Arhiva

Posts Tagged ‘Petre Ţuţea’

„Turnul Babilonului” în care au intrat Sergiu Mocanu și „prostul satului”

L-am auzit aseară pe fostul meu coechipier politic, Sergiu Mocanu, justificându-se în fața unui „mare intelectual”, am înțeles, care l-ar fi învinuit pe el că este „împotriva rușilor”. Iată ce spunea Mocanu în intervenția sa săptămânală online:
„Eu nu sunt naționalist! Eu sunt un om de dreapta. Pentru mine contează foarte mult identitatea mea personală. Eu am o identitate personală ca om. Identitatea mea și profilul meu este de român. Eu consider atașamentul sau apartenența mea față de o națiune una doar culturală, nu și de sânge și detest orice naționalism care la noi ajunge până la rasism”.
Înțelege cineva ce se întâmplă cu Sergiu Mocanu?
Eu unul rămân îngrijorat: cum poți să aparții nației tale „doar cultural”? Ce instituție medicală i-a dat lui Sergiu Mocanu un asemenea verdict în urma analizelor sale „de sânge”?
Mi-am dat seama aseară, urmăridu-l pe Sergiu, cât de mult seamănă el acum cu „prostul satului”, cum îl numește dânsul pe A. Năstase, care se bătea cu pumnul în piept, în toiul campaniei pentru Primăria Chișinăului, la un canal tv din Rusia, că nu este unionist, adică, nu este român!
Fără să vreau, îmi vine în minte un citat al unuia dintre cei mai profunzi naționaliști români, Petre Țuțea, care spunea așa:
„Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului”.
Iar „Turnul Babilonului” din zilele noastre, după cum spune un mare duhovnic, „nu este o clădire de piatră sau de cărămidă, ci goana cea nebună după născociri”!
Este Turnul deznădejdii, al lepădării de Dumnezeu, de Biserica Ortodoxă Română, pe care același Sergiu Mocanu o combătea în toamna lui 2018 îndemnându-i sârguincios pe basarabeni să-i boicoteze Referendumul pentru Familie! Vă mai amintiți?
Dar, vorba lui Mihai Eminescu, simbolul central al românismului, „cine-o combate pe ea (Biserica Răsăriteană – n.a.) şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”
Părerea mea, pe scurt, este că atât Sergiu Mocanu, cât și „prostul satului”, care umblă acum haihui prin Europa, în loc să-și pună osul la construirea majorității de guvernare fără socialiștii lui Dodon, au intrat în Turnul Babilonului de unde, din păcate, nu mai au nicio ieșire.
Este Turnul celor cărora le este rușine de apartenența la marea și viguroasa nație românească, adică Turnul rătăciților care au în cap argumentația otrăvită a corifeilor Școlii de la Frankfurt, Turnul progresiștilor și neomarxiștilor.
Anume pe acești rătăciți îi avea în vedere Grigore Vieru atunci, în timpul regimului bolșevic de ocupație, când scria:
Da, urãsc pe mancurt.
Mi-i dragã doina prin care exist.
Nu mã târâi slugarnic.
Pe scurt,
Sunt na-ți-o-na-list!

De dragul Țării, Maia și Năstase, trebuie să se facă de râs

 

Mă uit cum Maia și Năstase, neprihăniții, își astupă nasurile, mătăhăiesc dezaprobator și virginic din mâini în urma agresiunilor politice (era să spun sexuale, adică niște invitații la alianța cu Plahotniuc!) exercitate asupra lor după alegeri.

Gata, băi, ați intrat în Parlament!

Un bărbat politic (dar mai ales o femeie… politică), ca să-și învingă oponentul (adică, agresorul), îl îmbrățișează înmuindu-l!

Intrați în joc, nu vă dați cu curul la gard!

Pentru a nu admite ce este cel mai rău pentru nația asta, federalizarea, încolăciți-l pe dușmanul vostru de moarte, Plahotniuc!

Bineînțeles, dacă sunteți în stare a conștientiza ce pericol reprezintă pentru RM și toată România planul Kozak 2!

Vorba lui Petre Țuțea:

„De dragul Țării, mă fac și de râs”!

Altfel, ei, laolaltă, se „vor face de râs” federalizându-ne și furând ce-a mai rămas de furat pe așchia asta de pământ românesc!

 

5 martie 2019

Eu sunt naționalist!

februarie 15, 2019 Lasă un comentariu

 

La dezbaterile de azi de la Cahul, aflându-mă între alti 4 (dintre ceilalti 7) concurenti electorali din circumscriptia electorală 43, am declarat:

„Programul meu electoral se axează pe ideea afirmării identității românești a basarabenilor și Reîntregirii Neamului Românesc. Una dintre acțiunile mele de deputat pentru realizarea acestui deziderat național este desființarea „autonomiei găgăuze”, structură concepută de rămășițele nomenklaturiste ale regimului sovietic îndreptată împotriva Republicii Moldova, minorității găgăuze și procesului firesc de afirmare a identității noastre românești”.

Replica indirectă a venit din partea candidatului independent Ion Groza, președinte al raionului Cahul, care a afirmat cu „mândrie” de colibășenean (este originar de la Colibași):

„Noi nu suntem naționaliști!”.

Exact ca candidatul (iertată să-mi fie cacofonia) socialist Evgheni Osadcenko (Dodon în picioare), care a articulat în chip stalinist:

„Eu sunt împotriva conflictelor interetnice!”.

Cu ce să mai răspundem acestei „ideologii marxiste” pe care o împărtășesc azi aproape toți candidații pentru funcția de deputat din Cahul?

Cu un citat din marele nostru gânditor Petre Țuțea, care spunea așa:

„A fi patriot este o datorie cetăţenească. A fi naţionalist este o stare de graţie. Nimeni nu-ţi poate pretinde să fii naţionalist aşa cum nu-ţi poate cere să fii talentat sau genial. A fi naţionalist este un noroc, pe care nu-l au prea mulţi”.

Să mai adăugăm aici și legea pe care ne-a lăsat-o în acest sens fondatorul naţionalismului românesc, Nicolae Bălcescu (1819-1852), care zicea:

„Naţiunea este mai importantă ca Libertatea. Pierdută, Libertatea se recapătă; dar Naţiunea odată distrusă, este definitiv dispărută“.

 

Celor care mă fac „pesedist” pentru că l-am „atacat pe Johannis”

noiembrie 15, 2018 Lasă un comentariu

 

 

Celor care s-au bosumflat pe mine, care îmi dau sfaturi pentru a mă îndrepta „pe calea cea bună” sau îmi arată din deget pentru că, în mai multe postări pe Fb, am îndrăznit a-l „ataca pe Johannis”, Președintele României, după ce acesta a ales să defăimeze propria țară în fața opiniei publice internationale declarând că România este incapabilă să exercite mandatul de conducere a Consiliului European, le recomand să se abțină de la a-mi da lecții de patriotism și consecvență politică.

