Arhiva

Posts Tagged ‘Partidul Popular Creştin Democrat’

Ispita de pe marginea unei poze komsomoliste

Așa cum o ispită care ne încearcă este o oportunitate de a recunoaște și a opri un păcat, trebuie să vă mărturisesc că am nutrit și nutresc o „dragoste” aparte față de komsomolistele de ieri și, mai ales, față de cele de azi.
Anume asta m-a și făcut să preiau de pe Fb și să distribui, în ajunul zilei ocupației sovietice – 28 iunie, o poză mai veche cu Maia Sandu și Dumitru Braghiș, fostul prim-secretar al Komsomolului din RSS Moldovenească (și proaspăt ambasador al lui Dodon, nu mai contează țara în care a fost trimis de el), pe când munceau ambii, din câte am înțeles, în Casa Guvernului, cu următorul comentariu: „Iata de ce Maia niciodata nu va fi „candidatul comun al forțelor de dreapta din Republica Moldova” pentru alegerile prezidențiale din toamnă, cum tare își dorește ea! Pentru că nu are cum o ordinară komsomolistă să fie de dreapta!”.
Evident, am avut și replici, dar nu de la Maia și nici de la D. Braghiș, cu care m-am intersectat prima dată în Parlament pe la începutul anilor 2000, când eram amândoi deputați, ci de la un vechi frontist, Mihai Roscovan, care umblă supărat pe mine de mai mulți ani de zile, chiar dacă stăm în același bloc și la aceeași scară.
Pentru că țin foarte mult la toți foștii mei colegi de la PPCD, inclusiv și în primul rând la cei supărați pe mine, și pentru că adun cu multă grijă orice amănunt legat de istoria zbuciumată și destinul organizației noastre de suflet – Frontul Popular sau PPCD, pentru a le înmănunchea într-un viitor volum de publicistică, voi reda mai jos răspunsul meu la replica lui Mihai Roșcovan, precum și tot dialogul care a urmat între noi pe marginea pozei cu Maia și D. Braghiș:
– Fii mai explicit, Mihai, și arată-mi „baba” din mine!
Te deranjează cumva atitudinea exprimată de mine în legătură cu figurile komsomoliste din imagine (fie ea și trunchiată sau trucată, dacă spui tu!)?
Înțeleg că eu sunt „babă” pentru tine! Cine este atunci Maia Sandu, cea din imagine și cea de azi, care ofensează tot poporul român prin declarația ei de la un post rusesc: „Ion Antonescu este un criminal de război!”?
Se deosebește ea cumva prin ceva de fostul prim-secretar al Komsomolului din RSS Moldovenească, D. Braghiș, care declara aceleași neadevăruri și ofense născocite de propaganda bolșevică de ocupație de la toate tribunele komsomoliste de la Chișinău, Moscova și tot imperiul sovietic?
Ce „târg” ai cu ei de mă faci pe mine „babă”?
Ori crezi că Maia reprezintă o opțiune politică pentru tine? Nu știam!
– Nu discuta nimic cu mine, Mihai!
Părerea mea, nu despre Maia, ci despre acțiunile ei în detrimentul interesului românesc, eu mi-am expus-o deschis și ea a rămas aceeași pe parcursul anilor.
Faptul că anume tu te ocupi de adevărurile ori neadevărurile legate de Maia, faptul că tu, nu Maia, îmi dai replici privind „răspândirea neadevărurilor” despre ea mă face acum să constat că te încadrezi de minune în detașamentul neomarxist pe care Maia îl conduce cu brio de când a intrat să guverneze cu Kozak și toată șleahta rusească!
Nu am văzut să te revolți împotriva acțiunilor Maiei, împreună cu Kozak, în detrimentul interesului general românesc!
Ca orice intelectual incapabil a ieși de sub fusta manipulatoare a unei prostituate politice, recurgi la argumente legate de prezența ori legăturile iminente pe care le-am avut cu trădătorul Roșca în virtutea apartenenței noastre la aceeasi organizație politică, PPCD!
Atât ai învățat să faci!
Nu te-am văzut să reacționezi pe marginea dezvăluirilor făcute de mine despre un criminal ca Roșca!
Pentru că adevărurile ori neadevărurile pe care le cauți sunt în funcție exclusivă de confortul pe care îl urmărești!
Nu te-am auzit, Mihai, să-i dai replici prietenului tău S. Burcă, care a umplut cercurile de conformiști cu minciuni și neadevăruri, puse și în scena unui teatru din Chișinău, si care a fost unul dintre cei mai apropiati confidenți ai lui Roșca!
Dar invocările în acest sens mi le aduci mie, care nu am fost niciodată confidentul lui Roșca!
Mă provoci acum să vă dau replica, atât ție, cât și lui Burcă, despre acțiunile pe care le-au pus la cale ambii, el și cu Roșca, împotriva colegilor de partid si împotriva organizatiei!
– Nu am spus așa ceva! Nu inventa și nu ofensa, Mihai!
Pentru că „mortăciunile” le-au comis doi inși în organizația noastră: Roșca și Burcă!
Numele lor (alături de al lui V. Năstase, cumătrul lui Roșca și fratele lui A. Năstase, și al altora) figurează în lista, din vara anului 1988, a persoanelor recomandate de KGB-ul de la Moscova pentru a fi propulsate în organele Mișcării Democratice care se fonda în acel an.
Roșca, în afară de crimele săvârșite încă în perioada sovietică, a avut și are încă pistolul ațintit asupra fiecăruia dintre noi!
Iar Burcă, veșnicul profitor de lângă Roșca și mai târziu de lângă tine, cel aciuat pe lângă tine și finanțat de tine de ani buni de zile, în afară de crima săvârșită cu automobilul organizației, nu cumva mai are pe conștiința lui și o altă crimă abominabilă?
Nu cumva el și cu Roșca sunt autorii răpirii colegului nostru Vlad Cubreacov de-acum 18 ani?!
De asta mă întreb: ce interes a avut Burcă și ce interes ai urmărit tu ca să-i acorzi protecție ani de zile lui Burcă, ce interes ai avut tu, Mihai, în sprijinirea minciunilor lui din jurul acestui caz și montării acestor minciuni pe scena unui teatru, inclusiv cu concursul unui alt profitor ordinar, ca și Burcă, nașul de cununie al lui Roșca – Val Butnaru?!
Și încă ceva, Mihai: un frontist adevărat nu va ajunge niciodată să ducă țucalul neomarxist al lui Filat sau al Maiei, așa cum o faci tu!
Spre deosebire de tine, eu nu am mers să intru în joc cu brigada lui Kozak de la Chișinău!
Cu toată amărăciunea din suflet și cu toată povara care îmi revine în calitatea mea de a fi fost unul dintre liderii din ultimii ani ai organizației, povară asumată și pentru greșelile de a nu fi fost în stare să dezghioc și să avertizez colegii la timp în legătură cu trădările și crimele comise de un agent al serviciilor ruse cum a fost și a rămas Roșca, eu nu mi-am hulit organizația și nu am invocat numele colegilor mei în încercarea de a mă victimiza, așa cum o faci tu!
Avem un trecut zbuciumat pe care trebuie să ni-l asumăm, Mihai!
Măcar pentru a încerca să urmăm exemplul marilor luptători pentru cauza și interesul general românesc!
Dar să nu ajungem sub poalele unei prostituate politice ca Maia Sandu, care-i ofensează public pe acești eroi ai neamului nostru la televiziunile ocupantului rus, așa cum ai ajuns, din păcate, tu, Mihai.

