Arhiva

Posts Tagged ‘PCUS’

Frontul „kaghebiștilor”

Fostul meu coleg de la Frontul Popular din Moldova, Mihai Roșcovan, nu poate rămâne indiferent față de mărturisirile mele legate de o anumită dispută iscată între doi foști miniștri din Guvernul Druc – Constantin Tampiza și Ion Costaș.
Așa este, Mihai, în ajunul oricăror alegeri mai toată lumea este cuprinsă de un spirit mobilizator, chiar dacă în toată treaba asta s-ar ascunde, câteodată, și interese obscure, mai ales în clipa în care, în această campanie de mobilizare, în vremurile de când există internetul și Facebook-ul, este inclusă, la comandă, și armata de troli ai unei sau ai altei grupări interesate!
Cât privește dl Constantin Tampiza și mulți alții ca el, care ar fi lucrat pentru o companie rusească sau alta sau care ar fi fost membri ai PCUS și ar fi activat în organele acestuia, ar trebui să observăm câteva lucruri:
Procesul mult așteptat de readucere a teritoriilor românești înstrăinate la sânul României ne va cuprinde pe toți cei născuți în aceste teritorii – fie că am fost sau nu membri ai PCUS, fie că, după dezmembrarea imperiului, am fi lucrat sau nu pentru firmele rusești apărute după dezmembrare!
Ne vom uni cu Țara toți – și cei care au fost comuniști și cei care nu au fost comuniști, și securiștii și nesecuriștii, și pro-românii și anti-românii, și ocupanții chiar vor rămâne să se unească și ei cu Țara noastră România având cetățenia Republicii Moldova!
Nu cred că un fost membru al PCUS, inclusiv cel care a activat în Comitetul Central sau în alte organe comuniste, nu are dreptul să mobilizeze lumea în vederea constituirii unei forțe consolidate a basarabenilor care-și doresc reunirea cu Țara!
Adu-ți aminte, Mihai, cât de puternic era Frontul Popular după ce miile de foști comuniști își depuneau, public, carnetele de membru al PCUS în chiar sala Congresului II al FPM din 29-30 iunie 1990!
Numește-mi un ministru din fostul Guvern Druc care nu ar fi fost membru al PCUS!
Numește-mi pe unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai noștri care nu ar fi fost membri ai PCUS – Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Liviu Damian etc., etc., dar care au fost cei mai viguroși promotori ai valorilor noastre naționale!
În calitatea mea de redactor-șef al publicației noastre ȚARA, numit în această funcție inclusiv cu votul tău, Mihai, la Congresul II al Frontului, îi voi ține minte pe toți cei care mi-au întins o mână de ajutor pentru a asigura apariția publicației noastre de suflet (Congresul și organele de conducere ale Frontului nu au decis niciodată din ce mijloace urma să apară ȚARA, din păcate! Și nici nu mi-au acordat vreodată bani pentru asta! Numai eu știu cum găseam banii necesari pentru ca să scot la timp ȚARA!)!
Trebuie să-ți mărturisesc acum, peste ani, că cei care m-au ajutat în acest sens nu au fost președintele Frontului de atunci, I. Hadârcă, sau cel care se zbătea să-i ia locul, I. Roșca!
Cei care m-au sprijinit atunci absolut dezinteresat au fost oameni ca Constantin Tampiza sau ca Constantin Iavorschi, să zicem, iertată să-mi fie cacofonia, și el membru în Guvernul Druc (Constantin Iavorschi care m-a ajutat să procur chiar și primul mijloc de transport pentru redacție și care nu uita, stabilit fiind la București deja, după demiterea Guvernului Druc, să mă invite pentru a-mi înmâna „niște bani” pentru ȚARA, bani pe care Roșca, după ce îi raportam, ca șef ce era, de unde-i am, insista să-i scot din contul redacției pentru a-i da lui cu împrumut, împrumut pe care nu l-a mai întors niciodată!).
De aceea, zic, este creștinește să nu judecăm pe nimeni atunci când aceștia vor să-și pună osul, în condițiile vitrege de azi, la relansarea Frontului sau a unei largi Mișcări a Basarabenilor (fie ei foști comuniști sau necomuniști, „kaghebiști” sau nekaghebiști), Mișcare menită să lucreze pentru reunificarea teritoriilor românești înstrăinate!
Nu Tampiza, și nici Iavorschi, și nici alții dintre miniștrii de bună-credință din Guvernul Druc lucrează azi pentru Rusia lui Putin!
Pentru Rusia lucrează azi I. Roșca și „jurnaliștii lui de la SPUTNIK”, rețea propagandistică a Kremlinului menită să asigure „înaintarea Rusiei”, cum spunea Eminescu, adică expansiunea rusească asupra Republicii Moldova și asupra întregii Românii.
Pentru Rusia lucrează, conștient sau inconștient, cei care au făcut concubinajul politic cu Kozak și Dodon, sculele lui Putin cu misiunea de a ține sub control Republica Moldova prin realizarea planului rusesc de federalizare și de legalizare cu orice preț a prezenței trupelor rusești în stânga Nistrului, precum și de zădărnicire pe toate căile a procesului firesc de afirmare a identității noastre românești!
Pentru Rusia lucrează toate natașele, lorenele, teveopturile, proteveurile marxiste, neomarxiste, progresiste, lucinschiste, platoniste sau renatousatiste!
Pentru Rusia lucrează Procurorul general al Republicii Moldova, Alexandr Stoianoglo, care a reușit în câteva luni de zile de când este în funcție să blocheze toate dosarele deschise împotriva lui Dodon și să-l elibereze din închisoare pe una dintre cele mai perfide unelte rusești, Platon!
Pentru Rusia lucrează Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova și celelalte instituții strategice ale statului ajunse pe mâna Rusiei după concubinajul Maiei Sandu și al lui Andrei Năstase cu Kozak și Dodon!
Pentru Rusia lucrează toți cei care mențin cu bună știință fragmentat și dezunit segmentul românesc din stânga Prutului!
Pentru Rusia lucrează toți cei care își neagă apartenența la marea și viguroasa noastră națiune română!

