Archive

Posts Tagged ‘Paris’

Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler. România a ieşit plină de aur din război

August 14, 2016 1 comentariu

Hitler a avut 20 de întâlniri cu Antonescu. Mai multe decât cu orice alt șef de stat sau conducător militar. Iar Mareșalul a știut să profite din plin. 

Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului. O țară care și-a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică.

 Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amă nunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de-al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” și de „declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”.

FOTO: Mircea Vulcănescu, frumos și elegant, în tinerețe

Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, care a durat patru ore, este un document excepțional. Aici se găsesc explicațiile Miracolului Economic al României, pe timp de război și sub ocupația germană de facto. Pentru documentare, am folosit Mircea Vulcănescu – Ultimul cuvânt, Ed. Humanitas, 1992.

„Statul sunt eu!”

Primul detaliu lămuritor este organizarea Guvernului, condus cu mână forte de Mareșalul Antonescu. Acesta impune să fie singurul care face politică efectivă, restul membrilor Cabinetului trebuind să fie experți care să propună măsuri. Deciziile și răspunderile și le asuma exclusiv Antonescu.

Iată ce spune Mareșalul într-o ședință de Consiliu din 1941: „Când veți fi chemați să răspundeți de ceea ce ați făcut, eu sunt acela care va răspunde pentru dvs. toți. De aceea pretind să știu tot ce faceți în sectoarele dvs. de activitate. Pentru că numai eu guvernez în țara asta.” . Pentru ca în ședința din 12 septembrie 1941, să repete: „Politică face Mareșalul!”

Antonescu era un om orgolios, obsedat de disciplină, dar care știa să asculte:

„Îndrăznind să-l întrerup, într-un Consiliu de Miniștri în care expusese un lucru inexact, pentru a restabili adevărul, miam atras din partea lui replica aspră: «Când te-ai născut dumneata, ca să îndrăznești să tai cuvântul din gura mareșalului Antonescu?» Ceea ce remarc că, în speță, era just. Faptul nu m-a putut însă împiedica să revin, îndată ce furtuna s-a potolit, pentru a spune ceea ce aveam de spus.”

Rezultatele economice excepționale ale României se datorează și unei grile de principii de colaborare cu Germania aplicate cu strășnicie.

Iată care erau principiile colaborării industriale:

1.„Nu se colaborează decât în domeniile unde dezvoltarea întreprinderilor românești nu este asigurată în timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din aceea a debușeurilor.”

2. „Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei românești: materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialiști, licențe, brevete), finanțare sau comenzi – pe care industria românească nu și le poate procura din interior.”

3. „Și numai dacă colaboratorul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc la dânsul în întreprinderi.”

4. „Nu se alienează fondul bogățiilor românești, în sensul că nu se cedează majoritatea acțiunilor întreprinderii.”

5. „Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile românești.”

Iată și principiile colaborării economice:

1. „Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se rezervă cantitățile necesare consumului intern și după ce se rezervă și cantitățile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare țării, pe care aceasta nu și le poate procura din Germania.”

2. „Schimburile se fac în mod echilibrat, la prețuri fixe; fiecare spor de preț dintr- o parte trebuie compensat de un spor corespunzător de cealaltă. Se admit depășiri momentane într-un sens sau altul, dar ele trebuie să fie compensate în cursul anului contractual.”

3. „În acoperirea exporturilor, se primesc mărfuri necesare pieței și investițiilor statului; unelte agricole, mașini, piese de schimb, dar și rente, averi mobiliare și răscumpărări de datorii externe.”

4. „Petrolul, materialul necesar războiului, se exportă pe armament.”

5. „Efortul net de finanțare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur și devize libere.”

Tot Germania a fost scoasă datoare

Drept urmare, România este secătuită. Dimpotrivă. Exporturile sunt mult mai mici decât înainte de război. Astfel, dacă în perioada interbelică exportam între 100 și 300.000 de vagoane de grâne anual, „în patru ani (1941 – 1944), România exportă în total 85.000 de vagoane (…) Pentru a ne da seama de situație, ajuge să spunem că după 23 august 1944, în nouă luni, până la capitularea Germaniei, România a furnizat aliaților, oficial 63.000 de vagoane cereale”, arată Vulcănescu. Începuse „frăția” cu URSS.

Exporturile de lemn în Germania sunt nici 10% din cele interbelice. La fel se întâmplă și pentru produsele alimenta-trebuia să alimenteze mașina de război germană, exporturile au scăzut, de la 7 milioane de tone în 1936, la o medie anuală de 3 milioane. De notat, consumul intern crește de la 1,7 la 2,5 milioane tone anual.

