Arhiva

Posts Tagged ‘Parlamentul Republicii Moldova’

PPCD și actul respirației sale (IV): ASASINATELE UNUI PISTOLAR

ianuarie 19, 2014 4 comentarii

secareanu100

– Iurie Roșca vă consideră un ”plecat”, într-un comentariu al său pe marginea celor publicate de dumneavoastră pe blog. Ce credeți că are în vedere fostul dumneavoastră coechipier?

– Ar fi fost mai indicat să-i adresați această întrebare chiar lui Roșca rugându-l să vă explice care din cele câteva semnificații ale noțiunii în cauză a fost atribuită de el umilei mele persoane.

Dacă, didactic vorbind (am înțeles că, de la o vreme are preocupări preponderent didactice, înregistrând performanțe notabile într-un domeniu foarte agreat de el – limbajul corpului), se referă la primul sens al termenului ”plecat”, înregistrat în Dicționarul Explicativ al Limbii Române –  faptul de a pleca, adică de a părăsi o slujbă, o instituție, voi repeta ceea ce am afirmat deja în serialul de răspunsuri la întrebările adresate subsemnatului de reprezentanții presei, dar și de colegii de partid: Nu am plecat din PPCD! Au plecat din PPCD cei care au transformat partidul într-o unealtă în mâna serviciilor speciale ale Kremlinului!

Dacă vânzătorul de partid (după ce că și-a șters picioarele de bunul nume al PPCD-ului punându-l în slujba intereselor Kremlinului, vinde, cu ajutorul unor  colegi mai tineri, amăgiți și folosiți în mod perfid, tot ce a mai rămas din trupul formațiunii – sediile)  se referă la cel de al doilea sens al cuvântului în discuție –  îndreptat în jos sau într-o parte; încovoiat, curbat; aplecat, atunci, într-adevăr, sunt nevoit să mărturisesc deschis, m-am aplecat foarte serios și de mai multă vreme asupra trecutului nostru comun pentru a pătrunde, cu mintea și cu inima, dedesubturile multor întâmplări și evenimente care au trezit și trezesc încă mari nedumeriri.

Dacă, însă, imaginația vulcanică a traducătorului și propovăduitorului ”fructelor otrăvite ale propagandei Kremlinului” s-a oprit năvalnic asupra altei semnificații a cuvântului ”plecat”supus, ascultător; modest, respectuos, nu voi ezita să recunosc că mi-a plăcut să nu ies niciodată din cuvântul părinților mei care mi-au dat viață. Am crescut într-o familie cu zece copii unde am fost învățat să muncesc, să fiu modest, să mă port cumsecade cu oamenii și să nu spun minciuni! Regimul cumva de cazarmă pe care l-am avut, de la vârsta de șapte ani, în școala-internat de tip sovietic și-a lăsat, neîndoios, amprenta asupra ființei mele, în sensul unei discipline sănătoase și al unui spirit al onoarei. Acolo, de unul singur, fără părinți și frați care să mă apere, am deprins să nu accept să fiu tratat în chip nedrept, să fiu umilit! Tot acolo am mai învățat un lucru: să fiu ferm în căutarea adevărului și să nu-mi fie frică de omul rău!

Și, în cele din urmă, dacă ”pistolarul de la Călărași” a avut în vedere o ultimă semnificație a expresiei amintite – faptul de a muri , voi spune cu mâna pe inimă că nu am murit încă, chiar dacă unii și-ar fi dorit acest lucru, și, creștin fiind, nu mă tem de moarte.

Cu bună seamă, nu voi acorda multă atenție unuia dintre cele mai slabe texte scrise de Roșca vreodată, care, ca de obicei, se crede buricul pământului, raportând tot ce se mișcă pe lumea asta la persoana sa. Scriitura în cauză, fiind trasă de păr și plină de injurii și neadevăruri, denotă aroganța autorului și trezește dezgustul cititorului. În plus, cei care cunosc bine ”scrisul” acestui aventurier ordinar cu ifose de intelectual, vor observa fără prea mult efort câtă frică se revarsă printre rândurile înșiruite de el, de parcă ar fi fost scrise de  mâna tremurândă a lui Ghenadi Ianaev din timpul puciului de la Kremlin din 19 august 1991.

