Arhiva

Posts Tagged ‘Patriarhul Kiril’

Biserica si presa KGB. Cum a fost omorat Patriarhul si cum lucreaza serviciile speciale rusesti la creierele naivilor si oitelor pravoslavnice pentru a domina lumea. Un colonel KGB despre “Ecumenismul şi serviciul de spionaj” in “Biserica spionilor”

ianuarie 28, 2011 Lasă un comentariu

Cei trei care “au speriat Vestul”: un evreu, un cyborg si un rus, toti KGB-isti :)

Serviciul de spionaj rus însoţeşte fiecare acţiune politică de proporţii cu un val de minciună declanşat în presa internaţională. Acesta este creat de Serviciul de dezinformare “A”. El creează teze false şi le aruncă în presă prin intermediul jurnaliştilor mituiţi/cumpăraţi, care sunt agenţii săi (daca sunt si jurnalisti si calugari cu atat mai bine :)nota mea). Apoi oamenii oneşti le reproduc în articole şi interviuri, luandu-le de bune.

Poţi să recunoşti semnătura serviciului de spionaj, fie şi numai după repetarea frecventă a tezelor. Pentru fiecare repetare, Serviciul “A” oferă o plată suplimentară. În operaţiunea “Biserica din străinătate” există două astfel de teze.

1. Patriarhia Moscovei este gata să rupă cu ecumenismul şi va ieşi imediat din Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Problema părăsirii CMB s-a discutat deja pe larg în eparhii.
2. Putin are nevoie de patriarhul “său”. Stalin l-a avut pe Serghei, Hruşciov pe Aleksii, Brejnev pe Pimen, iar Putin vrea să-l vadă ca patriarh pe mitropolitul Lavr. Însă pentru aceasta iniţial trebuie să unească BRS (Biserica Rusă din Străinătate) cu Patriarhia Moscovei.

Ambele teze sunt destinate emigranţilor ruşi, oameni care îşi iubesc cu sinceritate patria istorică, însă necunoscători ai multor legi nescrise ale acesteia. Tezele sunt false. La o analiză atentă, ele se prăbuşesc ca un castel de nisip.

Legenda Nr.1. Rusia rupe legătura cu ecumenismul.

Din păcate, această problema nu reprezintă la noi un subiect de interes public. Măcar din simplul motiv că majoritatea credincioşilor noştri sunt babele de la ţară, care nici nu cunosc cuvântul “ecumenism”. Ele au încredere în părerea preoţilor.

Ierarhii recunosc uneori, oftând, că au fost obligaţi de KGB să intre în Consiliul Mondial al Bisericilor. Dar nu explică cu ce scop. Deşi timpurile sovietice se pare că au trecut, Rusia se află în continuare în CMB. Înseamnă că serviciul actual de spionaj are nevoie de această calitate de membru. Dar pentru ce? Răspunsul este simplu: pentru ca, prin intermediul clerului străin racolat, să influenţeze orientarea oamenilor politici din Occident.

Dar, în multe ţări, printre enoriaşii înflăcăraţi există şi parlamentari, şi miniştri ai apărării, şi şefi ai serviciilor de spionaj/informaţii. Atunci de ce serviciul rus de informaţii să nu încerce să-i racoleze prin intermediul unuia dintre episcopi sau cardinali? Această idee este destul de reală. Doar că iniţial trebuie făcut în aşa fel încât aceşti ierarhi să devină agenţii noştri. Anume cu aceasta se ocupă marea misiune a Patriarhiei Moscovei de sub conducerea rezidenturii serviciului de spionaj de la Geneva.

Adunarea la un loc a unui număr mare de clerici îi scuteşte pe spionii ruşi de a face cheltuieli de călătorie. Dar şi motivul este destul de convingător: chipurile, mă interesez de activitatea dumneavoastră din Consiliul Bisericilor. Povestiţi-mi despre dumneavoastră, daţi-mi un interviu! Şi episcopul străin poate fi de acord să poarte o discuţie sinceră cu prietenul rus: doar predica este obligaţia sa de preot. Iar celălalt îi înmânează un cadou scump. Sau, în mod contrar, îi arată o fotografie, a cărei publicare pe paginile ziarelor va frânge cariera sa de episcop. După aceasta, racolarea decurge ca unsă.

Se întâmplă şi altfel. Episcopul străin îl racolează pe spionul nostru şi îl converteşte la credinţa sa. Au fost astfel de cazuri. În racolare obţine victoria cel ce este mai puternic din punct de vedere spiritual. Şi nu este chiar atât de uşor să stabileşti primul contact cu un episcop, în ţara sa de origine. Daca îi va cere o audienţă un jurnalist rus, care dintr-un motiv anume a devenit extrem de interesat de religie, reacţia episcopului va fi foarte precaută: “De ce anume vă interesez eu, şi nu un alt confrate de-al meu?”.

Reprezentanţii PM (Patriarhiei Moscovei) din CMB (Consiliul Mondial al Bisericilor) au foarte mult de lucru. Serviciul de Informaţii Externe îi foloseşte în calitate de mijlocitori în relaţiile cu clerul străin.

