Archive

Posts Tagged ‘Ortodoxie’

EMINESCU, UN APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI

Ianuarie 20, 2015 Lasă un comentariu

eminescu desenAcum 124 de ani, în ziua de 15 iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închiat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.

S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de „recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: „…vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”

Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:

Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al  homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun „patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din „neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă. Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată. Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.

Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu) Vi se pare cumva acest tablou al decadenței cunoscut?

 doxologia.ro

CABINETUL LEANCĂ ȘI… FUGA DE AGHIASMĂ

August 31, 2014 Lasă un comentariu

copil lumanareSTROPIT CU AGHIASMĂ AR TREBUI TOT MINISTERUL EDUCAȚIEI, DAR ȘI TOT GUVERNUL, BINEÎNȚELES… PENTRU ACEȘTIA AR FI CU FOLOS (POATE) SĂ SE APLECE (DACĂ MAI POT) ASUPRA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DIN BASARABIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ… ADICĂ ÎN TIMPUL ”OCUPAȚIEI” ROMÂNEȘTI…

CE BINE SPUNEA PAPA IOAN PAUL AL II-LEA: ”EUROPA ARE NEVOIE DE UN PROFUND PROCES DE ÎNDUMNEZEIRE!”.DIN PĂCATE, UNII DE LA NOI ÎNȚELEG ÎNTEGRAREA ÎN EUROPA FUGA SAU SCĂPAREA DE ACEST PROCES DE ÎNDUMNEZEIRE!

TOCMAI ASTA TREBUIE EXPLICAT COPIILOR LA 1 SEPTEMBRIE! NU SĂ SE DEA ORDINE DE INTERZICERE A STROPITULUI CU AGHIASMĂ ÎN ȘCOLI!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

Câteva lucruri, mai puțin știute, despre Mihai Eminescu

Ianuarie 18, 2013 Lasă un comentariu

eminescu guvernulSărbători după sfinte sărbători. Încă de pe băncile școlii am memorat ziua de 15 ianuarie drept aniversarea lui Eminescu. Așadar, mijlocul lui ghenar ne oferă o sărbătoare a culturii, a simțirii românești, când, în fiece an, ne amintim de poetul nepereche. Convențional, îi serbăm acum ziua de naștere, deși el știa că nu a venit pe lume la 15 ianuarie. Tatăl său, Gheorghe Eminovici, într-o discuție cu preotul Ion Stamate de la biserica Uspenia din Botoșani au hotărât o dată convenabilă, atunci când, se pare, au stabilit botezul pruncului. Căminarul din Ipotești își notase cu precizie chiar ora nașterii celui de-al șaselea din cei zece copii ai săi. La sfârșitul unei Psaltiri aparținând familiei, tatăl nota: „astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri evropienești s-au născut fiul nostru Mihai” (Leca Morariu, Eminescu, note pentru o monografie, Cernăuți, 1943).

Respectiva însemnare cuprindea, în ordine strictă, toate datele de naștere ale urmașilor căminarului Eminovici. Era un fel de cronologie familială întocmită de meticulosul părinte odată ce i se nășteau copiii. Mihai însuşi și-a consemnat în registrul membrilor societății Junimea ziua de naștere: 20 decembrie 1849, de ignat. Ce-i drept, certificatul de botez a lui Eminescu indică drept data de naștere „15 ghenari, locul nașterii, Botoșani și s-a botezat la 21 ghenari 1850”. Știm și din alte exemple că în acea vreme întocmitorii documentelor civile erau mai mult sau mai puțin indiferenți față de exactitatea zilei de naștere sau chiar a numelor. Cert este că, mai târziu, Eminescu și-a „acceptat” ziua de naștere stabilită prin act, iar cel mai important este că ne amintim de el și că nația română îl „troienește cu drag” la  momentele comemorative îndătinate.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (II)

Noiembrie 14, 2011 Lasă un comentariu

Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.

În opul său ,,Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei.

Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte tocită viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor.

Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor, dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr, când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împotriva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.

Citește mai mult…

PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE:

Septembrie 12, 2011 Lasă un comentariu

„E rău să nu mai fie un neam într-o credință. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Ortodoxie și națiune, că națiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubești pe Dumnezeu și apoi națiunea. Nația este lăsată și ea de Dumnezeu. Fiecare nație are un fel de a prinde spiritualitatea, așa cum are și fiecare om. Națiunea noastră de la început a fost așa, creștin-ortodoxă. Nu poți despărți cele doua aspecte, cel puțin la noi”.

