e nevoie totusi, in plus, de cu totul altceva, pentru ca aceasta solutie sa nu dea gres: credinta, smerenie si rugaciune, adica… de ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca a te bizui numai pe puterile tale firesti, oricat de mari si de reale (si cu atat mai mult cand ele nu sunt…) inseamna a-ti pregati o cadere si mai teribila. Sa nu uitam cuvantul cu caracter absolut al Domnului Hristos: “Fara Mine nu puteti face NIMIC“! Parintele Gheorghe Calciu si parintele Nicolae Steinhardt sunt printre cei mai buni si mai credibili “invatatori” a impletirii rugaciunii cu lupta proprie de impotrivire consceventa si nesovaielnica, caci ei au aplicat-o “pe viu” si prin ea si-au salvat sufletele si s-au sfintit!
Părintele Petroniu Tănase
Parintele Petroniu Tanase, fostul egumen al Schitului romanesc Prodromu din Muntele Athos, a trecut la cele vesnice, marti, 22 februarie, in jurul orelor 16.00.
Parintele protosinghel Petroniu Tanase s-a nascut in anul 1914, in comuna Farcasa, in judetul Neamt. Ravna monahala, ce i-a cuprins sufletul inca din tinerete, l-a dus pe acesta in obstea Manastirii Neamt, unde se va si calugari. Parintele va ajunge apoi in Manastirea Antim, din Bucuresti. Cu toate ca a renuntat la lume, tanarul monah a urmat cursurile Facultatii de Teologie, alaturi de alte studii in Matematica si Filosofie.
Parintele Adrian Fageteanu, intrebat despre Parintele Petroniu Tanase, va spune: „Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit.” Tot el nu va spune ca, in anul 1937, perioada in care obstea Manastirii Antim a fost cea mai numeroasa, numarand 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei si singurul care nu se indreptatea pe sine era Parintele Petroniu Tanase; la acea data, Parintele Petroniu avea doar 23 de ani.”Toata actuala randuiala a bibliotecii i se datoreaza. Poate de aceea, desi e staret, continua sa se ocupe tot el de ea, aceasta fiind parte din viata sa, din ascultarea sa.”
Dorul pentru o viata imbunatatita, asemeni marilor parinti nevoitori, i-au indrumat pasii spre Gradina Maicii Domnului – Sfantul Munte Athos. Parintele Petroniu Tanase va ajunge in Sfantul Munte in anul 1978, el facand parte din a doua generatie de monahi trimisa de Patriarhia Romana spre a revigora obstea Schitul romanesc Prodromu.
Din anul 1984, parintele Petroniu Tanase a fost si protosinghel, si duhovnic, si bibliotecar. Nicolae Baciut, vizitand si admirand ordinea din biblioteca, va spune: „simt din nou ca sunt roman, cu tot cu pamantul pe care-l calc. Chiar daca Citește mai mult…
SPIRITUALITATE: Părintele Mina Dobzeu
Trei ani de la Moartea Patriarhului. In Memoriam Prea Fericitul Parinte Teoctist. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
In Memoriam:
Prea Fericitul Patriarh Teoctist despre viata sa, la implinirea a 90 de ani
Anii, viata si slujirea crestina
Sunt recunoscator, in primul rand, Bunului Dumnezeu, care mi-a daruit viata aceasta. De copil am invatat, de la vatra si intelepciunea parintilor mei – sfinti pururea pentru mine -, o data cu insemnatatea chemarii clopotului la slujbele Bisericii, pastrarea randuielilor ei si ca trebuie sa multumesc lui Dumnezeu si pentru darul vietii.
Era greu pentru ei, caci eram zece copii, cu ei 12, in anii 1915, cand am venit eu pe lume, in plina pregatire pentru razboi. Dar nu am auzit de la ei decat cuvinte de incurajare, de nadejde in Dumnezeu. Nu asteptau ajutoare din nici o parte, nu asteptau sa primeasca ceva fara munca, daruri sau drepturi. Tatal meu si mama mea purtau ei insisi de grija gospodariei si nu le lipsea nimic. Si nu posedau altceva decat acea gospodarioara foarte modesta pe care o mai vad astazi, cand merg spre sat, de la Iasi spre Stefanesti, pe malul Prutului sau spre Husi, unde mai sunt inca sate cu gospodarii, cu case acoperite cu stuf, ca aceea pe care ochii mei au vazut-o o data cu lumina zilei.
