Arhiva

Posts Tagged ‘Patriarhul Teoctist’

De ce nu pot să-mi iau rămas bun de la regretatul regizor și jurnalist Viorel Mardare în biserica lui Ciuntu

martie 10, 2019 Lasă un comentariu
Am aflat cu multă durere în suflet de plecarea din această viață a cunoscutului și mult prea tânărului regizor și jurnalist Viorel Mardare, care a pierdut lupta cu boala crâncenă de care suferea.
 
Dar și mai îndurerat mă simt în această zi de duminică, 10 martie 2019, când sunt anunțat de presă să vin să-mi iau rămas bun de la regretatul om de cultură din Basarabia la „Biserica Teodora de la Sihla” din centrul Chișinăului.
 
„Prietenii și cei care l-au cunoscut pe regretatul regizor și jurnalist Viorel Mardare sunt așteptați astăzi, începând cu ora 17.30, la Biserica Teodora de la Sihla…”, scriu agențiile de știri.
 
La noi, la români, trupul celui trecut la Domnul stă, înainte de înmormântare, în biserică pentru a i se face priveghiul creștinesc, o împreună-petrecere sau priveghere a rudelor, prietenilor și cunoscuților adormitului, care are menirea de a-l conduce pe acesta prin rugăciune pe drumul său spre veșnicie.
 
Dar priveghiul creștinesc, la noi, la românii ortodocși, poate avea loc doar într-o biserică ortodoxă canonică, nicidecum în una necanonică sau fals ortodoxă și fals românească, așa cum este biserica preotului Ioan Ciuntu!
 
Celor neinformați, le amintesc următorul lucru:
 
Biserica lui I. Ciuntu din centrul Chișinăului nu face parte din Mitropolia Basarabiei, deci nu este românească!
 
Aceasta a fost înregistrată la Ministerul Justiției al Republicii Moldova la 17 Ianuarie 2014 cu denumirea „cultul religios Mitropolia Chişinăului şi a Moldovei de Răsărit”. Potrivit presei de atunci, „numele lui Ioan Ciuntu nu apare în nici unul din documentele juridice legalizate, însă printre „fondatorii pioşi”figurează Elvira Ciuntu, nevasta-preoteasă a parohului bisericii „Sf. Teodora de la Sihla“, și fiica sa, Ina Ciuntu. Acest demers bizar, suspect nu miroase deloc a smirnă şi tămâie, ci mai curând a… altceva, chiar și a unui atac de tip raider asupra Bisericii Ortodoxe”.
 
Conform actelor legalizate, sediul acestui „nou cult” se află într-un… apartament, care i-ar aparţine unui anume Gheorghe Vasiliu, care ar fi fost ales drept „preşedinte” al acestei „Mitropolii”.
 
Potrivit Mitropoliei Basarabiei, „unul din scopurile apariţiei acestui nou „cult” este subminarea activităţii Mitropoliei Basarabiei şi denigrarea Întâistătătorului ei”.
 
Anume din aceste considerente de mai bine de zece ani ierarhii Mitropoliei Basarabiei nu slujesc la biserica „Sfântul Teodor Tiron şi Sfânta Teodora de la Sihla”.
 
„Noul cult religios”, în spatele căruia se află preotul Ioan Ciuntu, are alte scopuri decât cele creștinești…
 
„Preotul Ioan Ciuntu şi-a format o mitropolie nerecunoscută de nimeni. Este, pur şi simplu, o organizaţie acceptată de Ministerul Justiţiei ca persoană juridică, care nu este susţinută de nici o Biserică nici din ţară, nici de peste hotare şi este o mişcare separatistă în sânul Bisericii Ortodoxe. Părintele Ioan s-a folosit mereu de numele Mitropoliei Basarabiei, şi-a făcut capital de imagine şi de resurse umane”, menționa, într-o declarație de presă, preotul Ioan Cosoi, vicarul administrativ al Mitropoliei Basarabiei.
 