“Este un prieten de la ambasada rusă! Este un om foarte cumsecade! Vi-l recomand din tot sufletul!” – spune preotul moscovit, cu o voce convingătoare, prezentând unui pastor luteran pe diplomatul puţin cunoscut, cu ochii alergând de colo-colo. Şi pastorul, crescut în condiţiile de seră ale democraţiei burgheze, crede cu sfinţenie cele spuse. Doar nimeni nu l-a minţit vreodată: în Occident minciuna este considerată drept semn de proastă educaţie. Pastorul, pur şi simplu, nu e învăţat s-o recunoască.

Iar în Rusia minciuna este o normă de viaţă. Oamenii sovietici au fost educaţi în condiţii de minciună generalizată. Este mai greu să nu minţi.

 

Pastorul zâmbeşte măgulit, auzind propunerea de a continua discuţia la restaurant. Acolo el roşeşte, văzând numărul extrem de mare de feluri de mâncare. Şi, evident, este de acord să îndeplinească micuţa rugămintea a partenerului său de discuţie, să nu vorbească la telefon, ci să fixeze timpul şi locul următoarei întâlniri chiar acum. Iar acest lucru este primul semn de spionaj. Spionul ştie că telefonul său este ascultat de serviciul de informaţii elveţian şi încearcă să ascundă acestuia relaţia sa cu pastorul.

Însă, ceea ce a făcut acum spionul rus cu pastorul, poate face şi un cleric din Patriarhia Moscovei. Dacă, evident, el este un agent experimentat al KGB-ului. În timpurile sovietice doar aceştia erau trimişi la Consiliul Mondial al Bisericilor.

Însă clerul se înnoieşte. După anul 1991 nu s-a mai făcut racolarea în masă a preoţilor. Împiedică oare acest lucru activitatea serviciului nostru de informaţii? Nu, deoarece el ştie că orice preot, care lucrează în străinătate, trebuie să îndeplinească sarcinile ambasadei ruse. Patriarhia Moscovei a luat o hotărâre de sprijinire a statului în toate. Chiar şi în ceea ce nu poate fi acceptat de conştiinţa creştină. De aceea, chiar nefiind racolat, preotul moscovit va face totul aşa cum i-a ordonat spionul rus.

Şi, la ordinul acestuia, el îl va invita singur pe pastor la restaurant şi va iniţia discuţii pe subiecte delicate, căutând locurile vulnerabile. Apoi vor urma ordine mai riscante, spre exemplu de a-l îmbăta criţă pe pastor şi a-i lua amprentele digitale. Sau ale cheilor. Astfel, treptat tânărul preot rus devine un agent al serviciului de spionaj. El nu va avea dubii, el va semna recipisa de colaborare si va lua pseudonimul politic corect de “Patriot”. Iar spionul de la ambasadă primeşte de la Moscova o recompensă dublă.

Nu întâmplător Soljeniţin a denumit Consiliul Mondial al Bisericilor “destul de mult sovietizat”. Acest lucru reprezintă rezultatul colaborării de mulţi ani dintre KGB şi Patriarhia Moscovei.

Participarea Bisericii Ortodoxe Ruse la mişcarea ecumenică nu este altceva decât o acoperire pentru serviciul rus de spionaj. Activitatea din Consiliul Mondial al Bisericilor este cea mai importantă sarcină pe linia SP (spionajul politic) a rezidenturii de la Geneva a Serviciului de Informaţii Externe. În jur de cinsprezece ofiţeri se ocupă doar de îndeplinirea ei. Fiecare are un plan-sarcină pentru câţiva ani înainte şi un înlocuitor la Moscova, care visează să petreacă în Elveţia patru ani fericiţi. Păi cum, vreţi să se lipsească de toate acestea doar pentru a face pe plac Bisericii Ortodoxe Ruse din Străinătate? Oare nu este mai simplu de mers pe altă cale: dizolvarea acesteia în Patriarhia Moscovei, aşa cum cândva cekiştii l-au dizolvat într-o baie cu acid pe generalul alb Kutepov ? Iar la răpirea sa de la Paris au ajutat aceiaşi generali albi!

Clerul rus nu are nimic împotriva călătoriilor în Elveţia. Oamenii care trăiesc în Occident cu greu îşi imaginează, ce bucurie le face însuşi gândul unei călătorii în străinătate. Iar să trăiască acolo timp de câţiva ani, în condiţii confortabile, pentru mulţi pare a fi un moment de fericire nemaiauzită.

Imaginaţi-vă că sunteţi un preot la o biserică de la ţară din zona de nord a Rusiei, unde primăvara şi toamna sunt noroaie de netrecut, iar la biserică vin doar copiii, deoarece părinţii nu se trezesc din beţie. Şi brusc, întruna din zile episcopul vă dă de înţeles că a apărut posibilitatea de a face o plimbare până în Elveţia, şi cu toată familia, şi pentru câţiva ani… Iar de acolo nu este chiar obligatoriu să revii la sat. Aici lacrimi de fericire încep să curgă pe faţa dumneavoastră extenuată.

