Arhiva

Posts Tagged ‘Părintele Constantin Necula’

„Lingurița comună” a presei mainstream: hula împotriva Duhului Sfânt!

martie 13, 2020 Lasă un comentariu
Mă uit cum ziaristele de la Ziarul de Gardă tot insistă în păcatul de neiertat de a culpabiliza Biserica Ortodoxă de favorizarea răspândirii epidemiei de coronavirus!
 
Mai ieri directorul acestei publicații, Alina Radu, lua în derâdere, într-o postare pe Fb, Sfânta Taină a Spovedaniei și Împărtășaniei, care este, după cum mărturisea marele nostru duhovnic, Arhimandritul Ioanichie Bălan, „cea mai înaltă formă de unire cu Hristos”.
 
„Oare de ce preoții se implică la discutat manuale, politici publice, dar acum, când autoritățile laice interzic adunările de peste 50 de oameni, preoții îi adună grămadă și îi servesc dintr-o linguriță comună?”, scrie în batjocură rătăcita ziaristă de la Chișinău.
 
Cum era și de așteptat, postarea în cauză s-a încununat de multe like-uri și comentarii, inclusiv reacția imediată a unui alt înfocat reprezentant al mainstream media, Vitalie Călugăreanu, care își bate joc de Sfânta Cruce și de cei ce o cinstesc prin replica lui ironică: „Isi va face repede cruciță si-i protejat”, replică ce a stârnit, bineînțeles, plăcerea și hohotele de râs ale altor atâția „prieteni Fb” (Acum câteva luni de zile, tot el, Călugăreanu, soma guvernul Maia Sandu, asemeni satrapului Lenin, să descurajeze construcția de biserici! „Sunt prea multe și nu sunt necesare!”, spunea revoluționarul corespondent al DW!).
 
Pentru a accentua pericolul pe care l-ar reprezenta Biserica Ortodoxă în aceste zile de „carantină” și a argumenta în vreun fel faptul că lăcașurile sfinte ar constitui adevărate cauze și factori de transmitere a coronavirusului, zeloasa patroană a Ziarului de Gardă face referire, într-o altă postare pe Fb, iar mai apoi și într-un material pentru ziar, la cazul „Pacientului cu nr.31” din Coreea de Sud, o femeie infectată cu coronavirus și care, vizitând „o biserică”, ar fi molipsit mai multă lume cu temutul virus.
 
„Coronavirusul la biserică. Cum a explodat numărul de îmbolnăviri într-un locaș de cult din Coreea de Sud”, titrează zgomotos și panicard Ziarul de Gardă, bineînțeles, fără a explica cititorilor că cele întâmplate în Coreea de Sud au avut loc în cadrul unei secte, al unui cult pseudo-creștin, milenarist, în frunte cu un lider mesianic, ermetic și auto-centrat, și că acestea nu au nimic în comun cu Biserica noastră Ortodoxă, „una, sfântă, sobornicească şi apostolească“, care, după cum spune părintele Constantin Necula, este „un spital de suflete și că mai mult decât atât, aceasta găzduiește taine ce transced materia și puterea de înțelegere a oamenilor”.
 
Iar dacă vrem să depășim criza legată de epidemia cu coronavirus, „în locul persecutării și a trimiterii în fața plutonului de execuție, spune același părinte Constantin Necula, autoritățile și societatea ar trebui să vadă în biserică nu problema, ci o posibilă soluție în rezolvarea problemei”!
 
„Dacă prima școală românească a apărut în incinta unei biserici, primul spital de pe teritoriul țării noastre a apărut în incinta unei mănăstiri de pe strada Azilului din orașul Sibiu pe data de 24 iunie 1292, mai precizează părintele Necula. Biserica a fost așadar atât leagănul educației cât și al sistemului sanitar”.
 
Dar asta nu contează deloc pentru mainstream media, exponenții căreia sunt pur și simplu incapabili a înțelege că hula împotriva Duhului Sfânt este singurul păcat care nu poate fi iertat niciodată!

Nevoia de România

 

Am stat în cumpănă. Descumpănit. Fără a voi să-mi rănesc prietenii, angajați sau nu politic, voi face abstracție de ei. Mă uit însă în ochii oamenilor și doare, doare cumplit. Nu voi face nici o aluzie politică dacă spun că s-a rupt România, că suntem în greaua încercare de a ne răni și ucide între noi prin cuvinte, atitudini și indolență în raport cu bunul simț.

E vorba de oameni azilanți în propria Țară și Cultură, de răniți într-un vertij fără sens al unei unități atât de fragile încât aproape că nu o sărbătorim. Nu-mi găsesc cuvintele. Alerg spre istoria noastră centenară și aflu un aliat în exprimare.

Octavian Goga, la 1916, publica la București la Editura C. Sfetea, volumul de poezii „Cântece fără Țară” (156 pg.). Scria, în fața unei neutralități ce-l înfrigura sufletește, la 15 februarie 1916: „Recitesc aceste pagini întunecate înainte de a le da la tipar. Ele s-au desprins pe rând din frigurile neutralității, din așteptarea zadarnică de-un an și jumătate în orașul vesel al Bucureștilor. Credeam că nu vor mai vedea lumina zilei și că, desmințite de realitate, vor rămâne în sertar pe veci, certificate intime ale unui sbucium care s-a stins- „testimoni del perir mio lento” – cum spune atât de frumos poetul italian. Acum însă când atmosfera de moleșeală a inacțiunii se lasă tot mai grea peste capetele noastre, când dintr-o datorie de sânge se face o socoteală rece de câștig ieftin, acum mi se pare un act de pietate să ne îngropăm morții în văzul tuturora. Iată de ce public aceste versuri în cari se vor fi strecurat, poate, greșeli de ritm și prozodie, nu s-a strecurat însă nici o minciună.

