Arhiva

Posts Tagged ‘Perpessicius’

Mircea ELIADE: Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României

noiembrie 13, 2020 Lasă un comentariu
Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care am scris între 1925 şi 1940. Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un „ideal naţional” nu ne solicita imediat. Am fost cei dintîi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe Andre Gide la „Fundaţia Carol” în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe.
Îmi aduc întotdeauna aminte cu emoţie de o scrisoare a lui Radu Dragnea (pe care nu l-am cunoscut niciodată personal), trimisă prin 1927, când scriam la „Cuvântul” nenumărate articole despre „tânăra generaţie” şi publicasem deja un itinerar spiritual în douăsprezece foiletoane. Radu Dragnea ne saluta pe noi, „tinerii”, cam aşa: „Ferice de voi că vă puteţi dedica spiritualului, dar ferice şi de mine că am trăit să văd minunea asta în România noastră Mare … “. Avea dreptate: eram cei dintâi care culegeam roadele atâtor generaţii mai mult sau mai puţin sacrificate. Imperiile Habsburgilor şi al ţarilor se prăbuşiseră – şi, în acei cincisprezece ani care au precedat pactul Stalin-Hitler, noi am putut respira liniştiţi. Cred că am fost singurii români care s-au bucurat de un răgaz atât de lung.
Generaţia care se ridica prin 1940, deja tulburată de tensiunile politice care începuseră după 1934, a plecat în Rusia, şi cei care s-au mai întors s-au întors cu ruşii după ei. Culturaliceşte, a fost o generaţie pe de-a întregul sacrificată. Noi am cunoscut singurul miracol care a fost posibil în istoria politică: „neutralismul” sau, mai exact, dialogul liber între oameni de credinţe politice opuse. A f ost fenomenul „Criterionului”, unde, la „Fundaţia Carol” şi sub preşedinţia unui profesor universitar, discutau pe Lenin comunişti ca Belu Silber şi Lucreţiu Pătrăşcanu, legionari ca Mihail Polihroniade şi Alexandru Tell, burghezi ca Mircea Vulcănescu şi Mihail Sebastian – şi simpozionul acesta era posibil. Începând din 1934, dialogul a fost rupt. În acel an, tipăream Întoarcerea din rai .„Raiul” ţinuse exact trei ani: într-un fel sau altul, am avut toţi sentimentul că am fost izgoniţi dintr-un „paradis atemporal” şi zvârliţi brutal în Istorie. Ceea ce s-a şi întîmplat curând după aceea.
Am avut norocul să aparţin singurei generaţii „necondiţionate istoriceşte” şi am profitat cât am putut de acest noroc. Ceea ce Petru Comarnescu numea „experienţialismul” meu nu era decât traducerea într-un barbarism strident (aşa cum numai el avea talentul să inventeze) a nevoii mele lăuntrice de a cunoaşte cât mai mult şi cât mai repede. Mai ales asta: cât mai repede – pentru că presimţeam de mult că nu vom avea timp, că libertatea de care ne bucurăm e provizorie, iar siguranţa – iluzorie, că, foarte curând, Istoria ne va confisca din nou.
Cât ar părea de ciudat, mi-a fost teamă de cataclismul istoric încă din 1927. Am scris atunci în „Cuvântul” un patetic foileton: Anno Domini, care i-a impresionat, între alţii, pe Simion Mehedinţi şi Perpessicius. Evocam acolo spectrul războiului apropiat şi, adresându-mă (ca de obiceil) „generaţiei tinere”, spuneam că fiecare din noi trebuie să-şi repete în fiecare zi că va mai trăi numai un an şi să încerce să facă tot în acest ultim an de viaţă.
Încă din universitate, eram obsedat de timp şi de istorie. Mi se părea că dacă românul se arăta atât de indiferent faţă de timp este şi pentru motivul că niciodată n-a avut timp destul ca să facă ceva. Istoria îl îndrăgise într-atît, încât nu-l mai lăsa din braţe. Îl tot strîngea aşa, de vreo mie de ani, de nu mai apuca să respire. Noi, privilegiaţii, cunoşteam bucuria de a respira liber şi, cel puţin în ce mă priveşte, tremuram că o vom pierde într-o zi…
În afară de acest noroc – care a fost al generaţiei mele -, am mai avut alte nenumărate noroace, asupra cărora nu e locul să mă opresc aici. Dar aş vrea să notez numai atâta: bucurându-mă de foarte tânăr de ceea ce se numeşte „succes literar”, nu l-am mai dorit şi n-am făcut nimic ca să-l întreţin. Dimpotrivă, după primejdiosul succes al lui Maitrey, am publicat o seamă de cărţi dure (una din ele, ilizibilă: Lumina ce se stinge), ca să-mi descurajez admiratorii.
Şi încă ceva: plecând în 1940 din ţară, am avut prilejul să urmăresc, până în 1945, cam ce soartă post-mortem îl aşteaptă pe un scriitor, vedeam bunăoară, cum absenţa mea prelungită din publicistica literară bucureşteană sfârşeşte prin a mă împinge în umbră – şi asta mi-a fost cea mai bună lecţie: am înţeles de ce poate depinde actualitatea literară: depinde, în primul rând, de o prezenţă fizică. Ziarele şi revistele vorbesc mai ales de cei ce sunt acolo: când nu mai eşti, cel mult ţi se citesc cărţile, dar nu mai răzbeşti în „actualitate”. Or, tocmai situaţia aceasta din urmă îmi convenea: să fiu citit pentru meritele cărţilor, nu pentru actualitatea pe care le-o dădea prezenţa mea. De foarte mulţi ani mă consider un scriitor român postum, viu n-a rămas decât autorul cărţilor care apar în limbi străine.
Mircea ELIADE
Paris, 24 martie 1953