Despre misiunea „plutonului unionist” al lui Plahotniuc

septembrie 13, 2017 Lasă un comentariu

 

În comentariul său pe marginea postării mele de ieri pe Fb „Cea mai grea misiune pentru „plutonul unionist” al lui Plahotniuc: să asigure votul anti-Chirtoacă!”, bunul meu prieten și frontist de la Cimișlia, Tudor Pozneac, scrie:

„D-le Secăreanu,Vă respect foarte mult, dar nu înţeleg această băgare a unioniştilor în buzunarul lui Plaha. Chiar dacă sunteţi reticent faţă de d-l Şalaru, nu cred, sub nicio formă, că acesta, dar şi d-l Băsescu ar face jocul lui Plahotniuc, deci, într-un final, al ruşilor! Cât priveşte acest nefericit referendum, trebuie să îndemnăm de această dată moldovenii să-şi manifeste pe deplin „virtutea” de a nu merge la votare, lăsând de fiecare dată ca străinii să le hotărască soarta. Eu cred că boicotarea acestui referendum ar salva Capitala, dar şi Ţara!”.

Frate Tudor, în legătură cu cele subliniate de Dumneata, aș vrea să precizez următoarele:

Nu eu îi bag în „buzunarul lui Plaha”, ei s-au „născut” acolo! Aici nu este vorba de toți unioniștii din stânga Prutului, ci doar de „plutonul unionist” pe care și l-a aliniat  gruparea oligarho-securistă condusă de Plahotniuc pentru a dezbina segmentul unionist din Basarabia și a-și consolida controlul asupra acestuia.

Puzderia de „partide unioniste” în frunte cu Hadârcă, Guțu, Șalaru, rupte, după 2009, din PL, este „creația” acestei structuri care reprezintă SISTEMUL antiromânesc rămas neclintit din timpul regimului sovietic de ocupație.

După eliminarea PPCD-ului de pe scena politică (cu concursul direct al rețelei KGB-ului în frunte cu Roșca din interiorul echipei noastre), ținta SISTEMULUI a devenit PL-ul lui Ghimpu, ultima entitate politică de respirație românească cu puternice rădăcini  în fostul Front Popular din Moldova, expresia vie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia de la sfârșitul anilor optzeci ai secolului trecut, care a pledat fără șovăire pentru afirmarea deschisă și neîncetată a identității românești a teritoriilor acaparate de imperiul sovietic de la România în urma odiosului Pact Ribbentrop-Molotov și pentru revenirea acestor teritorii la Patria-mamă.

Anume din aceste considerente, nicio structură politică care promovează ideea de unitate românească, așa cum a fost PPCD-ul sau cum este PL-ul acum (care are și reprezentare parlamentară, dar și mandate importante în structurile administrației locale, inclusiv în municipiul Chișinău), nu va fi lăsată să devină factor decident în cadrul puterii. Din contră, vor fi aplicate toate metodele specifice ale SISTEMULUI pentru anihilarea și înlăturarea acesteia de pe scena politică, cea mai concludentă în acest sens fiind metoda dezbinării prin ruperea elitelor  și crearea, în urma șantajării sau coruperii lor, a noilor „partide unioniste”.

 Referitor la „reticența mea față de Băsescu”, voi spune următoarele:

Nu sunt reticent față de el, de Băsescu.  Sunt reticent față de pașii și acțiunile lui pentru dezbinarea unioniștilor basarabeni. Metodele lui de dezbinare în dreapta Prutului le-a aplicat cu brio și în stânga Prutului, acestea suprapunându-se perfect cu cele ale SISTEMULUI oligarho-securist de la Chișinău. Mai mult, nenumăratele lui declarații referitoare la problema conflictului transnistrean au turnat de-a dreptul apă la moara rușilor, iar ciudatele și insistentele lui aventuri cu „cetățenia moldovenească” s-au soldat doar cu și mai multa incitare a spiritelor antiromânești și consolidarea partidei putiniste în stânga Prutului.

Lipsa până la această oră a unei  reacții din partea lui Băsescu ca „președinte de onoare” al unui partid care se vrea „al unității naționale”, sclipuit de curând la Chișinău, față de atacurile și abuzurile declanșate de guvernarea Plahotniuc asupra singurului partid unionist cu reprezentare parlamentară din stânga Prutului (PL) și asupra primarului general (unionist) al Chișinăului, dar și unele gesturi de încurajare a regimului Plahotniuc pentru eliminarea liberalilor de pe scena politică, gesturi venite din partea unor reprezentanți ai „unității naționale”, mă întăresc în ideea că fostul președinte al României se află într-o anume relație cu gruparea guvernantă de pe malul Bâcului.

Cât privește „nefericitul referendum” pus la cale de partida KGB-ului Dodon-Plahotniuc-Leancă împotriva primarului general D. Chirtoacă, acesta are drept țintă înlăturarea partidei românești de la conducerea capitalei și trecerea acesteia sub controlul total al grupărilor oligarho-securisto-putiniste de la guvernare.

Referendumul anti-Chirtoacă, dacă va avea loc, se va constitui într-un adevărat test pentru toți basarabenii care-și afirmă identitatea românească și, sunt sigur, într-un exercițiu de consolidare a rândurilor unioniștilor.

 

Prietenul meu Vlad Cubreacov la 50 de ani

septembrie 24, 2015 Un comentariu
În această zi de toamnă-ntârziată, prietenul meu Vlad Cubreacov face 50 de ani!
 
