Arhiva

Posts Tagged ‘Polonia’

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (II)

Noiembrie 14, 2011 Lasă un comentariu

Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.

În opul său ,,Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei.

Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte tocită viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor.

Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor, dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr, când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împotriva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (I)

Noiembrie 9, 2011 Lasă un comentariu

 

NETĂGĂDUIT că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor.

La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, îşi mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alţi ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea. Tot astfel, prin războiul de la 1866, painjinişul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziţia de mai înainte a firelor diplomatice şi războinice.

C-un cuvânt, statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeiarea uriaşei sale puteri.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Ilegitimitatea istorică a pretenţiilor evreieşti

Octombrie 16, 2011 2 comentarii


O seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrifici[i] şi muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oare – cum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti .

Clerul au dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejile unor credinţe şi obiceiuri în cari puterea fizică jucă cel Întâi rol, căci dovedit este că atât zeul suprem al germanilor, ca şi cel al celţilor şi al slavilor, au fost un D-zeu al războiului, al sângiurilor, un D-zeu al puterei brute. Îmblânzirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al religiei creştine; afară de aceea ea a mai fost şi păstr [ător]ul culturei antice.

Ce servicii au adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţie, ei urmează în emigraţia lor pe pământ tocmai calea opusă omenirei întregi. Căci neamurile reîntineresc dinspre răsărit la apus. Evreii merg dinspre apus spre răsărit. Pe când ţările romanice reînvigoresc prin migrarea popoarelor germane ce curseră din răsărit, Germania însăşi ajunge la mărirea de astăzi prin energia unei rase slave germanizate, America înfloreşte prin colonii europene cari toate urmează marea cale a soarelui, evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boale sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (III). Românii apără de austrieci ceea ce n-au putut smulge turcii şi tătarii: autonomia Bisericii

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii, căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceştia li-s duşmani românilor.Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt ,,daci slavizaţi”, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt ,,daci romanizaţi”. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Citește mai mult…

Antoni Macierewicz: “Dezastrul de la Smolensk s-a produs la 15 metri deasupra solului”


Antoni Macierewicz este un important om politic polonez, un om de mare curaj şi responsabilitate, dar şi de o mare eficienţă în acţiune, fapt pentru care are mulţi duşmani. Macierewicz are cu un trecut deosebit de activ în opoziţia anticomunistă, fiind unul dintre fondatorii KOR (Comitetul Apărării Muncitorilor) şi ai sindicatului Solidaritatea, la Varşovia.

A fost Ministru de Interne 1991-1992, Ministru adjunct al Apărării Naţionale în guvernul condus de Jarosław Kaczyński, şef al Serviciului de Contrainformaţii al Armatei (SKW), a obţinut mai multe mandate de deputat în Sejm. De numele său se leagă dezvăluirile de mare gravitate făcute cu prilejul desfiinţării Seviciului de Informaţii Militare (WSI) – la a cărui lichidare, Macierewicz a redactat faimosul “Raport WSI” în care se arată cum aceste servicii slujeau interesele Rusiei şi exercitau o influenţă tenebroasă în viaţă politică şi economică a Poloniei.

În partea secretă a Raportului WSI, se pare că venea vorba şi de Komorowski, actualul Preşedinte pro-rus al Poloniei.

În prezent, ca deputat PiS, Antoni Macierewicz conduce grupul parlamentar pentru clarificarea cauzelor dezastrului avionului Tu 154 de la Smoleńsk. În 2011 “Gazeta Polska” i-a acordat titlul de “Omul Anului 2010″.

———————————————————————————————————————————————————————–

Convorbirea Niezalezna (Independentă)
Antoni Macierewicz

Ce s-a întâmplat la 15 m deasupra solului?

Transcrierea convorbirii:

Reporter: – Convorbirea Niezalezna, sunt Jacek Sobala, bună ziua, doamnelor și domnilor, astăzi invitatul nostru este Antoni Macierewicz, bine ați venit, vă mulțumesc pentru că ați acceptat invitația,

Antoni Macierewicz: – Bună ziua.