Mircea Eliade despre Eminescu

octombrie 7, 2014 Lasă un comentariu

După rezistenţele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei şi chinuitei lui vieţi, opera lui Mihai Eminescu s-a impus fulgerător, neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată socoteala exemplarelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar în mai puţin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediţii, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediţie critică a Fundaţiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, după ce-au cunoscut atâtea culmi şi atâtea onoruri, Poeziile lui Eminescu, cenzurate în ţară, apar aşa cum le vedeţi, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi fost poate mai puţin semnificativă, dacă n-ar fi luat şi el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

Ce înseamnă pentru noi toţi, poezia, literatura şi gândirea politică a lui Eminescu, o ştim, şi ar fi zadarnic s-o amintim încă o dată. Tot ce s-a creat după el, de la Nicolae Iorga şi Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu şi Lucian Blaga, poartă pecetea geniului sau măcar a limbii eminesciene. Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaineitate şi atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Eminescu. Îl iubim cu toţi pe Creangă, îl admirăm pe Haşdeu, învăţăm să scriem de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu şi anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să-l recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a relevat alte zări şi ne-a făcut să cunoaştem altfel de lacrimi.

El şi numai el, ne-a ajutat să înţelegem bătaia inimii. El ne-a luminat înţelesul şi bucuria nenorocului de a fi român.

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru şi cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele şi cerul românesc. El este, într-un anumit fel, întruparea însăşi a acestui cer şi a acestui pământ, cu toate frumuseţile, durerile şi nădejdile crescute din ele. Noi cei de aici, rupţi de pământ şi de neam, regăsim în tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munţilor noştri şi de la melancolia mării noastre, până la cerul nopţii româneşti şi teiul înflorit al copilăriei noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem ca într-un dulce somn, la noi acasă.

Întreg Universul nostru îl avem în aceste câteva zeci de pagini pe care o mână harnică le-a tipărit şi le împarte astăzi în cele patru colţuri ale lumii, peste tot unde ne-a împrăştiat pribegia. Păstraţi-le bine; este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.

Mircea Eliade

Paris, septembrie 1949

sursa: Istorii Regasite

via: historia.ro

Eminescu, simbolul central al românismului

octombrie 23, 2011 Lasă un comentariu

 

După mai bine de un veac de la moartea sa, Eminescu a devenit pentru noi, românii, simbolul central al românismului. Opera sa politică a fost confimată de toată istoria românilor de la 1889 încoace… România Mare, „De la Nistru pîn’ la Tisa“ s-a înfăptuit parcă după un scenariu eminescian, înfăptuire care pentru două decenii a arătat lumii un popor cu o miraculoasă forţă de creaţie. Două decenii, atît ne-a îngăduit istoria, nouă românilor, să vieţuim uniţi în graniţele noastre istorice.