În schimb, cresc importurile, care permit economiei românești să funcționeze. Cu excepția produselor coloniale, interceptate de blocada aliată, unde importurile scad cu o zecime, la țesături și pielărie – reduse cu un sfert, respectiv o treime – celelalte importuri cresc. Se înregistrează importuri record la cocs, fier în bare, vehicule etc.

Pâinea albă, zahărul, săpunul se vând la liber, fără cartelă. Toate produsele se ieftinesc. Doar la bijuterii sau ceasuri elvețiene se înregistrează creșteri de prețuri. Ceea ce spune multe despre nivelul de trai din România.

Dar abilitatea formidabilă a României a fost ca, în condițiile acestui flagrant dezechilibru între importuri și exporturi, să iasă cu balanța financiară dreaptă. Cheia a reprezentat-o jocul prețurilor: prețurile medii ale produselor românești exportate au crescut de cca 5 ori la produsele de bază, în vreme ce, la import, prețurile produselor metalurgice și materiilor prime (baza importurilor) abia s-au dublat față de 1938. Acesteia i s-a adăugat și jocul decontărilor și al sistemului de cliring (troc) care opera în paralel între cele două țări. Astfel, la 23 august, tot Germania era datoare României, cu 56 miliarde de mărci germane.

„Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcănescu fusese condamnat pe 9 octombrie 1946, în primă instanță, la opt ani temniță grea.

Excepționala sa pledoarie se dovedește inutilă, iar în ianuarie 1948, Curtea de Apel menține pedeapsa. Strălucitul spirit enciclopedist, sufletul grupării Criterion, în care fusese coleg cu Mircea Eliade, Cioran, Mihail Sebastian, Sandu Tudor, Eugen Ionescu, Dan Botta, Petru Comarnescu, Haig Acterian sau Constantin Noica, se vede aruncat din nou în temniță, ca urmare a trei legi ticăloase (312/1945, 455/1946 și 29/1947) semnate de Regele Mihai la presiunea comuniștilor, și cărora le-a căzut victimă toată floarea intelectualității românești.

Cu câțiva ani în urmă, același Rege îl decora pe Vulcănescu.

FOTO: Mircea Vulcănescu și soția sa Margarita: o dragoste care a supraviețuit morții filosofului

Devine deținutul K9320 de la Aiud, „Pușcăria Intelectualilor”. Acolo avea să moară la numai 48 de ani. După o trecere pe la Jivala care îi va fi fatală. Prietenul și colegul său de celulă John Halmaghi povestește în 1977, în revista „Discursul contemporan” de la Paris:

„A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuți cu ciomege și bastoane de cauciuc până la leșin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitați, acolo au stat, între urină și fecale, trei zile și trei nopți. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toți prin murdărie, de la un colț la altul, spre a se încălzi și spre a nu lăsa trupurile să se prăbușească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau.

«Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forțeze administrația la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există. Eu nu mai pot rezista fizicește. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi așeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieții mele și în felul acesta voi veți avea un loc să vă odihniți, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu și să vă ajute pe voi să supraviețuiți…»”.

Se îmbolnăvește de pleurezie, dar i se refuză transferul la Spitalul Penitenciar Văcărești și este trimis înapoi la Aiud. Pe 28 octombrie, moare la numai 48 de ani, lăsând ca testament zguduitoarele cuvinte: „Să nu ne răzbunați!”

Mircea Vulcanescu Sa nu ne razbunati

Cum a fost pregătit Momentul Ardeal

În perioada 1941 – 23 august 1944, România a reușit să-și răscumpere creanțe din străinătate și să-și procure, tot din străinătate, aur și devize convertibile în aur de cca. 11 vagoane (din care 8 ½ din Germania). Ca urmare, stocul de aur al BNR s-a dublat, de la 13 ½ la 24 ½ vagoane.

„Este o situație unică, nemaiîntâlnită în nici o altă țară, chiar victorioasă, cum e cazul Angliei, care nu a putut să-și acopere nevoile decât cedând din aurul și portofoliile străine pe care le poseda în alte țări, rămânând și îndatorată”, arată Vulcănescu în fața instanței.

Ca urmare a acestei realități, prin rezervele acumulate, prin cantitățile importate de armament german importate și netrimise pe front, România devine o bază importantă de aprovizionare a aliaților pentru războiul dus în Vest, după 23 august.