Încă un denunț: al lui V. Saharneanu!

aprilie 25, 2018 Lasă un comentariu

Mai sare unul la beregata lui V. Munteanu după ce acesta a propus ieri ca primăria Chișinău să devină acționar majoritar al Aeroportului Internațional Chișinău.

Este vorba de V.  Saharneanu, consilier al lui I. Hadârcă în Parlamentul de la București, care publică pe blogul său un denunț împotriva liberalilor de la Chișinău, preluat de portalul deschide.md, finanțat din banii statului român.

Cum naiba se face că toate cârtițele și fosilele sistemului nomenklaturist construit de regimul bolșevic de ocupație dincoace de Prut, cu diplome ale școlilor superioare ale fostului Partid Comunist al Uniunii Sovietice, ajung azi  în grația și pâinea statului român?

Faptul relatat aici confirmă fără putință de tăgadă  axioma că toți exponenții fostei nomenklaturi sovietice cu școală superioară a PCUS, nimeriți, din întâmplare, printre membrii partidelor de orientare românească din R. Moldova, scriu denunțuri mincinoase împotriva acestor organizații și a membrilor lor după ce ies cu scandal din ele.

Mai rău decât atât:

Tot aceștia lucrează în aceste clipe, deschis sau camuflat, în favoarea grupării mafiote de sorginte rusească aflată la guvernare în R. Moldova  și, implicit, în favoarea candidatului acestei grupări pentru alegerile primarului general al Chișinăului.

TIMPUL ŢUCĂLARILOR

iunie 28, 2011 Un comentariu

Fără îndoială, mardeala bandiţilor, adică războiul dintre păpuşari şi gangsteri, pe mâinile cărora a  ajuns ţara asta după lovitura de stat din 7 aprilie 2009, a atins cote înspăimântătoare. Anticomunismul lor răsunător, de paradă, pictat cu ostentaţie  pe feţele  de lumpen ale devastatorilor celor două edificii ale statului din centrul Chişinăului, dar şi pe lozincile colorate cu care şi-au înfăşurat până acum muşchii, se risipeşte de-a binelea. În ochii alegătorilor amăgiţi rămân dezgolite chipul şi făpturile  unor briganzi ordinari care se păruiesc până la sânge din cauza că nu pot să împărţească lucrurile tâlhărite. Peisajul este unul dezgustător!