În 1939 cînd se împlineau 50 de ani de la moartea lui Eminescu, România era în preajma unui cataclism istoric, un soi de robie babiloniană sau egipteană care nu avea să se încheie decît în decembrie 1989 cînd se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu şi românilor li se restituia, aproape în întregime şi opera eminesciană prin monumentala ediţie academică începută de Perpessicius. După aproape jumătate de veac de robie imperială, germano-maghiară şi sovietică, România de azi trăieşte cu claritate viziunile profetice eminesciene, duşmanii săi naturali din est şi din vest acţionează împotriva reîntregirii României, şi a afirma acest lucru mi se pare o chestiune de bun simţ. Vom reuşi oare noi, românii de azi, din ţară şi de pretutindeni să înfăptuim iară România Mare şi să împlinim astfel testamentul politic eminescian?

Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor ameninţat veşnic de „blestemul tracic“ al dezbinării. Partitură liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creşterea sau decadenţa: românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare… Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie.

Cezar Ivănescu, 1992



CÂT COSTĂ EMINESCU?

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu


În 1989, an declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu“, Uniunea Sovietică a emis o monedă omagială cu portretul lui Eminescu, având valoarea nominală de o rublă. Moneda e rară şi foarte puţin cunoscută în România. Rubla Eminescu a fost pusă în circulaţie în URSS pe 26 decembrie 1989 (în prima zi după execuţia lui Ceausescu). A fost bătută la monetăria din Leningrad – azi Sankt-Petersburg -, iar tirajul a fost de două milioane de monede, din care 200.000 de o calitate specială. Chipul lui Eminescu avea ca model imagologic fotografia acestuia din 1869. Este, desigur, o trimitere simbolică spre dimensiunea valoarii “de piaţă” a lui Eminescu, dar e regretabil că acest demers a fost făcut nu în România, ci în URSS.

Trecând de la simbolic la concret, este greu, aproape imposibil, pentru orice om sau instituţie, să facă o evaluare globală a tuturor “produselor” purtând marca Eminescu, de la publicarea primei sale poezii, în revista “Familia” a lui Iosif Vulcan (25.02.1866), până astăzi. Sunt 141 de ani de circulaţie neîntreruptă, în care numele său nu s-a estompat nici o clipă. Iar în toţi aceşti ani, au apărut zeci de mii de cărţi, ale multor mii de autori care s-au lăudat că l-au cunoscut pe Eminescu, au inventat amintiri cu el, l-au judecat, l-au adjudecat, l-au contestat.
Nu ne putem face, deci, o imagine în date şi cifre despre Eminescu, decât pornind de la un eşantion reprezentativ, ca să zicem aşa. Iar acest singur reper serios de evaluare a circulaţiei poetului naţional din secolul XIX până în secolul XXI este biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu. Este vorba de 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care s-au adăugat, până acum, încă 6.000 de unităţi biblioteconomice.

Citește mai mult…

Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO

iulie 3, 2010 Un comentariu
I. Sursa luminii.

Eminescu  descrie odaia sa în câteva poezii şi scrisori care, puse cap la cap, pot da o imagine a spaţiului ideal de lucru şi odihnă. Zicem spaţiu ideal, pentru că pare acelaşi, deşi adresele sunt diferite – şi chiar oraşele sunt diferite: Iaşi ori Bucureşti, poate chiar Viena pentru „Noaptea” (1871). Atmosfera este, însă, aceeaşi peste tot: un „înăuntru” nocturn. Odaia ca spaţiu pare a intra în atenţia poetului în  momentul când „Sătul de lucru caut noaptea patul”. Chiar dacă momentul în sine al ruperii de muncă este important, ne va interesa, mai întâi, ceva de dinaintea lui, şi anume lumina din odaie: de vreme ce-şi caută patul, înseamnă că cel muncit a stins-o. Ca în Scrisoarea I : „Când cu gene ostenite sara suflu-n luminare”.