Să ne amintim că mulţi preoţi au fii, care au urmat profesia tatălui. Activitatea în Consiliul Mondial al Bisericilor nu va strica carierei lor. De aceea Patriarhia Moscovei va continua, la modul serios, să convingă Biserica din străinătate despre ieşirea Bisericii Ortodoxe Ruse din Consiliul Mondial al Bisericilor, nefăcând niciun pas în acest sens.

Din acest motiv, cred, ea va restabili foarte curând relaţiile cu Biserica Episcopală (ramura americană a Bisericii Anglicane – n.n.), întrerupte, la sfârşitul anului 2003, din cauza alegerii ca episcop a unui homosexual.

De Biserica Episcopală are nevoie spionajul rus! Ea este prea puternică în SUA, printre adepţii ei sunt prea mulţi generali americani, mari politicieni, savanţi cu acces la documente secrete şi alte persoane, care reprezintă interes pentru racolare.

Iar episcopi-homosexuali există cu prisosinţă şi în Patriarhia Moscovei. Doar că ei tac despre aceasta. Aici homosexualismul este numit “păcatul lui Nicodim”. Pe parcursul a 70 de ani de comunism, KGB-ul propulsa în cele mai înalte funcţii bisericeşti în mod special homosexuali. Se spune că însuşi patriarhul Serghei era unul dintre aceştia. Având permanent deasupra capului sabia lui Damokles, a ameninţării demascării, homosexualii erau uşor de manevrat.

În acelaşi timp, KGB-ul practica acuza falsă de homosexualitate împotriva episcopilor nesupuşi. Iată ce scrie episcopul Grigorii (Grabbe) în cartea « Biserica Rusă în faţa stăpânirii răului”, povestind despre Adunarea locală a Bisericii Ortodoxe Ruse din anul 1971: « Despre episcopul Novgorodului, Pavel, unul dintre arhierei a menţionat : Toată vina lui Pavel constă în faptul că el atrage tinerii, şi iată că vor să-l acuze de pederastie. Îl vor nenoroci pe Pavel, îl vor nenoroci. Din moment ce cineva trece pe calea cea dreaptă, îl vor nenoroci!”. Aşa şi s-a întâmplat. L-au scos din treapta ierarhică şi mai mult nimeni nu a auzit de el.

Scandalurile homosexuale se declanşează la Patriarhia Moscovei doar atunci când vin din afară. Un erou al unui astfel de scandal, declanşat în anul 1999, a fost episcopul de Ekaterinburg Nikon. Patriarhia a ignorat timp îndelungat plângerile multiple ale preoţilor, însă nu a putut să nu reacţioneze în faţa informaţiilor apărute în ziare. Prin decizia Sfântului Sinod, el a fost trimis “la odihnă” la mânăstirea Pecersk din Pskov. În anul 2002, episcopul Nifon a apărut la Moscova în calitate de paroh al bisericii din Veşniaki, una dintre cele mai bogate din capitală. (…)

Mitul Nr.2.Un străin poate deveni patriarh.

Seminţele acestei minciuni cad pe pământ mănos. Doar la Kremlin într-adevăr încă nu s-au hotărât cu noul patriarh!

Kremlinul nu era prea încântat de mitropolitul Kirill, care şi-a dispersat pe toţi concurenţii şi a devenit recent unicul candidat pentru scaunul patriarhal. Cred că motivele sunt departe de problemele credinţei. Mai degrabă este vorba de lupta clanurilor influente.

În locul mitropolitului Kirill, Kremlinul dorea să vadă un alt mitropolit – Mefodii. Se spune că el nici măcar nu este agent KGB, ca toţi ceilalţi episcopi sovietici, ci ofiţer cu state de plată al Principalei Direcţii de Informaţii a Ministerului Apărării. Ceea ce, de altfel, nu-l împiedică să fie un agent al KGB-ului, deoarece Armata de asemenea se află sub controlul acestuia. La noi astfel de oameni sunt numiţi “ofiţeri cu acoperire profundă”. La Patriarhia Moscovei sunt puţini din aceştia, însă ei sunt foarte influenţi, deoarece au o agentură în rândul clerului.

Pentru Putin mitropolitul Mefodii este omul său de încredere. Între patru ochi cu acesta poţi comunica fără nici un fel de etichetă, în baza dreptului de Comandant Suprem.

Dar ce nenorocie, mitropolitul Kirill a reuşit să-l expedieze pe Mefodii în îndepărtatul Kazahstan. Cu toate că acela era respectat de credincioşi pentru faptul că a reuşit să ridice din ruină eparhia Voronejului şi a Lipeţkului.

Acum anturajul mitropolitului Kirill răspândeşte zvonuri că el, devenind patriarh, va ridica prestigiul Bisericii, o va egala cu statul. Adică va repeta experimentul patriarhului Nikon, din secolul XVII. Care s-a terminat cu un eşec.

Dar chiar şi mai înainte, mitropolitul Kirill n-a ieşit prin nimic în evidenţă. În mod contrar, pentru acesta este caracteristic un alt lucru: neglijarea administrării ecleziastice de dragul afacerilor plăcute inimii lui.

