CINE ESTE SFETNICUL DIN UMBRĂ CARE-O ÎNDEAMNĂ PE PREȘEDINTA M. SANDU SĂ SFIDEZE CONSTITUȚIA

                                                                                          Imagine preluată de la activnews.ro

Nu trebuie să ghiciți sau să-l căutați prin birourile Președinției, mobilate pufos și totalitar de ayatolahul Erdogan.

El este ubicuu și sonor prin Radio Europa Liberă și se numește Vladimir Socor, vechi (în rele) kominternist și sforar abil al președințiilor și grupărilor politice cu interes de la Chișinău. Iată ce îndruga acesta de la microfonul Europei Libere la 24 februarie, a doua zi după ce Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțional decretul Maiei Sandu de desemnare repetată a Nataliei Gavriliță pentru funcția de premier:

„Avem situația în care Curtea Constituțională dă un verdict neconform interesului național”;

„Dezbaterile din Chișinău s-au împotmolit în considerente de natură juridică și pur tehnică. Aceste considerente împiedică o soluție radicală. Soluția radicală este schimbarea sistemului actual, schimbarea sistemului de guvernare prin partide parlamentare și instituirea unui sistem prezidențial de guvernare”;

„Pentru început se poate recurge la această soluție: doamna președintă nu va învesti un guvern în actualul parlament, parlamentul va vota să o supună impeachmentului, impeachmentul nu va trece – din lipsă de majoritate, vor apărea temeiuri constituționale pentru dizolvarea parlamentului. Foarte clar! Acesta este primul recurs!”.

Trebuie să înțelegem că „soluția” Maiei presupune mai multe „recursuri” care să ignore Constituția și să fie „conforme cu interesul național”! Cel puțin asta reise din următorul îndemn leninist al revoluționarului expert de la Europa Liberă:

„Soluția, de fapt, nu este în alegerea unui parlament cu același sistem. Soluția este în schimbarea sistemului, în instituirea unui sistem de guvernare prezidențial! Pentru a transfera puterile statului la președinție, în vederea elaborării strategiilor de dezvoltare a R. Moldova. În sistemul parlamentar este imposibil de a elabora strategii, pentru că guvernele cad o dată la câteva luni! Și e imposibil de recrutat personal calificat care să lucreze în guverne! (…) Instituția prezidențială are capacitatea de a elabora strategii pe termen lung, de a recruta personal competent pentru a formula și a implementa aceste strategii”!

Bineînțeles, „expertul” nu adie un cuvânt despre faptul că instituția prezidențială e ocupată în totalitate, ca și pe timpul lui Dodon, de reprezentanții unui singur partid: PAS, care sunt repetenți cu toții la respectarea Legii Fundamentale! Acum am realizat care este scopul adevărat al „alegerilor anticipate” asupra cărora insistă cu atâta îndârjire proletară Maia Sandu: instituirea unui sistem de guvernare prezidențial!

Exact ce-și dorea Petru Lucinschi în anii 1999-2000!

Concluzia pe care o trag aici este următoarea:

În afară de grupările banditești care le mănâncă banii și viața basarabenilor, aceștia mai au de înfruntat detașamentele stângii neobolșevice occidentale care au dat năvală peste acest teritoriu imediat după destrămarea imperiului sovietic și-și coordonează perfect acțiunile cu grupările banditești în situațiile de criză pe care tot ele le generează!

Le generează cu bună știință pentru ca înstrăinații de noi să nu mai putem fi în stare a ne reveni pentru a ne afirma drepturile și identitatea!

De curând, este necesar să precizăm asta, aceste detașamente ale stângii neomarxiste, cu toți experții și uriașa lor rețea de propagandă, au reușit să-și instaleze, prin acte abjecte de manipulare și dezinformare populistă, și păpușa lor în cea mai înaltă funcție publică din Republica Moldova. Una din misiunile lor pe care trebuie să le execute în regim de urgență la alegerile anticipate este aducerea cu orice preț în Parlament a încă unei grupări criminale de extracție rusească, gruparea lui R. Usatâi astfel încât partida rusească să întrunească în viitorul Parlament numărul necesar de voturi pentru modificarea Constituției, 67, și eliminarea în totalitate din Legislativ a reprezentanților cu aspirații românești!

Drept dovadă a celor spuse de mine sunt alte îndemnuri, mai vechi, dar tot atât de proletare, ale aceluiași komisar kominternist Socor întru menajarea stângii komuniste de expresie rusească:

– În 2005, Socor a fost cel care a stat pe capul nostru, al deputaților creștin-democrați, ca să ne determine, împreună cu Băsescu, Europa Liberă și PROTV, să-l votăm pe nimeni altul decât Voronin, la 4 aprilie, pe post de șef de stat!

– În iarna lui 2015, tot Socor a fost cel care a încurajat instalarea guvernului minoritar Gaburici cu votul komuniștilor lui Voronin, cu înlăturarea premeditată a PL-ului de la formarea garniturii guvernamentale, în detrimentul guvernului de orientare europeană pe care și l-au dorit basarabenii la alegerile din 30 noiembrie 2014 (Guvernul Gaburici care, prin votul său a mai scos din rezervele Băncii naționale 6 miliarde de lei pentru a încheia cu vârf și îndesat „furtul miliardului”!). „Voronin este preferabil”, iar „Ghimpu este irațional”, afirma atunci Socor tot la Europa Liberă!

– La 7 iunie 2020, Socor, alături de Merkel și alți binevoitori din UE, a fost cel care a încurajat vârtos formarea Alianței Kozak dintre Maia Sandu, Andrei Năstase și Igor Dodon! Nu vă mai amintiți?