Iată de ce, în ceea ce urmează, îl voi îndemna pe Roșca să își ridice nițel fruntea sa ”conservatoare” de la ”opera” lui Dughin și să-și abată, măcar pentru puțin timp, toate ”curiozitățile intelectuale” și întreaga ”gândire politică” asupra răspunsurilor la următoarele întrebări:

1. Ce a căutat el în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 în biroul lui Vladimir Voronin din clădirea Președinției?

2. De ce a înfierat România în textul scris de el pentru discursul lui Vladimir Voronin din 7 aprilie 2009?

3. Care a fost și este rolul sau rostul pistolului pe care îl poartă la șold de câteva decenii? De cine se teme el atât de mult încât să rămână nedespărțit de armă atâta amar de vreme?

4. Cine a pus la cale asasinarea din toamna anului 1998 a liderului PPCD din sectorul Botanica al municipiului Chișinău, Valentin Ciobanu? Cine a organizat agresarea fizică a colegilor noștri Mircea Ciobanu și Dumitru Osipov în anul 2000 și a regretatului Nicolae Stratulat în anul 2003? De ce, în calitățile sale de deputat, de vicepreședinte al Parlamentului, de președinte al subcomisiei parlamentare pentru controlul asupra Serviciului de Informații și Securitate și de vicepremier cu probleme de securitate, deținute atâția ani la rând, nu a întreprins nicio acțiune hotărâtă în vederea descoperirii autorilor acestor crime?

Se impun totuși, în încheiere, câteva precizări pe marginea reacției lui Roșca la cele scrise de mine. Dânsul crede că subsemnatul ”s-a simţit bine-mersi” lângă el ”preţ de două decenii, inclusiv în patru legislaturi succesiv”. Îmi pare rău, dar sunt obligat să-i amintesc acestui ins care îmi dă lecții de moralitate că nimeni, în afară de Bunul Dumnezeu, nu poate ști ce e cu adevărat în sufletul celui care îți este alături! Iar un om cu bun simț niciodată nu va îndrăzni să-și dea cu părerea despre ce simte cu adevărat colegul de alături dacă nici măcar nu l-a întrebat vreodată despre asta! Mare tupeu trebuie să ai crezând și afirmând că toată lumea de lângă tine nu mai poate de fericire aflându-se lângă tine! Mare nesimțit trebuie să fii ca să crezi așa ceva!

Sunt nevoit, din păcate, să reacționez acum și să spun cu tărie că, știindu-l îndeaproape pe Roșca, nu m-am simțit deloc bine vreodată lângă el! Mi-am făcut datoria de ostaș al echipei fără ca să am vreun atașament față de acest om, care, spre regretul meu, nu are prieteni și nici nu poate să-i aibă din simplul motiv că nu știe să respecte pe nimeni. Pentru el, cei din jur nu sunt decât niște ”mecanisme” fără suflet pe care le poți folosi unde-ți trebuie și cât îți trebuie, după care le arunci. Expresia lui preferată despre oricine și oricând, care îi arată adevărata statură morală, este ”idiot util”, preluată din limbajul lui Lenin. Cum pot să mă simt bine lângă un om care îți sărută copiii față de tine, iar pe la spate ți-i numește ”țigani”! (Din ziua în care am aflat de asta, nu mai dădeam drumul din mână copiilor la întâlnirea cu ”șeful”,  încercând să evit pe cât e posibil un nou sărut al lui Iuda). Cum s-ar simți acum zeci și zeci de frontiști de frunte dacă ar afla cum erau etichetați și vorbiți de rău pe la spate de unul ca Roșca? Ce să crezi despre un lider de partid pe care îl vezi cu câtă ură îi tratează pe colegii tăi de partid? (Am rămas uluit de felul cum fusese tratat într-o bună zi regretatul nostru fruntaș de la Strășeni, Nicolae Stratulat. După ce omul, suferind de o boală incurabilă, părăsi  sediul central  de pe Nicolae Iorga, unde veni să se destăinuie asupra problemelor pe care era nevoit să le înfrunte, inclusiv cele financiare, Roșca o tăie răutăcios printre dinți: ”De-ar zdohni ș-aista odată!”). Nu cunosc vreun coechipier, dar absolut niciunul, care ar fi fost tratat altfel decât în acest chip. Bănuiesc, poate la Universitatea Populară (așa se numește acum Partidul Popular Creștin Democrat) tineretul de acolo este tratat și cu un limbaj al sufletului, nu numai cu cel al corpului, cum aflăm din opusul ”consistent” al ”profesorului” Roșca.