Criticii le pot judeca deci în toată liniștea meseriei lor, vânduții și ipocriții pot cere răstignirea, oamenii cinstiți însă n-au dreptul să le arunce în foc până la prima zi a mobilizării românești”. Nu. N-am să preiau din volum decât un fragment din poezia care mă pune cel mai tare pe gânduri azi. Intitulată „Fără Țară”, dedicată de Goga „factorilor răspunzători” ea se încheie astfel: „Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineața mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfășoară/ În giulgiul veșnicei tăceri…/Și printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs și de noroi,/ Căci vai de cine-și pierde țara/ Ca să și-o ceară de la voi…”(p. 9).

Stropit de râs și de noroi un ardelean își plânge dreptul la Țară. O mustrare călătoare, un strigăt rămas în ochii celor ce-și iubesc morala creștină autentică și neamul. Ne-am uitat morții, ne-am uitat zilele și nopțile de încrâncenare, ne-am pierdut cu totul busola morală? Luptat-au oare cei pe care ne zidim libertatea celor 100 de ani sub steaguri impregnate în păcat ori în ideologii partinice? Ne-au topit străinii clopotele să le facă tunuri care să scuipe pe noi moartea. Acum le topim în melasa indecenței și lipsei de iubire, ucigându-ne cea mai de preț frontieră a României Mari. Frontiera cu înaltul Cerului ale cărei borne sunt crucile celor răstigniți pentru libertatea noastră.

Nu, nu suntem un neam de învinși, de cerșetori de libertate. Ridicați-vă și credeți. Nădăjduiți. Iubiți. Munciți. România are nevoie de noi. Acum. Nu mâine. Acum. Sus inima, nu opriți rugăciunea și mâinile nu le opriți de a împlini Binele! Nu din smiorcăieli ne-a venit Libertatea! Durerea morților uitați așezați-o în curaj. Nevoia de România se măsoară cu faptele noastre.

 

Pr. Constantin NECULA

 

Tribuna

Nevoia de Rusalii

 

 

Suntem în plină epocă a negării Rusaliilor. La ce să ne mai trebuiască, nu-i aşa, Duhul Sfânt? Acum când ne umplem de energiile create ale unei lumi tehnologizate până-n cântărirea sufletului, când ne urâm prin lege şi ne umilim prin contract social, la ce să fie bun Duhul Sfânt, la ce anume mai vine şi Duhul Sfânt peste noi?

Poate pentru a înţelege ce se întâmplă prin lucrarea Acestuia în lume trebuie să ne trezim înainte de ştirile de groază ale dimineţii, să mergem spre ale noastre în tihna pasului odihnit de o noapte cuminte. Cum să mai ceri asta omului modern, cum anume să-i motivezi aşezarea în cuminţenia Bisericii?

Cum să o faci când lumea din jur continuă să facă din Biserică gaura neagră a frustrărilor cu o învârtoşare vrednică de misiuni mai înalte? Personal nu îmi pierd nădejdea. Ştiu că fiecăruia Dumnezeu i-a dăruit un chip şi că asemănarea cu El se face numai prin conlucrare cu Cel ce Este. Izolările noastre nătângi nu fac decât să-i sporească lui Dumnezeu răbdarea iar nerăbdărilor noastre inegale le trimite, tratament de vindecare, umbrirea Duhului Sfânt. Căci Rusaliile despre aceasta sunt.

În ce mod Duhul lui Dumnezeu pluteşte deasupra apelor învolburate ale fricii noastre de a fi oameni, oameni vii în Hristos, oameni căutători şi trăitori de Dumnezeu. Într-una din paginile vieţii Mitropolitului Antonie de Suroj se povesteşte că, pe când era foarte tânăr, a mers în vizită la un coleg care, pentru că-şi cunoştea bine mama, i-a oferit un buchet mare de flori. Andrei, cum se chema pe atunci vlădicul de mai târziu, a fost cuprins de furie aproape, spunând: Cum poţi irosi banii pe flori când nu există nimic de mâncare? Mama i-a răspuns cu multă blândeţe: Pot trăi fără mâncare, dar nu pot trăi fără flori. Vieţuirea creştină nu înseamnă o asceză neînduplecată, lipsită de iubire.

Rusaliile sunt darul prin care Dumnezeu reface lumea frumoasă, locuibilă, dând sens prezenţei Bisericii în lume, reactivând ortodoxia de început a creaţiei. Suntem la vremuri de sperjur ideologic şi cataclism moral.

Zile ca acestea, ale Rusaliilor şi pomenirii Sfintei Treimi, nu ne învaţă doar teologie ci ne arată de ce e nevoie de frumos ca să nu ne pierdem omenia. Un frumos ca o nostalgie de rai, ca un sens unic, nefracturat de orgoliile şi micimile noastre. Cei care nu iubiţi Biserica, acceptaţi darul ei de frumos. Cei care o iubiţi, trăiţi Evanghelia. Faceţi lumea mai frumoasă prin împlinirea Fericirilor.

Biserica este un Munte al Fericirilor mereu actualizat, ca sens, prin trăirea fiecăruia din noi. De aici nevoia de Rusalii. Fundamentală nevoii de Rai, de Împărăţie. Sibiului, mulţi ani! Ziua Rusaliile şi cea a Sfintei Treimi sunt zilele sale de Hram. Mulţi ani plini de Duh Sfânt, spre Slava Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţită!

Semn că putem trăi fără multe, nu fără Dumnezeu.

 

Părintele Constantin Necula

 

Sursa: Tribuna