Ce valori nepretuite, morale, se cultivau intr-o asemenea familie! Nu se auzeau minciuni, vorbe desarte despre vecini sau despre altii. Ci, dimpotriva, numai lucruri frumoase. Pot sa spun cata insemnatate avea respectul pentru semeni. Cel putin doi din familie trebuia sa fie in fiecare sarbatoare si duminica la biserica. Acestia doi mergeau la biserica pregatiti si aduceau acasa anafura, daruri ale Duhului Sfant din sfintenia Bisericii, aduceau binecuvantare, aduceau cuvant ziditor de bucurie. Aceasta este comuniunea, una dintre frumusetile Ortodoxiei, ale romanilor, ale familiei romanesti.
“Manastirea satului meu”
As vrea sa cinstesc memoria invatatorului meu de la scoala primara, Gheorghe Romanescu, un om deosebit, cu suflet ales si cunostinte enciclopedice, un adevarat profesor universitar, caruia ii pastrez o frumoasa amintire. De la el am invatat nu numai religia, caci mergea cu noi la biserica, dar si istoria, cu domniile voievozilor, maretia lor si, de asemenea, literatura, pe Eminescu si pe alti mari scriitori ai nostri. Un adevarat apostol a fost acest barbat, fiu de preot, care m-a ajutat chiar si atunci cand, dupa absolvirea scolii, am plecat la manastire fara stirea si invoirea familiei, a parintilor, lamurindu-i sa ma lase sa-mi urmez drumul chemarii mele.
Asadar, eu am iesit, pot zice, dintr-o manastire, care era satul meu natal, adapostit intre colinele blande ale Botosanilor, cu datini frumoase si oameni credinciosi, cu prunci sanatosi si tineri plini de virtuti, unde nu se auzise de pacatele si ratacirile pe care ni le prezinta astazi presa si televiziunea, incat ti se intuneca sufletul si te incrancenezi de cate se petrec zilnic in lume. Am iesit din manastirea satului meu si am intrat in alta manastire, la Vorona, ce se afla la vreo 30-40 km de casa, dar care atunci mi se parea foarte departe, dincolo de orizont.
De acolo, la inaltarea Sfintei Cruci din anul 1929, am mers la Schitul Vovidenia. O zi deosebita traiam la Vovidenia in Vinerea Luminata cand, potrivit randuielii manastiresti, se facea procesiune cu icoana facatoare de minuni de tot soborul, in frunte cu Prea Sfintitul Staret Nicodim Munteanu, inconjurat de arhimandriti si diaconi, urmat de un impresionant cortegiu de monahi si elevi, cu cantarile Izvorului Tamaduirii si Hristos a inviat. In sunetele clopotelor, urcam aleea de brazi de curand plantati, spre biserica Vovideniei si ne opream in poiana cu izvorul ei minunat, unde se savarsea sfintirea apei si se sfinteau prin stropire toti cei de fata si toata firea inconjuratoare. An de an acest luminat ceremonial pascal se desfasura potrivit unei stravechi traditii, din nefericire parasita.
Cand eram elev la Seminarul Teologic Monahal de la manastirea Cernica, intre anii 1932-1940, impreuna cu Parintele Arhimandrit Grigore Babus, acum preot slujitor la Catedrala Patriarhiei noastre, trebuia, o data cu trecerea in cursul superior, sa fim cu totii monahi, sa depunem, adica, voturile monahale. Potrivit hotararii Patriarhului de vie amintire Miron Cristea, ctitorul seminarului, s-a introdus aceasta prevedere in regulament, de a nu fi admis in cursul superior decat daca esti monah.
Povestea numelui Teoctist
Eu am depus voturile monahale la 6 august 1935, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun, cand am primit si numele de Teoctist, prin cuvantul vrednicului staret Ghenadie Caraza, vestit pe Valea Bistritei, intre cei mai distinsi dintre staretii manastirilor noastre voievodale.
As fi dorit sa port in calugarie numele Teodorit. Gasisem in cronica manastirii Bistrita numele unui ierodiacon care scria foarte frumos, Teodorit, din secolul trecut, monah invatat, traitor in Hristos si bun slujitor. Am transmis prin cineva dorinta mea staretului Ghenadie care, primind din mana mea foarfeca, a taiat din parul meu zicand: “Se tunde robul lui Dumnezeu, fratele nostru Teoctist, monah, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.” Si asa mi-a ramas numele, potrivit randuielii noastre bisericesti.