Unii „mi-au trântit ușa-n față” eliminându-mă din „lista lor de prieteni”, alții m-au făcut „pesedist”, „bolșevik”, „omul Moscovei” și chiar „trădător al idealurilor românești”!

Nu mă supăr pe nimeni! Vorba lui Petre Țuțea: „De dragul țării, mă fac și de râs”.

Nu sunt „pesedist” și nu sunt „liberal”, nu sunt cu Dragnea și nici cu Johannis!

Sunt cu România, „țara mea de glorii, țara mea de dor”!

Sunt „frontist” din Basarabia!

Și vreau ca Președintele României și partidele politice din 
România să se învețe a-și da mâna atunci când trebuie să-și apere Țara, nu să-i facă deservicii!

România, țara noastră, este cea mai capabilă țară din lume!

„Incapabilă” o fac doar cei care o fură sau o hulesc în fața propriilor cetățeni și mai ales în fața străinilor.

Iar celor care au ales să-mi „trântească ușa-n față” declarând bățoși că „se despart” de mine, le spun doar atât:

Niciun drum nu ne desparte când Îi ai în fața ta și în inima ta pe Dumnezeu și Țara ta, România!

Dacă ați ales să vă „despărțiți” de mine, voi ați ales!

Eu nu aleg despărțirea, oricum ne vom regăsi în România reîntregită!

Doamne, ajută!

Ortodoxie sau globalism. Sfinţii închisorilor sau reţelele neokominterniste

august 28, 2018 Lasă un comentariu

 

 

Astăzi, când se pune din nou problema limitării grave a libertăţii noastre, trebuie să căutăm spre modelele exemplare ale românilor. Istoria românilor e supusă unui proces de lichidare, afirma de curând un reputat istoric. Marii domnitori sau eroii noştri sunt supuşi unui amplu demers de demitizare, conceput de intelectualii-anexă unor reţele care ţintesc des-fiinţarea reperelor noastre fundamentale, a celor care ştiu că cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cum ei controlează prezentul, controlează şi trecutul. Uitaţi-vă numai la uriaşul arsenal care este aruncat în luptă pentru confiscarea şi falsificarea gravă a sensurilor şi simbolurilor autentice ale rezistenţei româneşti anticomuniste. Intelectuali fără operă, descendenţi ai reţelelor Kominternului, condamnă regimul comunist din România, încercând să acopere crimele fizice şi spirituale pe care regimul ateo-comunist le-a comis asupra poporului român. Urmaşii ilegaliştilor comunişti, odraslele ofiţerilor sovietici care au impus comunismul cu tancurile, dizidenţi de operetă, creaţi de biroul de cadre al Partidului Comunist Român, foşti activişti notorii lipsiţi de orice merite profesionale populează diversele comisii pentru condamnarea dictaturii comuniste sau institute pentru studierea crimelor comuniste. Edificator este că nicio personalitate marcantă din lumea foştilor deţinuţi politic sau a luptătorilor cu arma în mână împotriva comunismului nu a fost invitată să facă parte din aceste instituţii suculent subvenţionate de la bugetul de stat. 

În ultimul timp, uzurpatorii confiscă până şi locurile sacre ale suferinţei româneşti: închisorile comuniste, în care s-au jertfit şi au mărturisit înaintaşii noştri. Care sunt consecinţele? Extrem de grave. Cercetaţi rapoartele şi studiile acestor piloţi orbi, cum i-ar fi numit Mircea Eliade, şi veţi vedea cum este tratată rezistenţa creştină a românilor la această experienţă cumplită care a fost comunismul. Vă asigur că nu veţi afla nimic despre experimentul satanic petrecut în închisoarea de la Piteşti asupra studenţilor creştini, care urmărea în final renegarea Mântuitorului de către aceşti tineri. Nu veţi afla nimic despre crezurile şi idealurile studenţilor, militarilor sau ţăranilor care au luptat în munţi, cu arma în mână, pentru a arăta lumii că exista un colţ din pământul românesc care nu-şi plecase capul de bunăvoie în faţa comuniştilor, cu credinţa că jertfa lor le va permite românilor să păşească cu fruntea sus pe acest pământ, după cum mărturisea Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul lider al grupului de luptători din Munţii Făgăraşului. Nu veţi afla nimic despre rezistenţa ţăranească (majoritatea ţăranilor nu înţelegeau că milostenia creştină, această mare virtute creştină, ajunsese o infracţiune). Dar, mai ales, nu veţi afla nimic despre rezistenţa ortodoxă, mucenicia şi sfinţenia mirenilor, preoţilor sau monahilor din temniţele comuniste. De ce nu trebuie să ştim nimic despre cei care prin cuvântul, dar mai ales prin faptele lor, ne duc cu gândul la icoana întâilor creştini? Cei care rugându-se au vărsat lacrimi sfinte pentru neamul românesc trebuie uitaţi. Pentru a nu deveni imbold sau model pentru noi. Resursele de putere ale acestui neam trebuie întinate. Şi atunci pun etichete. Îi acuză că au făcut politică. Omit să spună că ţelul politicii lor a fost apărarea credinţei creştine. Sfântul închisorilor, aşa cum l-a numit Părintele Nicolae de la Rohia pe Valeriu Gafencu, înainte de moarte mărturisea că nu regretă activitatea sa politică, dar că regretă că nu a purtat toată viaţa cămaşa lui Hristos. Mântuirea personală şi a neamului românesc a fost ţelul lor. Şi au demonstrat-o cu prisosinţă Părinţii Justin Pârvu, Arsenie Papacioc, Adrian Făgeţeanu, Liviu Brânzaş, dar şi mirenii Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Costache Oprişan şi atâţia alţii. Nemaivorbind că alţii, cum ar fi Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan Iovan, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Dumitru Stăniloae sau Mircea Vulcănescu, care, deşi nu au făcut niciodată politică partizană, sunt acuzaţi de legionarism. Şi sunt din nou condamnaţi. Dar, indiferent ce urzesc vrăjmaşii, lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi tăinuită. Ea se arată cu întreaga ei forţă. Jertfele celor din închisori ne-au arătat că harul lui Dumnezeu lucrează în neamul românesc şi în Biserică.