Şi nici nu trebuie să supraevaluăm gradul de nemulţumire al Kremlinului faţă de mitropolitul Kirill. Doar şi el este un agent KGB! Porecla sa este “Mihailov”. Iar acest lucru înseamnă că Putin cunoaşte toată viaţa sa privată. În safeurile Liubiankăi se păstrează o mulţime de dosare cu documente, care îl compromit pe mitropolitul Kirill. Este obligatoriu să ai astfel de dosare despre fiecare agent. Aşa cer regulile KGB-ului.

Dacă un om curat ca lacrima a devenit agent, atras prin minciună, materialele compromiţătoare sunt create în mod intenţionat sau sunt fabricate, obligând alţi agenţi să scrie rapoarte, sau atrag omul cinstit în situaţii dubioase, îl forţează să comită o infracţiune. Apoi i se pun în faţa dovezile, şi îi spun aşa: “Acum eşti agăţat de cârligul nostru! Să nu îndrăzneşti să dai dovadă de individualism!”. În limbajul KGB-ului aceasta se numeşte “consolidarea colaborării”. Punctul cu privire la necesitatea obţinerii unor “materiale de consolidare” noi şi noi, se află în planul anual de lucru cu fiecare agent.

Iar pentru mitropolitul Kirill nu trebuie inventate nici un fel de materiale compromiţătoare! Este suficientă căsătoria sa civilă, despre care ştie toată lumea. Iar în ceea ce priveşte legea laică, este suficient ca Kirill să facă un pas greşit şi cu el vor proceda aşa cum au procedat cu Hodorkovsky: îl vor băga la închisoare pentru escrocherii financiare. Legile ruseşti sunt concepute astfel încât întotdeauna poţi să fii tras la răspundere penală. Iar jurnaliştii ruşi, aflaţi în slujba serviciilor vor exclama cu bucurie: “Vedeţi, în faţa legii ruseşti toţi sunt egali! Chiar şi mitropoliţii!”. În aceasta constă esenţa “justiţiei putiniene”.

De aceea mitropolitul Kirill, devenind patriarh, nu se va abate din drum şi va îndeplini toate indicaţiile Kremlinului. Alegerea omului de afaceri Kirill pe scaunul patriarhal va provoca dezamăgirea profundă a ruşilor. O parte importantă a acestora ar putea trece la alte biserici ortodoxe, inclusiv la Biserica Rusă din Străinătate. De aceea, mitropolitul Kirill a trecut în rândurile prigonitorilor înfocaţi ai acesteia. Da, da, anume a acelei Biserici din Străinătate, cu care Patriarhia Moscovei visează să se unească!

În luna martie 2004, Kirill l-a chemat la Moscova pe episcopul Işim-ului şi al Siberiei Evtihii, care aparţinea Bisericii din Străinătate şi i-a dat un ultimatum – sau devine vicar patriarhal, sau se cară din Rusia.

Cât de ciudat se combină aceasta cu principiul separării Bisericii de stat! Apropo, cine acordă sau anulează vizele la noi? Ministerul Afacerilor Străine, mi se va răspunde. Este adevărat, după o verificare, pe care o efectuează FSB-ul. FSB-ul, şi nu MAE, acordă vizele în realitate. Cu aceasta îl ameninţa mitropolitul Kirill pe episcopul Evtihii.

FSB-ul este KGB-ul recreat din perioada sovietică. După reformele democratice ale anilor’90, cekiştii au reuşit să aducă totul înapoi. În FSB-ul actual intră toate direcţiile KGB-ului sovietic, în afară de două: Prima, de spionaj, şi a Doua, care se ocupa de paza membrilor Biroului Politic.

Dar şi ele păstrează legături strânse cu FSB-ul. De pe vremea KGB-ului sovietic le-au rămas organele vitale comune cu acesta – policlinicile, spitalele, casele de odihnă, sistemul de pensii şi – ce este mai important – telefoanele de comunicare operativă. Prin intermediul acestora, cekiştii pot să vorbească despre toate, fără a se teme că sunt ascultaţi. Cu toţii consideră că Ziua Cekistului, serbată în data de 20 decembrie, este sărbătoarea lor profesională comună.

Fosta Prima Direcţie Generală a KGB-ului (Directoratul I) se numeşte acum Serviciul de Informaţii Externe (SVR). Aceasta efectuează cu succes operaţiunea “Biserica din Străinătate”. Iar fosta Direcţie a Noua se numeşte acum Serviciul Federal de Pază. Ea îl păzeşte pe Putin, un şir de demnitari şi pe Patriarhul întregii Rusii…

“Şi ce este rău în asta?, mă vor contrazice unii, preşedintele are grijă de viaţa lui Aleksii al Doilea…”. Nu, paza prezidenţială are o cu totul altă destinaţie! Ea funcţionează după un alt principiu – gradul de acces al persoanei păzite la documentele de stat. Cu cât mai multe ştie, cu atât este mai mare probabilitatea ca el să fie răpit şi să se scoată din el toate secretele prin intermediul torturii sau a preparatelor psihotrope.

Dar nu viaţa persoanei păzite, ci secretele, pe care le ştie, aceasta este subiectul grijii reale a pazei prezidenţiale. Iar viaţa? Aceeaşi pază poate să-i ia viaţa.

