Greşala fatală a lui Ceauşescu

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care, cu atâtea sacrificii, le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.

Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că, paralel cu plata datoriilor, se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010

Economistul si geopoliticianul Mihai Eminescu despre criza sistemică de azi a României

„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.

Prim-ministru al României: “Zestrea de credibilitate pe care o are astăzi România este foarte importantă. Aceasta se converteşte acum în bani pentru România”, a declarat premierul(;) la videoconferinţa cu prefecţii. El a subliniat faptul că decizia Board-ului FMI de acorda ţării noastre tranşele a doua şi a treia din acordul stand-by reprezintă o dovadă că România şi-a îmbunătăţit sensibil imaginea externă.
(Notă: Marius Dobrescu- Amos News. Data publicării: 30 Aug 2002.)

Mihai Eminescu: „Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.
Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.
Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.
(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă…, Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)

Şef al misiunii FMI pentru România: Bugetul pe 2010 prezentat de autorităţile române este unul “credibil” – a declarat, la finalul discuţiilor de marţi de la Ministerul Finanţelor Publice, Jeffrey Franks (şeful misiunii FMI pentru România). Împrumutul României de la FMI se întinde pe o perioadă de 24 de luni, fiind eliberat în 8 tranşe. Până acum, România a primit peste 6,5 miliarde euro de la FMI şi 330 de milioane de la Banca Mondială.
(Financiarul, 17 Decembrie 2009)

Mihai Eminescu: „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.
(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele…, Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)

Preşedinte al României: „Noi suntem dependenţi de aceşti bani, pentru că avem cheltuieli din bugetul de stat mai mari decât încasările şi fără aceşti bani există riscul să nu putem plăti investiţiile, salarii, pensii. Or, este vital pentru noi să primim aceşti bani, pentru a onora obligaţiile care sunt…”

Mihai Eminescu: „Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.
(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie…, Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)

Ziar economic din România: „Pachetul de sprijin pentru România se ridică în total la 19,95 miliarde euro, în afară de FMI Comisia Europeană oferind 5 miliarde de euro, Banca Mondială, 1 miliard şi BERD şi alţi finanţatori mondiali, încă 1 miliard”.
(Financiarul, 17 Decembrie 2009)

Mihai Eminescu: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice”.
(Mihai Eminescu, Ce imperturbabili sunt confraţii…, Timpul, 4 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 182)
„Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.
(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)

Ministru de Finanţe al României: “Nu consider că o creştere economică negativă echivalează cu un colaps”, a declarat ministrul Finanţelor Publice(;) în cadrul evenimentului “Agenda de Business a României pe 2009″, organizat de Ziarul Financiar în colaborare cu PricewaterhouseCoopers.
Acesta a completat că este doar o problemă mai dificilă care trebuie gestionată în noile condiţii economice globale. Cu această ocazie, ministrul a ţinut să amintească obiectivele din programul anticriză: limitarea scăderii creşterii economice, protejarea intereselor economice ale populaţiei, menţinerea calendarului de aderare la zona euro şi sincronizarea politicilor guvernului cu planul european de redresare economică”. (Ziarul Financiar, 18.03.2009.)

Proiect de Buget de Stat al României: „Creşterea economică se va intensifica începând din 2011, când va ajunge 2,4 la sută, 2012 – 3,7 la sută şi 2013 – 4,4 la sută, inflaţia medie urmând să scadă la 2,5 la sută, până în 2013”.
(Adevărul, marţi, 6 octombrie 2009)

Mihai Eminescu: „Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.
(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase…, Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)

Prim-ministru al României: “Încheiem un an economic extrem de greu, poate cel mai greu din ultimii 60 de ani şi, cu siguranţă, cel mai greu de după Revoluţie.
Intrăm într-un an 2010 care, chiar dacă va fi încă dificil, totuşi va fi mai bun decât 2009, pentru că vom avea creştere economică şi împreună, prin muncă, solidaritate, lege şi eliminarea risipei şi prin munca politicienilor, sperăm să ducem România acolo unde toţi românii aşteaptă, unde să aibă acces la demnitate, prosperitate şi la acea zi de mâine fără griji şi cu multă speranţă”, a afirmat(;) [primul ministru], joi, după ce a vizitat Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj, citat de Mediafax.(;) Premierul a fost prezent joi, la Cluj, unde a oferit pachete cu cadouri de sărbători vârstnicilor internaţi în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca, precum şi angajaţilor instituţiei.
(Ziare.com, joi 31 decembrie 2009)

Înalt oficial în Ministerul Integrării Europene din România: „Aderarea României la Uniunea Europeană va avea un impact pozitiv asupra economiei româneşti, deschizând noi perspective de afaceri. Pentru companiile româneşti, aderarea la Uniunea Europeană va însemna, în primul rând, accesul pe Piaţa Unică, o piaţă care, după extinderea de la 1 mai 2004, a ajuns la peste 450 milioane consumatori. Odată cu extinderea, se aşteaptă ca UE să devină cel mai mare exportator din lume, cu o cotă de aproximativ 20% din exportul mondial. Comerţul intra-comunitar şi comunitar va creşte cu cel puţin 9%, datorită înlăturării barierelor tarifare şi non-tarifare. În acest sens, este vitală creşterea competitivităţii produselor româneşti. O piaţă mai mare va determina creşterea nivelului de producţie şi va conduce la crearea economiilor de scară.
Implementarea legislaţiei comunitare, investiţiile de capital şi creşterea cheltuielilor în sectorul cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la creşterea productivităţii.
Aderarea la Uniunea Europeană va aduce o îmbunătăţire a mediului de afaceri românesc, îmbunătăţire care a început să se facă deja simţită, prin cadrul legislativ mai stabil şi practici de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate sau sunt în curs de eliminare barierele în calea liberei circulaţii a serviciilor şi a mărfurilor. Cadrul legislativ comun furnizat de Piaţa Unică va creşte eficienţa generală a economiei româneşti prin îmbunatăţirea alocării resurselor, creşterea gradului de specializare şi încurajarea concurenţei.
În condiţiile îmbunătăţirii mediului de afaceri, România a început deja să devină o ţintă atractivă pentru investiţiile străine. La aceasta va contribui în continuare şi statutul de economie de piaţă funcţionala obţinut de România(;). Atragerea unui volum mai mare de investiţii străine va asigura rapid şi direct accesul la un management eficient, la tehnologii moderne şi la noi segmente de piaţă”.
(Euractiv, 29 mai 2006)

Mihai Eminescu: „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.
(Mihai Eminescu, E greu a afla…, Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229)

„Producţiunea naţională nu se poate mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”.
(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)
„Copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria bărbată a străinătăţii şi abia când se va împuternici şi va ajunge egal în tărie, [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”.
(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)
„O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit bărbat, i-a[u] dat voie să se ia la trântă cu toată lumea”.
(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)
Spre exemplu: „Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englezii răspund: ne iertaţi – mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei”.
(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea…, Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)

„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”.
(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului…, Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)
„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.
(Mihai Eminescu, De ceea ce ne temem…, Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259)

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă, comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.
(Mihai Eminescu, Economiştii observă…, Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)
„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.
(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)
„Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 92)
„Legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni”.
(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)
„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.
Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.
(Mihai Eminescu, Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et. comp, Timpul, 28 martie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 85)

http://www.universulromanesc.com/showthread.php?t=317

www.roncea.ro