Reporter: – Treisprezece luni au trecut de la dezastru, este foarte mult timp, dacă ne gândim pe de o parte, iar pe de alta, este incredibil că acest timp a fost atât de irosit. Am auzit cuvintele uluitoare ale ministrului Radoslaw Sikorski, privind epava (avionului), că aceasta nu constituie pentru el vreo dovadă, și referindu-se la convorbirea lui cu procurorul general, a spus că, dacă acest dezastru s-ar fi petrecut în Polonia, și dacă s-ar fi prabușit avionul cu președintele Rusiei, atunci nici Polonia nu ar fi predat cutiile negre. Tot nu știm pe ce bază legală s-a condus toată această procedură, toată această anchetă, și acel raport al MAK. Domnule ministru, cine este răspunzător pentru tot ce s-a întâmplat în legatură cu acest dezastru?

Citește mai mult…

Polonia declară oficial că Lech Kaczynski a fost ucis de ruşi

Ianuarie 19, 2011 Lasă un comentariu

Controlorii ruşi de la aerodromul din Smolensk, unde avionul preşedintelui polonez Lech Kaczynski s-a prăbuşit în aprilie, au indus în eroare piloţii în legătură cu poziţia aeronavei, a anunţat, marţi, la Varşovia comisia poloneză de anchetă, informează Mediafax. Cu câteva minute înainte de aterizare, când avionul polonez se afla de fapt „mai sus cu 130 de metri şi deviase cu 80 de metri de la axa pistei (…) controlorii ruşi au declarat că poziţia acestuia este corectă, în loc să someze piloţii să rectifice cursul”, a declarat un oficial din cadrul comisiei.

Potrivit vicepreşedintelui comisiei, colonelul Miroslaw Grochowski, „controlorii, supuşi unei presiuni intense, au comis multe erori, nesprijinind suficient echipajul avionului în timpul aterizării pe condiţii extrem de dificile”.

“Controlorii se aflau la limita rezistenţei fizice”, după aterizarea in extremis a unui prim avion polonez, în timp ce un altul a renunţat să aterizeze, a adăugat colonelul.

Comisia poloneză de anchetă a subliniat “absenţa reacţiei, absenţa informaţiei că echipajul nu era pe pista bună”, din partea controlorilor care “ar fi trebuit să dea mai devreme (…) ordinul de a accelera”, o comandă care a fost dată până la urmă cu trei secunde după ce pilotul a început deja maneva la 70 de metri altitudine.

“Este dificil de acceptat, a afirmat el, că acest lucru nu a fost notat în raportul MAK” prezentat miercuri la Moscova, în care Comitetul interguvernamental de aviaţie a făcut din Polonia singurul responsabil în această catastrofă în care au murit preşedintele polonez şi alte 95 de persoane.

Comisia poloneză a subliniat, de asemenea, că turnul de control nu a transmis echipajului informaţii exacte despre condiţiile meteorologice nefavorabile, care erau “sub minimul cerut înainte chiar de decolarea de la Varşovia a avionului Tupolev prezidenţial”.

Comisia a prezentat, de asemenea, înregistrările comunicaţiilor dintre echipaj şi turnul de control, conversaţiile din interiorul turnului şi cele dintre controlori şi superiorii lor din exterior.

“Ipoteza unui atentat împotriva preşedintelui polonez este în prezent mai plauzibilă ca niciodată”, a afirmat ginerele preşedintelui polonez defunct, Marcin Dubieniecki, într-o declaraţie difuzată de agenţia PAP.

Avocat de profesie, Dubieniecki este în acelaşi timp soţul şi reprezentantul legal al Martei Kaczynska, unica fiică a fostului preşedinte şi care a manifestat deseori o neîncredere profundă faţă de Moscova.

“Există multe indicii potrivit cărora este vorba despre un atentat împotriva lui Lech Kaczynski”, a subliniat el luni, la postul de televiziune TVN24. El a prezentat drept motive “posibilitatea realegerii preşedintelui Lech Kaczynski, răzbunarea pentru (angajamentul său în favoarea) Georgiei şi interesele ruse în raporturile dintre Moscova şi Uniunea Europeană”.

În raportul său final publicat miercuri la Moscova, Comitetul interguvernamental de aviaţie (MAK) a decis că Polonia este singura responsabilă de catastrofă.

Dubieniecki a acuzat MAK că a vrut să ascundă o încercare a pilotului polonez de a lua din nou altitudine, cu 22 de secunde înainte de accident.