Deși suntem vecini, locuim în același bloc, la aceeași scară și același etaj, nu pot să-i strâng mâna pentru că nu-i acasă… E plecat cu treburi în satul său drag de pe malul Prutului, Crihana Veche.
 
Suntem amândoi cahuleni, am învățat, în promoții diferite, la aceeași Școală-internat din Cahul (actualul Liceu Ioan Vodă), am avut aceeași profesori minunați care au avut grijă, în anii regimului de ocupație sovietică, să ne șoptească românismul la ureche, și am absolvit aceeași facultate de Jurnalism a USM…
 
Destinele ne-au fost unite și de Mișcarea de Eliberare Națională de la sfârșitul anilor optzeci în care ne-am încadrat cu tot elanul tineresc, dar și cu credința-n Dumnezeu și setea nestăvilită de dreptate și împlinire românească.
 
În minunata și viguroasa noastră echipă politică, Frontul Popular din Moldova, iar apoi Partidul Popular Creștin Democrat, am învățat să iubim și să muncim dezinteresat, din toată INIMA, pentru Țara asta și Neamul românesc din ea.
 
Uniți am rămas cu Vlad și în suferința din sufletele noastre pricinuită de trădarea ORGANIZAȚIEI de către cel care, ani la rând, a jinduit, ticălos, să se afle în fruntea ei ca să-i confiște bunul nume și s-o transforme în unealtă a intereselor rusești. Anume această secătură securistică a pus la cale, de-a lungul anilor, toate acțiunile banditești împotriva camarazilor noștri.
 
Uniți am rămas cu Vlad în fața valului de atacuri murdare ațintit și astăzi asupra noastră și asupra ORGANIZAȚIEI noastre!
 
Vlad, eu sunt AICI!
 
Te salut și te îmbrățișez din TOATĂ INIMA!
 
LA MULȚI ANI!
Ștefan Secăreanu
24 septembrie 2015

 

PPCD și actul respirației sale (I): DECAPITAREA

ianuarie 2, 2014 7 comentarii

Stefan Secareanu

Toamna anului trecut, după ce postasem pe blog o ”poveste” despre ”doi plămâni diferiți” pe care a descoperit că-i are politicianul și fostul meu prieten de pe Facebook, Iurie Roșca, mai mulți ziariști de la diferite surse media m-au asaltat cu rugăminți să le dau explicații pe marginea celor scrise de mine. Unii mi-au reproșat că, deși fac parte din breasla slujitorilor presei, nu am fost deloc ”prietenos” cu aceasta, mai ales în perioada în care am exercitat funcția de vicepreședinte al Partidului Popular Creștin Democrat, dar și cea de deputat. Recunosc, în viața mea nu prea am ”acordat interviuri”, de cele mai multe ori evitând contactul cu presa. Dar asta nu a însemnat în niciun fel că m-am supărat pe ea. Din contră. ”Munca neagră” la ziar (În 1976, la vârsta de 17 ani, am fost angajat în calitate de corector al publicației locale din Cahul, iar după un an de zile eram ”trecut” deja în funcția de secretar general de redacție. Experiența de la Cahul mi-a fost de mare folos mai târziu, în 1990, la fondarea și editarea publicației ”ȚARA”), dar și sentimentul datoriei pe care l-am moștenit cu precădere de la mama, m-au făcut să fiu prea ”cumsecade”, adică să muncesc fără a-mi etala efortul depus. De aici și  atitudinea  mai rezervată pe care o am față de orice lucru făcut ”cu ostentație”, mai ales atunci când trebuie să ne expunem pe marginea activității uneia dintre cele mai importante entități politice din Republica Moldova, Partidul Popular Creștin Democrat.  Înțeleg, interesul față de ”sinceritățile” subsemnatului  legate de activitatea și soarta PPCD-ului, este enorm. Dar asta nu va însemna sub nici o formă că orice afirmație lansată de mine pe marginea acestui subiect va deveni neapărat și senzație, așa cum  au așteptat mulți dintre colegii mei de breaslă. Iată de ce am preferat ca răspunsurile la întrebările care mi-au fost puse de reprezentanții mass media după apariția pe blogul meu a nevinovatei Povești despre un politician cu doi plămâni diferiți să le inserez tot pe blog, fără a nominaliza autorii acestora și organismul de presă pe care îl reprezintă. Sper să nu vă supărați, stimați colegi ziariști.

          – Domnule Secăreanu, ați plecat din Partidul Popular Creștin Democrat?

          – Nu! N-am plecat! Partidul Popular Creștin Democrat, succesorul de drept al Frontului Popular din Moldova, este Patria mea. Împreună cu zecile, sutele, miile de membri și simpatizanți de-ai noștri am constituit și facem parte din una dintre cele mai viguroase și mai frumoase echipe politice din Republica Moldova. Aici mi-am dedicat cei mai luminoși ani din viața mea. Sediul nostru de pe Nicolae Iorga nr.5 este casa mea de Inimă. De aici și-a luat avântul Mișcarea noastră de Eliberare Națională. Aici a fost și sediul publicației ”ȚARA” la care am muncit începând cu 1990.

arenda PPCD 1

Am aflat cu stupefacție zilele acestea că sediul nostru istoric de pe Nicolae Iorga este ”pregătit” pentru a fi dat în arendă! Toți angajații care mai rămăseseră acolo au fost evacuați și mutați în fostul sediu al redacției ”Flux” din strada Corobceanu și la Tipografia ”Prag” de la Petricani.  A fost dată jos de pe sediu și inscripția ”Partidul Popular Creștin Democrat”. Tot în strada Corobceanu a trecut ”cu traiul” și  ”stăpânul” PPCD-ului, Iurie Roșca. Acesta locuiește aici împreună cu tânăra sa soție. Din câte cunosc, o parte din sediul de la Corobceanu, acolo unde am muncit, o perioadă de timp, cu colegii mei de la ”ȚARA”, a fost  transformată în locuință pentru tinerii însurăței.

Îmi pare rău să constat aceste lucruri, dar asta-i realitatea. Unii au înțeles că a fi lider de partid înseamnă să-ți însușești partidul, să-l trfanformi în proprietate a ta.

Ce v-a determinat, atunci, să-i dedicați o postare pe blog lui Iurie Roșca în care să ziceți că fostul Dvs. șef „are doi plămâni”, unul rusesc și altul românesc? 