Cât privește cele ”patru legislaturi”  în care eu aș fi deținut mandatul de deputat, simțindu-mă bine lângă el, trebuie să-i amintesc acestui aventurier și profitor politic că subsemnatul nu a fost deputat decât în trei legislaturi (1998-2001, 2001-2005, 2005-2009). Ce-i drept, am fost printre cei nouă colegi (inclusiv el) din Frontul Popular din Moldova care am intrat în Legislativ în 1994, dar, după prima ședință a Parlamentului de atunci, dominat de agrarieni, la insistența lui Roșca, mi-am depus mandatul de deputat împreună cu alți trei colegi de ai noștri. Atunci nu puteam înțelege din ce ”curiozități intelectuale” mai tânărul ”combinator”, aflat în misiune, insistase atât de mult asupra demisiei mele din Parlament, acuma îmi dau seama de ce. (După o lună de la depunerea mandatului, fusesem dat afară și de la postul național de radio unde munceam de 11 ani în calitate de crainic. Cu toate acestea, am continuat să editez, în condițiile vitrege de atunci, ziarul nostru ”ȚARA”. După publicarea mai multor dezvăluiri despre fărădelegile comise de guvernarea agrariană, am fost hărțuit într-un șir de procese de judecată, inclusiv unul penal, în care am avut, împreună cu Veaceslav Plugaru, interdicția de părăsire a municipiului Chișinău timp de un an de zile, iar, după înmânarea rechizitoriului prin care Procuratura insista asupra privării noastre de libertate pe un termen de până la cinci ani, a urmat și mascarada de proces penal. Noroc că lui Snegur îi veniseră mințile la cap și ceruse instanței achitarea noastră după ce fusesem forțați să prezentăm scuze pentru ”calomniere”.)

După ce l-am priceput, singurul lucru pe care i l-am datorat lui Roșca în calitatea lui de președinte PPCD a fost loialitatea colegială și statutară, indiferent cum am votat la scrutinele secrete din cadrul Congreselor partidului.

O mică precizare se impune, totuși, și pe marginea următoarei minciuni a lui Roșca, citez: ”E suficient să amintesc faptul că din 2005 până în 2009, el (subsemnatulȘt. S.) s-a simțit extrem de confortabil în poziția de președinte al Comisiei parlamentare pentru drepturile omului, fără a schița un minim gest de dezacord sau disidență.”.  Fără să vreau, sunt pus în situația de a recunoaște că nu m-am simțit deloc confortabil în funcția de președinte al Comisiei pentru Drepturile Omului, pentru că nu am avut posibilitatea să îmi exercit plenar acest mandat nu din cauza comuniștilor, ci din cea a liderului nostru de partid, care se simțea bine-mersi în fotoliul de vicepreședinte al Parlamentului, instalat acolo după votul nostru din 4 aprilie, obținut prin înșelăciune. (Precizez că unul din scopurile urmărite de Roșca în urma votului nostru a fost obținerea cu orice preț și a funcției de președinte al așa-zisei subcomisii  pentru controlul parlamentar al Serviciului de Informații și Securitate din care formațiunea noastră nu avea mare lucru de câștigat, dar care i-ar fi permis doar lui să obțină avantaje. Menționăm de asemenea că acest obiectiv al său figura printre cele zece condiții scrise de el și înaintate lui Voronin în noaptea de 3 spre 4 aprilie, când cei doi au bătut palma cu câteva ore înainte de procedura de vot.). Nu m-am simțit confortabil pentru că nu toate intervențiile mele de la microfon erau pe placul ”șefului”, îi încurcau uneori legăturile cu persoane îndoielnice departe de interesele și aspirațiile PPCD-ului. Mi-am făcut cinstit datoria de deputat în primul rând, apărând, cum puteam eu, multă lume necăjită de mafia de la putere, de justiția coruptă. Dovadă sunt zecile, sutele, miile de demersuri, interpelări și intervenții pe care le-am făcut întru apărarea oamenilor. Dar mare îmi era nedumerirea când, după ieșirea mea la microfon, eram apostrofat să nu mai insist asupra unei sau altei chestiuni pentru că, aflai mai târziu, cineva plătea bani ca eu să tac! Cât efort s-a depus ca să fiu oprit în încercările mele de a interveni pentru eliberarea unui deținut condamnat pe nedrept.