Dar mai grav decât atât este altceva: este faptul că acest „nou cult” se află în afara „comuniunii dogmatice, canonice şi liturgice cu celelalte Biserici Ortodoxe” și are drept scop principal căpătuirea autorilor și stăpânilor lui din umbră, precum și amăgirea credincioșilor.
 
Iată ce spune în acest sens ieromonahul Petru Pruteanu, doctor în teologie ortodoxă: „Nu este menţionată jurisdicţia de care aparţine această Mitropolie, ceea ce înseamnă că se vrea o Mitropolie autocefală, dar nici acest lucru nu este stabilit şi nici principiul comuniunii dogmatice, canonice şi liturgice cu celelalte Biserici Ortodoxe. E o organizaţie religioasă fantomă, ruptă de Biserica Ortodoxă Universală, cu scopul de a face bani şi de a amăgi lumea“.
 
În afară de asta, fiul preotului Ioan Ciuntu, diaconul Adrian Ciuntu, a fost hirotonit în preot, la 10 iunie 2017, de către Mitropolitul Vladimir al Chişinăului şi al „întregii Moldove”, conducătorul structurii eclesiastice a Patriarhiei Moscovei din R. Moldova.
 
Potrivit Mitropoliei Basarabiei, „hirotonia diaconului Adrian Ciuntu, fiul părintelui Ioan Ciuntu, în preot, de către un ierarh al Bisericii Ruse reprezintă o încredinţare în plus pentru românimea din Basarabia că părintele Ioan Ciuntu, considerat ca fiind cleric al Mitropoliei Basarabiei, s-a aflat şi se află într-o altă jurisdicţie eclesiastică, decât cea pe care o anunţă Sfinţia Sa public”.
 
Această „jurisdicție ecleziastică” nu este alta decât cea, necanonică, a Bisericii Ruse, nedreptatea și silnicia căreia asupra Basarabiei și neamului românesc a fost denunțată cu demnitate și curaj de regretatul Patriarh Teoctist într-o scrisoare, transmisă în anul 1993, răposatului patriarh rus Alexei.
 
Iată care sunt considerentele de principiu din care nu voi merge în această noapte la biserica lui I. Ciuntu pentru a-mi lua rămas bun de la un om drag inimii mele.
 
Mă voi ruga pentru el încercând a-l ajuta, prin pomenire și priveghere, să treacă de Judecata cea înfricoșătoare spre fericirea cea veșnică.
 
Dumnezeu să-l odihnească în pace cu drepții!

INTERVIU CU PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU: Să avem conştiinţa Sfintei Biserici, a sfinţeniei noastre, în adevăr şi în iubire

august 10, 2011 Lasă un comentariu

Interviul de fata a fost realizat la sfarsitul lunii octombrie a anului 2001, fiind destinat unei reviste ce ,din pacate, nu i-a fost dat sa apara. lata ca, atunci cand ma asteptam mai putin, Pronia (Romani 11,33) a randuit publicarea, la implinirea a doi ani de la trecerea la Domnul a parintelui Galeriu.

Desi sunt departe de a fi o perla a prefectiunii, randurile de mai jos, pastreaza, cel putin pentru mine, amintirea parintelui, icoana chipului sau bland si sfatosenia graiului dulce moldovenesc, cu mireasma de busuioc de la icoana, imi sunt asadar foarte dragi, mai mult, le consider o amintire intima, si numai cu greu m-am lasat convins de bunii mei prieteni, redactorii “Baraganului Ortodox”, pentru a le da spre publicare.

Pentru a-i putea pune cateva intrebari, l-am smuls pe parintele Galeriu din mijlocul fiilor sai duhov­nicesti. Asteptasem mai mult de 2 ore, privindu-l ase­zat intr-un jet, ascultand rabdator si bland pasurile fiecaruia, apoi raspunzand masurat, picurand dul­ceata duhovniceasca in acele inimi necajite ce i se destainuiau.