Într-un raport realizat Institutul Românesc de Conjunctură – condus de comuniști, printre care Lucrețiu Pătrășcanu -, se arată: „Convențiile economice, aparent defavorabile, au jucat, în realitate, în favoarea României.”

Însuși Hitler i-a reproșat asta lui Antonescu la ultima lor întrevedere (5-6 august 1944): „Contribuția economică a României către Axă a fost meschină.”

În raportul unei Legații neutre (neprecizată), interceptat de serviciile secrete românești și citat în instanță, se spune: „Ceea ce România a izbutit să obțină de la nemți în cursul negocierilor economice cu Germania ține de domeniul miracolului.”

Antonescu dorea ca, după înfrângerea Germaniei, România să fie pregătită de un nou război, cel al eliberării Ardealului. Iată ce declară generalul Sănătescu, premier din 23 august și șeful Statului Mahor în timpul războiului împotriva Germaniei din 1944- 1945:

„Campania împotriva nemților și ungurilor a putut să fie dusă de țara noastră cu materialul de război ce ne-a rămas de la predecesorii noștri (…) După 23 august, țara nu a fost în stare să creeze, nici să procure nici un fel de armament și chiar din cel existent am fost nevoiți să dăm o bună parte.”

În stenograma ședinței Consiliului din 25 iulie 1942, ministrul de Externe Mihai Antonescu arată ce răspuns a fost împuternicit să-i dea lui Martin Luther, reprezentantul diplomației germane, la oferta unor compensații teritoriale în Răsărit.

„Așezat de veacuri în Carpați, poporul român nu e un popor de stepă și leagănul neamului nostru nu poate fi un obiect de schimb. Nici Mihai Antonescu, nici în trecut și nici azi, și nici Mareșalul n-au renunțat la Ardealul de Nord. Aceasta constituie o poziție ireductibilă.”

Adrian Pătruşcă

Sursa: evz.ro 

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VIII). Miliţa, roaba lui Brâncuşi

Noiembrie 12, 2011 Lasă un comentariu

În biografiile publice ale Miliţei Petraşcu întâlnim formulări de genul: „Între 1912 şi 1924 studiază sculptura la Paris, în atelierele lui Bourdelle, Matisse şi Brâncuşi. Se împrieteneşte cu nume ilustre ale avangardei pariziene, printre care soţii Delaunay, scriitorul Ilya Erhenburg şi poetul Guillaume Appolinaire”. Sau: „În 1919 participă la Salonul Independenților cu un bust. Face cunoștință cu Constantin Brâncuși, care îi devine ghid în lumea sculpturii moderne. Amprenta personalității artistice a Miliței Petrașcu poartă urme ușor sesizabile ale măestriei lui Brâncuși, reprezentând pentru ea un câmp magnetic în care a gravitat toată viața”

Aproximativ corect, dar, în esenţă, irelevant şi evaziv, ca un mulaj, ca o mască. Deci, fundamental fals! În 1919, când a ajuns în Impasse Ronsin, Miliţa lucrase într-adevăr cu Bourdelle şi Matisse şi avea propriul ei atelier, dar vizita aceea nefericită i-a distrus viaţa şi, aproape, şi cariera. S-a prezentat la Brâncuşi, i-a spus cine este, i-a arătat ce ştie, iar maestrul i-a spus că e talentată, că stăpâneşte foarte bine şi în egală măsură tehnica abstractă şi cea clasică şi că are mâinile făcute pentru cioplit. Ceea ce putea să fie adevărat dar, în acelaşi timp, o simplă stratagemă de cucerire, căci Miliţa avea mâinile mici, fragile şi fine, făcute pentru mângâiat şi modelat. De altfel, ea n-a excelat niciodată în sculptura cioplită…

Din ceea ce i-a relatat lui Adrian Costea, din ce a lăsat ea să se înţeleagă şi din ce a dedus acesta, Miliţa s-a îndrăgostit de Brâncuşi pentru tot restul vieţii ei, cu o pasiune care era cât pe ce s-o anihileze ca artist. A doua zi după întâlnirea din atelier, maestrul s-a dus cu ea să-i cumpere ciocan şi dălţi şi a invitat-o la masă. Din seara aceea, Miliţa a rămas la el, cu scurte intermitenţe, până în 1924. Brâncuşi a avertizat-o că n-o iubeşte, dar n-a gonit-o. În schimb a făcut abstracţie de prezenţa ei cu o cruzime olimpiană. Miliţa a fost martora tuturor experienţelor artistice şi amoroase ale iubitului ei şi i-a stat la dispoziţie de câte ori „stăpânul” avea chef de ea. A fost roaba lui! Cel mai mult a durut-o, probabil, momentul în care Brâncuşi a plecat în România cu americanca de origine irlandeză Eileen Lane (între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922). În aceeaşi perioadă, Brâncuşi a cunoscut-o şi pe Cella Delavrancea, pe care a cucerit-o cam după acelaşi scenariu.