Atunci când un demnitar cade în dizgraţie, arestarea sa este încredinţată pazei. Cât de greu este, probabil, să simţi că mâinile, care, cu un minut în urmă te susţineau cu grijă, te apucă în mod trădător din spate şi te îndeasă într-o maşină.

Creatorul navelor spaţiale sovietice, academicianul Serghei Korolev, a petrecut mulţi ani în lagărele staliniste. Devenind din nou glorios, el recunoştea prietenilor că nicidecum nu poate să se obişnuiască cu paza sa. “Întinzându-mă să dorm, aştept când ei vor pătrunde în dormitor şi vor striga: “Adună-ţi lucrurile, javră!”. Toate acestea el le-a trăit odată.

Pentru pază principalul lucru este să nu admită scurgerea secretelor. Din acest motiv ea ascultă discuţiile persoanei păzite şi o urmăresc zi şi noapte. Deci, paza de la KGB nu este o fericire foarte mare!

Patriarhul Aleksii al Doilea este păzit la cel mai înalt nivel, de parcă ar fi şeful celui mai secret serviciu de informaţii. Pentru că ştie cel mai important lucru – secretele curţii de la Kremlin, deseori scârboase şi îngozitoare. Oricare dintre aceste secrete poate provoca un scandal internaţional.

De deservirea medicală a patriarhului se ocupă Kremlinul. Aleksii al Doilea se tratează la spitalul Kremlinului, împreună cu cei mai înalţi demnitari. Şi într-adevăr acolo eşti tratat în mod excelent. Există o singură problemă: tratarea pacienţilor cu funcţii înalte nu este unica sarcină a medicilor din spitalul Kremlinului. Mai există una: lichidarea lor la ordinul venit de sus.

Această parte a vieţii spitalului este o taină de nepătruns. Doar Dumnezeu ştie câţi miniştri şi secretari de partid şi-au terminat existenţa pământeană în mâinile experimentate ale medicilor de la spitalul Kremlinului! Se ştie doar despre Frunze, ministrul aparării lui Stalin. La ordinul lui Stalin i-au făcut o operaţie care nu era necesară.

Acolo au fost lichidaţi şi reprezentanţi ai clerului. Doar conducerea Patriarhiei Moscovei ţinea de spitalul Kremlinului, încă din timpurile lui Stalin. Nu este clar ce valoare avea viaţa ierarhilor pentru autorităţile comuniste, care în mod deschis şi-au pus ca scop anihilarea religiei şi a bisericii.

Episcopul Grigorii (Grabbe) scrie în cartea sa “Biserica Rusă în faţa stăpânirii răului”: “Sfântul Sinod i-a excomunicat şi i-a anatemizat pe toţi “foştii ortodocşi”, care în mod deschis au blestemat numele Domnului. Apoi, la începutul anului 1963, Patriarhul Aleksii a ţinut un discurs la şedinţa Congresului Unional de la Kremlin, în care el dat de înţeles destul de clar că Biserica este persecutată de guvern.

Pentru aceste două acţiuni mitropolitul Krutiţky Nikolai (Yaruşevici) a plătit cu viaţa. A fost prima victimă a persecuţiei hruşcioviste”.

Şi mitropolitului Nikolai i-au venit de hac în spitalul Kremlinului, provocându-i un atac cardiac.

Oare Aleksii al Doilea, în mod evident cunoscând toate acestea, nu a găsit în el forţa necesară pentru a refuza serviciile spitalului de la Kremlin ? Reiese că nu a găsit. Şi, în general, oare el trebuia să folosească vreo pază? Nu este mai bine să te laşi în voia Domnului?

Şi dacă mitropolitului Lavr, în cazul în care va deveni patriarh, nu-i va fi pe plac că este păzit zi şi noapte de paza lui Putin ?

Dacă el va decide să folosească serviciile medicilor privaţi în loc să se culce supus pe masa de operaţii din spitalul Kremlinului?

Şi, ceea ce este important, dacă va refuza să-i îndemne pe ruşi să voteze pentru Putin, aşa cum a făcut recent Aleksii al Doilea?

Ce este de făcut cu mitropolitul Lavr, dacă el va argumenta că la noi Biserica este separată de stat?

În limbajul KGB-ului astfel de oameni se numesc « imposibil de controlat ». În schimb, mitropolitul Kirill, în mod contrar, este destul de controlabil. Şi din acest motiv este mai bine ca el să devină patriarh. Toate celelalte ţin de partea tehnică!

Capitolul “Ecumenismul şi serviciul de spionaj” din cartea “Biserica spionilor”, scrisă de fostul locotenent-colonel KGB Konstantin Preobrajensky

Preluat de la   Ziaristi Online

Ispita rusă sau Ambasadorul României, un fidel sub omoforul Patriarhiei Moscovei

octombrie 13, 2010 Lasă un comentariu

Îşi poate imagina cineva ca, să zicem, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a Mitropoliei Basarabiei din cuprinsul Patriarhiei Române? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Valeri Kuzmin, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru Mitropolitul şi Exarhul Petru Păduraru şi pentru Patriarhul Daniel Ciobotea de la Bucureşti? Întrebările sunt desigur retorice, pentru că nimeni şi niciodată nu va lua în serios o asemenea posibilitate. Există lucruri posibile şi există lucruri imposibile, excluse principial şi categoric.