– În luna mai 2019, „analistul occidental”, Vladimir Socor, tot de la microfonul Europei Libere, le cerea, în chip ultimativ, Maiei și lui Năstase să nu voteze demiterea guvernului PSRM-PD, controlat în totalitate de Dodon („Guvernul dlui Chicu are o performanță bună. Afirmațiile potrivit cărora Guvernul Chicu a eșuat sunt afirmații politicianiste, determinate nu de aprecierea obiectivă a performanței Guvernului Chicu, dar determinate de scopul cu totul de neînțeles de a da jos guvernul cu orice preț, pur și simplu pentru că este un guvern girat de Partidul Socialiștilor. Nu este acesta un motiv suficient pentru a da jos Guvernul Chicu”, spunea atunci Socor)!

– Tot atunci, neobositul (în rele) „expert american” le ordona Maiei și lui Năstase să nu admită suspendarea/demiterea lui Dodon împreună cu celelalte forțe politice din Parlament, acesta să fie lăsat să candideze la alegerile prezidențiale din toamnă, adică să nu fie tras la răspundere până atunci pentru faptele evidente de corupție scoase în vileag mai ales în acele zile („Dacă alegerile au loc fără interferențe de ordin politic, atunci sigur că are șanse, chiar are șansa principală, adică vreau să spun, e favorit, sondajele îl indică drept favorit, de aceea a apărut ideea potrivit căreia, și asta o spun politicienii de diferite culori, ideea ca dl Dodon să nu fie lăsat să ajungă până la alegeri, să fie scos din cursă înainte de alegeri. Și cum se poate face acest lucru? Printr-o majoritate încropită, de strânsură care să schimbe cu totul situația politică!”, spunea el)!

– Tot în acele zile fierbinți, Socor îi îndemna pe Maia și Năstase să susțină ideea alegerilor parlamentare anticipate! Știți de ce? Atenție mare: Pentru că actualul Parlament este nereprezentativ – numărul deputaților socialiști este mult mai mic în comparație cu susținerea pe care PSRM-ul o are în societate („Sunt din nou de acord că alegeri parlamentare anticipate trebuie să aibă loc, de acord că parlamentul actual este nereprezentativ în două feluri: într-un fel, deoarece oamenii din fostul Partid Democrat al dlui Plahotniuc au suprareprezentare în parlament, e moștenirea lui Plahotniuc, acești oameni sunt suprareprezentați în parlament și se vând, se cumpără, formează majorități artificiale. Deci e putred acolo, e putregai. Pe de altă parte, e posibil că Partidul Socialiștilor e subreprezentat. E posibil că sprijinul real în rândurile alegătorilor este mai mare decât numărul deputaților socialiști în parlament”, afirma Socor, senin, la „Europa liberă”)!

– Și tot atunci, kominternistul le cerea Maiei și lui Năstase să susțină declarațiile procurorului general Stoianoglo, cel care ne-a dat de înțeles că-l va elibera din pușcărie pe Platon, omul serviciilor rusești. („Partidele Platforma DA și PAS trebuie imediat să susțină declarațiile procurorului Stoianoglo”, indica „analistul”)!

Prețioase indicații pentru partida rusească și stânga neomarxistă de la Chișinău!

Și toate, dar absolut toate, făcute de Vladimir Socor în dialogurile pe care le are el constant cu Valea Ursu.

26 februarie 2021

„Înalt Preasfințitul” Maiei Sandu

Scrie presa: Președinta aleasă, Maia Sandu, a avut o întrevedere cu Mitropolitul Vladimir.

Maia mărturisește pe Fb că i-a mulțumit chiar Mitropolitului pentru felicitările pe care i le-a adresat cu ocazia alegerii în funcția de președinte al R. Moldova.

„Astăzi am avut o întrevedere cu Înalt Preasfinţitul Vladimir, Mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, la care i-am mulțumit pentru felicitările adresate cu ocazia alegerii în funcția de Președinte al Republicii Moldova. Am adus mulțumiri și pentru darul Mitropolitului Vladimir – o Icoană a Maicii Domnului. Am discutat despre perioada dificilă prin care trece țara noastră și cum putem ajuta oamenii să treacă mai ușor prin criză”, a scris Maia Sandu.

Și V. Filat se lauda, acum câțiva ani, pe Fb cu întâlnirile lui cu același Vladimir, mitropolit „al întregii Moldove” subordonat Patriarhiei de la Moscova!

De ce tu, Președinte ales, să te lauzi că te-ai întreținut, atât de fulgerător, ca și Voronin, ca și Lucinschi, ca și Snegur, ca și Sangheli, ca și Braghiș, ca și Sturza, ca și Filat, ca și toți foștii și actualii oficiali de la Chișinău, cu „Înalt Preasfințitul” unei biserici necanonice pe teritoriul nostru, unei biserici care se constituie într-o structură de ocupație a Rusiei?

Când o să avem și noi, basarabenii, un președinte ales care să meargă întâi de toate la Înalt Preasfințitul Bisericii noastre Naționale, Mitropolia Basarabiei, parte a Bisericii Ortodoxe Române, singura biserică canonică în acest spațiu?

Pentru că la noi, la ortodocși, Biserica este una cu Neamul!

Români fiind, avem o singură Biserică – Biserica Ortodoxă Română!

Dacă te închini altei biserici decât celei naționale, în cazul dat bisericii ocupante reprezentată de vladâca Vladimir, înseamnă că faci parte sau ești cu neamul rus, al lui Putin.

Republică și prezident de factură rusească

N-am fi avut acum marea bătaie de cap cu alegerile prezidențiale dacă șeful statului nu ar fi ales „de către întreg poporul”.

 

În 2000 am fost printre deputații care am votat pentru modificarea Constituției în sensul ca președintele RM să fie ales de Parlament, chiar dacă modificarea în cauză era provocată atunci de luptele crâncene ce se dădeau între cele două facțiuni ale partidei rusești: cea în frunte cu D. Diacov, care deținea funcția de Președinte de Parlament, și cea condusă de P. Lucinschi, care se afla în fotoliul de Președinte al RM în urma alegerilor prezidențiale din 1996.