Prima intrebare care mi-a venit in minte a fost “Cum de se face tuturor toate?”, insa tot eu mi-am raspuns, vazandu-i bunatatea chipului si blandetea privirii, ca dezlegarea acestei intrebari se afla in pu­terea Celui mai presus de noi. Asa ca mi-am inceput interviul astfel:

– Parinte Constantin Galeriu, primele studii teo­logice le-ati urmat incepand cu o varsta oarecum frageda – 12 ani. Cine a fost primul indrumator al sfintiei voastre pe aceasta cale?

– Duhul Sfant. Si parintii mei.

Citește mai mult…

Nepoata Patriarhului: Cuvânt de dor, la împlinirea a trei ani de la plecarea în bucuria Învierii Mântuitorului – O candelă a neuitării Părintelui nostru Patriarh Teoctist

“Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate.”

Îmi este din ce în ce mai greu să scriu despre părintele patriarh Teoctist, pentru că îmi este din ce în ce mai greu să cuprind în cuvinte faptele şi tainele unei vieţi. Autentic şi simplu. Pentru că, pe măsura trecerii timpului, în inima mea se cuprind mai adânc amintirile prezenţei sale vii în viaţa noastră şi se desprind mai clar orizonturile cunoaşterii, cu mult mai presus decât în timpul vieţuirii sale. Şi, ca orice mare eveniment petrecut, darurile înţelegerii înfloresc la mult timp după petrecerea sa, iar exprimarea devine din ce în ce mai adâncă.

Iată ce scriam pe un petic de hârtie, în 6 iunie 1998, după o întâlnire de familie cu părintele patriarh: “Simt că mi se umple inima de lacrimi şi mi se sfâşie sufletul când ne pregătim de plecare de la Preafericirea Sa, când părăsim căldura unei smerenii care ne bucură şi ne primeşte aşa cum suntem, cu încercările şi lipsurile noastre, cu atât de multă delicateţe şi iubire ascunsă…” Şi ce ce aş putea adăuga acum, după trei ani de la plecarea părintelui patriarh Teoctist, ca vibraţie a trăirii?

Primul gând ce îmi aprinde lumina amintirii părintelui patriarh, la acest ceas de pomenire, este al rezonanţei ultimelor sale cuvinte adresate mamei mele, la telefon, cu câteva zile înainte de plecarea sa la Domnul: “Să fiţi îngăduitori în toate.”

Mult timp m-am gândit la aceste ultime cuvinte, pentru a le desluşi adâncimea. Mult timp am lăsat să curgă pentru a putea scrie că poate ea, îngăduinţa, a fost una din cele mai neînţelese şi copleşitoare taine a vieţii părintelui patriarh. Doar ea, taina îngăduinţei, a putut străbate orizontala dreptăţii momentelor spre o cuprindere mai adâncă a lucrurilor şi semenilor care au căutat mereu răspunsuri. Acesta a fost ultimul dar pe care ni l-a aşternut în suflet unchiul nostru şi îl aşez acum şi aici, spre pururea rodirea sa în sufletele tuturor…

Îngăduinţa este o taină a sufletului care topeşte dreptatea momentului prin orizontul smereniei şi înţelepciunii…

Îmi aduc aminte ce destăinuia părintele patriarh, la puţin timp de la ziua sa aniversară, 2002: “Foarte greu este să ierţi. Dar a ierta înseamnă a-ţi jertfi persoana interioară, mândria, iar acesta este darul cel mai plăcut în faţa lui Dumnezeu… Eu nu am suferit niciodată despre ce s-a spus despre mine. Eu sufăr însă de sufletul credincioşilor care au suferit o viaţă întreagă, ca martori ai vieţii mele. Mă doare inima pentru durerea lor. Dar, din durere, în orice, se iveşte virtutea. Şi am văzut din copilăria mea că iertarea rodeşte bunătate. Trebuie o ofrandă din partea noastră… iar pentru iertare trebuie să postim, să facem bine… se cere astfel o restituire ca cea ce nu putem împlini să împlinească faptele noastre…”