– Nu pot să fiu superficial atunci când vine vorba despre actul respirației la om! Se spune că, dacă dorești să afli cât de sănătos este cel ce-ți stă în față, ascultă-i respirația. Am citit asta la un biolog rus, Vladimir Frolov, care a învins cancerul doar învățând  a respira corect. În acest sens, a construit, împreună cu un alt cercetător, academicianul Evgheni Kustov,  și un aparat pentru corectarea respirației, care se numește ”Fenomenul Frolov” sau ”Tretie dâhanie” (”A treia respirație”).  Am obținut acest aparat de la firma care îl produce după ce i-am contactat pe specialiștii și medicii de acolo. Potrivit lor,  toate bolile care se abat asupra noastră sunt rezultatul respirației incorecte pe care o însușim pe parcursul anilor. Doar respirând corect, organismul uman își poate recăpăta capacitatea uimitoare de a se oxigena endogen, la nivel celular, asemenea pruncului în perioada celor nouă luni ale facerii! Doar astfel  îți poți pune pe picioare sistemul imunitar care este capabil să vindece boala evitând medicamentul, chimicalele. Ei, iată cum s-ar explica sensibilitatea  mea față de actul respiratoriu și, implicit, față de cei doi plămâni pe care  Dumnezeu ni  i-a dat să respirăm corect!

Acum câțiva ani, prin 2010, dacă nu mă înșel, în cadrul unei acțiuni dedicate lui Vâsoțki, l-am auzit pentru prima dată pe Iurie destăinuindu-se că plămânii lui respiră diferit – unul românește și altul rusește. Am crezut atunci că expresiile utilizate de el în graiul lui Vâsoțki (vorbea rusește) sunt doar niște figuri de stil (Stăpânește perfect verbul rusesc, noi, ceilalți, fiind ceva mai neîndemânatici, mai inexpresivi  și mai ”cu accent” la acest capitol. De, copii crescuți mai la ”coada vacii”, cum s-ar spune,  el copilărind mai mult într-un mediu urban, mai rusificat, la Botanica, pe la Muncești, după cum ne-a mărturisit, de unde i-au rămas întipărite și foarte multe din expresiile și jargoanele rusești), menite să dea forță și profunzime expunerii  sale despre marele artist. Ca forță politică de respirație națională, aflată permanent în opoziție față de puterea oficială izvorâtă din vechea nomenklatură sovietică, am simțit întotdeauna nevoia de a fi în stare să ne rupem din țarcul extremismului păgubos în care eram băgați cu premeditare și rea voință, făcându-se din noi o sperietoare mai ales pentru mediul rusofon din Republica Moldova. În acest sens, da, mai admiteam în acel moment că expresiile de mai sus își puteau  găsi locul și explicația.

După asta, însă, mi-am dat seama că gluma se îngroașă. Cu trecerea zilelor, am înțeles că expresiile în cauză nu au fost  doar niște procedee stilistice ocazionale, ele constituindu-se de fapt într-un punct de lansare a unei platforme politice pe care liderul nostru o anunța cu ostentație și pe care întreaga noastră echipă ar fi trebuit sau, mai bine zis, era obligată s-o îmbrățișeze și s-o promoveze. Sub paravanul apărării valorilor creștine, PPCD-ul, în formula sa actuală, a fost transformat de fapt într-o unealtă de promovare a panslavismului.

Să însemne asta că acțiunile proromânești inițiate de liderul PPCD Iurie Roșca la Chișinău de la Independență încoace nu erau decât niște planuri subversive ale Rusiei?

– Toate acțiunile patriotice desfășurate pe parcursul activității noastre au fost inițiate de echipa Partidului Popular Creștin Democrat, nu de Roșca sau altcineva, și în nici un caz acestea nu puteau fi planuri subversive ale Moscovei. Subversive au fost piedicile pe care le-am întâmpinat în realizarea acțiunilor noastre. Subversiv a fost războiul de la Nistru declanșat de Moscova cu sprijinul uneltelor sale de la Tiraspol și Chișinău, război în care au fost uciși sute de luptători, bărbați ai neamului, foarte mulți dintre ei simpatizanți și membri marcanți ai Frontului Popular.

Subversive au fost acțiunile criminale în urma cărora au fost uciși unii camarazi de ai noștri pe timp de pace, cum s-ar spune. Să ne amintim doar de cazul liderului nostru de la Botanica, Valentin Ciobanu, ucis ziua în amiaza mare în fața blocului casei sale în toamna anului 1998. Caz rămas nedescoperit de organele de drept. Sau de cazul ziaristului Stan Petcu, care scria pentru pagina creștină a publicației ”ȚARA” (era și preot al Mitropoliei Basarabiei) și care a fost găsit mort într-un parc al unui oraș din sudul Basarabiei, în Ucraina de azi, acolo unde era baștina lui. Sau de cazul unui alt colaborator  al paginii creștine a ”ȚĂRII”, Constantin Oglinzeanu, tot preot al Mitropoliei Basarabiei, mort subit în împrejurări suspecte. Subversive au fost acțiunile criminale îndreptate împotriva mai vechilor noștri colegi de partid, Mircea Ciobanu, fost viceministru al Educației, și Dumitru Osipov, ambii bătuți crunt, acum 12-13 ani, în preajma caselor lor de persoane neidentificate până astăzi. Aceeași soartă a avut-o și fostul nostru camarad de luptă politică, Nicolae Stratulat, lider al filialei noastre de la Strășeni, trecut în lumea celor drepți acum un an și ceva, bătut cu bestialitate în anul 2003 de un grup de indivizi neidentificați și aruncat fără cunoștină pe marginea drumului din preajma satului Cojușna.

Subversiv a fost focul de armă tras în primăvara anului 1994 în mașina redacției ”ȚARA” de pe acoperișul unui bloc de pe strada Albișoara din capitală, în urma căruia a fost rănit șoferul redacției. Cazul nu a mai fost descoperit.

Subversive au fost foarte multe din acțiunile provocatoare din timpul protestelor anticomuniste organizate de PPCD în iarna și primăvara anului 2002, cu precădere în ”Orășelul Libertății” din fața Președinției și a Parlamentului…

Subversive au fost multe acțiuni îndreptate împotriva unui organism politic bine închegat, viguros și disciplinat, care nu trebuia admis în niciun fel să acceadă la putere…

– În ce relație sunteți acum cu Iurie Roșca?