Problema trebuie pusă altfel: A meritat acest om funcția de vicepreședinte al Parlamentului, funcție pe care i-a încredințat-o Partidul Popular Creștin Democrat, pe care l-a trădat și scheletul căruia îl vinde acum ascunzându-se după numele unor tineri naivi și creduli?

Roșca consideră partidul a fi una cu el. Acest aventurier și profitor politic scrie: ”Am reținut că Ștefan recunoaște „liber și neconstrâns de nimeni” că nu mai e colegul nostru de partid, de vreme ce el însuși precizează că n-a mai avut niciun contact cu formațiunea din care a făcut parte încă din ziua de 7 ianuarie 2011”. El răstălmăcește cum îi convine, adică perfid, cuvintele mele. Am spus că nu mai am niciun contact cu Iurie Roșca, nu cu PPCD! Eu nu am rupt legătura cu formațiunea! Am fost, sunt și voi fi în legătură permanentă cu membrii din structurile partidului și, spre deosebire de Roșca, am rămas fidel Programului politic al PPCD și nu m-am pus în slujba unor interese străine!

Cu un singur lucru afirmat de Roșca aș putea să fiu de acord: ”A polemiza cu Ștefan este imposibil!” . Eu aș spune mai mult: este imposibil și inutil!

(Va urma)

PPCD și actul respirației sale (III): 7 APRILIE DIN CABINETUL LUI VORONIN

ianuarie 12, 2014 2 comentarii

Stefan Secareanu Cahul

 În  timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 v-am văzut printre mulțimea din spatele clădirii Parlamentului. Erați protestatar ca în 2002? Ce a însemnat pentru Ștefan Secăreanu și colegii lui din PPCD ziua de 7 aprilie 2009?

– Bineînțeles, e o diferență mare între acțiunile de protest ale PPCD-ului din iarna-primăvara anului 2002 și ce am văzut la 7 aprilie 2009. Un protest își atinge scopul prin mesajul clar și bine articulat, prin organizatori și lideri responsabili, fermi și disciplinați. Numai în asemenea condiții participanții la acțiune, indiferent de numărul lor, te urmează în mod exemplar și te susțin, iar provocatorii, din afara sau din interiorul echipei,  nu mai au șanse și posibilități de a se manifesta.