Pentru versul acesta am îmbinat câteva tradiţii editoriale, şi, în căutarea obiectului propriu-zis, a sursei luminii, ele trebuie desluşite filologic. Prima tipărire a Scrisorii I, din Convorbiri literare, 1 februarie 1881, are termenul luminare, ca în manuscrise. Aşa se păstrează cuvântul în toate cele 11 ediţii ale lui Titu Maiorescu (1883-1911) şi în ediţia lui G.Bogdan-Duică (1924). I. Scurtu (1909) schimbă însă: lumânare şi după el păstrează G.Ibrăileanu (1933Ş cu î) şi Perpessicius  (1939, cu â; 1964, cu î). Astăzi s-a generalizat lumânarea, mai ales prin desenele şi gravurile care însoţesc textul eminescian (cel mai cunoscut este desenul Ligiei Macovei) – deşi G. Bulgăr (1999) şi, după dânsul, noi înşine (2002) am restituit termenul originar. Trebuie să înţelegem că una este a sufla în lumânare, cum mai facem azi de ziua cuiva ori prin biserici – şi a sufla în luminare este alta, adică poate să se refere la  sursa luminii în general: flacără de lampă, felinar, lemn, gaz aerian, lumânare etc. În Scrisoarea I este vorba despre lampă, şi vom arăta de ce.

Mai întâi, însă, să ne aducem aminte de atmosfera din poezia „Noaptea” (1871, cu 10 ani înainte). Ediţiile curente, de astăzi, au: „Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin”, termenul lumânare fiind pus prima dată în text de Titu Maiorescu în ediţia a şasea (1894) – şi păstrat apoi în lanţ de toţi editorii (mai puţin G.Bogdan-Duică, pentru că respectă textul Convorbirilor literare). Tot G. Bulgăr a restituit termenul originar, dar aceste ediţii restitutive trec neobservate  de manuale, antologii, ediţii de editură etc. Să stăm, însă, şi să cugetăm: cum poate să se vadă noaptea, într-o odaie, o lumânare… stinsă?! În acest paradox îl lasă editorii pe Eminescu schimbând un biet semn dintr-un singur cuvânt, pe i cu â/î. Este limpede că avem de-a face cu o expresie de limbă, luminarea-i stinsă înseamnă exact ce înseamnă astăzi lumina-i stinsă. Expresia are alt sens decât cuvintele din care este compusă.

Daţi-vă seama, stimaţi cititori, ce ar însemna – ce înseamnă, de fapt – modernizarea în serie, mecanică, a cuvintelor, câte expresii de limbă se desfiinţează, câte paradoxuri citim, gândim şi trăim. Din păcate, trebuie urmărite pas cu pas toate aceste situaţii de limbă. Am făcut acest lucru în ediţia noastră sinoptică, dar reiau mai explicit, mai pe înţeles, demonstraţiile „încifrate” acolo în chip de note pentru a se înţelege – pe de o parte posibilităţile foarte largi pe care le are limba română pentru exprimare, şi pe de altă parte modul cum noi înşine îngustăm, de-a lungul timpului, aceste posibilităţi, cum le epuizăm prin standardizare şi reguli normative… Odaia lui Eminescu are, desigur, şi lumânare ca sursă a luminii – vezi „Cugetările sărmanului Dionis” unde „carafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună” – dar dominantă, pentru creaţie, pentru lucru în general, este lampa, cum o vedem în „Singurătate” (1879): „ A târziu când arde lampa”.

Pentru imaginea din „Noaptea” importantă este, din punct de vedere filologic, poziţia apostrofului şi punctuaţia. Dacă facem un mic efort, fie şi rebusistic, putem să ne dăm seama cum înţelege fiecare editor în parte imaginea, metafora, cuvintele. În Convorbiri literare avem apostroful strâns, acela care indică forme legate, iar după expresie urmează trei puncte ( e suspensie), exact aşa: „ Luminarea-i stinsă’n casă…somnu-i cald, molatic, lin”. Titu Maiorescu  păstrează în prima ediţie termenul, dar măreşte pragul apostrofului, ca pentru forme dusjuncte, şi pune virgulă în loc de trei puncte, adică aşa (sunt redundant pentru că-mi este  teamă de tipografi şi de computerul care şi-a „implementat” ortografia actuală): „Luminarea-i stinsă  ’n casă, somnu-i cald, molatic, lin”. Celelalte ediţii păstrează, în serie, apostroful larg  maiorescian dar revin la punctele de suspensie din revistă. Se vede clar: Titu Maiorescu face o descriere, enumără ce este „în casă”, adică luminarea/lumânarea, somnul cald, molatic şi lin sunt înşiruite strict în aceeaşi serie gramaticală. Şi ce înşiruire strâmbă: ceva concret, un obiect, alături de abstracţiuni sensibile…Vreau să spun că chestiunile acestea nu ţin de gramatică ori de lingvistică, nu se supun regulilor sau normelor care standardizează: este vorba doar de simţul limbii ca atare, o expresie sinonimică la ceea ce se cheamă îndeobşte „filologie”.  Când autorul strânge expresia şi pune puncte de suspensie după ea – este de la sine înţeles că o izolează, deci construieşte mai întâi atmosfera, lumina stinsă dinăuntru, iar apoi somnul şi visul, se păstrează, aşadar, constant în zona abstracţiunilor, nu le amestecă în concret.