Am intampinat si multe greutati, dar Dumnezeu mi-a indreptat pasii si in preajma unor mari ierarhi si a celor patru Patriarhi ai Bisericii noastre de dinaintea mea. Ma consider, cu recunostinta, fiul duhovnicesc al Patriarhului Miron Cristea, care a intemeiat Seminarul de la manastirea Cernica, unde am invatat opt ani, intre 1932-1940, aflandu-ma zilnic sub vegherea parintelui arhimandrit si profesor Chesarie Paunescu, directorul Seminarului, apoi Episcop al Dunarii de Jos, si a unor profesori de mare valoare si neuitata amintire pentru mine. De la ei am invatat foarte multe lucruri pentru viata, pe langa cele didactice.
Dictatura comunista, anti-crestina
Mult mai tarziu, in anul 1945, aflandu-ma la Iasi, in ascultarea marelui teolog si Mitropolit Irineu Mihalcescu si direct a Prea Sfintitului Episcop-Vicar al acestuia, Justinian Marina-Vasluianul, iar din anul 1950, cand acesta devenise Patriarh, in calitate de Episcop-Vicar al sau, prin alegerea Sfantului Sinod, am fost martorul multor framantari din viata sa si a Bisericii noastre, strabatand deceniile grele de confruntare pe fata, cu rani si victime, in lupta aprinsa cu dictatura comunista, care, si in tarile ortodoxe vecine noua, a dat lovituri nespus de grele Bisericii acestora. Numai cei ce au cunoscut indeaproape framantarile de care am amintit pot intelege povara apasatoare care a fost pe umerii Ierarhilor, preotilor, monahilor si credinciosilor Bisericii noastre Ortodoxe Romane.
Asa se explica unele atitudini ale Ierarhilor de atunci, in scopul protejarii lucrarii pastorale, asa se explica si contactul cu autoritatile locale de atunci, indeosebi dupa anul 1977, cand s-a desfiintat Comisia Monumentelor Istorice, interzicandu-se astfel cu desavarsire continuarea lucrarilor la bisericile si manastirile monumente istorice. La Iasi, erau santiere deschise la Sfintii Trei Ierarhi, la Golia, la Cetatuia, la Galata si in alte locuri, deci nu se putea continua lucrarile. Ce aveam de facut? Am mers la autoritatile de stat, le-am spus care era situatia si le-am cerut ajutor. Mi s-a spus ca daca nu le cerem bani si materiale, putem sa lucram. Si am lucrat.
Moldova era pustiita de navalirea sovietica
Privind inapoi, la anii 1945-1947, vad lumea de atunci a Moldovei si pe Parintele Justinian, ca Arhiereu-Vicar si colaborator la Mitropolia Moldovei si Sucevei, unde ma aflam si eu, chemat la Iasi de marele Mitropolit-carturar Irineu Mihalcescu. Moldova de atunci era intr-o stare jalnica, de pe urma razboiului greu si a navalirii armatelor sovietice, dar si a secetei nemaiintalnite din acei ani. L-am insotit pe Parintele Arhiereu Justinian Vasluianul in primele sale drumuri prin Moldova si l-am vazut intrand in bordeiele in care se adapostisera oamenii ramasi fara case, in urma razboiului si a bombardamentelor, care distrusesera satele si orasele, incat din acele targuri “patriarhale” de altadata nu mai era decat amintirea, incarcata de tristete si descurajare. Insasi capitala Moldovei, frumosul oras Iasi, acum, in anul 1945, lipsit de lumina electrica, de incalzire, de apa, ajunsese fara chip si asemanare, doar cu tablitele cu numele pietelor si ale strazilor, miscate zgomotos de vant pe ruinele fostelor cladiri.
Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie. Si-a consacrat primele activitati arhieresti ingrijirii orfanilor din Modova, antrenand la aceasta lucrare clerul si pe credinciosii Arhiepiscopiei. Asa am invatat de la el, ca de la un mare dascal, pastoratia practica, din intalnirile sale cu preotii si cu protopopii din vremea aceea, unde incerca sa aline durerile parintilor pentru pierderea copiilor, sa aduca inseninare in sufletele orfanilor, ale copiilor si tinerilor, intervenind chiar pentru ei peste hotare.
Peste ani, prin 1961, cand l-am insotit pe Patriarhul Justinian, impreuna cu alti colaboratori ai sai, care astazi nu mai sunt printre noi, si cu ministrul Cultelor de atunci, profesorul Dumitru Dogaru, intr-o vizita la minele din Petrosani si la uzinele siderurgice de la Hunedoara, mare mi-a fost mirarea, dar si bucuria, sa-i aud pe doi tineri ingineri spunandu-i: “Noi suntem orfanii, Prea Fericite Parinte Patriarh, pe care i-ati salvat de la foamete in 1945.”