Această încercare “a eşuat pentru că echipajul a fost indus în eroare în legătură cu altitudinea (aparatului de zbor) şi a culoarului său de aterizare”, a declarat el.

Raportul rus provoacă o polemică aprinsă în Polonia. Premierul Donald Tusk l-a considerat “incomplet”, iar Jaroslaw Kaczynski, fratele geamăn al preşedintelui defunct şi liderul opoziţiei conservatoare, l-a numit un “afront” la adresa Poloniei.

Potrivit acestui raport, preşedintele Kaczynski şi alţi oficiali polonezi au exercitat presiuni asupra echipajului, în condiţiile în care piloţii nu erau suficient de antrenaţi, şi au luat decizia de a ateriza la Smolensk “în condiţii inadecvate”, de ceaţă densă.

Echipamentele tehnice de pe aerodromul de lângă Smolensk, unde avionul s-a prăbuşit, la 10 aprilie, nu au avut nicio influenţă asupra accidentului, şi nici activitatea controlorilor ruşi, a conchis MAK în raportul său.

“Acest raport este un afront la adresa Poloniei”, a declarat Jaroslaw Kaczynski, liderul opoziţiei conservatoare poloneze, într-o conferinţă de presă, la Varşovia.

“Aceasta este consecinţa faptului că ancheta a fost lăsată pe mâna ruşilor. Raportul dă vina pe piloţi şi pe Polonia, în mod unilateral şi fără dovezi. Multe întrebări rămân fără răspuns”, a continuat el.

Potrivit raportului definitiv al Comitetului Interguvernamental pentru Aviaţie (MAK), prezentat într-o conferinţă de presă, la Moscova, preşedintele Kaczynski şi alţi oficiali polonezi de rang înalt au exercitat presiuni asupra echipajului avionului, în contextul în care piloţii nu aveau un antrenament suficient, luând hotărârea de a ateriza “în condiţii neprielnice”.

“În ceea ce priveşte ipoteza unui atentat (alimentată de dreapta conservatoare poloneză-n.r.), eu nu am auzit nimic care să o excludă, dar nici nimic care să o susţină” în raportul Comitetului, a mai declarat Kaczynski.

Premierul polonez, Donald Tusk, a hotărât să îşi întrerupă concediul şi să se întoarcă la Varşovia, pentru a se consulta cu ministrul Afacerilor Interne, Jerzy Miller, şeful Comisiei poloneze de anchetă asupra acestui accident, a declarat purtătorul său de cuvânt, Pawel Gras.

Un proiect de raport al Comitetului asupra cauzelor accidentului, transmis Poloniei la 20 octombrie, a fost considerat, la data respectivă, “inacceptabil” de către Tusk, iar Varşovia a transmis anchetatorilor ruşi 150 de pagini de “observaţii”.

Oficiali din cadrul Comitetului au declarat miercuri, la Moscova, răspunzând unei întrebări, că au luat în considerare “între 20 şi 25 la sută” dintre observaţiile poloneze.

“Raportul este incomplet”, a declarat, la rândul său, Edmund Klich, reprezentantul Guvernului polonez în cadrul Comitetului.

“Având în vedere că se publică discuţiile din cabina piloţilor, ar fi bine să se publice şi conversaţiile între controlorii (de trafic aerian) de la Smolensk şi Moscova, pentru a vedea dacă aceştia nu au fost supuşi, la rândul lor, unor presiuni”, a declarat el, pentru postul privat de televiziune TVN24.

Avionul Tupolev-154 care-l transporta pe preşedintele Lech Kaczynski, pe soţia acestuia şi alţi oficiali polonezi s-a prăbuşit, la 10 aprilie, încercând să aterizeze, în condiţii de ceaţă, lângă Smolensk, în vestul Rusiei. Toţi cei 96 de ocupanţi ai aeronavei prezidenţiale au murit.

Preşedintele polonez urma să asiste la ceremoniile care marcau împlinirea a 70 de ani de la masacrarea a aproximativ 22.000 de ofiţeri polonezi, prizonieri ai Armatei Roşii, de către poliţia secretă sovietică, în cel de-Al Doilea Război Mondial, la Katyn, în apropiere de Smolensk.

FLUX 19 ianuarie 2011

Prof. Ilie Bădescu: Desţărarea

Mai 30, 2010 1 comentariu
Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.

Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în vederea unor programe culturale pentru migranţii români din Spania şi Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporţia demografică a fenomenului şi dimensiunile lui economice, sociale şi spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin), ni se prezintă o ierarhie a ţărilor primitoare de imigranţi, Statele Unite aflându-se pe prima poziţie, Franţa pe poziţia a cincea (între ţările vest-europene doar Franţa şi Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara ţărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan şi Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara graniţelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranţii reprezintă circa 2,5 % din populaţia lumii” (Migration and Globalization, p. 2, http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf). Per ansamblu, situaţia nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situaţia este alarmantă. Pentru România, emigrarea sau migraţia pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieţei forţei de muncă şi al comunităţii de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu (Declinul demografic şi viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, elaborat de Vasile Gheţău, Editura Alpha MDN, 2007.), „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală şi prin migrație. Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. În cazul României, aşadar, situaţia este cu totul agravată, căci, aici, pierderea de populaţie datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri şi acoperind ocupaţii vitale pentru echilibrul spaţiului colectiv de viaţă al întregii ţări. Conectările migraţionale dintre economiile rurale şi pieţele internaţional-urbane ale forţei de muncă arată o faţetă neaşteptată a lucrurilor. Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitanţelor (sumele de bani trimişi spre ţările de origine de către migranţii pentru muncă) şi pe impulsul spre dezvoltare al acestora în ţările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acţionează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migraţia acţionează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni şi energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populaţie dezavantajată etc. Guvernele din lumile a doua şi a treia agreează alternativa migraţionistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanţilor, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migraţie la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaţionale care fac din spaţiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neaşezat: toate spaţiile, toate ariile civilizaţionale sunt cuprinse de marea migraţie. O imensă maree de populaţii îneacă vechea geografie preschimbând planeta într-un lac demografic uriaş, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul aşezat etc. nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare şi enormă nemulţumire. Populaţii uriaşe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral şi politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, şi Ucraina sunt ţările în care populaţia înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulţi decât cei care vin şi numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Pentru dimensiunile social-economice se vor pronunţa economiştii, pentru cele sociale s-au pronunţat sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunţe noologia, ştiinţa ordinii spirituale a lumii. O ţară este parte a unei ordini spirituale pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viaţa după neamuri şi nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri şi de limbi. De la această promiscuitate Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuităţii lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceştia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalţe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri şi de acţiuni comune, pe care le numim popoare. Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de acelaşi neam. Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel şi de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înşelător şi amăgitor de globalizare. Teoria raportării la spaţiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migraţie şi anume acela al deformărilor spaţiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea şi durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieţei locale (naţionale) a forţei de muncă. Prin extensie, putem socoti că, atunci când emigrarea depăşeşte un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporţia fertilităţii etc). Deformările însă pot atinge şi harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărţii cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soţii/soţiile rămase acasă, copiii etc). Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor şi al soţiilor – mame sau al soţilor – taţi.

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migraţiune masivă se află într-o situaţie critică în ceea ce priveşte raportul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea remigraţiei, adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spaţiului la cei rămaşi şi la cei plecaţi, angoasele sau spaimele celor plecaţi şi ale celor rămaşi. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufleteşti ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta şi măsura: temerile legate de migraţie (la cei plecaţi şi la cei rămaşi), angoasele pe tipuri: angoasa în faţa bătrâneţii, angoasa în faţa străinătăţii, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în ţara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în ţara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spaţiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta ţării şi a Europei (ca spaţiu al migraţiei) sub forma unei hărţi învestite cu angoase şi speranţe, ca pe o hartă emică ori prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală. Tot la fel în privinţa hărţii patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm şi viitorul etno-politic şi etno-spiritual al unei naţiuni şi al unui stat, constituindu-se, iată, în hartă sau instrument al „profeţiei etno-sociologice”. Harta migraţiei românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desţărare, nu de simplă migraţiune, ci de masivă desţărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanţii ştiu ori nu ştiu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacţia guvernanţilor lipseşte ne îndrumă să credem că aceştia nu au sensibilitatea ţării. Să nu se vadă desţărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit preşedinţia României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureştiului? Şi dacă ar fi aşa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde ţara nu se mai vede? Iată întrebarea. Cine ştie răspunsul?

CLIPA

www.roncea.ro