Părintele Arsenie Papacioc îl clătina pe anchetatorul care încerca să-l facă să nege existenţa lui Dumnezeu. „Şi dacă există?”, îi răspundea acesta, punându-i serioase probleme de conştiinţă. Acolo, în temniţele comuniste a înţeles Părintele că „Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. De atunci şi până azi recomandă tuturor să moară şi să învieze în fiecare zi. Aşa cum a făcut-o ca nimeni altul Părintele Gheorghe Calciu. Un alt duhovnic ortodox, Părintele Mina Dobzeu, îl boteza pe Nicolae Steinhardt cu apa dintr-un ibric. Părintelui Arsenie Boca până şi Securitatea îi recunoştea minunile săvârşite. Părintele Sofian Boghiu, prigonit din Basarabia ocupată de ruşi, sublinia, de câte ori avea prilejul, atmosfera creştină din detenţie.

Părintele Justin Pârvu crede că Dumnezeu ne pedepseşte pentru că nu recunoaştem jertfa. Pilda acestor mărturisitori trebuie să fie ziditoare de suflet pentru toţi credincioşii români ortodocşi. Punând în lucrare latenţele sufletului românesc ne vom redescoperi misiunea pe care Dumenzeu ne-a încredinţat-o pe acest pământ.

Unul dintre intelectualii înstrăinaţi, care se află la conducerea Institutului Cultural Român, spunea că „fenomenul Piteşti” este o expresie a specificului românesc, făcând referire la satanica reeducare din această închisoare. Unul dintre supravieţuitorii miraculoşi ai Piteştiului, blândul şi smeritul meşter popular Nicolae Purcărea, îmi povestea cum, după numeroase anchete, în care erau bătuţi într-un mod pe care mintea omenească aproape că nu poate să-l perceapă, fiind întrebaţi de Ţurcanu, şeful reeducatorilor, dacă mai cred în Dumnezeu, el, împreună cu câţiva camarazi ai săi, ridicau mâna afirmativ, stârnind mânia călăului, care ducea la reînceperea torturii, deoarece „bandiţii” nu se curăţaseră de „putregaiul” credinţei în Dumnezeu. Dar despre faptele de eroism şi de mărturisitorii creştini, „elitiştii” noştri, educaţi în cadrul Grupului pentru Dialog social sau a Colegiului Noua Europă, nu scot un cuvinţel. Şi ar mai trebui subliniat un fapt. De câte ori vorbesc despre universul concentraţionar românesc, încearcă să şocheze cu tot felul de scene „hard”, dar aproape niciodată nu fac referinţă la faptele de înălţime creştină. Mentorul lor, Silviu Brucan, care a supravegheat îndeaproape înfiinţarea GDS, într-una din cărţile sale, scria despre nedreptăţile pe care le-au făcut activiştii comunişti filosofului Petre Ţuţea, dar trecea sub tăcere că s-a aflat printre conducătorii revistei „Scânteia”, care cerea condamnarea la moarte a „criminalilor de război”, cum îi etichetau comuniştii pe cei care se opuneau instaurării regimului comunist în România. În opinia noastră, aceşti intelectuali de carton au ca miză ascunderea vinovăţiilor reale ale celor care au declanşat holocaustul comunist împotriva poporului român, a credinţei, culturii şi civilizaţiei româneşti.

Doctorul Teofil Mija, care a îndurat la rândul său 17 ani de temniţă grea, îmi povestea că înainte de a fi arestat a văzut un film sovietic din care a reţinut un lucru semnificativ. Tătucul Stalin îi învăţa pe activişti cum să călărească nişte cai nărăvaşi. „Mai întâi îi înfometaţi, apoi îi obosiţi, şi când vor cădea în genunchi, îi veţi călări cum doriţi”, îi învăţa Tătucul. Părintele Justin Pârvu avertiza că, dacă până acum slugile Domnului au vrut să ne lepădăm de credinţă, ceea ce va urma va fi satanizarea omului. Se aproprie vremurile, Dumnezeu ştie când vor veni, când se va plini cuvântul Mântuitorului: „Căci va fi atunci strâmtoare mare, cum n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa niciun trup, dar pentru cei aleşi se vor scurta acele zile”. (Matei 24: 21-22). Tot Părintele spune că lumea întreagă a devenit un Piteşti uriaş. În închisoarea Piteşti, generaţia de la 1948 a fost supusă unui experiment satanic, care a urmărit transformarea omului în contrariul său. Blasfemierea răstignirii şi Învierii lui Hristos au întrecut imaginaţia umană. Tinerii au fost obligaţi să declare că Biserica este „sursă inepuizabilă de otravă care a înveninat sufletele oamenilor, adormindu-le raţiunea”, familia din care proveneau era „un cuib de viespi”, şcoala românească era „un instrument de pervertire a educaţiei”, patria reprezenta „un amalgam de etnii”. Astăzi, nu întâmplător, pentru că artizanii globalismului şi ai comunismului sunt aceiaşi, atacul nu se mai face în mod violent, făţiş, ci prin forme subtile, soft. Ţinta este sufletul omului, dezlipirea lui de cer. Alexandre de Marenches, fostul şef al SDCE-ului francez, spunea: „În ziua de azi nu se mai cuceresc teritorii pentru a stăpâni oamenii, se cuceresc suflete”.

Am văzut cum s-au salvat cei din închisorile comuniste: prin credinţă, prin nădejde şi prin dragoste. Să ne întoarcem deci la izvoare, la Sfinţii Părinţi, la creştinismul cosmic al ţăranului român. Să nu căutăm soluţii în exterior, ci în ortodoxia noastră. Etnogeneza noastră coincide cu încreştinarea noastră. Suntem români fiindcă suntem ortodocşi şi suntem ortodocşi fiindcă suntem români. Suntem neam apostolic, deoarece am primit cuvântul Evangheliei de la Apostolii lui Hristos, Andrei şi Filip. Faptul că suntem popor latin ortodox ne conferă unicitate. Nu spunem aceasta din orgoliu, ci cu convingerea că nu ne putem regăsi ca popor decât în ortodoxie. Înstrăinarea de ortodoxie duce la pierderea identităţii noastre. Şi, pentru asta, vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu pentru că la Marea Judecată răspundem atât ca persoane, cât şi ca neam.

Globalismul, acest nou Turn al Babilonului, continuator al ideologiei revoluţiei franceze, al pozitivismului, al darwinismului şi al marxismului, toate caracaterizate printr-un ateism radical, ne obligă să ne închinăm raţiunii. Cea mai amară deziluzie a nefericitei noastre lumi, după cum spunea Nichifor Crainic. O raţiune care exclude minunile, tainele, sfinţii, faptul că la Sfânta Liturghie ne întâlnim cu morţii noştri.