Dată fiind simetria de percepţie pe care o au românii de la răsărit de Prut şi pentru a avea termenii de comparaţie în faţă, să reluăm întrebarea altfel. Îşi poate imagina cineva ca ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Chişinău şi familia sa să frecventeze o biserică a structurii locale de sub jurisdicţia Patriarhiei Ruse? Vi-l puteţi imagina pe Excelenţa Sa, Marius Lazurca, cu soţia şi copiii, închinându-se la icoane într-o biserică în care răsună ectenii de sănătate pentru mitropolitul „întregii Moldove” Vladimir Cantarean şi pentru Patriarhul Kiril Gundiaev de la Moscova? Aici întrebările nu mai sunt retorice, pentru că pornesc de la un caz ieşit din comun, când chiar şeful misiunii diplomatice române la Chişinău a luat în serios o asemenea posibilitate şi… a făcut-o realitate.

Aflăm acest lucru, cu oarecare întârziere, dintr-un interviu acordat de ambasadorul României la Chişinău revistei VIP-magazin. Interviul, apărut în numărul 77 din luna septembrie 2010, este intitulat simplu: „Ambasadorul român topit în peisajul basarabean”. Întrucât subiectul pe care, ca etnic român de confesiune ortodoxă şi cu dublă cetăţenie, moldo-română, încerc să-l abordez aici este unul delicat şi de sensibilitate, este potrivit să cităm puţin din materialul apărut în pretenţioasa revistă chişinăuiană.

Aşadar, aflăm că frecventarea parohiilor de obedienţă rusă este o tradiţie mai veche în familia domnului ambasador. Această tradiţie este continuată şi în spaţiul românesc. VIP-magazin face cunoscut opiniei publice: „Pentru Marius Lazurca, familia este conţinutul vieţii, măsura tuturor lucrurilor. Soţia Mirela, medic de profesie, a renunţat de ceva timp la carieră şi se ocupă de copii. Speră că atunci când soţul său îşi va încheia misiunea la Chişinău, vor vorbi liber rusa. Sunt din şcoală îndrăgostiţi de Tolstoi şi ar vrea să-l citească în original. De aici vin şi numele primilor copii – Vladimir şi Olga. Dar şi de la parohia pariziană unde a fost botezat Vladimir, frecventată de urmaşi ai aristocraţiei ruse din diasporă. Urmează Matei, Toma, Theodora şi Sebastian. Cât vor fi la Chişinău, şcolarii vor merge la „Prometeu”.

Duminica merg cu toţii la parohia „Sf. Dumitru”, la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodora. Le-a plăcut. Şi biserica, şi părintele Pavel. „Acolo merge lume foarte diferită, spune ambasadorul. Parohia asta e ca un portret în miniatură al societăţii moldoveneşti”…”

La întrebarea „Ce vă place la Chişinău?”, Excelenţa sa a răspuns simplu: „Oh, sunt foarte multe, e greu să fac o listă exhaustivă. Într-o ordine întâmplătoare, îmi plac: cocoşul matinal al vecinilor, kvasul vândut direct pe stradă, parohia „Sfântul Dumitru”, Asif Chaudry, Casa Herţa, laptele concentrat rusesc şi icrele de lostriţă, şoseaua de la Leuşeni la Chişinău, cafenelele cu reţea wi-fi la discreţie, AIE, consilierii străluciţi ai Premierului Filat (Nicu Popescu, Stela Mocanu, Daniel Diviriceanu), Niagara Orange Fitness, rutierele, Savatie Baştovoi, chipiul larg al poliţiştilor, româna Nataliei Morari, plăcinta cu brânză, cozile la spovedanie…”.

Jurnaliştii de la VIP-magazin au fost curioşi să afle şi alte lucruri din gura Excelenţei sale: „Nu e obositor sa fiţi în permanenţă diplomat? Mă refer la calitate, nu la meserie…” Şi pentru că nu doar plăcerea, ci şi talentul de diplomat, precum şi prudenţa îngemănată şi naturaleţea sunt la mijloc, ambasadorul Lazurca a răspuns astfel la această întrebare: „Se spune despre diplomaţie că e mai curând o artă, decât o meserie. Cred, prin urmare, că diplomaţia solicită tot atât talent, înzestrare nativă, cât cer pictura, muzica, baletul clasic. În alţi termeni, avem de-a face cu o ocupaţie pe care o poţi exercita cel mai bine dacă eşti tu însuţi, dacă eşti firesc, natural în cea mai mare parte a timpului. Am norocul de a fi diplomat fără efort, din simplul motiv că sunt destul de ceremonios şi de prudent din fire. Nu am, deci, prea multe merite.”