Patriarhul Justinian a recuperat Manastirea Radu Voda
Patriarhului Justinian Marina ii datoram Seminarul de la Radu Voda. Cand a fost ales Patriarh, biserica aceasta era inchisa, iar cladirea din jur ocupata de o scoala a partidului comunist. Patriarhul Justinian a avut curajul, credinta, dar si iscusinta sa afle solutii pentru a obtine restituirea Manastirii Radu Voda si redarea rostului ei. A restaurat si a pictat biserica, a consolidat cladirile, a adus mai multi slujitori si a organizat aici caminul si spatii pentru cursurile preotesti si Seminarul Teologic al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei. Ceea ce este semnificativ pentru noi este ca a ales sa fie inmormantat aici, si nu la Catedrala Patriarhala unde, dupa regula si pravila cunoscuta, se afla inmormantati cei doi Patriarhi inaintasi ai sai. A facut aceasta din dragoste pentru aceasta ctitorie si din smerenie.
Parintii profesori stiu ca la rugaciunea de dimineata de la Institutul Teologic venea patriarhul Justinian si nu se putea sa nu fie prezent rectorul. in fiecare dimineata si in fiecare seara, unul dintre profesori era de serviciu la cancelarie pentru a fi la indemana studentilor, dornici sa puna intrebari. Parca-l vad pe regretatul Teodor Popescu, marele nostru profesor de Istoria Bisericii Universale. El nu a putut sa fie hirotonit preot, pentru motive canonice. Dar viata lui se desfasura ca si a unui preot. Nu lipsea niciodata din mijlocul studentilor cand acestia se impartaseau si dupa ce se impartaseau. In general, toti profesorii participau pe rand, seara si dimineata, la orele de meditatie. Unii slujeau in sobor, iar mirenii se impartaseau, in fruntea studentilor, mai ales in cele patru posturi.
Preotii, profesorii, arestati si intemnitati
Toate acestea se datoreaza constiintei preotesti a Bisericii, pe care a promovat-o si a slujit-o Patriarhul Justinian, imprimand-o preotilor formati de Biserica. Venea zdrobit de putere de la intalnirile cu reprezentantii autoritatilor de stat, unde era judecat pentru prea marea lucrare a Bisericii. La intoarcere, ne spunea celor de fata: “Am biruit, am biruit, Teoctist, si de data aceasta!” Mergea intotdeauna cu mapa plina de lucrari, pe care o avea dinainte pregatita, caci nu se stia cand era intrebat: “Pentru ce atatea seminarii?”; “Pentru ce atata activitate bisericeasca?”; “De ce atatea reviste teologice?”; “Pentru ce atatea manastiri?”; “De ce da Biserica obladuire atator condamnati politici?”, unii dintre acestia fiind specialisti de mare valoare, care erau marginalizati, scosi in afara societatii, dar angajati si ocrotiti de Biserica. Singura Biserica, prin Patriarhul Justinian, am putea spune, ii primea, dandu-le posibilitatea sa lucreze si sa-si castige existenta. El nu admitea ca preotii sau profesorii care fusesera arestati sa nu fie repusi in rosturile de unde fusesera luati si intemnitati. Asa a fost cazul Parintelui Profesor Dumitru Staniloaie si al multor preoti.
Legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut
S-a facut tot ce era posibil in perioada de dictatura pentru a se mentine legaturile sufletesti cu fratii de peste Prut. Imi amintesc cum prin anii 1951 si 1952 se depuneau eforturi pe langa Patriarhul Justinian ca sa primeasca un apocrisiarh al Patriarhiei Moscovei la Bucuresti si sa trimita, de asemenea, la Moscova un apocrisiarh roman din partea Patriarhiei. Mitropolitul Moscovei, Nicolae Krutitki, care conducea relatiile externe ale Bisericii Ruse, un mare teolog si un mare parinte duhovnicesc, unul dintre ierarhii rusi pe care i-am cunoscut in perioada anilor ’50, ca si Patriarhul Alexei, de altfel, un om de o cultura remarcabila, staruiau din ratiuni politice ca eu sa merg la Moscova ca reprezentant al Patriarhiei Romane. Fiind Episcop-Vicar si rector al Institutului Teologic, Patriarhia nu putea sa-mi ingaduie plecarea, desi la varsta mea de atunci eram atras de perspectiva invatarii unei limbi straine. Limba rusa, pentru teologie si pentru cultura, in general, inseamna un mare castig.