La 7 aprilie 2009 nu am văzut așa ceva. La 7 aprilie 2009 a avut loc o acțiune murdară împotriva Republicii Moldova, cu ”organizatori” și ”provocatori”. În acea zi ”organizatorii” au fost ”provocatori” și ”provocatorii” au fost ”organizatori”. Nu conta cine și de ce culoare politică era. În stradă toți aveau pe față aceeași mască – cele trei culori ale drapelului nostru național, și scandau aceleași lozinci: ale PPCD-ului de la protestele din 2002. Una părea cunoscută și apăsată: ”Moldova fără Voronin, Moldova fără comuniști!”.  Scopurile acestei acțiuni au fost două: pe de o parte, acapararea Puterii, iar pe de altă parte, înfierarea României și a românismului din stânga Prutului! Liantul intereselor acestora a fost unul singur și suprem: banul! În rest, zecile, sutele și miile de protestatari, sinceri și romantici, au fost transformați în ”masă de manevră” sau victime ale unei înscenări sinistre. Nu degeaba până astăzi nu s-a ales nimic din ”investigațiile” Procuraturii sau din cele ale comisiei parlamentare instituită în acest sens. Nimeni nu a fost și nu va fi tras la răspundere pentru crimele comise. ”Organizatorii” și ”provocatorii” nu vor admite așa ceva.

PPCD-ul a fost una dintre victimele acțiunilor murdare din 7 aprilie 2009. Dacă în 2005, sub paravanul pericolului rusesc, PPCD-ul a fost atras în jocul dezgustător de atunci cu scopul compromiterii noastre și a idealurilor îmbrățișate de noi, în 2009, aceiași autori, aceiași ”organizatori” și ”provocatori” puneau la cale scoaterea definitivă din scenă a PPCD-ului, trecerea lui la gunoi, extirparea și aruncarea lui ca pe o măsea stricată. Și acest lucru le-a reușit de minune. Cu toate mijloacele posibile pe care le-au avut în dotare (cele mai mârșave dintre toate acestea au fost unele surse media, democratice, flămânde, libere, docile și manipulatoare, luptătoare, naționale, atoateștiutoare, investigatoare și alergătoare cu capul printre nori, care, sub orice regim, pot deveni, cu cea mai mare ușurință, unelte periculoase în mâinile ”atotputernicilor” din umbră), inclusiv, cu ajutorul liderului PPCD. Trist, dar adevărat…

În 2009, Voronin, dar mai ales anturajul său, ardeau de dorința să scape de PPCD și să se aleagă, după scrutinul din 5 aprilie, cu o majoritate parlamentară confortabilă, fără ”partidul lui Roșca”. Tânjeau mult după situația de până la 2005, când dețineau 71 de mandate în Parlament și când ar fi putut întoarce și cursul apelor, nu-i încurca nimeni, dacă ar fi fost ceva mai sprinteni la minte și dacă nu le-ar fi pus bețe în roate protestele anticomuniste organizate de PPCD în 2002, dar și cele din fața Ambasadei de la Moscova împotriva prezenței militare ruse pe teritoriul național al Republicii Moldova, din toamna lui 2003, finalizate cu respingerea Memorandumului Kozak. Mai mult decât atât. Apropierea, voită sau nevoită, a lui Voronin de PPCD după votul din 4 aprilie 2005 al creștin-democraților i-a știrbit, într-o anume măsură, imaginea PCRM-ului în fața electoratului său, dar și în fața Moscovei. Să nu uităm că, imediat după 4 aprilie 2005, sub presiunea PPCD-ului, majoritatea parlamentară comunistă a fost ”obligată” de Voronin să voteze un șir de hotărâri ale Parlamentului privitor la integrarea europeană a Republicii Moldova și la retragerea trupelor ruse din țara noastră.  Ceva mai târziu, PPCD-ul i-a impus lui Voronin adoptarea legii din 22 iulie 2005,  prin care Chișinăul își determina poziția univocă în problema conflictului transnistrean: orice statut poate fi acordat localităților din stânga Nistrului doar după retragerea definitivă a trupelor ruse din Moldova. Iată de ce PCRM-ul se zbătea din răsputeri pentru a drege cumva busuiocul și a se pune bine din nou pe lângă Putin…

Dar, nu a fost să fie. Comuniștii au obținut doar 60 de mandate și asta le-a stricat toate planurile. Ei nu au fost în stare să își ”aleagă” de unii singuri șeful statului, în cele din urmă, fiind nevoiți să cedeze puterea ”revoluționarilor” de altă sau de alte culori. Un singur mandat nu le-a ajuns pentru a fi fericiți pe deplin.