 

Atunci, ca și acum, am considerat că bucata asta de teritoriu românesc înstrăinat nu are nevoie de Președinte (în majoritatea fostelor republici sovietice foștii prim-secretari ai Partidului Cominist deveneau Președinți de stat!), că statul din stânga Prutului după destrămarea fostului imperiu sovietic trebuie să aibă regim parlamentar, adică un regim în care disputa este rezolvată în favoarea Guvernului, Preşedintele având un rol mult mai redus.

 

Nu vreau să intru în detalii acum.

 

Cert este că reforma constituțională în acest sens, începută în 2000, trebuia dusă până la capăt astfel încât Republica Moldova să corespundă pe deplin rigorilor unui stat cu regim parlamentar.

 

Blocajul apărut după 2009 la alegerea șefului statului, din cauza imposibilității acumulării unui număr de 61 de voturi prevăzut în acest sens, putea fi eliminat, dacă s-ar fi dorit, prin introducerea prevederii constituționale conform căreia șeful statului este ales nu cu o majoritate de 3/5 (61) de voturi ale deputaților, ci cu votul simplei majorități de 51 de deputați.

 

Din păcate, nu s-a mers pe această cale.

 

Ambițiile și interesele grupărilor politice de esență mafiotă care au acaparat puterea după 2009 au fost atât de aprige și înverșunate încât mecanismul alegerii Președintelui a fost transformat în instrument de șantaj și răzbunare între acestea, astfel ajungându-se la soluția nefericită de anulare, prin decizia Curții Constituționale din 2016, a formulei de alegere a șefului statului introdusă prin modificările din anul 2000.

 

Cine au fost inițiatorii și instigatorii revenirii la alegerea Președintelui „de către tot poporul”? Nu vă amintiți?

 

Evident, „opoziția unită” în frunte cu Andrei Năstase, Igor Dodon, Renato Usatâi și Maia Sandu care mărșăluia democratic, braț la braț pe străzile capitalei începând cu iarna anilor 2015-2016!

 

Civismul moldovenesc și spiritul revanșard, leninisto-lucinschist, cu care era articulată lozinca alegerii președintelui „de către tot poporul” atinseseră cote atât de înalte încât tartorul Plahotniuc a preluat ideea din zbor și a realizat-o în același an 2016 prin instalarealui Dodon, în urma votului popular și cu sprijinul PD, în fotoliul de șef de stat.

 

Astfel, astăzi avem un președinte fără mari atribuții constituționale, dar cu toată puterea în stat, putere pe care acesta a obținut-o în urma concubinajelor politice din 2019 cu blocul ACUM și PD-ul lui Diacov, Filip și Babuc și trecerii instituțiilor strategice ale statului sub controlul direct al Moscovei.

 

De ce regimurile prezidențiale sau semi-prezidențiale sunt periculoase în majoritatea fostelor republici  sovietice?

 

Pentru că mecanismul de alegere a șefului statului prin vot popular, mai ales într-un teritoriu ca al nostru, aflat sub influență rusească, va genera președinți de factură putinistă, cu năravuri și apucături rusești!

 

Uitați-vă la Dodon cât de caraghios este în încercările lui de a-l copia pe Putin (sau amintiți-vă de Filat, cu aceleași apucături, care-și purta ceasul pe mâna dreaptă doar ca să fie în rând cu liderul de la Kremlin)!

 

Doar unul ca Dodon, președinte kuliok, de kolhoz, își poate permite a-i convoca în fiecare luni pe Președintele Parlamentului și primul ministru, așa cum face Putin la Kremlin sau Lukașenko la Minsk, pentru a demonstra că el este puterea și stâpânul!

 

Pericolul cel mai mare este că toate aceste modele și mecanisme dictatoriale, de factură rusească, unul ca Dodon, care este sigur că va fi ales „de către tot poporul” și la alegerile din toamnă, intenționează a le introduce în textul unei eventuale noi Constituții a Republicii Moldova!

 

Cine îl va opri pe nebun?!

 

 

Despre umflatul unuia care ne este prezentat drept „fondator”, aproape erou, al Mișcării de Renaștere Națională de dincoace Prut

Mă uit cum unele televiziuni, inclusiv TVR Moldova, îl umflă pe unul pentru a ne fi prezentat drept „fondator”, aproape erou, al Mișcării de Renaștere Națională de dincoace Prut.

Asta mă face să-mi amintesc ce scria, la 4 martie 2013, cotidianul on-line „Basarabia literară” al Societății Scriitorilor Români din Basarabia despre „adevărata față a apostolului neamului, Anatol Șalaru”:

„Cei care au prins perioada de început a mişcării de renaştere naţională îşi amintesc, cu siguranţă, de Anatol Şalaru în calitatea sa de lider al Cenaclului cultural „Alexei Mateevici”. Vorba e că despre acest episod din viaţa sa Anatol Şalaru îşi aminteşte cu multă plăcere şi cu orice ocazie. Mai mult, are chiar tentaţia deloc modestă de a exagera meritele sale din acea perioadă, prezentându-se publicului drept „fondator al mişcării naţionale din Moldova”, în cadrul mai multor acţiuni publice. Aşa s-a întâmplat, bunăoară, la 28 august, la Cimişlia, în cadrul unei acţiuni de sărbătorire a Zilei Independenţei. Am fi trecut lesne peste acest episod curios, dacă numitul Anatol Şalaru nu ar fi declarat, la un moment dat, că în 1991 a refuzat să semneze, în calitatea sa de deputat în primul Parlament, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova. Anatol Şalaru a prezentat şi un aşa-zis motiv pentru care a făcut acest lucru: deoarece, vezi Doamne, nu recunoaşte şi nu a recunoscut niciodată statul de mucava Republica Moldova, optând constant pentru reunificarea Basarabiei cu România. Măi să fie, ne-am gândit noi! Uite un veritabil şi emoţionant exerciţiu de demnitate, consecvenţă şi ataşament necondiţionat faţă de idealurile româneşti! Era să ne scape chiar şi o lacrimă discretă, dar ne-am amintit brusc câteva amănunte picante din biografia numitului Şalaru, care ne-au readus cu picioarele pe pământ.