– În nicio relație. Nu ne-am întâlnit din 7 ianuarie 2011, când trecusem ultima dată pragul sediului nostru din Nicolae Iorga. După asta ne vedeam doar pe Facebook. Dar, după prima mea postare de pe blog cu accente critice la adresa lui, m-a exclus din lista de prieteni de pe această rețea de socializare. Am râs și eu, ce eram să fac…

– Dar cu Vlad Cubreacov?

– Cu Vlad suntem în cele mai strânse relații. Amândoi venim de la Cahul. Am absolvit aceeași instituție de învățământ – școala-internat nr.1 din Cahul, evident în promoții diferite. Am avut aceiași profesori. Suntem legați sufletește prin locul luminos al copilăriei și adolescenței noastre. Acolo, la Cahul, am sorbit, în toiul regimului sovietic,  aceleași cărți cu grafie latină din biblioteca profesorului nostru de limbă și literatură, Alexandru Tecuci. Mai apoi, am absolvit aceeași facultate de jurnalism din cadrul Universității de Stat ca, după câțiva ani, în 1988, să ne reîntâlnim în sânul Frontului Popular. Locuim în același bloc, la aceeași scară și la același etaj.

Care a fost  cauza răcirii relației în „troika pepecedistă”, așa cum erau numiți Roșca, Secăreanu și Cubreacov până acum câțiva ani?

– Din zi în zi mă întăresc în convingerea că, eu și colegii mei din PPCD, am fost de fapt trădați, că foarte multe dintre încercările prin care a trecut PPCD-ul  în zbuciumata sa istorie de peste 25 de ani, provocări, evenimente dramatice sau chiar tragice, nu au fost deloc întâmplătoare, că personajul parașutat și menținut cu insistență la cârma organizației nu este altcineva decât unealta prin care structurile secrete au aplicat în raport cu PPCD-ul principiul kgb-ist ”Vozglaviti, citobî obezglaviti” (Fă-te cap pentru a decapita), că votul din 4 aprilie 2005 a fost capcana întinsă echipei noastre cu sprijinul lui direct…

Va urma 

Valentin Mândâcanu, românul prin excelenţă

Lăsând ironia la o parte, mă întreb la o adică, de ce oare să fi fost respinsă de Cotroceni, bunăoară, propunerea decorării lingvistului Valentin Mândâcanu, unul din corifeii luptei pentru limba română din Basarabia? Nu găsesc un răspuns valabil.

Mă tem că lingvistul nostru nu s-a putut ridica pe scara preţuirii la nivelul primarului Mistreţ, al valoroasei poete Teodora Rotaru, al fostului director al Agenţiei de stat „Moldpres”, Dumitru Ţâra, sau la cel al valoroasei Alexandra Can, tocmai din cauza faptului că Valentin Mândâcanu, vigurosul şi consecventul luptător pentru sufletul românesc din Basarabia, a fost de la începuturi şi este şi astăzi membru al Partidului Popular Creştin Democrat.

(Vlad CUBREACOV, în „Flux”, 22 mai 2009)

OAMENI DE INIMĂ. Valentin MÂNDÂCANU nu are nevoie de „Ordinul Republicii”

iulie 23, 2010 Un comentariu
Săptămâna trecută, împreună cu  o echipă a „FLUX”-ului, l-am vizitat la domiciliu pe colegul nostru de luptă politică de peste 20 de ani, Valentin Mândâcanu, autorul articolului „Veşmântul fiinţei noastre”, care a declanşat, practic, mişcarea de eliberare naţională din Republica Moldova. Mi-am dat seama de ce nici actuala guvernare, Alianţa pentru Integrare Europeană, ajunsă la putere în urma exacerbării lozincilor şi stărilor noastre fireşti de la 1989 şi declarată cu ostentaţie drept democratică, europeană şi chiar românească, nu i-a acordat încă distinsului lingvist şi patriot, măcar la împlinirea onorabilei vârste de 80 de ani, cea mai înaltă distincţie a statului. Aşa cum s-a procedat, să zicem, cu un şir de ziarişti de duzină, cărora generosul nostru interimar le-a conferit, la 24 decembrie 2009, de-a valma şi ca la comandă, „Ordinul Republicii” „în semn de înaltă apreciere a meritelor deosebite în afirmarea libertăţii de exprimare, pentru contribuţie substanţială la procesul de renaştere naţională şi la promovarea democraţiei şi a valorilor general umane”, adică, mai pe înţelesul tuturor, pentru meritul de a-i fi adus la putere pe actualii potentaţi.

Nu îl voi nominaliza pe nici unul dintre aceştia, care sunt 12 la număr, iar unii dintre ei nu au şi nici nu au avut nimic cu acţiunile patriotice de atunci şi de acum, din contră au fost şi au rămas promotorii antiromânismului şi interfrontismului. Am fi aşteptat un asemenea gest de respect şi pentru Valentin Mândâcanu, şi pentru zecile de mii de cititori ai revistei „Nistru”, condusă, atunci, la 1988, de înflăcăratul poet şi patriot Dumitru Matcovschi, unde apăruse, în pofida tuturor interdicţiilor, celebrul articol „Veşmântul fiinţei noastre”, cititori care, însufleţiţi fiind de curajul şi verticalitatea manifestată de cei doi bărbaţi ai neamului, au participat mai apoi la istoricele mitinguri şi demonstraţii ale Frontului Popular, pentru limba română şi alfabetul latin, încununate cu Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989 şi cu actul de oficializare de către Parlament, la 31 august acelaşi an, a limbii române şi a grafiei latine.

Am înţeles perfect că oameni ca Valentin Mândâcanu nu vor fi pe placul nici unei puteri de sorginte nomenklaturistă şi securistică din simplul motiv că aceştia nu pot trăda! Că sunt verticali şi consecvenţi, că ţin la familia politică în care s-au născut, că sunt, pur şi simplu, OAMENI MORALI sau, îmi place mie să le spun, OAMENI DE INIMĂ.

Dacă în timpul regimului sovietic domnul Valentin Mândâcanu a fost dat afară de la ATEM (agenţia oficială de ştiri a puterii de atunci), unde îşi câştiga bucăţica de pâine în calitate de translator şi îngrijitor al limbii române, pentru vina de a fi scris articolul „Veşmântul fiinţei noastre”, aşa cum spune Domnia Sa în interviul pe care mi l-a acordat acum 13 ani, publicat în numărul din 10 iunie 1997 al ziarului „ŢARA”, adică pentru vina de a fi OM AL FRONTULUI POPULAR, astăzi Valentin Mândâcanu este ignorat cu bună ştiinţă de puterea în frunte cu Mihai Ghimpu din acelaşi motiv – că este OM AL FRONTULUI POPULAR, adică al PARTIDULUI POPULAR CREŞTIN DEMOCRAT!