Revenind la Scrisoarea I, şi acolo e chestiune de apostrof. Maiorescu preia la fel, apostroful larg, creând forme disjuncte: „ sara suflu ’n  luminare” – şi instituie la toţi editorii acest fel de apostrof. În Convorbiri literare Eminescu are un apostrof care poate fi considerat mediu, adică ceva mai mic decât cel larg dar mai mare decât cel strâns. Sunt, în toată poezia sa tipărită la Convorbiri, trei sau patru forme ale acestui apostrof mediu, cea mai uşor de înţeles fiind aceea din Scrisoarea IV : „Povestesc ele ’n de ele” , unde avem de-a face cu un calup de cuvinte, cu o rostire egală. În imaginea luminării, însă, acest apostrof trebuie considerat strâns. Eminescu are multe locuri unde cere lectură imitativă, adică aşa cum se desfăşoară acţiunea, şi vom reveni asupra lor. Când ai, însă, scrierea legată: „sara suflu’n luminare”, şi vezi formele aliterante sa-/su- ;  a- u-u-u-a – sugestia suflatului încet şi continuu vine de la sine. Dimpotrivă, pauza după suflu sugerează acţiune rapidă. Consideraţi cele două obiecte în discuţie, lampa sau lumânarea, şi vedeţi cum se stinge fiecare în parte prin suflat asupra lor.

Pentru o şi mai bună înţelegere a diferenţei dintre sensul cuvintelor şi cel al expresiilor, iată încă două locuri din aceleaşi poezii. Eminescu are aşa: „Căci perdelele’ntr’o parte când le dai” – şi „De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele’ntr-o parte”. Să se observe: în Noaptea (1871) are cratimă – în Scrisoarea I (1881) are apostrof pentru într’o/într-o. Dar  ediţiile preiau, toate, după Maiorescu, primul apostrof larg: perdelele  ’ntr’o parte, şi viţele  ’ntr’o parte. Aşadar, cum e cu perdelele: le dă pe amândouă într-o (singură) parte ? Dar cu viţele de păr: le dă pe toate într-o singură parte, ca şi cum i-ar face o cărare marginală? Este clar că aici apostroful strâns cere citirea împreună iar în intenţia poetului avem de-a face cu o expresie de limbă: într-o parte = la o parte. Poate că odaia nici nu are fereastră cu două perdele, poate că pluralul perdele se referă, aici,  la o singură perdea cu franjuri  ori foarte bogată, din mai multe pânzeturi adăugate una peste alta – oricum, sensul este acela al descoperirii spaţiului interior, întunecat, pentru a pătrunde lumina lunii înăuntru. Iar acest sens – numai apostroful îl stabileşte.

Nae Georgescu

Vezi si Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

www.roncea.ro

»

Nae Georgescu despre lumina din odaia lui Eminescu si cerdacul unde poetul contempla lumina lunii – iar Veronica isi cauta linistea (II). O posibilitate: casa cu cerdac de la Varatec, acum in stare de abandon – FOTO