Părintele patriarh a îngăduit mult şi a iubit mult. Mărturie sunt cuvintele pline de iubire adresate românilor de pretutindeni, de-a lungul slujirii sale. Şi îmi aduc aici aminte de cuvântul său rostit la Concertul de Înviere 1998 având aceeaşi rezonanţă a dorului de iubire, regăsită în ultima sa Pastorală adresată la Învierea Domnului din anul 2007:

“Slava unui popor este mărturisirea Sfintei Învieri… Prima Euharistie este Cina cea de Taină. “Am dorit mult să mănânc paştele acesta împreună cu voi. Cu dor am dorit să mănânc paştele acesta împreună cu voi.” Doar Sf Apostol Evanghelist Luca a reţinut acest detaliu, dar pentru noi, românii, atât de bogat. Iisus doreşte neîncetat să iubim… Să mănânce Paştele cu noi. Căci atunci era începutul Sfintei Euharistii, dar acum trecem de la moarte la viaţă, de la pământ la cer, din robia păcatului la viaţa cea veşnică, iar acestea aveau să se celebreze de 2.000 de ani. Parcă această sintagmă s-a sădit în sufletul românilor. Dar cuprinde în ea ce poate fi mai frumos în frumuseţea sufletului – iubire, ataşament, respect şi încă multe altele, ce se pot adăuga la nesfârşit. Să mâncăm paştele acesta împreună cu Mântuitorul Hristos la fiecare schit, mănăstire, parohie…”

Despre anii, viaţa şi slujirea creştină nu putem scrie noi, cei înscrişi în neamul părintelui patriarh Teoctist, căci cu greu harul poate străbate orizontala ramurilor de neam: iubirea întru rudenie nu poate avea în nici un chip desăvârşirea trăirii credinciosului simplu, neştiut, din biserică faţă de pastorul său, coborând-o astfel prin acele legături de sânge spre un posibil subiectivism. De aceea las cuvintele lui Vasile Tărâţeanu (Cernăuţi) să aprindă candela amintirii părintelui patriarh Teoctist spre pomenirea sa din neam în neam:

“Cu întreaga sa făptură plină de înaltă demnitate arhierească şi jertfelnicie monahală, cu mersu-i apostolic printre mii şi mii de credincioşi ce aşteptau cuvântul lui, smerit şi cuvios, de înţeleaptă povăţuire, cu faţa-i iradiind lumină precum feţele sfinţilor din străvechile noastre altare, cu vocea-i blândă şi molcomă, învăluită în smirna dragostei de aproapele, după cum ne învaţă Sfânta Scriptură, cu sufletu-i generos, larg deschis către durerile şi necazurile milioanelor de români împrăştiaţi de soartă prin întreaga lume, cu zâmbetu-i încărcat de bunăvoinţă ce-i înflorea în colţul gurii uneori când ne aflăm în preajma sa, Păstorul sufletelor noastre rătăcite pe drumurile întortocheate ale vieţii, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Întâistătătorul Bisericii noastre Ortodoxe Româneşti, a fost şi va rămâne în inimile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut şi l-am iubit, ca un adevărat părinte, graţie înaltelor calităţi duhovniceşti şi Harului cu care a fost investit de la naştere de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe care l-a slujit cu vrednicie apostolică multe decenii la rând.”

Ne plecăm genunchii la mormântul său şi păstrăm nestinsă candela neuitării sale, rugându-ne să ne regăsim, cu toţii, la petrecerea cea îngerească.