Sfinţii Părinţi spun că cel mai înţelept în răutăţi este diavolul. Dar noi nu ne temem. Un sfânt al închisorilor, Părintele Ioan Iovan, ne îndemna să semnăm hotărârea de a iubi pe Dumnezeu şi neamul românesc mai mult decât însuşi fiinţa noastră, căci asta ne va duce la mântuire.

Florin Palas
Veghea, aprilie 2009

Opera lui, expresia integrală a sufletului românesc

 

S-au împlinit 129 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre”, de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”, iar de alţii, pe drept cuvânt, părintele jurnalismului românesc. În Anul Centenarului Marii Uniri, această zi trebuie să fie pentru toţi românii cu atât mai specială, având în vedere că întreaga operă a lui Eminescu, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului.

În pofida tuturor obstacolelor care păreau de nedepăşit, a tuturor oponenţilor săi, a adversităţilor şi zbuciumului prin care a trecut acest „popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele”, Eminescu a avut încredere în nea­mul său, deşi s-a identificat deplin cu drama acestuia. Dar „Dumnezeul geniului” l-a „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, pentru a deveni „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea) sau „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Poetul a crezut în capacitatea neamului său de a răzbi în furtuna istoriei, de a înfăptui idealul unirii nutrit de veacuri, de a-şi făuri un viitor demn („La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dorea el României).

Un căutător de Absolut, cum îl descria Rosa del Conte, însetat de cunoaştere, de „frumuseţi şi adevăruri supreme”, cum spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga, el a crezut şi în frumuseţea şi adevărul nea­mului românesc, tocmai fiindcă le-a descoperit în profunzime şi a pătruns în tainele lui sufleteşti. Însă a înţeles, cu o luciditate şi acuitate a minţii neîntrecute, dublate de o cunoaştere (nu numai în planul ideilor, dar şi al realităţilor – sociale, economice, politice etc.) şi o cultură uimitor de vaste, că politicianismul, demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, formele „cosmopolite” importate, legile „traduse rău din franţuzeşte”, „stricătorii de limbă”, distrugerea ţăranilor şi lumii ţărăneşti cu rânduielile ei bune, colonizarea economică, subminarea, în provinciile ocupate, a reperelor identitare – limbă, credinţă şi cultură românească -, „materialismul brutal” şi cultura degradantă, care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, toate acestea puteau dizolva cu totul fiinţa naţională şi unitatea dintre români.

A scris într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor

Întreaga sa muncă de gazetar a fost îndeplinită – cum spun Ioan Slavici, Titu Maiorescu şi alţii care l-au cunoscut – cu totală dăruire de sine pentru luminarea, educarea şi ridicarea neamului, pentru afirmarea adevărului, intransigent şi refuzând orice compromis, şi pentru apărarea cauzei drepte a românilor. Totuşi, după şase ani de muncă asiduă la „Timpul”, şi-a mărturisit unui prieten dezamăgirea de a nu fi fost înţeles: „… am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele. Dar nu merge”. Vocea sa fermă, care denunţa nedreptăţile fără ocolişuri, deranja, devenise prea incomodă. Totuşi, Eminescu nu a fost înfrânt, în ciuda suferinţei îndurate şi a adversarilor care îl preferau exclus din viaţa publică. Cel mai mare poet şi gazetar al nostru, „românul absolut”, a avut un rol fundamental în formarea şi consolidarea conştiinţei româneşti, dar şi în edificarea unei culturi naţionale.

Prin inegalabila sa operă artistică, el este făuritor al limbii române literare. Nu degeaba Nichita Stănescu, într-o poezie dedicată poetului naţional, recunoştea locul lui „în sâmburele limbii [române]”. Eminescu a considerat limba al doilea element de unitate, după Biserică, şi a numit-o „tezaurul sufletesc” al unui neam şi „reazem moral”, fiindcă prin ea se transmit istoria şi înţelepciunea strămoşilor, se încheagă identitatea. El a mers prin toate provinciile româneşti, unde a constatat în mod direct unitatea de limbă, atestată înainte de cronicari. În lungile călătorii, a cules folclor şi cuvinte vechi, dedicându-se muncii de valorificare a bijuteriilor din acest tezaur românesc şi făurind apoi limba frumoasă în care le-a integrat. A devenit astfel „cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”, iar opera sa reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (Nicolae Iorga). Adrian Păunescu scria aceste versuri inspirate despre Eminescu: „El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot./ L-a-nfiat întreg Ardealul,/ Eminescu-i peste tot (…) Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.

Eminescu, omul care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine însuşi

Eminescu a fost primul care a intuit și a pătruns în profunzime unicitatea sufletului românesc, temă pe care o vor dezvolta mai târziu, în interbelic, cercetători ai ființei românești, printre care Noica, Vulcănescu, părintele Stăniloae. În articolele sale vorbește deseori despre acest popor „crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin”, fiind men­țio­nate trăsături precum omenia, blândețea, toleranța românilor („Nici un neam de pe fața pământului nu este mai tolerant decât românul”), sau echilibrul, măsura, armonia sufletului românesc (despre care vor scrie Noica, Stăniloae, Papadima), reflectate chiar în limbă: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate”. Putem spune că părintele Stăniloae, care a evidențiat unirea, în spiritualitatea noastră, a lucidității latine și sentimentului de taină al Răsăritului, a fost anticipat chiar de Eminescu: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine”, spunea marele gazetar într-un articol („Religie și naționalitate”, Timpul, 20 mai 1883) în care pleda pentru apărarea „legii neamului românesc”, care este credința ortodoxă ca element constitutiv al identității românilor.

Desăvârșitul român era foarte preocupat de realitățile politice, dar, în același timp, rămăsese cu totul neîntinat de politicianism și, cum subliniază eminescologul Dimitrie Varamaniuc, independent față de partidele politice (dovadă că nici conservatorii nu scăpaseră de condeiul său neiertător). Semnificativ este faptul că el face frecvent apel la voievozi și mai ales la epocile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și, în epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc. Aceasta fiindcă, în aceste cazuri invocate de el, toți factorii politici conlucrau la apărarea independenței naționale și la împlinirea idealului de unitate, după cum remarcă Vatamaniuc (în Mihai Eminescu, Opere, vol. XI).

Atenția sa față de trecutul național nu înseamnă defel paseism sau închidere în trecut, ci ea oferă tocmai șansa unei înțelegeri mai bune a prezentului și posibilitatea identificării unor soluții românești viabile la problemele grave ale timpului. O dovadă relevantă în acest sens este nu numai ancorarea sa adâncă în actualitatea timpului său (el studia și cerceta foarte riguros despre tot ceea ce scria), dar și faptul că Eminescu este mereu actual, fiind, cum bine observa cineva, „un contemporan al tuturor timpurilor” (românii din toate timpurile au manifestat o vie adeziune la Eminescu, găsind în scrisul lui un izvor de rezistență spirituală în vremurile zbuciumate ale istoriei noastre). Jurnalistul se călăuzea după principiul sănătos conform căruia „numai în trecut și în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”.