iulie 3, 2010 Un comentariu

Dar chestiunea luminii din odaie nu este doar a lui Eminescu. S-o urmărim, tot în opera poetului, înconjurând, însă, un chip feminin intr-o odaie a unei case cu cerdac. Desigur, ne referim la Sonetul cerdacului, postumă eminesciană descifrată şi editată prima dată de Nerva Hodoş în 1902. Fiind un text ce trimite către misterul relaţiei dintre poet şi Veronica Micle, merită să-l recitim. Iată-l, în editarea lui Perpessicius : Stau în cerdacul tău…Noaptea-i senină. / Deasupra-mi crengi de arbori se întind, / Crengi mari în flori de umbră mă cuprind / Şi vântul mişcă arborii ’n grădină. // Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. / Ai obosit, cu mâna ta cea fină / În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci râzând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici şi sufli ’n lumânare…// De-asupră-mi stele tremură prin ramuri, / În întuneric ochii mei rămân, / Şi-alături luna bate trist în geamuri. Sonetul este datat 1879 de către Perpessicius, după hârtie şi scris – iar datarea este acceptată de toţi editorii. Vom reveni, desigur, asupra lumânării – care este tot luminare şi aici. Deocamdată să rezolvăm (adică: să punem!) problema cronologiei. În albumul pe care şi l-a confecţionat la Văratic în vara lui 1889 din poeziile ei şi ale lui Eminescu, Veronica Micle preia acest sonet şi-l adnotează astfel: „M-ai rugat să-ţi cânt din Schumann. Cât de mult îţi place muzica. Este o noapte de mai din acelea ce nu se pot uita… Tu priveai în grădină, iar eu, la razele lunii, descifram bucăţile triste cerute de tine”. Iubitorii de confluenţe între arte vor putea să verifice dacă în „Sonetul cardacului” se resimte muzica lui Schumann. Care să fie, însă, casa cu cerdac şi grădină din acest sonet? Cea din Iaşi, strada Butului 4, domiciliul soţilor Micle? Drept este că în anumite perioade ei închiriau această casă, pentru că aveau la dispoziţie şi locuinţa de serviciu a lui Ştefan Micle, Rectorul Universităţii. La un moment dat, în 27 octombrie 1877, citim într-o scrisoare către poet a Vereonicăi: „…scrisoarea aceasta am scris-o pe-afară, într-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine, sunt mai rău ca la un hotel.” – Aceasta pare a fi forfota din casa universităţii. În mai 1879 Ştefan Micle era încă în putere (va muri în august al acestui an, în urma unei congestii pulmonare sau a unei răceli grave contractate la o partidă de vânătoare de raţe sălbatice), aceeaşi lume multă îi înconjura familia. Situaţia nu se confirmă nicicum pentru primăvara lui 1879 (că e primăvară, vedem după copacii înfloriţi), casele din Iaşi ale soţilor Micle erau aglomerate, nu e loc aici de stat poetul în cerdac şi cântat poeta la pian. Nici măcar nu ştim, apoi, dacă aceaste case ieşene aveau grădină.

Desigur, e oţios să faci istorie literară după un text poetic. Faptul, însă, că sonetul este databil 1879 – deci trimite în zona vieţii cronometrice; apoi faptul că Veronica oferă mărturia de mai sus, întărind impresia timpului real – iată ce ne face să insistăm. Până în august 1879, la moartea lui Ştefan Micle, este din principiu extrem de puţin probabil ca Eminescu şi Veronica să se fi întâlnit în intimitate la ea acasă. Uneori – deşi foarte rar – ea este cea care vine în odaia lui, ca în poemul Singurătate. Alte întâlniri sunt realmente de taină, n-avem cum le proba. Ştim, însă, că Veronica Micle mai avea două locuri, două case unde se retrăgea – una numai a ei, la Târgu Neamţ, şi alta a familiei, la Ungheni, lângă Iaşi. Aici, la Ungheni, a primit vestea că soţul ei este pe moarte. Casa din Târgu Neamţ, apoi, o va ceda Mânăstirii Văratic la 16 octombrie 1886 (câteva săptămâni înainte ca Eminescu să fie adus la bolniţa mânăstirească din acelaşi târg). Ca tânără boieroaică moldavă – era soţia Rectorului Universităţii, probabil cea mai importantă funcţie ştiinţifică şi culturală din fosta capitală a Moldovei! – Veronica petrecea multe zile în plimbări, fie pe la rude şi cunoscuţi, fie pe la mânăstiri – fie pe la căsuţele lăsate de ea în urmă. O casă cu cerdac, grădină şi pian nu poate fi o chilie mânăstirească, deci rămâne foarte probabilă întâlnirea celor doi îndrăgostiţi la Târgu Neamţ – poate chiar în 1879, sau poate după această dată, oricând până în 1888, cu excepţia fragmentelor temporale când se ştie pozitiv că ei au fost despărţiţi.