Steluţa Popescu Coban

Portal creat in memoriam Patriarhului romanilor – Teoctist.info

Fotografii din viata Patriarhului – George Roncea.blogspot.com

Adevarul despre moartea Patriarhului – Civic Media

Foto: Karina Knapek

Patriarhul Teoctist – Un portret din amintiri al celui supranumit “Nemuritorul” si “Marele Alb”, creionat de consilierii sai, preotii Bogdan Dedu si Bogdan Teleanu

La trei ani de la moartea Patriarhului reiau un material despre prezenta luminoasa a batrinului Parinte Teoctist, evocata de preotii Bogdan Dedu, in prezent secretar al IPS Teofan, si de Bogdan Teleanu de la Biserica Foisor din Capitala. Primul i-a fost consilier, al doilea l-a cunoscut din postura de angajat al Biroului de Presa al Patriarhiei.

TELEFONUL. Preotul Bogdan Dedu a fost consilier patriarhal in ultimele sase luni de viata ale Parintelui Teoctist, mai concret, sef de cabinet, desi el crede ca ar fi prea mult sa spuna astfel. Pe atunci era doar proaspat doctor in teologie si secretar de redactie la revista Studii Teologice. Avusese ocazia sa-l cunoasca personal pe patriarh, pentru ca la aparitia unui nou numar al publicatiei amintite avea datoria sa i-o prezinte. “In ianuarie 2007 m-am pomenit cu un telefon de la Patriarhie, la telefon era chiar Patriarhul Teoctist, care mi-a cerut sa merg pina la el!”, povesteste pr. Bogdan. “M-a invitat in cabinet si mi-a spus ca ar vrea  sa ma angajeze pe postul de consilier patriarhal. Sigur, pentru mine a fost o surpriza mare… L-am rugat sa-mi lase putin timp de gindire, pentru ca este o hotarire importanta, si peste vreo saptamina m-am dus din nou la el. “Preafericirea Voastra, primesc cu bucurie!”. “Atunci, si eu te imbratisez cu bucurie”, si chiar m-a imbratisat… Asa am devenit consilier patriarhal…”

SONERIA. Parintele Bogdan Dedu avea biroul chiar linga cel al patriarhului. “Stiam cind intra in cabinet, pentru ca avea o sonerie acolo si suna. Eu si colegul meu, parintele Iordache, mergeam la dumnealui si ii prezentam problemele zilei, discutam ce este de facut in ziua respectiva.” Fostul consilier patriarhal povesteste: “Patriarhul Teoctist era o prezenta luminoasa, dar, daca ma gindesc mai bine, cred ca era un om foarte generos. Daruia cu multa lejeritate, oricine venea la el – rare erau exceptiile – primea ceva: o carte cu dedicatie sau o iconita ori altceva… Am avut sansa de a sta la masa cu el de citeva ori. In vreme ce el minca foarte putin, pe ceilalti meseni ii imbia mereu sa mai ia. M-a uimit si marea lui grija fata de cei angajati la Patriarhie, fata de familiile lor. Daca aveai o problema, nici nu se punea in discutie sa nu te ajute, sa nu te lase sa rezolvi. Apoi a fost o surpriza pentru mine sa vad ca la ziua lui, din multele flori pe care le primea daruia angajatilor. La sfirsitul programului, toti plecau cu buchete pentru sotii. Stia sa pretuiasca familia colaboratorului sau. Chiar daca certa sau mustra vreodata, el facea asta parinteste. Mi s-a intimplat odata sa uit sa ii prezint o lucrare la timp. Ma gindeam ca pot s-o fac fara sa-i atrag atentia ca era mai veche, dar m-am gindit ca este firesc sa ii spun. “Preafericirea Voastra, uitati lucrarea aceasta, dar sa stiti ca am uitat de ea, a aparut mai de mult”. Nu m-a certat, mi-a spus doar sa am grija sa fac lucrurile la timp.”