Un singur mandat al comuniștilor l-ar fi salvat, poate, și pe liderul PPCD, Iurie Roșca, care, în acea perioadă critică era preocupat mai mult de soarta lui Voronin decât de soarta propriului partid. Deși obținuse cu câteva mandate mai mult decât la alegerile din 2005, chipul lui Voronin trăda în acele zile nesiguranță și îngrijorare. Nu-l putea liniști nici chiar textul discursului său legat de evenimentele din 7 aprilie, scris de Iurie Roșca,  înregistrat din timp de el și transmis de Televiziunea Națională. Avea emoții și i se împleticea limba în gură mai ales la pronunțarea neologismelor și sofismelor lui Roșca îndreptate împotriva României. Nu l-au salvat pe Voronin nici eforturile și combinațiile propuse de Roșca pentru găsirea sau ”cumpărarea” cu orice preț a celui de-al 61-lea mandat din sânul deputaților necomuniști.

”Camaradul” nostru avea motive și mai serioase pentru a cădea în depresie. Toate planurile lui cu Voronin și Tkaciuk sau cu Voronin împotriva lui Tkaciuk, sau cu Tkaciuk împotriva lui Voronin au prins, pare-se, a se nărui. Arăta nervos și neliniștit. Așa l-am găsit în dimineața zilei de luni, 6 aprilie.

Toată lumea cunoștea deja rezultatele preliminare ale alegerilor parlamentare din 5 aprilie. Eram obosit. Nu închisesei un ochi, pentru că toată noaptea am fost pe drum, la volan. Trecusem pe la colegii noștri de la Cahul. Acolo am aflat primele rezultate ale scrutinului. Era clar că formațiunea noastră, pentru prima dată după aproape douăzeci de ani de prezență parlamentară, pierde bătălia electorală rămânând în afara Parlamentului. Am căutat să-i susțin și să-i încurajez pe coechipierii mei din orașul și zona unde îmi petrecusem copilăria și adolescența. După asta am trecut pe la  echipele noastre de la Cantemir, Leova și Hâncești. Îmbrățișându-mi colegii, încercam să-mi stăpânesc lacrimile care mi-au dat năvală. Am avut acest sentiment apăsător tot drumul până la Chișinău. Mă luminasei la chip când îl întâlnii, în fața blocului nostru, pe Vlad Cubreacov. După ce ne-am salutat, am zis că nu ne mai este somn și am mers spre Parlament cu gândul să prindem a ne aduna lucrurile din birourile noastre în care nu mai călcasem de la începutul campaniei electorale. Deși mai aveam timp berechet până la confirmarea noii componențe a Parlamentului, eram hotărâți să începem ”evacuarea” anume atunci, în dimineața zilei de 6 aprilie.

După ce am intrat în clădirea Parlamentului, ne-am zis să-i facem o vizită lui Roșca. L-am găsit în biroul său de vicepreședinte al Parlamentului. Am băut câte o cafea și am mai vorbit câte ceva despre situația din teritoriu, despre rezultatele alegerilor. Era abătut și obosit. Nu am stat mult timp pe capul lui, pe care și-l netezea nervos cu degetele, spunându-i că vrem să mergem în birourile noastre pentru a ne strânge lucrurile, că vom avea nevoie de mai multe zile pentru asta, că arhiva adunată de atâția ani este voluminoasă și că vom avea nevoie de mai mult timp pentru selectarea ori trierea ei etc.  La auzul planurilor noastre, Roșca a tresărit puțin, după care ne-a sfătuit să mergem mai bine acasă pentru a ne odihni după o noapte nedormită și să lăsăm strânsul lucrurilor pentru a doua zi, marți, 7 aprilie.