Octav Minar descrie fugar locul, prin 1924: „Într-o casă cu două etaje, din care cel de sus are un cerdac, locuieşte bătrâna maică Fevronia Sârboaica, care a găzduit pe Veronica Micle şi în casa căreia poeta şi-a dat duhul.” În epocă, prin casă cu două etaje se înţelege casă cu parter şi etaj, „casă pe două rânduri de odăi”, cum se mai zicea. Această Maică Fevronia povesteşte, ea însăşi: „În fiecare vară, pe la începutul lui iulie, ştiam că voi găzdui o lună pe Veronica, soţia profesorului universitar Ştefan Micle.” În zilele acestea din iulie 1889, când s-a retras la Văratec, poeta se plimba, îşi completa albumul cu poezii adnotate, primea oaspeţi, cânta, recita. Povesteşte aceeaşi Maica Fevronia: „Intr-o seară, după ce umblase toată ziua hai-hui prin pădurile de brad ale Văratecului, fără să prânzească, o văd în amurg că soseşte obosită, palidă, cu ochii împăienjeniţi, deabia putând să mai urce cele câteva scări, şi cade zdrobită pe o canapea care era în cerdac.” Ea îşi revine şi-şi continuă plimbările. În ultima zi din viaţă, pe 3 august 1889: ”A invitat ca niciodată pe toţi cunoscuţii din Văratec. Era bine dispusă. A cântat Steluţa şi Vezi rândunelele se duc. Apoi a recitat poezii de-ale ei şi de-ale lui Eminescu. Pe la miezul nopţii invitaţii s-au retras, iar Veronica a spus că-i obosită şi că vrea să se odihnească…” Aici pare a se fi aflat cerdacul unde Eminescu contempla lumina lunii – iar Veronica îşi căuta liniştea.

Pe de altă parte, cercetări oarecum recente atestă că Eminescu însuşi a avut o casă închiriată la Mânăstirea Văratec, între 1874-1889, pentru renovarea căreia a încercat Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Buşulenga) să sensibilizeze autorităţile – pare-se, fără succes de vreme ce şi astăzi (2010) circulă pe internet apeluri în acelaşi sens (de aici preluăm şi imaginea casei); şi această casă are cerdac – dar să reinterogăm textul literar: „Stau în cerdacul tău spune poetul – deci se află în vizită la Ea...

… Dacă acest sonet nu ne dă vreo adresă precisă, în schimb poate să ne lămurească în privinţa luminii din interiorul odăii. Manuscrisul şi prima publicare (Nerva Hodoş,1902) ne vorbesc despre luminare: Încet te-ardici şi sufli ’n luminare. Este aceeaşi expresie pe care am întâlnit-o în Scrisoarea I: Când cu gene ostenite sara suflu’n luminare. Am dedus că acolo este vorba de lampă, poate aceeaşi din Singurătate (A târziu când arde lampa) – şi că poetul suflă încet şi prelung deasupra sticlei de lampă ori jos, în focar, după ce-l ridică de pe stativul în care stă gazul sau uleiul lampant. De ce ar fi vorba, în sonetul ce-o priveşte pe ea, de lumânare? Un editor explică chiar astfel: „Înăuntru, visătoarea, începând să se dezbrace, suflă în lumina lumânării şi o stinge. Afară, ochii iubitorului în întuneric, sub stelele care pâlpâie prin ramurile arborilor, sub luna care scânteiază trist, în ferestrele întunecate, tristeţea fiind a sufletului osândit să fie singur.” Nu ştiu cât de convins este dl. editor că acesta ar fi un poem al tristeţii: mai degrabă dânsul reia un şablon, zicându-se îndeobşte că poezia de dragoste eminesciană este tristă. Mai sus, însă, textul spune: Dar prin fereastra ta eu stau privind / Cum tu te uiţi cu ochii în lumină. Nu este de crezut că poate fi aceasta „lumina lumânării”, care este doar o flăcăruie ce dă întunericul la o parte pe o rază mică. Aici lumina inundă părul ce se desprinde „în val de aur”, lasă minunea să poată fi contemplată pe geam, din cerdac. Înăuntru este o sursă de lumină mai vie, mai puternică decât cea a unei lumânări – capabilă chiar să învingă lumina lunii, vezi finalul: Iar luna bate trist în lucii geamuri: când sursa dinăuntru se opreşte, lumina lunii nu mai străbate geamul, nu se mai îngemănează cu lumina interioară. Este vorba, material vorbind, de o lampă – una destul de arătoasă chiar – iar spiritual nu putem vorbi în nici un caz de bărbatul care priveşte pe furiş, de pe cerdac, femeia dezbrăcându-se, etc.: este o scenă casnică, aşa cum sugerează şi înscrisul Veronicăi Micle.