 

Ne-am adus aminte că rolul de ayatollah al reînvierii lui Anatol Şalaru a luat sfârşit brusc în 1990, când acesta a devenit deputat. Din momentul în care a ajuns demnitar, toate sentimentele sale patriotice s-au pulverizat brusc. Din militant pentru repunerea în drepturi a limbii române şi pentru emanciparea românilor basarabeni, Anatol Şalaru se metamorfozează în prieten şi fin de cununie al lui Anatol Stati, viitorul patron al ASCOM GROUP, totodată, bun amic cu Petru Lucinschi, ex-preşedinte al Republicii Moldova şi confident al lui Valeriu Pasat, fost director al Serviciului de Informaţii şi Securitate. Ne-am reamintit, de asemenea, că în 1993, Anatol Şalaru şi Anatol Stati fondează Partidul Reformei, şi că în acea perioadă pretinsului fondator al mişcării de renaştere naţională îi repugna profund unionismul. Cităm un fragment dintr-o conferinţă de presă, organizată de Şalaru la 11 octombrie 1993. La întrebarea “Care este poziţia PR în problema-cheie a Basarabiei – reunirea cu România?”: “Scopul PR este consolidarea independenţei Republicii Moldova. Reunirea nu este problema-cheie a Basarabiei.” În cadrul aceluiaşi eveniment, Şalaru şi-a probat adeziunea faţă de înregimentarea Republicii Moldova în CSI. În discursul său înflăcărat de la Cimişlia, Anatol Şalaru a ţinut să tăinuiască isprăvile sale de acum 15 ani. Totodată, a căutat să tăinuiască opţiunea sa antiunionistă exprimată în 1993 şi adeziunea faţă de iniţiativa agrosocialiştilor de băgare cu forţa a Republicii Moldova în Comunitatea Statelor Independente, structura politică menită să ţină fostele republici sovietice în sfera de influenţă a Moscovei.

Şi din acest episod deloc măgulitor din biografia politică a lui Anatol Şalaru, înţelegem clar că refuzul său de a semna Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova nu are nici o legătură cu sentimentele sale de român verde şi nu reprezintă nicidecum un act principial şi curajos. Din contra, este un gest care demonstrează fie laşitatea acestui personaj, fie dependenţa flagrantă de anumite structuri care doreau să menţină Republica Moldova sub papucul rusesc. Adoptarea şi semnarea Declaraţiei de Independenţă reprezintă un moment solemn în istoria oricărui stat. Momentul semnării Declaraţiei de Independenţă a Republicii Moldova a fost, implicit, un eveniment cu profunde conotaţii simbolice pentru neamul nostru. Acest act de o importanţă cardinală pentru românii basarabeni reprezintă, fără putinţă de tăgadă, expresia clară şi univocă a voinţei de nezdruncinat a moldovenilor de evadare din Închisoarea Popoarelor. Urmând exemplul altor foste republici sovietice şi semnând Declaraţia de Independenţă a Moldovei, deputaţii din primul Legislativ au dat dovadă de curaj şi responsabilitate, dorind să demonstreze întregii lumi că Moldova nu mai vrea să fie parte componentă a defunctei Uniuni Sovietice şi doreşte să intre în familia popoarelor libere şi democratice, în spaţiul devenirii sale istorice.

 

Nu au subscris acestui act simbolic doar ticăloşii şi fosilele staliniste, la care, iată, aflăm că s-a alăturat şi aşa-zisul apostol al neamului, Anatol Şalaru. Dânsul are, fireşte, libertatea deplină de a-şi alege postura din care a refuzat semnarea documentului care a încununat eforturile Mişcării de Eliberare Naţională, însă conotaţia penală a gestului lui Anatol Şalaru, va fi întotdeauna umbrită de o profundă culpă morală faţă de întreg neamul românesc. Un om care a refuzat să semneze Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova poate fi catalogat şi drept persoană care acceptă menţinerea acesteia sub ocupaţia rusească. Astăzi acest individ caută cu disperare explicaţii deşănţate pentru gestul său abominabil. Numai că eventualele sale explicaţii ar trebui să fie adresate, în primul rând, martirilor care au vărsat sânge pentru libertatea poporului nostru. Sutelor de mii de moldoveni deportaţi în Siberia, milioanelor de moldoveni care, în 1989 şi 1991, au readus acasă Limba Română, Alfabetul Latin şi Independenţa Republicii Moldova.”

Ziaristul care și-a vândut apartamentul ca să poată cumpăra medicamente pentru luptătorii de la Nistru

În stânga Nistrului, La Coșnița și Cocieri, unde am fost zilele acestea, niște cunoscuți de-ai mei m-au întrebat ce le-am „adus în DAR”.

 

După ce m-au văzut fâstâcit de întrebare, au râs de mine explicându-mi că ei au făcut aluzie la DAR-ul lui Alexei Repede de care au aflat din postările mele pe Fb, dar și din gura unor fermieri din zona lor care au fost prezenți, la 29 iulie a.c., la Criuleni, unde s-au întâlnit cu Alexei Repede în cadrul Dialogului Regional Agricol, un amplu proiect de susținere a agricultorilor din RM, organizat și finanțat de Asociația Oamenilor de Afaceri Moldoveni de Pretutindeni pe care acesta o conduce.

 

Le-am mărturisit prietenilor mei de dincolo de Nistru că Alexei Repede, cu care, ne-am petrecut, prin anii optzeci, studenția la „facultatea de jurnalistică” a USM, chiar este un om al DARULUI!

 

Știți ce a făcut ziaristul Alexei Repede (la începutul anilor 90, a fondat și condus Ziarul De Satiră Și Diivertisment „Post-Scriptum”, la care au colaborat Diviza Ion, Victor Pavliuc, Igor Grosu, regretatul poet Efim Tarlapan etc.) în timpul războiului de la Nistru din 1992?