L-am ascultat ca pe un președinte înțelept și i-am urmat sfatul, luându-ne rămas bun și îndreptându-ne spre casă. La ieșirea din biroul colegului nostru, am observat, însă, un lucru: tablourile de pe pereții biroului lui Roșca, lungi și înalți, cu care ne obișnuisem  ani la rând, lipseau cu desăvârșire. Ca un împătimit de pictură își împodobea pereții cu tablouri ale mai multor pictori. (Așa făcea și la sediul partidului din strada Nicolae Iorga. Pereții de aici îi îmbrăca în fotografii multe-multe, cu chipul său mai ales, imagini cu colegii din Parlament sau cu tinerii din ”Noua Generație” de la diferite întâlniri, acțiuni, manifestări și manifestații. El numea toată galeria asta de fotografii cu un cuvânt nefolosit în limbajul politic: iconostas. Până la un timp, cele mai multe erau imaginile de la protestele noastre din 2002. După 2005, însă,  acestea au prins a se împuțina, iar până în 2009 aproape că dispăruseră. Locul lor l-au ocupat, ca prin minune, alte imagini, cu chipuri ciudate ale unor inși nu mai puțin ciudați, care prinseră a da târcoale pe la sediul nostru. Unul dintre aceștia era chiar Boris Marian, în fața căruia eu, în calitate de redactor-șef al publicației ”Țara”,  câștigasei un proces în instanță încă în 1994 în urma  insultei aduse de acesta echipei mele într-un articol publicat de el în ziarul guvernamental ”Nezavisimaia Moldova”. Ce avea Boris Marian cu Partidul Popular Creștin Democrat încât imaginea cu chipul lui de ”disident politic” să fie pusă la loc de cinste în sediul nostru istoric, nu puteam înțelege nici în ruptul capului!) Ne-am uitat întrebător unul la altul, pe urmă ne-am împăcat cu gândul că președintele nostru este băiat de treabă, mult mai harnic decât noi, încât a reușit să ne-o ia înainte cu ”evacuarea” din sediul Parlamentului. Probabil că există și întâmplări întâmplătoare. Nici prin minte să ne treacă ce va urma a doua zi, 7 aprilie…

A doua zi, însă, nu am mai reușit să ne salvăm arhiva din Parlament! Nici eu, nici Vlad! Am venit la Parlament în jurul orei 09.00. Am prins a-mi răscoli arhiva… Dar, pe la 10.00 am auzit coloanele de demonstranți. Mai întâi nu le acordasem prea multă atenție. Mă obișnuisem cu acțiunile de protest din fața Parlamentului. Pe urmă am văzut că lucrurile iau o întorsătură urâtă. De la etajul 5 al clădirii Parlamentului, unde se afla biroul meu, ”mișcările de trupe” se vedeau ca în palmă. Mai întâi au prins a zbura pietrele în geamurile Președinției. Era un zgomot infernal. Am zis că-i doar un exces de zel al unor protestatari. Nici să-mi treacă prin minte să ies din clădire. Mi-am continuat liniștit de lucru. Peste puțin timp, însă, mi-am dat seama că sunt blocat, nu mai pot părăsi clădirea, pentru că, jos, parterul era în flăcări. Am prins a mă îngrijora…

Mai trecuseră câteva minute și o piatră ateriză în geamul de la biroul meu care se făcu țăndări… În câteva clipe în birou apăru, brusc și alarmat, viceministrul de Interne, Zubic. Aproape că îmi ordonă să părăsesc de urgență clădirea pe o ieșire de rezervă din subsol. L-am urmat. Era mai multă lume care mergea grăbită spre subsol. Nici nu dovedii să trec bine peste pragul ușii de rezervă că în față îmi apăru un tip zdravăn cu fața acoperită de culorile Tricolorului. ”Domnu Secăreanu! Asta dumneata iești de vină!”, – a țipat el la mine. Vorbea stâlcit, cu un puternic accent rusesc. Nu m-am speriat, protestele prin care am trecut de-a lungul anilor m-au învățat să fiu stăpân pe situație. În acea clipă am prins a mă gândi la copii și la soție. Tot atunci mi-am dat seama că Vlad Cubreacov, colegul meu, lipsește. Îl sun, nu răspunde. După câteva clipe apare și el, dar nu pe ușa de rezervă, ci sărind pe o fereastră de la parter care era în flăcări. Mai întâi le ajutase pe niște angajate ale Parlamentului să sară peste geam. După asta sări și el. Ne-am întâlnit și am schimbat câteva vorbe! Vlad era profund marcat de ce se întâmplă.