Această confuzie între lampă şi lumânare observ că se face mai ales începând de pe la mijlocul secolului al XX-lea (Perpessicisus, 1956) – şi nu pot să trec cu vederea că acum începe, cu aproximaţie, şi epoca electrificării: lumina cea nouă, a becului, este văzută în „antiteză” cu cea mai veche lumină, a lumânării, nu se mai ţine cont de invenţia mediană a lămpii, se uită de lampadare, de pildă, care făceau o lumină poate la fel de puternică, în orice caz mai odihnitoare decât cea electrică. Erau, însă, pentru cei înstăriţi, nu pentru oamenii de rând care adunau şi păstrau mucuri de lumânări pentru zile negre…

Din acest sonet eminescian mai reţin imaginea Crengi mari în flori de umbră mă cuprind. Ea mă ajută să înţeleg funcţia gramaticală a apostrofului postpus în scrierea veche – nu numai la Eminescu, dar în mod special la Eminescu. Iată, de pildă, aceste două versuri din basmul eminescian Călin Nebunul: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite-n umbră par / Cum că chipur’le din ele dintre codri mari răsar. Este vorba tot de lumina lunii – care de data aceasta înălbeşte pereţii exteriori ai unui castel. Am redat textul aşa cum îl au ediţiile noastre curente. În manuscrisul eminescian este, însă, aşa: Pe păreţi icoane mândre zugrăvite n’umbră par… Poetul are, adică, acest apostrof oarecum ciudat: deşi cade vocala î din în, şi ar fi trebuit scrie zugrăvite’n umbră, totuşi apostroful este după n. Poetul scrie, adică leagă cuvintele aşa cum vrea să se accentueze pentru sens. Într-adevăr, una e una şi alta e alta: cum avem noi, corect gramatical, înseamnă zugrăvite la umbră, zugrăvite şi puse, aflate, undeva în umbră. Cum vrea poetul, însă, e altceva: el spune că aceste icoane sunt zugrăvite cu umbră, în rostire / recitare se accentuează al doilea termen şi se citeşte legat: numbră. Sunt tocmai florile de umbră din Sonetul cerdacului. Deşi poetul ne spune şi ne repetă cum vrea să lege cuvintele, noi nu avem urechi să-l auzim. Apostroful a fost scos din scrierea limbii române în 1953, în aceeaşi epocă de elan electric despre care am amintit mai sus. Chestiunea este că scrierea tradiţională românească are trei feluri de apostrof: unul strâns care leagă cuvintele, altul larg care le desparte – şi, iată, unul postpus, foarte frecvent în poezia veche, mai ales la Dosoftei (dar foarte frecvent şi în vorbirea liberă, aşa-zis populară, de astăzi). Pe lângă acestea, mai există desigur şi cratima, adică liniuţa dintre cuvinte. Biata liniuţă – astăzi a preluat funcţiile celor trei apostrofuri naturale ale limbii – şi pe cele ale cratimei vechi. Limba română este, în fond, singura limbă romanică fără apostrof în scriere. Îşi poate cineva imagina franceza lipsită de acest semn? Da, dar în anii ’5o , anii electrici, nu este aşa, lumina nu mai venea de la apus…

Nae Georgescu

Vezi si Nae Georgescu pe urmele luminarii si lumanarii din odaia lui Eminescu (I). In partea a doua a studiului sau, eminescologul se va referi si la casa cu cerdac de la Varatec – FOTO

Civic Media: APEL pentru salvarea casei memoriale Mihai Eminescu de la Varatec, adresat PF Patriarh Daniel, IPS Teofan, IPS Pimen, Academiei Romane, Ministerului Culturii

www.roncea.ro