Despre personalitatea și caracterul cu totul nobil al lui Eminescu au vorbit scriitori care l-au cunoscut, precum Ioan Slavici (care i-a fost prieten apropiat): „Era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, … judeca drept, … stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, … era totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simț practic”. Sau I. L. Caragiale, care spunea despre omul de geniu că „nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată”.

Tot Caragiale remarcă genialitatea și spiritul său enciclopedic: „Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”. Despre poezia eminesciană, Edgar Papu nota: „La aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor înțelepciuni. Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice”. Iar Noica, studiind Caietele lui Eminescu, remarca uimit că „90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”.

Cât despre jurnalistul Eminescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga sub­linia că vocea sa era „unică în concertul politicianismului vremii” și „pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat”. Iar Simion Mehedinți adresează poporului român o avertizare: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci…” (Creștinis­mul românesc, 1941).

 

În căutarea „considerentului moral” al bombardamentelor asupra Siriei

aprilie 18, 2018 Lasă un comentariu
                                            1919. Armata Română în fața Parlamentului de la Budapesta
Într-o replică la o postare a mea de ieri legată de bombardarea Siriei, Petru Bogatu încearcă să pună pe același cântar atacul militar de sâmbătă al SUA, Marii Britanii și Franței în Siria și intervenția militară a României din 1919 în țara „vecină și prietenă” Ungaria.
„Stefan, fara suparare, dar Romania a intervenit militar intr-un stat strain, bombardand Budapesta și rasturnand guvenul bolsevic maghiar al lui Bela Cun în 1919. Datorită acestui fapt, lumea a fost salvată de revoluția mondială pusă la cale de Lenin și Troțki. Nu numai puterile mari, ci și statele mai mici pot să intervină, din considerente morale sau în interes național, în alt teritoriu, dacă acest fapt este dictat de situația internațională și de circumstațe politice presante”, scrie fostul meu coleg de la ziarul „Țara”.
Corect, în 1919 Armata Română a „cucerit” Ungaria, pentru a o elibera de bolșevism!
Și încă ceva, foarte important:
Regele Ferdinand, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis atunci armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător!
Un semn ce confirmă „considerentul moral” și „interesul național” sincer care au stat la baza intervenției militare exemplare a României într-un „alt teritoriu”.
Unde mai pui că noi, românii, în general, după cum spunea gânditorul și patriotul nostru Petre Țuțea, „cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toți caii din Ardeal, fără călăreți, în două ceasuri se pișă în Budapesta”.
Mă mir cum de nu-mi incriminează cronicarul prim de la Chișinău ce a căutat Armata Română peste Nistru după ce a eliberat Basarabia și Nordul Bucovinei de sub ocupația bolșevică în vara anului 1941?
Întrebarea care vine în această clipă este alta:
Pe cine și de cine i-au „eliberat” sâmbătă bombele aruncate asupra Siriei? Pe bandele de teroriști înarmate de acești „mușchioși ai planetei”?
Și care a fost „considerentul moral” de care s-au condus cei care au ordonat bombardamentul în noaptea de vineri spre sâmbătă?
Că „interesul național” al acestor „aliați puternici”, dar și al rușilor pripășiți într-acolo, am înțeles care este: barilii de petrol de calitate al Siriei!

Petre Ţuţea despre ruşi. In Memoriam Nea Petrache (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991)

octombrie 6, 2016 Lasă un comentariu

image


A încercat să-mi explice mie un diplomat rus precum că Moscova îşi trage rădăcinile de la Roma. I-am spus că nu se poate, pentru că toţi romanii ar fi îngheţat de frig la Moscova. Am fost întotdeauna foarte ostil ruşilor, pentru că şi ei ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomaţi, mi s-a spus că ruşii sînt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: ruşii sînt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică şi care au preluat Bizanţul, considerîndu-se continuatorii strălucirii bizantine.

Ruşii au un fel de umanitate indefinibilă. Am fost la Moscova şi nu pot spune despre ei că sînt individual tirani, deşi au practicat tirania. Pe de altă parte, nu cred să fi întîlnit vreun rus care să fie normal; asta nu mi-o pot explica decît prin faptul că probabil s-au corcit cu tătarii.

Ce-şi închipuie ruşii? C-a fost pus jos Hitler şi ei sînt vaccinaţi? Au intrat într-un teren minat: în spaţiul planetar al intereselor anglo-saxone, al negustorilor ăstora. Dacă eşti în calea unui automobil anglo-saxon, apare războiul. Păi ce-şi închipuie muscalii? Că ăia tolerează să stai în calea lor? Ăia s-au învăţat, anglo-saxonii, să fie stăpînii lumii – şi muscalii zic niet! Ei asta-i… Păi hai să ne batem!

I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau douăzeci şi cinci de chile de lapte pe zi şi apoi se baligă în şiştar.

Ruşii sînt la fel de imperialişti ca Germania lui Hitler. Dar ei nu spun asta. Ruşii sînt mai perfizi. Cînd te ocupă şi te declari de acord, spun că eşti progresist, iar cînd le rupi fălcile, că eşti fascist şi reacţionar. Ruşii sînt mai abili politic decît germanii. Dovadă că au reuşit să facă din braşoava asta roşie, din ruşinea asta care e bolşevismul, o supraputere mondială, să impună Statelor Unite situarea bolşevismului la rang de supraputere.

Mă întreba un rus cu ani în urmă: Domnule Ţuţea, cum vă explicaţi dumneavoastră că noi, ruşii, întindem mîna Europei şi ea o refuză sistematic? – Foarte simplu, aveţi un cancer mintal, se cheamă cancer ideologic marxist-leninist.

Rusul e contraindicat la cugetare ca sifilisul la sistemul nervos. Am făcut afirmaţia asta, pe care ulterior am retractat-o (ca să nu se creadă că e vorba de toţi ruşii, de marele popor rus), gîndindu-mă la Gorbaciov. Pentru că el spune: Situaţia economică a Uniunii – vasăzică după 70 de ani de marxism-leninism – e catastrofică. Punct. Şi apoi optează pentru leninism! Adică pentru cadavrul din Piaţa Roşie, care a creat dezastrul ăsta…”

PETRE ŢUŢEA

De la: Rutgers University

Desen de Grapa Daniela

Sursa: MĂRTURISITORII

ÎNTRE DOUĂ VALURI SAU CAPCANA DIN 4 APRILIE 2005

aprilie 14, 2013 9 comentarii

Secareanu_8 Îmi stăruie în minte o întrebare de pe Facebook a unui prieten de dincolo de Prut, pusă de acesta prin toamna anului 2008:

– Ce mai faci?