Dar şi mai dezgustătoare în această chelfăneală pe viaţă şi pe moarte sunt balele   care curg şiroaie din gura slobodă a ţucălarilor. În aceste zile ei sunt de servici pe baricadă, fie că-i post TV sau radio, fie că-i gazetă, portal de ştiri sau funcţie de purtător de cuvânt  plătită din banii publici. În aceste zile ei se execută fără crâcnire şi fără scrupule. Sunt zeloşi din cale afară, mai atenţi ca niciodată la tot ce zice,  ce face sau ar trebui să facă stăpânul lor, adică păpuşarul sau gangsterul. Lupta este una sfântă, deaceea ei şi-au răsuflecat arătos mânecile, şi-au ascuţit peniţa, au devenit mai operativi, reacţionează prompt la tot ce se face şi se spune despre stăpânul lor. Când asupra păpuşarului sunt îndreptate rafalele gangsterului, ţucălarii celui dintâi  sunt răi de gură, arţăgoşi, umflaţi în pene, mai pe scurt, gata să-şi dea viaţa pentru păpuşar. Şi tot aşa, când obuzele păpuşarului curg ameninţător asupra gangsterului, ţucălarii acestuia îşi deschid larg piepturile ca să-şi apere stăpânul.

Nu poţi spune că ţucălarul ar fi în stare să rămână profund ataşat unei doctrine politice atunci când îl serveşte orbeşte pe stăpânul său aflat la putere şi care, după cum e moda acum,  are o anumită culoare politică. Ţucălarul nu are culoare politică şi nu respectă vreo deontologie, în cazul nostru ar fi vorba de cea a ziaristului. Doctrina ţucălarului este una: slugărnicia! Azi el poate duce ţucalul unuia care a venit sau este gata să vină la putere, mâine îl va lepăda pe acesta şi va duce ţucalul altuia, mai vânjos şi cu bani mai mulţi. Acum doi ani ţucălarul de la o gazetă turna macaroane pe urechile cititorilor justificându-şi fariseic ataşamentul faţă de gangster. Era verde-verde în tot ce dădea din peniţa lui de editorialist. Astăzi, însă, avertizându-şi cititorii asupra „capcanelor” pe care le-ar pregăti gangsterul ziariştilor, ia apărarea păpuşarului şi explică tăios, de pe poziţiile acestuia, de ce gangsterul nu mai poate deveni prezident.

În 1994, după ce lucrasem timp de 11 ani crainic al postului de radio Chişinău, calitate obţinută în 1983 printr-un concurs riguros, şefii de la Teleradiodifuziune, păstraţi în funcţii de regimul agrarian de atunci, m-au dat afară de la radio din cauza că în sâmbăta de 30 aprilie din acel an îndrăznisem să bag în buletinul  informativ de la ora 19.00 şi să transmit pe post o ştire despre atitudinea exprimată de Frontul Popular din Moldova faţă de o întâlnire secretă a şefului statului de atunci cu criminalul separatist de la Tiraspol în restaurantul „Foişor” situat pe malul stâng al Nistrului.  După lovitura de stat din 7 aprilie 2009, unul dintre cei doi şefi de atunci este reinstalat în funcţie de către AIE. Ţucălarul, cu diplomă a scolii superioare de partid de la Rostov pe Don, cu o experienţă bogată de cenzor acumulată în timpul regimului sovietic, a avut prioritate atunci, sub regimul de ocupaţie, în 1994, sub regimul agrarienilor, şi, evident, acum, sub regimul AIE. Desigur, faptul în sine fusese doar un pretext care era căutat de mai mult timp. Motivul adevărat însă al demiterii mele era altul: din 1988 eram angajat plenar în Mişcarea de Eliberare Naţională care se numea Frontul Popular din Moldova, reuşind să fondez şi o celulă a acesteia în cadrul Teleradiodifuziunii, iar din 1990 mai deţineam şi funcţia de redactor-şef al ziarului „Ţara”, publicaţie care a înfierat comunismul şi regimul de ocupaţie şi a promovat consecvent românismul! Calitatea de promotor al românismului nu putea fi compatibilă cu cea de crainic al postului naţional de radio, adică al statului, stat care renunţase de curând la Imnul „Deşteaptă-te, române!”.