 

Nici eu nu știam până mai ieri că, în timpul războiului declanșat de Rusia împotriva noastră în 1992, ziaristul Alexei Repede și-a vândut apartamentul în care locuia cu soția și copiii săi, iar pe banii de pe apartament s-a deplasat tocmai peste ocean, în SUA, procurând de acolo medicamente și material medical necesar pentru luptătorii noștri de la Nistru! (Ziarist fiind, avea, direct de la participanții la lupte, informația exactă despre lipsurile de acest fel în toate sectoarele de luptă).

 

Rămas fără casă, și-a mutat familia pentru mai mult timp în sediul Redacției „Post-Scriptum”. (Apropo, aflu acum și o altă istorie: Pentru că a refuzat să i se vândă și să-i cânte în strună lui Lucinschi la alegerile prezidențiale din 1996, ziaristul Alexei Repede s-a pomenit cu sediul Redacției „Post-Scriptum”, deținut de el în proprietate, percheziționat, în modul cel mai barbar posibil, de nimeni altul decât unealta lucinschistă, „bravul luptător cu corupția”, N. Alexei.)!

 

Mă întreb acum de ce eu și alții ca mine nu am știut de fapta bună făcută de colegul nostru ziarist și om de afaceri, Alexei Repede?

 

Pentru că binele lui, DARUL lui, a fost făcut din adâncul inimii sale, și nu ca să placă cuiva!

 

Unul dintre cei mai de seamă duhovnici și predicatori ai noștri, părintele Constantin Galeriu, avea o vorbă care concentra un mare adevăr:

 

„Mult bine face puțin zgo­mot, iar mult zgomot face puțin bine”.

Maia Sandu, un nou prim-ministru fără conștiință românească!

---

 

După ședința și discursurile de ieri dedicate împlinirii a 25 de ani de la adoptarea Constituției RM, m-am convins o dată în plus că noul premier Maia Sandu se înscrie de minune în rândul nomenklaturiștilor sovietici de esență antiromânească care au elaborat și adoptat acest document având grijă să omită din textul lui orice referire la identitatea românească a basarabenilor!

Premiera cu diplomă de la Harvard (așa mi se spune!) nu se deosebește cu nimic de Voronin, Lucinschi, Snegur, Dodon sau Pușcaș.

Prin discursul ținut ieri, dar și prin acțiunile și atitudinile ei (de A. Năstase nu vorbesc, uitați-vă la el ce ținută de Brejnev are în același rând al nomenklaturiștilor regimului sovietic de ocupație!) legate de problemele fundamentale cu care se confruntă la ora actuală RM și cetățenii ei a demonstrat cu vârf și îndesat că este un nou prim-ministru fără conștiință românească, instalat în fruntea unui nou Guvern fără conștiință românească din stânga Prutului de cercurile ostile României și idealurilor noastre de unitate națională!

Păpușa asta, cu stea în frunte de la Harvard și FMI, care se strofolește ca o cățea la toate instituțiile statului pentru a face loc cadrelor lui Dodon în fruntea lor, este expresia clară a instrumentului perfect de spălare a creierelor la basarabeni, de ștergere din sufletele lor a „sentimentului apartenenței”, cum bine spune ilustrul sociolog român, Ilie Bădescu!

Drept pradă a acestor instrumente cade „generația fără identitate”!

Un psiholog umanist american, precizează Ilie Bădescu, a cercetat maladia acestui tipar uman prin ceea ce el a denumit „sand-box syndrom” – sindromul cutiei de nisip – , adică inducția la scara popoarelor a unor modele de viață care amestecă uitarea de sine cu stări ludice capabile să anuleze percepția realistă și gravă, matură a lucrurilor.

(Anti)reformă pentru eliminarea indezirabililor regimului PD-ist

A trebuit să se încheie mascarada electorală banditească ca să fiu anunțat azi dimineață de conducerea Agenției de Stat pentru Proprietatea Intelectuală, unde exercit funcția de specialist redactor, că persoana mea nu se mai regăsește în noua structură a acestei instituții în urma unei reforme diabolice pusă la cale de Guvernul Filip și reformatorii din PD-ul lui Plahotniuc.

Adică, mai pe scurt, sunt disponibilizat.

Trăiesc acum exact clipele din 30 aprilie 1994, când, după venirea în forță la putere a agrarienilor în frunte cu Lucinschi și Diacov, am fost dat afară de la postul național de radio, acolo unde lucrasem în calitate de redactor și crainic timp de peste 11 ani, în urma difuzării la microfon a unei știri despre o întâlnire secretă dintre președintele de atunci M. Snegur și separatistul de la Tiraspol I. Smirnov în unul din restaurantele de pe malul Nistrului.

În același timp, actuala șefă a AGEPI, L. Bolocan, a ținut cu tot dinadinsul să-și reangajeze în noua structură a instituției două surori, un cumnat și încă o duzină de verișoare, cumătri și finuțe, majoritatea dintre ei neavând nici în clin nici în mânecă cu ceea ce se cheamă proprietatea intelectuală și nefiind în stare a lega în limba română barem două fraze corecte, dar fiind trimise, pe post de promotori ai instituției, în desele deplasări bine plătite peste hotare.

Cam aceasta a fost și a rămas să fie și după alegerile de ieri mentalitatea celor care constituie actuala și viitoarea putere din RM.

Bineînțeles, nu sunt înfricoșat de cele întâmplate azi.

După splendida acțiune de românism pe care am realizat-o cu cahulenii mei, m-am întărit în ideea că putem schimba fața Basarabiei doar prin continuarea demersului nostru ferm de înlăturare a egoismului și abuzului administrativ, moștenit din regimul bolșevic ateu, și de afirmare neîncetată și profundă a credinței în Mântuitorul Nostru Iisus Hristos și în trăinicia Neamului Românesc Biruitor!

Doamne, ajută!

 

25 februarie 2019

Al doilea angajament al meu în fața cahulenilor: Repunerea în funcțiune a Aeroportului Cahul!

Sunt întrebat de presa de la Cahul: Ce voi face în calitate de deputat pentru raionul și municipiul Cahul?