SURPRIZE. Aflam ca Patriarhului Teoctist ii placeau surprizele. Mai bine zis, ii placea sa faca surprize placute. “Inainte de Pasti, cind noi pregateam pentru expediere plicurile cu pastoralele lui tiparite, venea si verifica daca exista cutare sau cutare nume acolo. La un moment dat vede plicul catre o ruda de-a lui mai saraca din satul natal. Scoate o suta de lei noi si o introduce inauntru. Pe urma in alt plic, pentru o ruda si mai saraca, il vad ca pune doua sute de lei noi, pune una in pastorala si una in afara ei. Eu, crezind ca a gresit, am vrut sa il ajut sa le puna la un loc, dar el mi-a zis: “Nu, lasa asa, ca intii descopera una si se bucura, apoi, cind o descopera si pe cealalta, se bucura si mai mult”.”

Parintele Dedu isi aminteste ca ii placea foarte mult sa stea linga el cind acesta lucra. Intra in cabinet si nu indraznea sa il deranjeze. “Stateam in spatele lui in tacere, il vedeam aplecat acolo, ma bucura mult sa stau linga el. Inspira o anume pace prezenta lui si n-as fi plecat de linga el. Uneori, si n-am fost singurul care a constatat aceasta, aveam impresia ca iti citeste gindurile, parca stia ce gindesti.” Parintele Bogdan Dedu se simte privilegiat ca a avut un astfel de sef de la care a invatat multe si si-ar fi dorit ca el sa mai fie inca in viata, pentru a-i fi in preajma.

IN MULTIME. Un alt om care il vedea des pe patriarhul care ne-a parasit vara trecuta este preotul Teleanu. Prin natura postului sau de la Biroul de Presa al Patriarhiei il vedea in ultima perioada aproape zilnic. Uitindu-se in urma, preotul Bogdan Teleanu spune ca abia acum isi da seama ca, in ultimele luni de viata, patriarhul suferea fizic. “Muncea, desi suferea in tacere in ultima perioada, dar respecta acelasi program pe care si l-a impus de-a lungul anilor. Cred ca stringea din dinti si incerca sa duca la capat ceea ce si-a propus.” Daca ar fi sa il defineasca in putine cuvinte, l-ar numi “patriarhul unitatii si continuitatii”.

Inaltul ierarh avea un respect deosebit pentru familie, iar preotul Bogdan Teleanu avea sa constate acest adevar: “Cind mi-am sustinut doctoratul a venit si mama la Bucuresti. Si, aflind parintele Patriarh ca este prezenta mama mea alaturi, in Biroul de Presa, ne-a invitat la el pe amindoi. I-a acordat mamei mele, o persoana modesta, venita de la tara, aceeasi consideratie pe care o acorda diplomatilor sau ambasadorilor. Lucrul acesta m-a uimit si m-a marcat profund”.

Pentru ca l-a cunoscut si prin prisma relatiei pe care o avea cu presa, preotul Teleanu a vazut in parintele Teoctist “un patriarh care traia in mijlocul multimii. Ii sfatuia si pe ierarhii tineri sa nu treaca repede printre oameni, ci sa stea de vorba cu ei, sa le stringa miinile, sa le simta pulsul. Nu fugea de presa, dar putini oameni de presa au reusit sa dialogheze cu el asa cum si-ar fi dorit”. Crede ca Patriarhul Teoctist a fost un om “deasupra timpului sau”.

Ceea ce i se pare azi uimitor este ca parintele Teoctist a stiut sa fie si apropiat si distant in acelasi timp. “Fiecare credea ca este omul patriarhului, dar de fapt nu era nici unul”, spune preotul Bogdan Teleanu. Inca nu s-a obisnuit cu lipsa batrinului imbracat in straie albe: “De cite ori ii vad chipul in cite un tablou prin resedinta patriarhala vars o lacrima pentru el… Pentru mine inca e prezent. Ori el e prezent, ori eu am ramas in trecut, nu-mi dau seama…”.

Daniela Sontica / CrestinOrtodox.ro

www.roncea.ro