Nu-mi dadeam seama insa ca schimbul de reprezentanti putea fi o paguba pentru independenta Bisericii noastre. Patriarhul Justinian, prevazator ca totdeauna, n-a consimtit, motivand ca la Bucuresti n-ar avea rost o parohie rusa pentru ca in afara de membrii Ambasadei nu sunt alti credinciosi rusi ca sa se justifice prezenta unui prelat rus. In continuare, Patriarhul Justinian a adus in discutie problema romanilor de peste Prut care nu aveau carti, care nu puteau sa slujeasca in limba romana si a solicitat personal Patriarhului Alexei, de repetate ori, sa ne sprijine pentru a putea avea legaturi cu cei din Basarabia. Aceasta s-a soldat cu trimiteri de carti de slujba si cu primirea unor tineri teologi din Basarabia la studii la Zagorsk, la Moscova sau la Leningrad.
Niciodata nu am cedat jurisdictia Basarabiei
Mitropolia Basarabiei, cu episcopiile ei, cu ierarhii ei, cu clerul si cu credinciosii ei, n-a fost parasita niciodata de Biserica stramoseasca. Niciodata nu s-a dat nici un cuvant de renuntare la jurisdictia Patriarhiei in Basarabia sau sa se recunoasca de Sfantul Sinod jurisdictii straine bisericesti pe acele pamanturi romanesti. Ci, dimpotriva, in decursul acestei perioade au existat deci semnele dragostei materne a Bisericii pentru fiii ei de dincolo de Prut. Nu mai spun ca ierarhii veniti din Basarabia – din cauza imprejurarilor naprasnice, prin cotropirea si ocuparea Basarabiei – pe care i-am cunoscut si cu care am slujit, ca Mitropolitul Efrem Enachescu de la Chisinau, Episcopul Dionisie Erhan de la Cetatea Alba, Mitropolitii Visarion Puiu si Tit Simedrea ai Bucovinei, erau ierarhi de o rara simtire romaneasca.
Dupa 1944, am asistat la unele dintre intalnirile lor si stiu ca lacrimau atunci cand isi aminteau de evlavia, de trairea ortodoxa a crestinilor de peste Prut. Ei s-au dus in mormant cu aceasta dragoste si cu gandul la ceea ce stiau ei ca au lasat acolo, bogatia de credinta ortodoxa pe care nu o vedem manifestandu-se in alta parte asa cum se manifesta in sfanta noastra Basarabie.
Se cuvine, pentru slava lui Dumnezeu si pentru insemnatatea prezentei si arhipastoririi Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, dr. Iustin Moisescu, sa evoc cele ce s-au petrecut cu inmormantarea sa. Boala, suferinta lui au fost necrutatoare. Era un timp foarte greu in 1986, cand se daramau biserici, spitale, monumente istorice in jurul Sfintei noastre Patriarhii. Se zvonea si despre intentia autoritatilor de a muta de aici Patriarhia, ceea ce s-a confirmat, apoi, cand am fost eu ales Patriarh, in luna noiembrie, din acelasi an.
Duhul diabolic
Si in valtoarea acelor evenimente se simtea in vazduh un duh mut, un duh diabolic, ce lucra – si care lucreaza si acum – ca sa impiedice ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului pe care a gandit-o Miron Cristea, cel dintai Patriarh, s-o aduca la indeplinire. Si era o problema chiar si cu mormantul de aici, in care odihneste trupul Parintelui Patriarh Iustin Moisescu, pentru ca stapanirea de atunci cerea sa fie dus la una dintre manastirile din preajma Capitalei, ori la Caldarusani, ori la Cernica. Atunci Dumnezeu mi-a dat tarie, eu fiind in situatia de a-l urma ca loctiitor, deocamdata, si am tinut cu tot dinadinsul ca sa fie inmormantat aici, in rand cu ceilalti Patriarhi, ceea ce nu se potrivea, cum spuneam, cu opinia reprezentantilor politici de stat. Stiu despre aceasta Parintii Mitropoliti care erau in Sinodul Permanent, in 1986, si fostul ministru al Cultelor de atunci, carora le-am spus ca nu sunt dornic sa candidez la postul acesta de mare raspundere, cand aspectul Bucurestilor era degradant si descurajant si sa vin de la Iasi aici, ca sa urmez, sa port jugul acesta greu.