– În calitatea mea de deputat, voi face tot ce-mi stă în puteri pentru repunerea în funcțiune a Aeroportului Cahul și readucerea acestui obiectiv strategic din mâinile mafiei de sorginte KGB-istă în patrimoniul celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova!

Distrugerea Aeroportului Cahul a fost programată și inițiată, imediat după declararea Independenței RM, de către grupările KGB-ului cu concursul elementelor lor din sânul puterii de la Chișinău și în special al celei agrariene în frunte cu Petru Lucinschi și Dumitru Diacov.

Am fost informat atunci că anumite persoane din cadrul majorității agrariene din parlament au fost plătite de către structurile Moscovei cu sume importante de bani pentru a influența luarea deciziilor de distrugere a obiectivelor strategice ale Republicii Moldova astfel încât acestea să nu ajungă în proprietatea României în eventualitatea unirii celor două state românești de pe malurile Prutului.

Exact așa s-a procedat și în cazul elaborării și adoptării legii cu privire la autonomia găgăuză!

Acest act banditesc de trădare națională, distrugerea Aeroportului Cahul, a pornit cu decizia Direcţiei Aviaţiei Civile de a transmite Aeroportul Cahul de la balanţa administraţiei centrale la cea a administraţiei publice locale din raionul Cahul, după care, tot printr-o hotărâre de la Chişinău, a Administraţiei Aviaţiei Civile, Aeroportul Cahul a fost închis, deși întrunea toate condițiile de operare a zborurilor, existau câteva rute spre Ucraina, Rusia şi Turcia, administrația locală investind sume importante pentru lucrările de renovare, în special a pistei de decolare-aterizare, și pentru achiziţia de echipamente moderne din străinătate.

La scurt timp după închiderea Aeroportului Internaţional Cahul a fost deschis Aeroportul Ismail!

Astăzi Aeroportul Cahul nu mai există, bunurile lui au fost privatizate, vândute, iar întreprinderea a fost lichidată prin decizie de judecată.

Acest act criminal a fost dus la bun sfârșit și din considerentul că Aeroportul de la Cahul, ca și oricare aeroport funcțional de pe teritoriul RM, reprezintă element de concurență pentru mafia de la guvernare care a pus stâpânire pe Aeroportul Internațional Chișinău!

Acest obiectiv strategic al Republicii Moldova poate fi repus în funcțiune doar prin naționalizarea lui!

Redeschiderea Aeroportului Internațional Cahul va duce inevitabil la redeschiderea unui număr important de locuri de muncă pentru cahuleni și în primul rând pentru specialiștii din domeniul aviației.

Evident, odată cu pașii hotărâți în vederea repunerii în funcțiune a Aeroportului Cahul, trebuie luate măsurile neîntârziate de tragere la răspundere penală a tuturor factorilor de decizie centrali sau locali care s-au dedat la acțiuni criminale de distrugere a acestui obiectiv.

Unul cu frica de pistol mai mare decât frica de Dumnezeu

 

Bunul nostru frontist de la Ștefan Vodă, Alexandru Filimonov, mă întreabă, chiar azi, pe Fb, dacă mă mai văd cu Iu. Roșca și ce mai face el…

Nu, frate Alexandru, nu am mai vorbit cu această persoană de vreo 8-9 ani!

El a trădat organizația noastră.

El lucrează deschis pentru interesele Rusiei în acest teritoriu mult încercat.

Nu mai are rost să-i cerem vreo explicație!

Această secătură a fost și a rămas omul serviciilor rusești!

Tot timpul!

De la începuturile Mișcării noastre românești!

În fiecare clipă a perioadei zbuciumate prin care a trecut organizația noastră:
 atunci când ceream dreptul nostru la Limba Română, la Istoria Românilor, la Tricolor; 
 atunci când ne-am revendicat Independența de Moscova; 
 atunci când am protestat împotriva includerii noastre în CSI; 
 atunci când au provocat marșul spre sud pentru a determina și „justifica” crearea Găgăuziei pe pământul nostru românesc; 
 atunci când erau arestați frații noștri la Tiraspol; 
 atunci când KGB-ul împușca primul nostru polițist la Nistru; 
 atunci când KGB-ul îi ardea de vii pe luptătorii nostri la Nistru; 
 atunci când KGB-ul de la Chișinău și cel de la Moscova trăgeau, ciocnind pahare cu șampanie, harta „Transnistriei separatiste” pe mulți ani înainte astfel încât astăzi, după mai bine de un sfert  de veac, tot sub Moscova să fim; 
 atunci când colegul nostru de la Botanica, Valentin Ciobanu, era lovit mortal cu ranga-n cap; 
 atunci când colegii nostri de la Chișinău și din teritoriu erau molestați și aruncați pe marginea șoselelor; 
 atunci când primarii nostri erau aruncați în fântână; 
 atunci când tinerele noastre erau manipulate, ademenite, intimidate și chiar agresate dacă nu se lăsau supuse pentru a-i satisfice poftele donjuane;
 atunci când era adus Lucinschi, când erau aduși agrarienii, când era adus Voronin; 
 atunci când protestele noastre din 2002 și 2003 erau împânzite cu lumpeni de tot felul pentru a fi compromise; 
 atunci când colegii nostri erau răpiți sau se punea la cale asasinarea unora dintre noi; 
 atunci când am fost aduși în situația de a-l vota pe Voronin;
 atunci când sediul nostru central din str. Nicolae Iorga a fost invadat de elemente străine fiind transformat în centru de coordonare al FSB-ului rusesc; 
 atunci când insul în cauză era una din uneltele Rusiei în organizarea crimelor din 7 aprilie 2009 ca mai apoi, drept răsplată, să accepte, trădând organizația, calitatea de membru al guvernului comunist în frunte cu Greceanâi etc., etc.

Toate crimele împotriva organizației noastre și împotriva colegilor nostri au fost puse la cale de el.

Le-a comis cu premeditare.

Pistolul lui a fost ațintit asupra fiecăruia dintre noi.

Cu zi ce trece mă întăresc în această convingere.

Aparențele ne-au indus în eroare.