De ce ne-a atras atenţia acest interviu cu mărturisirile ambasadorului Lazurca? Pentru că nu e vorba de un cetăţean oarecare, ci de un oficial român aflat în misiune diplomatică. Şi pentru că ţara de acreditare este Republica Moldova, în care un diferend canonic româno-rus marchează profund peisajul în care Excelenţa sa „se topeşte”, ca să rămânem la expresia jurnaliştilor de la VIP-magazin. Orice alegere sau preferinţă canonică se pune în balanţă şi conturează adevărata personalitate şi devotamentul celui împricinat. Interviul ne-a atras atenţia şi pentru că reţinusem bine cuvintele atât de adevărate ale preşedintelui Traian Băsescu, pronunţate în faţa camerelor reunite ale Parlamentului României, la 14 aprilie 2009: „A rosti slujba în limba română şi a oficia într-o biserică aparţinând Mitropoliei Basarabiei a fost, adesea, un act de eroism, deşi libertatea religioasă trebuie respectată ca orice drept universal”. Am spus-o şi voi repeta cât va fi nevoie: Mitropolia Basarabiei reprezintă un adevărat test pentru clasa politică. Şi nu este vorba doar de clasa politică de la Chişinău.

Pentru cei care nu cunosc, trebuie să constatăm cu titlu de precizare că parohia „Sfântul Dumitru” din sectorul Botanica a municipiului Chişinău ţine canonic de mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” din cadrul Patriarhiei Moscovei. Parohul bisericii este preotul Pavel Borşevschi.

Parohia este un centru propagandistic important al mitropoliei de obedienţă moscovită, cu care este cofondatoare a publicaţiei „Curierul ortodox” (cu versiunea rusă „Pravoslavnâi vestnik”). Cota de participare la „Curierul ortodox SRL” este următoarea: mitropolia Chişinăului şi a „întregii Moldove” – 70%, parohia „Sf. Dumitru” – 30%. Redacţia acestui organ de presă este din 1995 şi până azi situată în casa parohială a bisericii „Sf. Dumitru”.

Ambasadorul Lazurca ar fi trebuit să cunoască şi faptul că preotul paroh Pavel Borşevschi a fost principalul actor al lucrării de smulgere a parohiei „Sf. Nicolae” din Chişinău (fosta catedrală provizorie a Mitropoliei Basarabiei între 1992 şi 1999) de sub oblăduirea Patriarhiei Române şi înregistrarea ei în subordinea Patriarhiei Moscovei. El a pus la cale şi a dirijat întreaga operaţiune împreună cu ministrul de atunci (şi de acum, din partea PLDM!) de Interne, generalul Victor Catan, un prigonitor pe faţă a Mitropoliei Basarabiei. Anul trecut am scris despre asta în FLUX şi am publicat şi documente doveditoare, pe care, la timpul respectiv, le reţinuse şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca probe concludente pentru tratamentul discriminatoriu şi destul de sălbatic aplicat Bisericii noastre.

Tot acest preot este mentorul unui grup disident de preoţi din raioanele Călăraşi şi Ungheni care, cu doi ani în urmă (vara lui 2008), au organizat o campanie de denigrare a Înaltpreasfinţitului Petru Păduraru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor.

Pentru mine, ca şi pentru multă altă lume, de la Chişinău şi Bucureşti, cu care am discutat zilele acestea, lucrurile sunt clare. Ambasadorul Lazurca şi familia sa, aflându-se fizic în cuprinsul Patriarhiei Române, şi-au făcut, cu de la sine putere, ieşirea de sub omoforul ei şi s-au adăpostit sufleteşte sub omoforul Bisericii Ortodoxe Ruse, pentru care nutresc o evidentă simpatie. Fascinaţia pentru tot ce este rusesc, de la limbă, literatură, antoponimie, până la laptele concentrat, icrele de lostriţă şi accentul Nataliei Morari, ne este chiar mărturisită! Nu reproşăm însă acest lucru. Luăm act de el şi mergem mai departe la aspectele geoconfesionale.

Faptul că un membru al corpului diplomatic român a intrat sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei din preajma Kremlinului, „topindu-se” în acel mediu pe care l-am numit întotdeauna „prizonierat canonic rus”, arată cât se poate de limpede o lipsă de solidaritate şi comuniune directă cu românii ortodocşi persecutaţi şi nedreptăţiţi în continuare de Biserica Rusă şi de guvernul AIE condus de Vladimir Filat, un alt fidel al Patriarhiei Moscovei. Ambasadorul Marius Lazurca este încântat de AIE şi de guvernul Filat, împănat cu tot felul se securişti mai vechi şi mai noi, uitând cu o suspectă uşurinţă că tocmai acest guvern se arată a fi complice făţiş al mitropoliei „întregii Moldove” împotriva Mitropoliei Basarabiei, căreia refuză să-i recunoască până şi unele drepturi acordate de guvernele anterioare, opunându-se restituirii arhivelor sale şi proprietăţilor spoliate de regimul sovietic de ocupaţie.