– Îmi admir Patria! – zic. – Aștept să treacă și valul liberal peste ea…

Nu știu ce a înțeles prietenul de dincolo de Prut din răspunsul meu la întrebarea lui, pentru că, după aceea, nu prea am mai avut ocazia sa discutăm, el ajungând între timp consilier al președintelui Băsescu.

Timpul s-a scurs dureros. A trecut și ”revoluția” din 7 aprilie 2009,  valul progresist, neomarxist dezlănțuindu-se fioros, ca și cel comunist,  peste Patria mea.

De fapt, de la 1991 încoace, cei care am constituit până mai ieri frumoasa și brava echipă a Partidului Popular Creștin Democrat, împreună cu sutele de mii de simpatizanți ai noștri, ne-am zbătut între două valuri care nu se deosebesc unul de altul – între valul comunist și cel neocomunist. Nu reușim să ieșim  într-un fel de sub primul, că, imediat, vine peste noi cel de-al doilea. Și invers!

Echipa politică din care am făcut parte începând cu 1988 a fost una de esență creștină și națională. În acest răstimp am înțeles un lucru: un organism politic de respirație creștină și națională nu va fi admis niciodată să ajungă la putere în Republica Moldova ori să devină, cel puțin,  un factor decident în cadrul unei puteri. Metodele folosite în acest scop sunt diferite: de la compromiterea echipei politice prin instalarea pe post de lider a unui ins controlat sută la sută de structurile secrete și aplicarea în acest sens a diabolicului principiu kgb-ist ”Vozglaviti citobî obezglaviti!” (A te face cap pentru a decapita–n.a.), punând la cale acțiuni murdare de marginalizare, discreditare, persecutare, ostracizare a celor mai sinceri coechipieri, atașați idealurilor și valorilor românești în stânga Prutului, până la șantajarea, manipularea, coruperea și cumpărarea membrilor de partid cu scopul ruperii lor de echipă și atragerii în sânul structurilor politico-mafiote efemere.

Loviturile aplicate PPCD-ului prin capcana de la 4 aprilie 2005 au fost fatale pentru acest organism politic viguros, care a știut să reziste tuturor vicisitudinilor unei perioade zbuciumate de peste 20 de ani. Cel mai dureroase însă au fost și sunt loviturile venite, din interior, dinspre capul acestei organizații politice istorice, care, între timp, a fost retrogradată de stăpânii din umbră ai insului aflat în misiune până la condiția de ”universitate populară”,  ”liderul politic” respectiv  devenind bineînțeles un simplu ”om politic” sau expert în ”pulmonologia ruso-română”, teorie despre funcționarea plămânilor la agenții secreți ai FSB-ului infiltrați în structurile politice dintre Prut și Nistru.

Evenimentele politice de ultimă oră se constituie într-un semn al agoniei valului neomarxist întins peste toată Basarabia. Sunt cu gândul în aceste clipe la miile, zecile de mii, sutele de mii de membri și simpatizanți ai Frontului Popular din Moldova. Dezamăgiți de halul în care a fost adus succesorul acestei puternice Mișcări Populare – Partidul Popular Creștin Democrat, dar și de prestația politică dezastruoasă a partidelor așa-zis proeuropene aflate la guvernare și pe care au fost nevoiți să le susțină la scrutinele de după 2009, foștii mei colegi de luptă politică și prieteni mă întreabă: ”Ce să facem? Nu mai credem în nimeni!”.

Nu sunt în măsură să dau sfaturi. Câteva lucruri însă aș vrea să le reținem:

Să prețuim ca ochii din cap toate acțiunile patriotice pe care am reușit să le facem împreună de la 1988 încoace.

Să ne învățăm a ne iubi unii pe alții așa cum ne învață Biserica Noastră Ortodoxă, care, după cum spunea Mihai Eminescu, este mama poporului român!

Iar dacă sunteți la grea încercare dorind să vă alegeți un partid care să vă placă și să nu vă dezamăgească, sau să puneți temelia unei mișcări cu adevărat patriotice, sau să reconstituiți, într-o formulă inedită, vigurosul și istoricul FRONT POPULAR DIN MOLDOVA, așa cum îmi propune un bun prieten de la Cahul, să luați aminte ce spunea Petre Țuțea: ”Dacă aș putea, domnule, aș scrie pe ziduri, mare, să vadă tot țăranul: ”ROMÂNILOR, NU VĂ MAI ALEGEȚI CONDUCĂTORI CARE NU-ȘI IUBESC ȚARA!”.

Ștefan Secăreanu

Chișinău, 14 aprilie 2013

PETRE ŢUŢEA – Scrisoare către Emil Cioran

octombrie 11, 2011 Lasă un comentariu


Dragã Emile,

Te rog sã crezi în nestrãmutata mea prietenie. Vorbesc mereu tinerei generaţii despre tine, în aceastã vorbire împletindu-se admiraţia nelimitatã pentru strãlucirea ta, cu dragostea fraternã. Mi-aduc aminte de o întâmplare din închisoare. Mi s-a cerut sã te atac în scris, acest lucru având o deosebitã importanţã la eliberarea mea. Am refuzat în aceşti termeni: prefer sã mor în închisoare, decât sã atac un amic sacru şi ilustru! Am gândit şi simţit ca tine de-a lungul vieţii mele.

Deosebirea între mine şi tine a constat în refuzul meu de a practica sinceritatea totalã, fiindcã am vrut sã devin legiuitor şi sã mã bucur de admiraţia mulţimii stupide. Am procedat ca acei cabotini care cerşesc aplauze la galerie. Sunt trist şi neconsolat. Drama fãrã ieşire a timpului nostru se cheamã democratizare. A fost lichidatã barbaria. Cirezile din stepa ruseascã s-au îmbolnãvit de iluminism. Ele aspirã sã citeascã algebric fulgerele. Au poftã sã negocieze, nu sã distrugã. Şiretenie primitivã convertitã în mesianism. Neputinţã. Ce greaţã! Ce frumos ar arãta şi ce regenerator ar fi un cuceritor de tipul lui Gengis-Khan, care ar intra în oraşele din Occident şi dupã fiecare ispravã în stilul lui s-ar retrage în bivuac.