Tot din acelaşi motiv, Primăria municipiului Chişinău, în frunte cu nepotul lui Mihai Ghimpu, Dorin Chirtoacă, refuză să îi înmâneze lui Valentin Mândâcanu certificatul de cetăţean de onoare al municipiului Chişinău, calitate atribuită de câteva luni de zile prin votul Consiliului municipal, la insistenţa consilierilor creştin-democraţi.

Sunt fericit că fac parte dintr-o echipă cu nea Valentin Mândâcanu, echipa Partidului Popular Creştin Democrat.

La mulţi ani, nea Valentine!

La mulţi ani, OMULE DE INIMĂ!

Ştefan SECĂREANU

FLUX, 23 iulie 2010

Oameni de inimă. Petrică Poiată şi-a uitat telefonul deschis

iulie 9, 2010 2 comentarii
 
Poiata PetruÎn agenda telefonică mai găsesc numele şi numărul de mobil ale lui Petru Poiată. Aşa se face că nu mă îndur să şterg din memoria telefonului meu numele şi numerele de telefon ale apropiaţilor, colegilor şi prietenilor mei care au plecat la Domnul.

Fie că e vorba de frate-meu Ion, care ne-a lăsat acum două luni şi ceva, fie că e vorba de coechipierii de la ziarul ŢARA, Virgil Bohanţov, Vicu Tomencu sau Stela şi Ion Butnaru, fie că e vorba de frumoşii colegi de la Radio Chişinău, Tudor Cojocaru, Tudor Hodorogea, Vasile Neagu, Emil Nicula sau Grigore Cheptănaru, fie că e vorba de prietenii şi colegii de studenţie Anatol Ciobanu, Sergiu Cucuietu sau Petru Poiată. În tumultul vieţii pe care ne e dat să o trăim, câteodată uiţi, pur şi simplu, că omul a murit, scoţi telefonul din buzunar şi dai să îl suni, că vrei să-i spui ceva ori vrei să-l întrebi de sănătate, ori vrei să-l anunţi că eşti de acord cu el, că îţi pare rău pentru că ne supărasem ieri, alaltăieri sau chiar azi.

Tot apăs pe butonul mobilului încercând să-l contactez pe Petrică Poiată. Uitasem, nesimţitul de mine, că el a murit! Şi că el nu poate nicidecum să-mi răspundă la jucăria asta de telefon. Voiam să-i amintesc că nu am uitat de materialul pe care i-l promisesem pentru pagina de care era responsabil la FLUX. Eram ditamai deputat la Parlament, şef de Comisie, iar Petrică îmi trimitea prin poşta electronică gândurile lui despre un fenomen sau altul din viaţa politică mohorâtă de la noi, rugându-mă să-i zic un comentariu. Era responsabil şi nu admitea niciodată să întârzie cu materialul promis. Îl înţelegeam atât de bine, dar, nu ştiu cum, se făcea că totuna întârziam cu răspunsul. Treburile de deputat îmi afectaseră într-un fel capacitatea de a simţi şi a reacţiona prompt la o faptă sau alta aşa cum îşi doreau ori aşteptau colegii mei ziarişti cu care lucrasem împreună la ziar şi cu care făcusem cei cinci ani de zile facultatea de jurnalistică, cum se numea aceasta în anii regimului sovietic.

Uite că zilele acestea s-a împlinit un an de când Petrică, pur şi simplu, nu mai este la FLUX! Şi nu mai este la FRONT!

A plecat într-o zi de Duminică din campania electorală pentru 29 iulie anul trecut. Şi, cine ştie, poate Duminica şi Inima noastră vrea să se mai hodinească. Se satură şi ea, nu mai poate ţine tot necazul care ni se adună.

Petrică a plecat şi nu ştiu ce a făcut cu telefonul…

Eu sun şi sun, dar nu mi se răspunde o dată! Mi se dă că e ocupat ori că Petrică nu se află în zonă!

Ei, voi cei de la telefoane! Moldcell-ul, acolo, la Chetroşica Nouă, în mormânt, nu prinde?!

Spuneţi-mi, în ce zonă se află Petrică Poiată, inimosul meu prieten şi coleg?

Vreau doar să-i aud vocea şi să-i amintesc că afară iarăşi e campanie electorală şi, dacă poate, să-şi ducă cei patru copilaşi pe vară la Edineţ, că avem mult-mult de lucru!

Nebunii au băgat din nou ţara în alegeri!

Ştefan Secăreanu
FLUX, 9 iulie 2010

Aniversare istorică. 20 de ani de la Congresul II al Frontului Popular din Moldova

Astăzi, 1 iulie, s-au împlinit 20 de ani de la adoptarea, în cadrul celui de-al II-lea Congres extraordinar al Frontului Popular din Moldova (FPM), a unor rezoluţii istorice care au avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a Republicii Moldova. Rezoluţiile Congresului FPM aveau o încărcătură simbolică aparte şi au constituit un impuls pentru Mişcarea de Renaştere Naţională care lua amploare pe întreg spaţiul Republicii Moldova, la începutul anilor ’90.

Astfel, pe data de 1 iulie 1990, Frontul Popular din Moldova a cerut repunerea în drepturi a etnonimului „popor român” şi a glotonimului „limba română”. Aceste noţiuni au fost imortalizate ulterior în Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 27 august 1991.

Tot pe data de 1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM a decis ca piaţa principală din centru capitalei, numită în perioada sovietică Piaţa Victoriei, să fie redenumită în Piaţa Marii Adunări Naţionale. „Congresul II al Frontului Popular din Moldova consideră că actuala denumire a Pieţei Victoriei nu are nimic în comun cu istoria noastră naţională. Dimpotrivă, este un simbol al expansionismului sovietic. Congresul propune Parlamentului republicii să schimbe denumirea acestei Pieţe, numind-o, în cinstea actului istoric din 27 august 1989, PIAŢA MARII ADUNĂRI NAŢIONALE”, se spune în rezoluţia FPM din 1 iulie 1990.

De asemenea, s-a decis schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palatul Naţional. „Congresul II al Frontului Popular din Moldova consideră că actuala denumire a palatului „Octombrie” este improprie şi total inadecvată destinaţiei acestui locaş de cultură şi propune Comitetului executiv orăşenesc Chişinău să redenumească: Palatul Naţional”, se arată în document.