Ca român ortodox, nu doar topit aici, ci crescut din solul basarabean, nu-mi pot explica, deocamdată, de ce un ambasador al României în Republica Moldova îşi alege subordonarea canonică „la recomandarea „mamei Ala”, doamna care se ocupă de Sebastian şi Theodor”. Mă întreb legitim şi cu toată îndreptăţirea de ce Excelenţa sa nu este fidel al Mitropoliei Basarabiei, implicit al Patriarhiei Române? Este firesc să aşteptăm un răspuns. Mă mai întreb ce ar fi fost dacă dătătoarea de tonalitate „mama Ala” era de confesiune eterodoxă? Niciodată nu te pui cu gusturile omului, mai ales ale unui ambasador, dar o altă întrebare vine: de ce îi place oare Excelenţei sale Savatie Baştovoi, unul dintre denigratorii activi ai Mitropoliei Basarabiei şi ai Patriarhului Daniel? Sper să nu fi fost iarăşi o „recomandare a mamei Ala”, invocată delicat drept scuză pentru propria alegere canonică într-un spaţiu marcat de uzurparea rusească a drepturilor Bisericii româneşti. Văzând alegerea benevolă a reprezentantului oficial al Statului Român, trebuie să înţeleagă românul de rând de la răsărit de Prut că aflarea în comuniune directă – canonică şi euharistică – cu Patriarhia Moscovei în Republica Moldova este un lucru bun şi de urmat? Că Mitropolia Basarabiei şi Patriarhia Română nu mai contează în interfluviul pruto-nistrean, că pot fi tratate ca şi inexistente aici, de vreme ce până şi trimisul Bucureştiului evită o relaţie de comuniune directă cu ele, la ele acasă? A fost reactivarea Mitropoliei Basarabiei un act reparator de dreptate sau ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României nu pune preţ de două parale pe lucrarea noastră, a basarabenilor, şi a Sfântului, Marelui şi Îndreptătorului nostru Sinod din 1992 şi-şi ghemuieşte sufletul la sânul Bisericii moscovite? Ce crede despre asta Centrala, adică Ministerul Afacerilor Externe al României şi ce crede şeful Statului Român? Vor avea ei oare înţelepciunea, inspiraţia şi curajul să reacţioneze adecvat?

Bineînţeles că partea culturală, confesională, lingvistică şi tot ceea ce ţine de identitate şi suflet privesc domeniul privat. Aceasta este regula generală. Dar probabil nu vom greşi susţinând că ea nu li se aplică şi reprezentanţilor oficiali ai Statului Român peste hotare. Mai ales când acest „peste hotare” nu este şi „în străinătate”, ci în „spaţiul nostru cultural comun”. Bineînţeles că şi relaţiile dintre Bisericile Ortodoxă Română şi Rusă trebuie să reintre odată şi odată în normalitate. Doar că această normalitate, ca stare de împăcare şi de pace în Hristos, nu se poate sprijini decât pe dreptate şi adevăr. Nu cred însă că acest tip de soluţie ar fi posibil prin aruncarea diplomaţilor români în braţele foarte primitoare ale Patriarhiei din preajma Kremlinului şi ale neosteniţilor ei râvnitori din Republica Moldova. Şi am impresia că, oricât de subiectiv aş fi, nu spun un lucru greşit sau nedrept.

Am fost unul dintre oamenii care s-au bucurat sincer la aflarea veştii despre desemnarea lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador al României la Chişinău. Am insistat ca FLUXUL să-i facă o prezentare cât mai generoasă şi să-i publice unele dintre eseuri, ceea ce s-a şi întâmplat. Bucuria şi speranţa mea erau legate de faptul că acest ambasador tânăr venea dintr-o misiune la Vatican, că ar fi trebuit să fie pe deplin edificat nu doar în chestiuni de teologie, dar şi de geospiritualitate în general şi de geopolitică a Ortodoxiei în particular. Pe cât de mare au fost bucuria şi speranţa mea la început, pe atât de profundă este dezamăgirea de azi.

Am mai avut un sentiment asemănător în cazul antecesorului lui Marius Lazurca în funcţia de ambasador la Chişinău. Este pentru prima dată când trebuie totuşi să mărturisesc că Excelenţa sa Filip Teodorescu, pe care mi l-am făcut neprieten din cauza veşnicelor lui şicane la adresa Mitropoliei Basarabiei, a fost omul căruia i-am spus în faţă încă acum 3 ani, în ajunul zilei naţionale a României: „Excelenţă, voi fi primul om care se va bucura sincer la încheierea misiunii dumneavoastră la Chişinău. Aştept ziua asta, ca să pot vedea vreodată un ambasador care să iubească Mitropolia Basarabiei cu adevărat”. De ce? Ambasadorul Teodorescu nu ezita să afişeze un soi de dispreţ sincer faţă de Mitropolia Basarabiei, reproşându-i că are pretenţii prea mari, că se dedă ridicării unor „construcţii faraonice”, având în vedere singura Catedrală-mausoleu înălţată în cuprinsul Patriarhiei Române, la Cania, Cantemir, pe Prut, în memoria miilor de ostaşi români căzuţi cu moarte de erou în 1941. I-am spus atunci, cu multă strângere de inimă, ambasadorului Teodorescu: „Excelenţă, nu biserica-mausoleu de la Cania este mare, ci sufletul dumneavoastră este mic”.

De ce oare sufletul ambasadorilor pe care Bucureştiul îi trimite la Chişinău nu poate cuprinde Mitropolia Basarabiei, în care să se topească frumos şi româneşte, chiar dacă în aceste suflete poate încăpea, iată, o întreagă Patriarhie a Moscovei, sora nedreaptă şi prigonitoarea noastră? De ce?

Vlad CUBREACOV
FLUX, 13 octombrie 2010