Am tinut cu tot dinadinsul sa fie inmormantat aici si m-a ajutat mult fie iertatul parinte Ioan Neamu, un preot de mare valoare, pe care l-a avut consilier economic Prea Fericitul Iustin, si l-am avut si eu, fiindu-mi si coleg la Teologie. I-am spus atunci hotararea mea ministrului, ca nu se poate in alta parte, numai daca dansul, Prea Fericitul Iustin, sau familia ar fi avut scris ca vrea sa fie dus in alta parte. Noi eram datori sa-i indeplinim dorinta, cum a facut Patriarhul Justinian. Dar daca noi nu avem nimic scris, traditia noastra sfanta si randuielile bisericesti ne obliga sa urmam pilda inaintasilor, de aceea locul de odihna al Patriarhului nostru este in catedrala pe care a restaurat-o, pe care a infrumusetat-o in timpul arhipastoririi sale. Dar nu mi s-a dat raspuns afirmativ. Parintele consilier Neamu a inceput sa sape aici, in catedrala. Si a doua zi, ministrul mi-a dat telefon si m-a intrebat unde va fi inmormantat. “N-am stabilit ca in catedrala, domnule ministru?”, i-am raspuns. “Dar eu nu mi-am dat avizul” – mi-a replicat. “Nu-i nimic, noi nu va obligam la aceasta. Este randuiala noastra, a Bisericii, urmam o traditie.” si atunci am zis: “Aici va fi”. si nu s-a mai intamplat nimic.
Salvarea bisericilor
In 1986, cand Sfantul Sinod si Maritul Colegiu Electoral Bisericesc m-au chemat la slujirea patriarhala, am gasit biserica Sf. Spiridon Nou cu zidurile Sfantului Altar in primejdie de a se darama, din pricina lucrarilor de construire a metroului, ce au provocat sfantului locas si casei parohiale un adevarat dezastru, intamplat chiar in noaptea Sfintelor Pasti, fapt care m-a cutremurat. Am simtit atunci o mare tristete si mi-am amintit de anii cand vrednicul de pomenire Patriarh Justinian s-a confruntat cu pericolul prabusirii bisericii Domnita Balasa, in urma amenajarii si canalizarii raului Dambovita, si cum a izbutit el atunci, cu sprijinul unor ingineri specialisti, ca Gh. Beles si Dumitru Popescu, sa inlocuiasca, metru cu metru, pilonii de lemn de la temelie, cu o fundatie trainica din beton armat.
Ma gaseam, in 1986, in situatia dureroasa si dificila a demolarii bisericilor in Bucuresti, care insa nu m-a descurajat, ci mi-a dat taria de a face ceva pentru salvarea lor. Dumnezeu m-a luminat, atunci si mi-a scos in cale un suflet credincios, pe cunoscutul inginer constructor Suman, care conducea lucrarile de constructii ale caminului studentilor Facultatii noastre de Teologie. Cu sprijinul si intelegerea acestuia si cu daruirea familiei de arhitecti si ingineri in rezistenta Constantin Pavelescu, in conditiile si cu posibilitatile de atunci, am consolidat si refacut aceasta frumoasa biserica, iar pictorul I. Samoila a restaurat admirabila pictura a celebrului Gh. Tatarascu. Daca nu se intervenea urgent si cu curaj, n-am mai fi avut astazi aceasta adevarata catedrala in Bucuresti.
Sfintii neamului romanesc
Cand eram student la Facultatea de Teologie a Universitatii din Bucuresti, ii auzeam pe profesorii nostri din elita invatamantului teologic, intre care profesorul de Istorie Universala Teodor M. Popescu, profesorul de apologetica Ioan Gh. Savin, profesorul si arhimandritul Iuliu Scriban si alti teologi si istorici ai nostri, glasuind cu tanguire, la fiecare deschidere solemna de an universitar, ca toate popoarele si Bisericile Ortodoxe surori au asezat in ceata sfintilor si cinstesc dupa cuviinta pe unii dintre fiii lor care au bineplacut lui Dumnezeu, randuind si zile de praznuire a lor, numai noi, romanii, nu avem in calendar sfinti din neamul nostru. Si se intrebau cu intristare: oare atat de smeriti, atat de nevrednici si de nevolnici suntem noi, romanii, ca sa nu avem in calendar sfinti odrasliti de insasi Biserica noastra si din sanul neamului romanesc si pe care deja pe unii ii stim si ii cinstim?