Tu eşti singura imagine purã în memoria mea, aşa de încãrcatã de erori, de neputinţe şi de înfrângeri. Cea mai sinistrã înfrângere a fost fructul amar al unei confuzii, cãreia i-a cãzut victimã şi gloriosul bãtrân Iuliu Maniu: am confundat negustorul occidental şi pe cel american cu cavalerul de spadã, deşi ar fi ştiut, teoretic, cã acest negustor a înlocuit onoarea cu creditul. Ciorchinele de erori din memoria mea mã otrãvesc cu regrete inutile. Trecutul încãrcat de impuritãţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul purtãtor de moarte, mi-au revelat un lucru: venim de nicãieri şi mergem spre nicãieri. Totuşi, n-am reuşit sã mã detaşez de murdãria acestei lumi care, în fond, nu reprezintã nimic.

Aş vrea sã te mai vãd o datã, înainte de a muri, într-un pustiu, nu în Occidentul în care trãieşti tu, fiindcã pute a hoit. Am o rugãminte: sã-mi trimiţi, prin amabilul aducãtor al acestei scrisori, un pachet cu tot ce-ai scris în Franţa. Tu ştii cã eu sunt un cititor serios. În rest, obosealã şi dezgust. Sau, cum spune inspirat, în „Melancolia” lui, poetul lacrimogen:

„Asta e tot ce-mi rãmâne:

Silã de ziua de azi,

Şi teamã de ziua de mâine.”

Cu aceeaşi dragoste şi cu nestrãmutatã prietenie,

Petre Ţuţea

Bucureşti, 7 iulie 1974

8 ANI DE LA TRECERA LA CELE VEŞNICE A PĂRINTELUI CONSTANTIN GALERIU Veşnica lui pomenire!

august 10, 2011 Lasă un comentariu

 

 

PREDICI AUDIO ALE PĂRINTELUI CONSTANTIN GALERIU – aici

 

 

 

 

 

 

PETRE ŢUŢEA

Părintele Galeriu, când vorbeşte, te conectează la Dumnezeu. În comparaţie cu el, ceilelţi preoţi nu predică, silabisesc… Eram odată cu nişte tineri, nu mai stiu despre ce le vorbeam, şi unul sare şi îmi zice admirativ: Domnule Ţuţea, vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu! Eu, care înclin să mă cred genial, era gata să mă supăr… Pe urmă, gândindu-mă mai bine, m-am simţi onorat!


VIRGIL CÂNDEA
Ca om de carte şi profesor de teologie, Părintele Galeriu a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică şi de cercetare, publicând studii, articole, cărţi, note, recenzii, însemnări, predici. Lucrările sale sunt temeinic elaborate, bogat documentate, interesante şi utile pentru teologie şi actualitate, iar stilul lor este inconfundabil. Dar, pe lângă preot şi profesor, Părintele Galeriu a fost un om de rară şi aleasă omenie. A fost un om între oameni. Generos până la jertfă, altruist până la iertarea şi iubirea vrăjmaşilor, răbdător până la uitarea de sine, înţelept şi echilibrat în toate, Părintele Galeriu a fost şi a rămas un adevărat „Părinte” şi „duhovnic”, dăltuind în sufletele studenţilor şi ale enoriaşilor săi adevărate caractere creştine… Nu ştim dacă se va mai naşte sau repeta curând un asemenea om şi preot ca Părintele Galeriu, căci, în persoana sa, Dumnezeu a aşezat din plin daruri şi virtuţi pe care şi el şi le-a cultivat cu grijă şi stăruinţă. El a reprezentat cu cinste şi autoritate Biserica Ortodoxă Română, în orice împrejurare a fost chemat să o facă… A vorbit mereu ca un adevărat teolog şi preot. A fost un simbol al Bisericii Ortodoxe Române.


Citește mai mult…

70 de ani de la asasinarea lui Nae Ionescu. Isabela Vasiliu-Scraba: DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

martie 20, 2010 2 comentarii
 Astazi, la Biserica Sapientei, a avut loc slujba de pomenire pentru Nae Ionescu († 1940) la 70 de ani de la asasinarea sa, pentru Virgil Maxim († 1997) si martirii inca necanonizati ai neamului romanesc, luptatori intru adevar si credinta.

Nae Ionescu

Când acum sase luni Nae Ionescu începea cãlãtoria sa din urmã am simtit cã pleacã dintre noi logos-ul. El ne dãduse întotdeauna cuvântul care desleagã. Pleca, odatã cu el, cheia lucrurilor în mijlocul cãrora trãiam. Aveam sã ne mai simtim vreodatã liberi, asa înglodati în nedeslusit, cum rãmâneam farã el?
Nimeni n’a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, si învãtãturã, între noi si sensul românesc; între noi si noi însine. Inteligenta sa nu era orgoliu: era treaptã. Inteligenta care ar fi îndreptãtit cel mai absurd narcisism, -era numai supunere. Slujea.
Te intrebai întotdeauna ce slujeste? Cãci slujea mai mult decât adevãrul. Zeita aceea fadã a inteligentei burgheze. Iar acum, când cercul existentei sale s’a închis, existent a aceea care vroia parcã sã experimenteze totul: întelepciunea, dragostea, pãcatul si sfintenia – aventura ei extraordinarã îti spune limpede ce vroia sã slujeascã: era Viata.
De aceea mijlocea între noi si noi însine, de aceea ne tãlmãcea Sensul românesc, de aceea ne învãta. Dincolo de Viatã. totul îi va fi pãrut pãcat. Chiar atunci când era virtute.
Unul din gândurile cele mai revelatoare despre sine era interpretarea pe care o dãdea crestinismului. “Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Si Nae Ionescu adãuga: “numai ca pe tine însuti”. Pe Dumnezeu îl iubesti “din toatã inima ta”. Pe celãlãlt îl iubesti numai ca pe tine.
Când se iubea pe sine, Nae Ionescu era printre oameni, în mijlocul luxului si tuturor inconformismelor. Când iubea pe Dumnezeu era singur. Era singur, cu Dumnezeu si Viata.
Asa va fi stat singur, în temnitã. Iar – om liber cum era – nimic, nici mãcar întelegerea lui fãrã seamãn fatã de fenomenul românesc, nu l-ar fi restituit pe deplin comunitãtii noastre, dacã n’ar fi venit temnita. Dumnezeu e al tuturor popoarelor si Viata e a tuturor oamenilor vii.
Dar a venit temnita. Sfârsitul vietii sale i-a adus temnita. Dumnezeu si Viata sunt pentru neamul nostru. Nae Ionescu a plãtit, pentru ca Durnnezeu si Viata sã coboare peste neamul nostru.