Am fost una din victimele acestor aparențe care m-au făcut să-l cred și să greșesc.

Îmi asum această greșeală!

Nu mi-am dat seama și nu am avut voința să acționez astfel încât să-mi anunț echipa că unui om care poartă zi și noapte pistolul cu el îi este mai mare frica de pistol decât frica de Dumnezeu.

Numai unul fără frică de Dumnezeu poate trăda o organizație patriotică exemplară.

Iar cauza principală a dezmățului politic de azi este lipsa acestei organizații patriotice exemplare.

Petru Lucinschi, cetățean al României împotriva căreia a acționat!

 

 

 

 

Petru Lucinschi, simbolul antiromânismului promovat de regimul sovietic în Basarabia ocupată, a devenit cetățean al României!

 

Intuiesc că astfel este răsplătit personajul-cheie al KGB-ului sovietic pentru executatrea exemplară a misiunii pe care acesta a avut-o în declanșarea și desfășurarea pe teritoriul României a tragicelor evenimente din decembrie 1989.

 

În toamna lui 1989, sub umbrela „perestroicii” lui Gorbaciov și a dezghețului „democratic” pe care aceasta l-a provocat în stânga Prutului, Lucinschi, factor de încredere în cadrul conducerii URSS de atunci, este parașutat de Kremlin în fruntea filialei PCUS de la Chișinău, Partidul Comunist al Moldovei (în locul lui Semion Kuzmici Grossu), având ca sarcină „schimbărea la față” a lui și „democratizarea întregii societăți moldovenești”.

 

Aducerea lui Lucinschi la Chișinău a fost precedată de un șir de acțiuni provocatoare puse la cale de KGB-ul local prin intermediul uneltelor sale plasate în rândurile sau chiar în fruntea Frontului Popular, cea mai răsunătoare dintre acestea fiind incendierea, în timpul unei ample demonstrații, a clădirii Ministerului de Interne, unde pe post de ministru se afla un alt ștab comunist, Vladimir Voronin.

 

De fapt, provocările KGB-ului de la Chișinău din toamna lui 1989 se constituiau în pretexte pentru schimbarea lui Grossu cu Lucinschi la conducerea Partidului Comunist al Moldovei, schimbare revendicată mai ales de „intelectualitatea lui Lucinschi” în cadrul acțiunilor de protest organizate de Frontul Popular.

 

Anume în acea toamnă a lui 1989, odată cu aducerea lui Lucinschi la Chișinău cu câteva luni înainte de declanșarea „revoluției” române din 22 decembrie, lua amploare un alt fenomen: invadarea teritoriului României cu „turiști sovietici”, agentura KGB-ului care avea să provoace, împreună cu elementele lui din cadrul structurilor de forță românești, acțiunile diversioniste soldate cu numeroase victime în rândul populației, cu debarcarea și uciderea cuplului Ceaușescu și, în definitiv, cu instalarea la putere pe malul Dâmboviței a FSN-ului în frunte cu „gorbaciovistul” Ion Iliescu. „Turiștii sovietici” din RSS Moldovenească aveau un rol esențial atunci pentru că erau cunoscători ai limbii române.

 

Trecerea Prutului de către „turiștii sovietici” avea să se întețească în chiar timpul evenimentelor „revoluționare” de la București, evenimente care au determinat crearea de către Lucinschi la Chișinău a unui Comitet pentru susținerea Revoluției Române, conducerea căruia era exercitată de prim-vicepreședintele „Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești”, Mihail Platon. Sub diriguirea acelui Comitet, au fost organizate și trimise peste Prut atunci coloane întregi de TIR-uri cu „ajutoare pentru frații români”. Nu-ți venea a crede ce se întâmpla: peste noapte, ca la un ordin anume, pe cei mai înveterați antiromâni îi pălise dragostea față de „frații români”! Coloanele de TIR-uri erau însoțite, bineînțeles, de echipe bine școlite în ale „frăției românești”.

 

Îmi revin în memorie acele evenimente și dintr-un alt motiv.

 

Pentru că printre cei cărora li s-a permis atunci să treacă nestingherit hotarul de la Prut se aflau mulți ziariști, dar și unii dintre colegii de la Frontul Popular, am încercat și eu, în chiar ziua de Crăciun, 25 decembrie 1989, să trec Prutul. Nutream o dorință de nedescris s-ajung, întâi și-ntâi, la Câmpulung Mușcel, acolo unde se aflau mătușă-mea, sora lui taică-meu, și cele patru fiice ale ei, refugiate din Basarabia în vara lui 1944. Din cei cinci câți ne-am pornit cu un „Jiguli” spre vama Ungheni (Iurie Roșca, Vasile Năstase, Sergiu Burcă, șoferul și proprietarul mașinii, numele căruia îmi scapă acum, și subsemnatul), au trecut Prutul doar primii trei, eu și șoferul făcând cale întoarsă spre Chișinău a doua zi, după ce personajul care ne-a întâmpinat (din câte am înțeles atunci, Roșca „aranjase” călătoria noastră) și care asigura trecerea hotarului (cu locomotiva trenului) , Vasile Pavlovici Calmoi, șeful filialei KGB Ungheni, nu a mai apărut să ne invite să urcăm în locomotiva trenului, așa  cum o făcuse cu ceilalți trei condrumeți ai nostri. Pentru că înghețaserăm de-a binelea de atâta așteptare și eram și obosiți, hotărâsem să  luăm o cameră la hotelul din Ungheni. Acolo am și urmărit la televizor (pe malul Prutului se prindea TVR-ul), în acea noapte de Crăciun,  executarea lui Nicolae și Elena Ceaușescu, crimă care m-a marcat atât de mult încât nu am mai putut închide  un ochi până dimineața când am plecat înapoi spre Chișinău.