Un alt document important adoptat la 1 iulie 1990 se referă la necesitatea constituirea unei Biserici naţionale şi separarea de „imperiul bisericesc rus”, care „ţine în supunere forţată toată populaţia ortodoxă românească din teritoriile anexate de URSS”. Acest document a stat la baza repunerii ulterioare în drepturi a Mitropoliei Basarabiei, subordonată canonic Patriarhiei Române, care a fost dezmoştenită forţat şi scoasă în afara legii de regimul sovietic după 1944.

Totodată, în cadrul aceluiaşi congres, au mai fost adoptate un şir de alte rezoluţii printre care: Rezoluţia cu privire la statutul armatei sovietice pe teritoriul Republicii Moldova, Rezoluţia cu privire la abolirea cultului personalităţii lui Lenin, Rezoluţia cu privire la trecerea Republicii Moldova la economia de piaţă, Rezoluţia cu privire la convocarea Marii Adunări Naţionale.

Frontul Popular din Moldova (actualul PPCD), cea mai veche şi mai longevivă formaţiune democratică din Republica Moldova, a fost constituit în anul 1988 şi a stat, de facto, la baza constituirii statului independent Republica Moldova. În 1992, acesta a fost redenumit în Frontul Popular Creştin Democrat (FPCD), iar în 1999, şi-a schimbat din nou denumirea în Partidul Popular Creştin Democrat, păstrându-şi această titulatură până în ziua de astăzi.

Nicolae FEDERIUC
Flux, 2 iulie 2010

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

iunie 4, 2010 Un comentariu

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010

Vladimir Popa, omul cu inima de aur

aprilie 2, 2010 Un comentariu
 

După ziua de 4 aprilie 2005, când votasem împreună cu ceilalţi colegi din grupul parlamentar al Partidului Popular Creştin Democrat, la cererile şi insistenţele factorilor de la Bucureşti şi occidentali, pentru candidatura şefului statului, am fost şi lăudat, şi huiduit. Unii îmi strângeau mâna, alţii îmi întorceau spatele. Pe drumul hopuros al “politicii moldoveneşti” pe care îl parcurgem de peste douăzeci de ani, atunci, în 2005, ne-a apărut în faţă o mlaştină întinsă pe care trebuia să o trecem şi noi, frontiştii, şi oponentul nostru de bază după alegerile din 2001 şi 2005, Voronin.

De fapt, era o mlaştină pe care trebuia s-o treacă Republica Moldova. Iar peste o mlaştină poţi trece cu ajutorul unui drumuleţ din bârne pe care trebuie să îl improvizezi rapid, milităreşte, ca la război. Bârnele ne-au fost aruncate atunci de către occidentali prin intermediul preşedintelui Traian Băsescu. Eram sortiţi să păşim peste ele ţinându-ne de mână unul de celălalt, altfel riscam să lunecăm şi să cădem în lanţ, exact ceea ce îşi doreau neprietenii Republicii Moldova care ne urmăreau din spate.

Atât mie, cât şi colegilor mei nu ne-a fost uşor să explicăm aceste lucruri multora dintre adepţii noştri dezamăgiţi de acel vot sau căzuţi drept victimă a campaniei otrăvite declanşate împotriva noastră de maşinăria de presă pusă în funcţiune tocmai de neprieteni. Cel mai tare mă durea sufletul pentru unii dintre prietenii şi chiar apropiaţii răpuşi de otrava acestei maşinării.

Dar, în acelaşi timp, mi se umplea inima de bucurie când fratele şi prietenul drag te înţelegea dintr-o privire fără a aştepta explicaţiile şi dedesubturile acelui vot cerut de Occident şi de Bucureşti ori, dacă prindeai a-i înşirui amănuntele despre ce şi cum a fost atunci, te oprea, îţi punea palma pe umăr şi îţi zicea: “Nu trebuie să îmi mai explici. Eu am înţeles! Stai puţin să îl chem pe vărul Ion sau pe cumătrul Vasile să îi spui lui, că el pe mine nici nu vrea să mă asculte”.

Unul dintre oamenii scumpi inimii mele care m-a înţeles dintr-o privire, ca un tată, şi nu m-a probozit a împlinit în aceste zile de primăvară o vârstă onorabilă – 75 de ani! El este doctorul Vladimir Popa. Nu îi voi afişa toate titlurile ştiinţifice şi meritele dumnealui în calitate de medic otorinolaringolog sau de profesor universitar. Îl cunoaşte în acest sens toată lumea medicală şi miile de pacienţi care i-au trecut pragul în cei peste 50 de ani de activitate în acest domeniu. Omul şi doctorul Vladimir Popa are una dintre calităţile cele mai preţioase despre care la noi, dar mai ales în lumea medicală, nu se obişnuieşte să se vorbească – el nu poate vinde sau trăda! El ştie cel mai bine că vânzătorul este cel în mintea căruia se află trădarea, mintea lui zvâcneşte în orice moment să trădeze, nu contează pe cine şi cum.

 Anume de oameni şi medici ca Vladimir Popa au nevoie zecile şi sutele de mii de pacienţi. Cu oameni şi medici ca el poţi învinge boala, dar şi greutăţile şi vicisitudinile timpului pe care îl trăieşti. Cu el te poţi lua de mână pentru a trece peste mlaştinile din calea noastră anevoioasă fără teama de a fi trădat. Dar cel mai important lucru de care m-am convins este că anume cu oameni şi medici ca Vladimir Popa poate fi tămăduită mlaştina din sufletele celor care se fac a nu înţelege esenţa unor gesturi politice responsabile ori care au rămas să fie încă o pradă în gura mincinoasă a profitorilor politici urcaţi să guverneze această ţară şi a presei ce îi cântă în strună.

La mulţi ani, domnule Doctor! Sfintele Sărbători cu bine. Învierea Domnului să ne încălzească inimile, să ne lumineze minţile, să ne binecuvânteze viaţa cu darurile ei.

Ştefan SECĂREANU

Publicat în FLUX la 2 aprilie 2010

ÎNTR-UN GÂND CU SERGIU CUCUIETU

cucuietuAstăzi se împlinesc şase ani de când a plecat la Domnul prietenul meu Sergiu CUCUIETU.