Citește mai mult…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, „bocitoarea profesionistă”

Octombrie 27, 2011 Lasă un comentariu

 

La cât de expansivă şi de curioasă (chiar pofticioasă) era Maria Tănase în relaţiile cu bărbaţii, era fatal ca, întâlnindu-l pe Constantin Brâncuşi, aceasta să provoace o relaţie cu el. Mai ales că marea noastră cântăreaţă era fascinată de celebritatea conaţionalului ei înainte de a-l cunoaşte în carne şi oase. Iar de cunoscut l-a cunoscut în 1938, la o mare expoziţie din Paris, organizată de Dimitrie Gusti.

Pasiunea lor a fost ca un arc electric. S-a declanşat fulgerător, ca şi iubirea dintre Salvador Dali şi Gala Diaconov, soţia lui Paul Eluard, de care pictorul a despărţit-o pentru a o lua el de nevastă. Gala i-a devenit acestuia muză inspiratoare pentru tot restul vieţii…

Cu Brâncuşi şi Maria Tănase lucrurile n-au avut aceeaşi finalitate. Erau multe lucruri care-i uneau, dar şi mai multe care-i despărţeau. În primul rând vârsta: ea avea 25 de ani, el avea 62. El era îngrozitor de posesiv, ea era structural liberă. Ca şi Brâncuşi, de altfel, pe care nu reuşise nicio femeie să şi-l adjudece. „Maria Tănase avea un tată cobiliţar oltean, născut în satul Bucovăţ de lângă Craiova – povesteşte Petre Pandrea în lucrarea „Brâncuşi, amintiri şi exegeze“. El s-a aşezat ca horticultor la marginea Capitalei, ajungând la oarecare avere, care a îngăduit să-i dea fiicei sale zvăpăiate o îngrijită educaţie şcolară, inclusiv limba franceză, pe care o vorbea excelent… Maria ştia de frica lui Moş Tănase până la moartea lui, o frică amestecată cu iubire şi veneraţie. A fost singurul bărbat de care i-a fost teamă şi pe care l-a iubit cu stimă. De ceilalţi nu i-a fost nici frică, n-a avut nici stimă şi nici nu i-a prea iubit, cu excepţia lui Brâncuşi, de care s-a îndrăgostit cu patimă“.

Citește mai mult…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea

Octombrie 23, 2011 Lasă un comentariu

Am lăsat la sfârşit româncele din viaţa lui Brâncuşi, din motive de strategie a discursului editorial, dar şi pentru a încheia cu ceea ce este mai important. Cele mai importante şi mai strălucitoare dintre acestea au fost, în ordine cronologică, Miliţa Petraşcu (în 1919), Cella Delavrancea (în 1922) şi Maria Tănase (în 1938). Nu voi respecta nici de data asta cronologia, din motive similare cu cele amintite.

Întâlnirea dintre Cella Delavrancea şi Brâncuşi este atât de frumos şi de viu relatată chiar de ea, într-o emisiune radiofonică, încât este păcat să intervin asupra ei. Relatarea a fost preluată, de altfel, de Nina Stănculescu în „Carte de inimă pentru Brâncuşi”, apărută în 1976 la Editura Albatros.

Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile

„Eram la Paris în anul 1922. Primăvara întîrziată izbucnise în luna iunie pe coama copacilor îngrădiţi de zidurile marilor case particulare din strada Varenne, aliniate în mîndrul stil Ludovic al XIV-lea. La colţul străzii se desfăşoară esplanada Palatului Invalizilor cu măreaţa simplitate a unei armonii rar întîlnite chiar în acest oraş-minune. Într-unul din aceste hôtel particulier locuia un vechi prieten al meu, grec de orgine, amator de artă. Fiind la dejun la el, îmi arătă două noi achiziţii: un cap de bărbat în lut ars, presupus a fi de Houdon, şi o coloană de bronz cam de 60 cm, pe un soclu din acelaşi metal, cu două reliefuri rotunde. „Ghici ce reprezintă şi cine e autorul?” N-am putut să răspund. „Este portretul unei prinţese şi autorul este Brâncuşi, sculptor român, un om foarte original. N-ai vrea să-l cunoşti?”