 

Voi reveni la subiectul de la Ungheni din 25 decembrie 1989 poate cu altă ocazie. Tot așa cum va trebui să nu trecem cu vederea un alt subiect interesant: Podul de flori din 1990, admis și organizat din „bunăvoința” acelorași structuri ale KGB-ului nu din respect pentru sentimentul profund de frățietate al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci cu scopul repatrierii miilor de agenți ai KGB-ului care nu apucaseră să revină din misiunea pe care au avut-o de îndeplinit pe teritoriul României începând cu toamna lui 1989 sau poate chiar mult mai de demult!

 

Acum însă continui să mă întreb, cum mă întrebam și atunci, în ziua de Crăciun 1989: de ce unii dintre  basarabeni, printre care și colegi de-ai mei de la Frontul Popular, au fost admiși și ajutați de KGB-ul de la Chișinău să intre pe teritoriul României în timpul „revoluției române” din 1989, iar alții, printe care și eu, nu s-au bucurat de asemenea „privilegii”?

 

Tot așa continui să mă întreb acum, când citesc știrea despre acordarea cetățeniei române lui Petru Lucinschi:

 

De ce un exponent al regimului criminal de ocupație, regim care a exterminat  milioane de români din teritoriile românești ocupate pentru „vina” de a fi români, regim pe ale cărui rădăcini se menține neclintit și azi în stânga Prutului același SISTEM ANTIROMÂNESC, ajunge să obțină calitatea de cetățean (aproape „de onoare”, aceasta este impresia creată după felul în care ne este prezentată știrea însoțită de poze ale Lucinschi cu foștii președinți ai României) al României?

 

Statul român dispune cumva de un criteriu, de o condiție, una fundamentală, care ar fi să fie pusă în fața celui care dorește să-și redobândească cetățenia română: condiția de a nu fi acționat, niciodată în viața lui și sub nicio formă, împotriva României și identității noastre românești?!

 

 

Mitul Maia Sandu din capul basarabenilor

 

I-am auzit azi pe unii lideri de opinie cu apeluri publice către M. Sandu pentru a o convinge să-și schimbe decizia de a-l susține la alegerile din capitală pe A. Năstase și a evita astfel aducerea în fruntea Chișinăului a lui I. Ceban socialistul.

Cred că ar fi bine să ne căutăm de treabă și să nu ne facem iluzii!

Decizia PAS de săptămâna asta de a merge în alegerile pentru Primăria Chișinău cu A. Năstase trebuia să demonstreze și demonstrează cu prisosință un adevăr pe care foarte puțină lume îl poate desluși:

M. Sandu nu îi reprezintă pe cei care și-au creat în mintea și imaginația lor mitul Maia Sandu.

După ce am ascultat-o aseară la PRO TV, m-am întărit în convingerea că lidera PAS reprezintă o altă fațetă a aceluiași sistem.

Este Lucinschi în fustă, cum bine spune unul dintre acești lideri de opinie, S. Mocanu, care vine cu ideea apelurilor de care vorbeam mai sus.

Și dacă este Lucinschi în fustă, de ce să-i ceri acestei arogante să fie altceva decât este – Lucinschi în fustă?!

Ea pur și simplu nu este capabilă să fie altceva decât Lucinschi în fustă.

Înțelegerea de a-l susține pe „prostul satului”, știind bine că acesta nu are cum să-l învingă pe reprezentantul lui Dodon în alegerile pentru Primărie, denotă faptul că ești una cu acest sistem mafiot al lui Dodon, Plahotniuc, Filat, Lucinschi etc.!

Ești complicele lor!

Și mai este clar încă un lucru:

Dacă ai bătut palma pentru a vinde Chișinăul, înseamnă că ai vândut și alegerile de la toamnă pentru Parlament!

Unii nici până astăzi nu sunt în stare a realiza că aici, acum, în acest teritoriu românesc din stânga Prutului problema fundamentală cu care ne confruntăm este PROBLEMA IDENTITARĂ!

Iar mitul Maia, băgat metodic și fariseic în subliminalul basarabenilor, a fost creat de la bun început cu un singur scop: menținerea la putere a sistemului mafiot de sorginte străină pentru amânarea la nesfârșit a afirmării identității noastre românești.

Iată de ce este bine că, după cele îtâmplate săptămâna asta, a prins a se spulbera mitul Maia!

Doar o echipă, o mișcare curată, neimplicată în acest sistem banditesc, poate avea sorți de izbândă în asanarea acestei societăți.

Momentul 7 septembrie 1993

Momentul 7 septembrie 1993, când Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova, sub preşedinţia lui Petru Lucinschi şi avându-l ca raportor pe Mihai Petrache, a reabilitat ideologia comunistă, pusă la index la 23 august 1991, a fost determinant pentru evoluţiile politice din Republica Moldova. Pentru buna informare a cititorilor noştri, este bine să dăm aici numele membrilor Prezidiului Parlamentului care a reabilitat ideologia comunistă prin adoptarea Hotărârii „despre interpelarea a 91 de deputaţi ai poporului şi demersurile unor grupuri de cetăţeni cu privire la Partidul Comunist din Moldova”. Iată numele lor: Petru Lucinschi (preşedinte), Victor Puşcaş (vicepreşedinte), Alexandru Arseni, Nicolae Andronic, Alexandru Moşanu, Alexandru Burian, Petru Gusac, Gheorghe Mazilu, Ion Prisăcari, Mihai Patraş, Dumitru Puntea, Petru Soltan, Mihai Cotorobai, Victor Berlinschi, Chiril Darmancev, Larisa Pocatilova, Mihail Plasiciuc, Sergiu Fandofan, Teodor Macrinici, Nadejda Brânzan (membri ai Prezidiului).

Documentele de arhivă, în special Procesul-verbal nr. 104 al şedinţei Prezidiului Parlamentului Republicii Moldova „de legislatura a douăsprezecea” din 7 septembrie 1993, fixează participarea la acea fatidică şedinţă şi a câtorva „şefi de secţie şi lucrători de răspundere ai Secretariatului Parlamentului”: Mihai Petrachi, Gheorghe Cârlan, Mihai Diacov şi Gheorghe Ghimpu.

Re

 

 

 

Reprodus din FLUX, 2 iunie 2010