Părintele Statului Naţional Unitar Român îşi doarme somnul de veci printre torţionari

Iunie 30, 2011 2 comentarii

 

VASILE STROESCU, un nume aproape uitat astăzi, a fost cea mai mare personalitate a vremii sale, contribuind cu mintea şi cu banii (mulţi, foarte mulţi) la menținerea unui spirit românesc treaz, în special în provinciile ocupate. A înălțat biserici, școli, spitale, a dat burse studenților din străinătate, a luptat pentru drepturile românilor, oriunde se aflau ei. A militat pentru reîntregirea României și a fost primul președinte al Parlamentului de după Marea Unire. Acum îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri, în cea mai jignitoare vecinătate: pe Aleea comuniştilor.

Crochiu biografic

Vasile Stroescu s-a născut la 11 noiembrie 1845, în Trinca, judeţul Hotin, în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroiescu, menţionat documentar încă la 2 iulie 1682. Era mezinul, într-un șir de 15 copii, din care nu au supraviețuit însă decât opt (patru fete și patru băieți). Se știe că, o vreme, familia sa s-a stabilit în Transilvania, după care a revenit în Basarabia.

Se pare că spiritul filantropic era o caracteristică genetică în familia Stroescu. Primii care au făcut astfel de acțiuni au fost frații săi, care au încercat să susțină prin diverse donații învățământul românesc din străinătate și câteva instițutii culturale din vechiul Regat.
Vasile Stroescu a fost un fervent susţinător al învăţământului şcolar românesc din toate provinciile ocupate pe atunci de diversele mari puteri. S-a remarcat ca filantrop prin donațiile generoase făcute pentru resuscitarea și consolidarea conștiinței naționale. Ca om politic a militat continuu pentru înfăptuirea Marii Uniri. A fost ales membru de onoare al Academiei Române și a fost primul președinte al primului Parlament al României Mari.

Citește mai mult…

“NU, DOMNULE!” – ÎMPOTRIVIREA ŞI RUGĂCIUNEA: CHEILE REZISTENŢEI

Una din cheile fundamentale de lupta cu orice fel de intrupare a raului – sau, mai exact, partea de lucrarea a omului din cadrul unei solutii duhovnicesti – si unul din principiile de rezistenta la orice sistem concentrationar care te terorizeaza (sau care te ademeneste viclean) pentru a

calciu-blog-7816961.jpg obtine de la tine complicitatea si cedarea – devenind astfel apoi propriul tau acuzator si propriul tau tortionar! – ne este “predata” de catre doi dintre oamenii cei mai sfinti si dintre martirii (in sensul larg) temnitelor comuniste, parintele Gheorghe Calciu si parintele Nicolae Steinhardt. steinhardt.jpg

Monahul de la Rohia de mai tarziu a sintetizat aceasta ‘solutie’ intr-o in formula simpla si de efect: “NU, DOMNULE!”. “A TE IMPOTRIVI, a-l tine pe NU in brate“- in sens moral si duhovnicesc – inseamna a te hotari la modul absolut si categoric sa refuzi cea mai mica negociere cu vrajmasul, chiar cand (sau cu atat mai abitir cand) acesta ia masca mieroasa a prietenului, a celui care “iti vrea binele”; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mica influenta, a nu accepta din capul locului sa intri in dialog cu el. Este solutia fermitatii neclintite si consecvente, a incapatanarii celei bune, a bunului simt “taranesc”, a simplitatii omului credincios care nu se incurca in artificii sofisticate si nu se lasa prada fantasmelor, delirului, imaginatiei, ci care stie una si buna: NU POT SA TRADEZ!

Nu este nimic complicat, nimic sofisticat, nu ne trebuie facultati si doctorate si nici cine stie ce cunostinte dogmatice si filosofice pentru a intelege si a aplica aceasta solutie (e drept, si cartile ajuta foarte mult, daca stii ce sa iei din ele, cum spun chiar aceiasi parinti – si acesta este si rostul Cuvantului marturisitor – nu sa ne umfle mintea de informatii cu care sa ne trufim si sa epatam, ci sa invatam efectiv din experienta altora; cartile sunt foarte de folos, nu diplomele si titlurile cu care se impauneaza si dupa care alearga unii...). Dar e nevoie totusi, in plus, de cu totul altceva, pentru ca aceasta solutie sa nu dea gres: credinta, smerenie si rugaciune, adica… de ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca a te bizui numai pe puterile tale firesti, oricat de mari si de reale (si cu atat mai mult cand ele nu sunt…) inseamna a-ti pregati o cadere si mai teribila. Sa nu uitam cuvantul cu caracter absolut al Domnului Hristos: “Fara Mine nu puteti face NIMIC“! Parintele Gheorghe Calciu si parintele Nicolae Steinhardt sunt printre cei mai buni si mai credibili “invatatori” a impletirii rugaciunii cu lupta proprie de impotrivire consceventa si nesovaielnica, caci ei au aplicat-o “pe viu” si prin ea si-au salvat sufletele si s-au sfintit!

Citește mai mult…