Suntem dintr-un an, am fost colegi de studenţie şi am învăţat împreună cum să citim pe ascunselea cărţi cu alfabet latin, adică în limba română, am muncit mai mulţi ani la redacţia ziarului ŢARA.

Facem parte din aceeaşi familie politică, Partidul Popular Creştin Democrat.

Sergiu îmi este mai mult decât un prieten.

Sergiu îmi este un frate pe care l-am iubit, dar pe care nu am fost în stare să îl apăr de neprieteni şi de toţi cei care îi apăsau sufletul lui bun şi deschis pentru toţi cei care cautau alinare, adăpost şi îndurare.

Sunt trist în această zi când preţul sufletului e cât cel al lalelelor de 8 martie.

Sunt trist câ nu am reuşit să îi fiu sprijin lui Sergiu atâta cât mi-aş fi dorit ca grijile lui pentru cei trei copii să nu îl chinuie atât de dureros şi ca bucuriile să îi deschidă mai des uşa casei lui de la Durleşti.

Sunt trist că nu i-am ţinut pasul lui mereu grăbit şi pulsul inimii pe care niciun doctor nu a fost în stare să i-l ia!

Dumnezeu să îl ierte şi să îl aibă în rând cu drepţii.

Ştefan SECĂREANU

7 martie 2010

Ion Moraru, fost deţinut politic: Sunt creştin şi nu pot adera la o altă formaţiune politică

Onorată asistenţă, sunt nespus de bucuros să mă aflu în faţa domniilor voastre şi bucuria asta nu este un lucru întâmplător. Eu sunt creştin şi la o altă formaţiune politică din Republica Moldova nu pot adera. Dacă mâine Partidul Popular Creştin Democrat îşi va schimba doctrina în alta, nu creştină, eu, întrucât am lăsat în urma mea o cale destul de lungă, aş prefera să mă duc în ultimul drum.

Cu trei zile în urmă, am fost invitat să particip, săptămâna care vine, la o întrunire a Partidului Liberal Democrat. Chipurile, vezi Doamne, „tu ai merita să fii deputat”. Când? Am în spate 81 de ani. Când să mai fiu deputat?

Cică, ei sunt gata să facă o prezentare a cărţii pe care am scris-o. Măi băieţi, cartea a fost prezentată în sala „Brâncuşi” cu câţiva ani în urmă şi nu mai există nici o necesitate.

Stau şi mă gândesc, oameni buni, cum pe această formaţiune a împins-o păcatul, la 18 decembrie, anul trecut, să ridice mâna împotriva lui Dumnezeu la Organizaţia Naţiunilor Unite? Au votat pentru susţinerea homosexualilor. Uitaţi-vă ce spune Dumnezeu prin gura apostolului, epistola apostolului Pavel către romani, capitolul 1:26, 27, (le ştiu pe de rost, dar ca să nu scap sau să adaug vreun cuvânt de la mine, le dau citire din Sfânta Scriptură): „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.

Oameni buni, am crezut că mâna care s-a ridicat întru susţinerea acestor păcate şi fărădelegi a fost o eroare, întrucât cel care a votat a mâncat uleiul din candelă. Uleiul din candelă este ofranda adusă Tatălui Ceresc, pe care în 1947 activiştii au mâncat-o pentru că era secetă, era foamete, dar azi ei sunt sătui, sunt ghiftuiţi, de ce să o mănânce? Credeam că e o glumă.

Alaltăieri, la postul de radio „Moldova” o doamnă, pretins habilitat, învăţa tineretul cum să se protejeze împotriva sarcinii. Deci, aceste lucruri nu sunt întâmplătoare. De ce sunt revoltat împotriva lor? Pentru că ceea ce ne-a ţinut în viaţă până astăzi, ca neam, ca entitate, a fost credinţa creştină ortodoxă. Şi nu pot să nu îi condamn cu vehemenţă de la această tribună pe cei care atentează la valorile creştine, în speranţa că, poate, va ajunge la urechile lor.

Mă doare încă o problemă: pământul ţării mele, apărat cu atâta trudă de înaintaşii noştri, este astăzi vândut cu hrinca. Ba 18 hectare la Novodnestrovsk, ba 18 hectare la Palanca. Ba aflu că „la subsol” se pregăteşte o lege de vânzare-cumpărare a pământului, că, cică, vezi Doamne, vrem să intrăm în Uniunea Europeană.

Unde ajungem? Am simţit că scheletele oştenilor cu lăncile în mână, care au apărat acest pământ, se mişcă sub picioarele noastre.

Nu-mi place deloc că preşedinţii a două ţări, inclusiv al ţării căreia îi spunem „mamă”, umblă cu torbele de decoraţii scumpe, supreme şi le împart fără milă cui năpădesc. A aruncat o pietricică în clădirea Parlamentului – o decoraţie. Oameni buni, unde am ajuns? Chiar dacă aţi vrut să răsturnaţi guvernul, răsturnaţi guvernul, dar ce aveţi cu clădirea? Oare nu ne-ar trebui ea nouă azi? De ce să cheltuim iar vreo 500 de milioane pentru a o repara?

Zic eu de decoraţii nu întâmplător. Generaţia mea a avut şase formaţiuni: trei formaţiuni politice şi trei partide politice care s-au ridicat, cu puşcuţe copilăreşti de soc, împotriva tancurilor unui monstru, şi nici unul din ei, măcar post-mortem – auzi, domnule Băsescu, auzi, domnule Ghimpu? –, nu s-a învrednicit măcar de titlu de cetăţean de onoare al ţării româneşti. E dureros.

Ultima mea dorinţă este ca la congresul de astăzi să fie promovaţi cât mai mulţi tineri în organele de conducere a Partidului Popular Creştin Democrat. Să ştiţi că vă aşteaptă nu un uluc la care să vă îmbulziţi, vă aşteaptă viaţa de martir. De când s-a născut creştinismul pe pământ şi până astăzi, a fost propovăduit numai de martiri.

În acelaşi timp, aş dori ca să fie păstrată la conducerea partidului o mică rămăşiţă din generaţia mai bătrână, dar mai tânără decât mine. Şi după cum acea generaţie a ascultat de poveţele noastre, aşa măriile voastre să ascultaţi de poveţele lor.

De ce am zis lucrul acesta? Eu nu ştiu dacă la viitorul congres Dumnezeu mă va învrednici să vin, pentru că sunt dator să mă duc şi eu pe drumul cel lung. Şi nu mă tem, lasă să vină.

Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mă poartă pe picioare şi mă lasă în facultăţile mintale.