Aşa se face că foarte mulţi dintre ţucălarii păpuşarilor şi gangsterilor veniţi la putere în Republica Moldova după lovitura de stat din 7 aprilie 2009 sunt absolvenţi ai scolilor superioare de partid din timpul URSS de la Rostov pe Don, Leningrad, Minsk sau Kiev. Nu este secret că aceştia erau trecuţi riguros prin toate filtrele regimului sovietic şi în primul rând prin cel al KGB-ului! Unii dintre ei au deţinut funcţii foarte importante, decidente, în cadrul puterii sovietice, au fost şefi ai Teleradiodifuziunii de stat, şefi de redacţii ale Teleradiodifuziunii, mai ales ale celor mai importante redacţii, cele de ştiri!  (În primăvara lui 1988, odată cu istoricele acţiuni de protest pentru limba română şi revenirea ei la grafia latină, organizate de Frontul Popular, lua amploare pe tot teritoriul RSSM de atunci şi campania de colectare a semnăturilor cetăţenilor în acest sens. Sute de mii de cetăţeni şi-au pus semnăturile atunci pe  petiţii adresate puterii comuniste de la Chişinău. Deţin până acum lista cu 444 de semnături ale colaboratorilor de la Teleradiodifuziune pe care am colectat-o împreună cu un grup de foşti colegi. Niciunul dintre conducătorii Teleradiodifuziunii şi niciunul dintre redactorii-şefi ai redacţiilor principale ale Teleradiodifuziunii nu a semnat petiţia pentru limba română şi trecerea ei la grafia latină. Singurul şef de atunci care a avut curajul să semneze a fost un redactor-şef adjunct al redacţiei muzicale radio. Şi atât! Evident, nici nu putea fi vorba de participarea lor la  protestele stradale , aşa cum făceau zecile de mii de basarabeni simpli veniţi în fiecare duminică la Chişinău, cu Tricolorul în mâini, din toate zonele republicii.). Au fost redactori şefi ai organelor de presă ale partidului comunist. Toţi până la unul au fost membri ai PCUS. Culmea ironiei, astăzi ăştia se erijează în postura de mari anticomunişti, ocupă deja funcţii de conducere  în cadrul instituţiilor private de radio sau TV, mai ales cele declarate cu ostentaţie proromâneşti, sau au ajuns să se afle în fruntea redacţiilor locale ale unor posturi occidentale.

Este adevărat, de curând toţi aceştia au nimerit într-o situaţie penibilă: sunt nevoiţi a se afla în două tabere beligerante – în cea de ţucălari ai păpuşarului şi în cea de ţucălari ai gangsterului! Cei ai păpuşarului nu mai pot să dezvăluie capcanele gangsterului, iar cei ai gangsterului, preocupaţi îndelung de „sexul îngerilor”, nu mai sunt în stare să descurce schemele păpuşarului.

 Sărmană ţară, pe ce mâini ai ajuns!

Ştefan Secăreanu

29 iunie 2011

Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu

februarie 20, 2011 4 comentarii

 

nicolae ceausescu hands up 300x201 Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu Presa rusă publică, în premieră, mărturiile unui ofiţer al serviciilor ruse care a participat la operaţiunea comună a CIA, KGB, GRU şi serviciile maghiare de înlăturare a dictatorului român.

În Budapesta, la direcţia de informaţii a trupelor sudice, Roman era cel mai tânăr ofiţer. Un locotenent major în poziţia de maior, nu e de glumă! „Ce carierist”, cârteau căpitanii bătrâni. Cu toate astea, nici ei nu putea nega faptul că nimeni nu cunoştea atât de bine limbile străine precum acest tânăr.

Roman vorbea foarte bine germana şi franceza, iar maghiara şi româna, ca şi rusa, de altfel, îi erau limbi materne. S-a născut şi a crescut în Transcarpatia, în oraşul Muncaci, iată de ce nici nu ştia cât sânge maghiar sau românesc îi curge prin vine. La petreceri, prietenii îl întrebau: ce naţionalitate are? Citându-l cu ironie pe Bismarck, locotenentul major spunea că „românii nu sunt o naţionalitate, ci o profesie”.

În acea perioadă, în  România, spre deosebire de Ungaria, nu existau trupe sovietice. Din această cauză un ofiţer al spionajului militar cu greu îşi putea exercita sarcina de monitorizare a programului nuclear românesc. Cele mai utile rămân vizitele în Transilvania şi întrevederile cu maghiarii români. La Timişoara, serviciile secrete sovietice dispuneau de o reţea largă de agenţi secreţi.

Citește mai mult…

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

iunie 4, 2010 Un comentariu

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010