Toata lumea stia cohorta de sfinti plamaditi de evlavia poporului nostru in decursul istoriei, dascalii nostri de suflet si de credinta, din care au rasarit martiri, marturisitori, aparatori ai Ortodoxiei in Transilvania si mari traitori in Hristos din randurile credinciosilor, cuviosilor, preotilor si ierarhilor, care din veac au stralucit atat pe bolta Bisericii stramosesti, cat si in cer, in fata Prea Sfintei Treimi. In 1950, vrednicul de fericita pomenire Patriarhul Justinian Marina, cu profesorii de teologie de atunci, raspunzand unor repetate si indreptatite cereri din partea credinciosilor si datorita existentei unui adevarat cult fata de inaintasi de-ai nostri, renumiti prin credinta si jertfa lor, a hotarat intocmirea lucrarilor pregatitoare pentru canonizarea primei serii de sfinti romani. A fost o lucrare mai mult decat istorica; a fost dumnezeiasca! Ce mare insemnatate a avut atunci, in anii 1950-1955, canonizarea sfintilor romani care au aparat Ortodoxia si neamul nostru si cu cata evlavie au participat in acele vremuri grele credinciosii la slujbele de vestire a canonizarii sfintilor romani la Patriarhia din Bucuresti, la Craiova, Timisoara, Sibiu, Iasi si Suceava!
Atunci noi savarseam si celebram prima canonizare de sfinti romani in conditii foarte grele. Apoi s-a aprobat intreaga lista intocmita de Sfantul Sinod; n-au fost admisi, de pilda, sa fie trecuti in randul sfintilor domnitorii Constantin Brancoveanu si Stefan cel Mare.
Sfantul Sinod a reluat aceasta lucrare dupa anul 1990 si, la propunerea Comisiei Sinodale pentru Canonizarea Sfintilor Romani, care a desfasurat o intensa si importanta lucrare de documentare in vederea intocmirii studiilor necesare canonizarii, la 20 iulie 1992, ne-a invrednicit Dumnezeu sa inscriem cu credinta si evlavie in calendarul ortodox si alti sfinti din neamul nostru.
Marturisesc acum ca numai Dumnezeu stie cu cata dragoste si iubire mi-am implinit in viata mea, din tinerete si pana astazi, indatoririle legate de Biserica noastra stramoseasca.
TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Pentru Magazin Istoric, prin Dorin Matei si Ziua, prin Victor Roncea
Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info
Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com
Biserica de la Buicanii Vechi a renăscut prin iubire şi sacrificiu
Scurte reflecţii pe marginea unei zbuciumate istorii mărturisite de părintele protoiereu Valeriu Matciac, paroh al Bisericii “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie”Am în faţă o carte neobişnuită şi scumpă inimii mele. Ea se numeşte „Biserica parohială „Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie”. A apărut la sfârşitil anului 2009 la editura „Cu drag”. Zic neobişnuită pentru că autorul ei nu este nici scriitor, nici om de ştiinţă, nici altcineva cu pretenţia de „a şti să scrie”. Autorul acestei cărţi este un preot, un slujitor vrednic al Bisericii, care a fost în stare, într-un timp deloc uşor pentru Basarabia, „când nedreptatea şi neadevărul au devenit lucruri strigătoare la cer”, să înfrunte cu demnitate un munte de „ură şi invidie a vrăjmaşilor şi nepritenilor” şi să reconstruiască „din temelie”, împreună cu mai mulţi oameni de bună credinţă, o biserică a Mitropoliei Basarabiei. El se numeşte Valeriu Matciac, pe care îl cunosc de peste douăzeci de ani, de atunci de când mergeam împreună la acţiunile de renaştere naţională şi când toată Basarabia începuse a se dezmorţi după anii grei ai ocupaţiei şi ai regimului crunt şi ateu. Iar biserica pe care a înălţat-o se află în cartierul Buicanii Vechi al Chişinăului, acolo unde „din vechime îşi răspândea lumina candela credinţei noastre strămoşeşti, a credinţei noastre creştin-ortodoxe”.
Volumul, apărut la lumină în dricul acestei ierni, este captivant prin simpleţea expunerii şi sinceritatea în mărturisirea celor întâmplate. „Vă voi vorbi, – spune autorul în „Cuvântul înainte” al lucrării, – cu ajutorul unor cuvinte simple, modest aşternute rând pe rând, redând o mărturisire sinceră, pe care doresc s-o dărui din tot sufletul, din toată inima, cu toată dragostea şi cu toată consideraţia acelui cititor care tratează realitatea cu obiectivitate”.