Citește mai mult…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, „amanta moderniştilor”

Octombrie 21, 2011 Lasă un comentariu

Peggy Guggenheim (1898-1979) a fost supranumită “amanta modernismului” (Mistress of Modernism). În realitate i se potriveşte mai bine “amanta moderniştilor”. Chiar ea a recunoscut, în memorii, că a avut «sute de iubiţi şi iubite» şi că prin venirea în Europa, la vârsta de 22 de ani nu urmărea altceva decât căutarea «aventurilor sexuale şi artistice».

S-a născut în New York, într-o familie foarte bogată de evrei americani. Tatăl ei, Benjaminn, un prosper om de afaceri, a fost una dintre victimele scufundării Titanicului, în 1912. La vârsta de 22 de ani, Peggy Guggenheim avea o alocaţie anuală de 22.500 de dolari, cu care nu avea ce face. Viaţa din America o plictisea, aşa că a hotărât să traverseze oceanul. În 1939 se afla la Paris, unde a început să achiziţioneze lucrări valoroase la preţuri mici.

Citește mai mult…

FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore

Octombrie 21, 2011 Lasă un comentariu

Aproape niciuna dintre femeile care s-au apropiat, mai mult sau mai puţin, de Brâncuşi, nu s-a situat la distanţa corectă de el, pentru a înţelege ceva din această apropiere. Unele l-au părăsit repede, după ce şi-au astâmpărat curiozitatea, altele au zăbovit mai mult, pe altele le-a gonit el. În orice caz au fost multe. Noi trecem în revistă doar câteva, cele mai importante…

„Fetişcana sofisticată”

Nancy Cunnard a fost o femeie şi o scriitoare nonconformistă, care a militat împotriva rasismului şi fascismului. Deşi s-a născut într-o familie britanică aristocratică, ea a respins ferm valorile clasei din care provenea. Afost muza inspiratoare a multor scriitori şi artişti ai secolului XX: Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Henry Crowder, Louis Aragon, Ernest Hemingway, James Joyce, Constantin Brâncuşi , Langston Hughes, Man Ray, şi William Carlos Williams. Cu cel puţin jumătate dintre ei a împărţit şi patul, unul dintre ei fiind, evident, Brâncuşi. În perioada în care frecventa atelierul acestuia din Montparnasse, Nancy Cunnard umbla însoţită de un pianist negru cu care, de fapt, trăia, aceasta neîmpiedicând-o să aibă multiple relaţii paralele. Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” („O fetişcană sofisticată”) şi „Negresa blondă”. Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Despre Alianţa Universală a Izraeliţilor şi drepturile evreilor din România

Octombrie 9, 2011 Lasă un comentariu

 

„Timpul” reproduce, după „Indepéndance belge”, următoarele: Alianţa Universală a Izraeliţilor s-a unit de curând cu ideea unei conferinţe de izraeliţi a căria iniţiativă o luase nu de mult Anglo-Jewish Association. Această conferinţă, la care trebuie să ia parte delegaţii tuturor asociaţiunilor izraelite din Europa, are de scop de a asigura ovreilor din Turcia drepturile ce se propune a se acorda populaţiunilor creştine. Ea va avea loc la Paris, la 11 decemvrie (1876 n.C.), sub preşedinţa d-lui Crémieux, membru al Senatului şi preşedinte al Alianţei Universale.

După „Jewish Chronicle”, conferinţa ar fi adoptat deja un program elaborat de comitetul esecutiv al Anglo-Jewish Association şi asupra termenilor căruia delegaţii trebuie să se înţeleagă pentru a reclama în favoarea evreilor stabiliţi în provinciile Turcice toate drepturile civile, politice sau religioase ce se cer pentru supuşii creştini ai Porţii. Această cerere va fi prezentată sub forma unei note care va purta subsemnătura tuturor societăţilor evreieşti din Europa. Evreii din România trebuie să aibă partea lor din aceste beneficii, întocmai ca şi cei din Sârbia. România mai ales va da loc la o discuţiune cu totul specială în sânul conferinţei.

Se pare că evreii din România sunt privaţi de drepturile civile şi politice, cu toate că termenii constituţiunii nu prescriu nimic de felul acesta în privinţa lor, conferinţa îşi propune dar de a face astfel încât să nu se introducă în constituţiune clauze care ar putea să legalizeze situaţiunea actuală a evreilor din România. „Jewish Chronicle” propune ca primele şedinţe ale acestui congres să se ţie cu uşile închise.

Citește mai mult…