În acel moment trebuia să mai rezolv o problemă: să îmi salvez mașina, un Opel Astra Universal, anul 1994, care era parcată în capătul străzii Sfatul Țării, intersecția cu bulevardul Ștefan cel Mare, și era practic înconjurată de demonstranți. Îmi dădeam seama de pericolul care mă păștea în situația în care ași fi mers s-o scot de acolo. Ca prin minune apăru în fața mea Sergiu, șoferul lui Iurie Roșca. Îl rugai pe el să îmi aducă mașina până în fața garajului Parlamentului, unde mă aflam. În acea clipă, mă sună Roșca. Mă întreabă ce caut acolo, după care mă somă să plec. Îmi mai spuse, fără să îl întreb, că dezordinile sunt o acțiune murdară împotriva lui Voronin dirijată de Moscova.

Din câte înțelesei mai târziu, în acele clipe el se afla în biroul lui Voronin, birou care, spun martorii, avea multe draperii…

După ceva timp, fiind de acum acasă, mai primesc un apel de la Iurie Roșca. Îmi ordonă să nu reacționez la apelurile telefonice venite de peste hotarele Republicii Moldova și să nu răspund la întrebările ziariștilor. Mă străduiam să înțeleg ce se întâmplă și de ce nu trebuia să răspund apelurilor telefonice…

Mai trecu ceva timp și mă sună din nou Iurie Roșca. De data asta îmi ordonă să îmi iau familia și să plec pe noapte din oraș. M-am îngrijorat de-a binelea. Nu știam ce să cred… De ce eu trebuia să părăsesc urbea? Era un pericol real sau o înscenare?

Între timp, apelurile telefonice se țineau lanț. Printre ele era și unul de la un vechi cunoscut din anturajul președintelui Băsescu. Mai întâi am ezitat, după care, luându-mi inima-n dinți, i-am răspuns. Mă întrebă dacă știu ceva despre faptul că la noapte se va trage cu gloanțe…

Cu gândul la securitatea familiei, mi-am încărcat pistolul, pe care îl dețin legal, ne-am luat lucrurile de strictă necesitate, ne-am îmbarcat și am părăsit capitala în amurgul zilei. Am mers la nașii mei din Cojușna. Mare mi-a fost mirarea să constat că tot drumul, de acasă până la Cojușna, sunt urmărit de o altă mașină, un jeep…

Era aceeași mașină care mă ținea sub urmărire permanentă câteva luni până la 7 aprilie…

Cu aceeași situație se confrunta și Vlad Cubreacov. Mai mult decât atât. În preajma zilei de 7 aprilie, eram asaltați de nenumărate telefoane de la niște tipi anonimi care solicitau insistent să mergem la nu știu ce fel de întâlniri cu ei ca să intrăm în nu știu ce fel de afaceri.

După câteva zile, când lucrurile se mai liniștiseră, am mers la Parlament să vedem poate mai găsim ceva din ceea ce voiam să salvăm cu orice preț. Ajuns acolo, mi-am pus mâinile în cap. Biroul meu, ars! Și cu scabrozități scrise pe pereți. În teancul de hârtii arse, se întrezăreau și paginile din Biblia făcută cadou de o înaltă față bisericească…

Plus de asta, mai eram anunțați că ne-au fost mistuite și carnetele noastre de muncă. După ceva timp, însă, mi se aduce la cunoștință că documentul meu a scăpat ca prin minune. M-am bucurat că,  după atâția ani de  deputăție și după evenimentele din 7 aprilie 2009, mă alesesem barem cu carnetul de muncă neatins de flăcările democrației noastre. Mai rămânea să îmi găsesc un nou loc de muncă…

(Va urma)