Din tot cuprinsul acestor mărturisiri ţâşneşte ca apa curată şi limpede din adâncul izvorului dragostea neţărmurită a autorului pentru „poporanii” care s-au jertfit împreună cu el pentru reactivarea parohiei de la Buicanii Vechi şi renaşterea locaşului sfânt, ridicat de localnici în perioada anilor 1818–1825, dar închis şi distrus în chip bestial de regimul sovietic şi comunist începând cu anul 1958. Citind cu răsuflarea întretăiată mărturisirile părintelui protoiereu Valeriu Matciac despre cum a reuşit, odată cu reconstrucţia locaşului, să refacă spiritual şi moral o comunitate întreagă de oameni cu toate nevoile şi păcatele lor, te convingi o dată în plus de faptul că Biserica înseamnă întâi şi întâi oamenii, comunitatea adunată în jurul ei care o poartă în inima lor. „Sfânta Biserică, – spune părintele Valeriu Matciac – şi-a câştigat susţinătorii prin tot binele ce l-a făcut pentru credincioşii săi şi în numele credincioşilor”. Tocmai în acest context revii la cuvintele lui Mihai Eminescu, care exprimă, cu o forţă uimitoare, adevăratul sens al Jertfei de pe Cruce: „Astfel, a Se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”.
Destăinui acest ataşament pentru părintele Valeriu Matciac şi faptele sale şi din convingerea că Biserica noastră naţională, Mitropolia Basarabiei, a reuşit să reziste în faţa prigonirii şi prigonitorilor săi prin vrednicia şi devotamentul pe care le-au dovedit atât credincioşii, cât şi slujitorii săi în frunte cu Înaltpreasfinţia Sa Petru Păduraru, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor. „Astfel, – mărturiseşte Parintele Valeriu Matciac, – se promova şi românismul şi se înrădăcina Ortodoxia Românească: mai mult pe spinarea şi pe umerii slujitorului sfinţit. Dar Bunul Dumnezeu are nevoie de noi toţi împreună, de întreaga Lui creaţie, pentru a-Şi realiza Actul său de Dragoste nemărginită, Sfântă şi Curată. Pentru a-Şi manifesta toată Iubirea Sa de Ziditor, dar mai ales de Dumnezeu şi Tată, care este Iubire (I Ioan 8,16;) şi nu cade niciodată”.
Respectul şi preţuirea pentru autorul lucrării despre Biserica parohială „Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavriil şi Sfântul Mucenic Valerie” de la Buicanii Vechi vin nu doar pentru faptul că el a ştiut să înfrunte cu demnitate şi stoicism condiţiile vitrege ale regimului sovietic de ocupaţie, aşa cum au făcut-o milioane de români, nici pentru curajul pe care l-a demonstrat în tinereţe, atunci când a reuşit să fie admis la o şcoală militară superioară de comandanţi şi aviatori ingineri din fostul imperiu, nici pentru voinţa manifestată mai târziu când, abandonând milităria şi mai trecând încă prin două facultăţi de drept, a reuşit, în 1992, după destrămarea imperiului sovietic, să fie înscris la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1999, devenind licenţiat în teologie. Părintele Valeriu Matciac nu-mi este scump doar pentru faptul că este un bun român şi patriot care s-a implicat dezinteresat încă din 1988 în acţiunile istorice pentru cucerirea drepturilor şi libertăţilor noastre naţionale. Nici pentru faptul că este tată a patru copii şi este preot paroh al unei biserici distrusă până în temelii de regimul totalitar ateist pe care a reconstruit-o, nici pentru faptul că este consilier administrativ bisericesc al Mitropoliei Basarabiei. Respect şi preţuiesc acest om, pentru că, timp de 18 ani de când a fost reactivată Mitropolia Basarabiei, a fost şi este unul dintre stâlpii de nădejde şi apărător înflăcărat al acesteia şi al mitropolitului nostru. El, ca şi alţi zeci de clerici credincioşi ai Bisericii noastre strămoşeşti, a fost alături toţi aceşti ani de ÎPS Petru Păduraru în grelele încercări prin care a trecut Biserica noastră de la reactivare până în prezent.
Remarcăm cu acest prilej că părintele Valeriu Matciac este, deocamdată, singurul dintre slujitorii Mitropoliei Basarabiei de după reactivarea ei care demonstrează multă tenacitate şi dăruire de sine pentru conceperea, scrierea şi tipărirea unei lucrări ample şi detaliate despre istoria şi activitatea unei parohii a Mitropoliei Basarabiei. Nutrim speranţa că această faptă plăcută lui Dumnezeu va servi un bun exemplu pentru alţi clerici ai Mitropoliei Basarabiei. Numai aşa, după cum ne încredinţează acelaşi Mihai Eminescu, „Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni„.
Ştefan SECĂREANU
13 martie 2010
ȘTEFAN SECĂREANU 
Comentarii recente