Constantin NOICA

Buna Vestire, An IV, Seria II, Nr. 12, 21 Sept. 1940

DE UNDE VINE FARMECUL ACESTUI GÂNDITOR? (Nae Ionescu şi Mircea Vulcãnescu)

Ştim cã prin moartea martirilor Ţara câştigã o transcendenţã, o verticalã, o demnitate şi o aureolã mântuitoare la Judecata mare a istoriei, dar orizontala ei, orizontala noastrã cea de toate zilele rãmâne pustiitã, viaţa celor rãmaşi, în veci sãrãcitã. Ştefan Fay

Mircea Vulcãnescu este unicul discipol al lui Nae Ionescu pentru care admiraţia faţã de el s-a concretizat în scrierea, dupã moartea fostului sãu profesor, a unui întreg volum de amintiri. Dar încã din luna decembrie a anului 1926, dupã terminarea la Bucureşti a studiilor sale universitare, dateazã nişte însemnãri ale lui Mircea Vulcãnescu intitulate “Gândirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu -note pentru un comentar“, pãstrate în arhiva familiei.

Gândirea filosoficã a lui Nae Ionescu îi pãrea cu atât mai incitantã proaspãtului licenţiat în filosofie cu cât el remarcase deja existenţa unui “lung şir de reacţiuni şi influenţe asupra mai multor generaţii de studenţi”. Materialul bibliografic la care se gândise atunci era alcãtuit din articolele pe teme filosofice publicate de Profesor prin reviste, din cursul de istoria logicei ţinut în 1924-1925, precum şi din cursul de filosofie a religiei (1924-1925), la care se mai adãugau însemnãri de la alte cursuri şi de la seminarii, deoarece abia din anul universitar 1924-1925 începuse stenografierea cursurilor ţinute de Nae Ionescu.

În marginea cursului de Teoria cunoştinţei din 1925-1926-, tânãrul Vulcãnescu mai creionase în grabã un plan al unei lucrãri asupra “existenţei”. Dupã rezumarea celor citite din cursul lui Nae Ionescu, respectiv dupã trecerea în revistã a distincţiei dintre real şi existent, a distincţiei dintre “a fi” şi “a fi cunoscut”, a distincţiei dintre “ceea ce poate fi cunoscut” şi “ceea ce este cunoscut”, etc., el încercase sã îmbine diferitele concepţii asupra existenţei.

Era, ca sã spunem aşa, o tentativã de globalizare prin gãsirea unor repere comune pentru trei discipline (logica, estetica şi etica), având în comun ca obiect de studiu “existenţa”. În acest scop el subsumase logica, estetica şi etica urmãtoarelor repere, dupã care fiecare disciplinã se putea concretiza în modul ei specific: mijlocul lor de abordare a existenţei, dupã perspectiva de abordare, dupã principiul aflat la baza fiecãreia dintre cele trei discipline, dupã metodã, scop, normã, temã.

Tentativa aceasta destul de modestã de “sintetizare a concepţiilor omeneşti asupra existenţei” (1) va fi abandonatã, ca infructuoasã, devenind însã un bun cîştigat.

Dupã mai bine de un deceniu, în urmãtoarea cercetare pe care o va întreprinde asupra “existenţei”, Mircea Vulcãnescu va şti sã se fereascã de ispita reducţiei, a sintezei diferitelor discipline ca efort de filosofare. Rezultatul, de-a dreptul spectaculos, a fost Dimensiunea româneascã a existenţei, dedicatã lui Emil Cioran (2). La reuşita acestei lucrãri a contribuit, şi nu într-o micã mãsurã, experienţa cumulatã în verile în care, prin satele româneşti, el devenise “filosoful” rãtãcit în echipele de sociologi interesaţi de viaţa şi de spiritualitatea ţãranului român.

Desigur, şi atunci cînd – în marginea cursului despre Teoria cunoştinţei (1924-1926) – Mircea Vulcãnescu scria despre existenţa privitã din plan logic, estetic şi etic, şi atunci cînd îşi scria însemnãrile despre “Gîndirea filosoficã a d-lui Nae Ionescu“, şi cînd va scrie monografia sa despre Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu va fi conştient cã rãsfrîngerea gîndirii profesorului în tot ce-ar scrie un discipol, va fi o rãsfrîngere “printr-o prismã cu rezonanţe proprii” ale discipolului.

Constantin Floru, dupã ce citise manuscrisul volumului despre Nae Ionescu, i-a transmis lui Mircea Vulcãnescu – într-o scrisoare -, cîteva impresii de lecturã. Floru remarcase treptata interiorizare a perspectivei de la un capitol la altul dar şi acea “prismã cu rezonanţe proprii”, semnalatã încã din 1926 de Mircea Vulcãnescu în fişele sale pentru un comentariu al gândirii lui Nae Ionescu. “Vorbeşti de Nae privind mai mult în tine”, îi scria Constantin Floru. “Îţi cercetezi trecutul şi îţi meditezi temele vieţii. Povestea face loc interpretãrii unei lumi care ne cuprinde în definitiv pe toţi” (3).

În decembrie 1926, pentru a aborda “gîndirea” lui Nae Ionescu, Mircea Vulcãnescu era deja perfect conştient de dificultãţile unei asemenea tentative. Şi nu numai pentru cã Profesorul era în viaţã, iar fizionomia sa de gînditor aflat la 36 de ani nu putea fi statornicitã atîta vreme cît ea cãpãta noi şi noi forme, rod al unei mereu reînoite meditaţii.

La Nae Ionescu stabil rãmînea doar un lucru. Şi Vulcãnescu nu putea sã nu-l remarce. Fiindcã prea stãtea în caracterul filosofului sã ia “pieptiş” poziţie în cele mai multe probleme. Prin aceastã trãsãturã definitorie modului sãu Citește mai mult…

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu? Petre Tutea si Petre Pandrea evoca pista otravirii profesorului nationalist de catre agentii lui Carol al II-lea si ai nefastei Elena Lupescu

martie 20, 2010 Lasă un comentariu

Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci si mai tarziu, efectul unui asasinat. Unul care nu putea porni decat din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea (in foto cu amanta sa, Elena Lupescu). Au circulat trei versiuni.

1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi. Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.

2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.

3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea. (Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)

Petre Tutea nutrea si el convingerea ca otrava ar fi pus capat vietii lui Nae Ionescu. Inca un element socratic in biografia sa. Iata cum se reflecta vestea mortii lui Nae Ionescu in jurnalul Regelui Carol al II-lea: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”.

“Ralierea” de care pomeneste regele in jurnal ar fi fost una in jurul sau a legionarilor internati in lagarele infiintate pentru ei in 1938. Trecuse si Nae Ionescu, dar si Mircea Eliade, prin cel de la Miercurea Ciuc. In 1930, anul in care Citește mai mult…