Arhiva

Posts Tagged ‘Polonia’

Falșii creștini și falșii susținători ai intereselor românești din Parlamentul European

ianuarie 13, 2020 Un comentariu
Aflăm detalii interesante, dar și îngrijorătoare, despre conținutul unei rezoluții a Parlamentului European, adoptată pe 18 decembrie 2019, prin care acesta condamnă Polonia pentru că un număr în creștere de municipalități poloneze se declară „LGBT free zones”, adică zone în care manifestările și propaganda homosexuală nu sunt permise.
 
Aflăm că documentul în cauză menționează și România, în mod special mișcarea pro-familie din România, inițiatoarea Referendumului pentru familie din octombrie 2018, la care am luat parte și noi, basarabenii.
 
Paragraful „O” din această rezoluție conține următoarea minciună despre cele 3.5 milioane de români care am votat la Referendum în favoarea căsătoriei dintre bărbat și femeie: „discrimination and violence against LGBT people has taken multiple forms, with recent examples including homophobic statements in the campaign for a referendum on narrowing down the definition of family in Romania …” („discriminarea și violența împotriva persoanelor LGBT au luat forme multiple, exemple recente fiind comentarii homofobe în campania pentru referendumul de restrângere a definiției familiei în România”).
 
Votul în sprijinul acestei rezoluții a fost zdrobitor: 463 la 107!
 
Aflăm de asemenea că reprezentanți ai tuturor partidelor politice din România au votat în sprijinul rezoluției și împotriva noastră, a României, inclusiv împotriva basarabenilor, și a intereselor noastre valorice!
 
Iată lista europarlamentarilor români care au sprijinit rezoluția în ordinea în care aceștia apar în lista voturilor: Băsescu, Blaga, Bogdan, Bușoi, Mureșan, Nistor, Botoș, Cioloș, Ghinea, Pîslaru, Ștefănuță, Strugariu, Tudorache, Borzan, Nica și Tudose.
 
Buda, Falcă, Marinescu, Motreanu și Ciuhodaru au votat împotrivă.
 
Ulterior și-au modificat voturile și Blaga, Bogdan, Bușoi și Nistor.
 
După aflarea acestei vești, mă întreb dacă fostul președinte român, Traian Băsescu, și alții ca el, care au umblat ultimii ani după voturi prin Basarabia, consolidându-l mai mult pe Dodon și toată stânga lui Putin de aici, mai are dreptul moral să mai calce pe aici cerșindu-ne susținerea?
 
L-am văzut pe Băsescu cum, pentru a ne convinge cât de român și de creștin este, își făcea cruce și săruta icoanele la Paraclisul Mitropoliei Basarabiei din Chișinău.
 
Sunteți niște falși creștini și falși susținători ai Basarabiei și ai intereselor noastre românești!

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (II)

noiembrie 14, 2011 Lasă un comentariu

Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.

În opul său ,,Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei.

Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte tocită viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor.

Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor, dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr, când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împotriva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (I)

noiembrie 9, 2011 Lasă un comentariu

 

NETĂGĂDUIT că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze şi efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor.

La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânţa vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, îşi mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alţi ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea. Tot astfel, prin războiul de la 1866, painjinişul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziţia de mai înainte a firelor diplomatice şi războinice.

C-un cuvânt, statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lăţit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeiarea uriaşei sale puteri.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Ilegitimitatea istorică a pretenţiilor evreieşti

octombrie 16, 2011 2 comentarii


O seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrifici[i] şi muncă e cea evreiască. La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oare – cum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti .

Clerul au dezbătut popoarele nouă ale Europei din mrejile unor credinţe şi obiceiuri în cari puterea fizică jucă cel Întâi rol, căci dovedit este că atât zeul suprem al germanilor, ca şi cel al celţilor şi al slavilor, au fost un D-zeu al războiului, al sângiurilor, un D-zeu al puterei brute. Îmblânzirea treptată a lumei nouă este un netăgăduit merit al religiei creştine; afară de aceea ea a mai fost şi păstr [ător]ul culturei antice.

Ce servicii au adus omenirii îndărătnicul şi egoistul neam evreiesc? Ocupându-se pretutindenea numai cu traficarea muncii străine, alegându-şi de patrie numai ţările acele unde prin deosebite împrejurări s-a încuibat corupţie, ei urmează în emigraţia lor pe pământ tocmai calea opusă omenirei întregi. Căci neamurile reîntineresc dinspre răsărit la apus. Evreii merg dinspre apus spre răsărit. Pe când ţările romanice reînvigoresc prin migrarea popoarelor germane ce curseră din răsărit, Germania însăşi ajunge la mărirea de astăzi prin energia unei rase slave germanizate, America înfloreşte prin colonii europene cari toate urmează marea cale a soarelui, evreul trece din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, fiind pretutindenea semnul sigur, simptomul unei boale sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (III). Românii apără de austrieci ceea ce n-au putut smulge turcii şi tătarii: autonomia Bisericii

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii, căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceştia li-s duşmani românilor.Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt ,,daci slavizaţi”, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt ,,daci romanizaţi”. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Citește mai mult…

Antoni Macierewicz: “Dezastrul de la Smolensk s-a produs la 15 metri deasupra solului”

mai 26, 2011 Un comentariu


Antoni Macierewicz este un important om politic polonez, un om de mare curaj şi responsabilitate, dar şi de o mare eficienţă în acţiune, fapt pentru care are mulţi duşmani. Macierewicz are cu un trecut deosebit de activ în opoziţia anticomunistă, fiind unul dintre fondatorii KOR (Comitetul Apărării Muncitorilor) şi ai sindicatului Solidaritatea, la Varşovia.

A fost Ministru de Interne 1991-1992, Ministru adjunct al Apărării Naţionale în guvernul condus de Jarosław Kaczyński, şef al Serviciului de Contrainformaţii al Armatei (SKW), a obţinut mai multe mandate de deputat în Sejm. De numele său se leagă dezvăluirile de mare gravitate făcute cu prilejul desfiinţării Seviciului de Informaţii Militare (WSI) – la a cărui lichidare, Macierewicz a redactat faimosul “Raport WSI” în care se arată cum aceste servicii slujeau interesele Rusiei şi exercitau o influenţă tenebroasă în viaţă politică şi economică a Poloniei.

În partea secretă a Raportului WSI, se pare că venea vorba şi de Komorowski, actualul Preşedinte pro-rus al Poloniei.

În prezent, ca deputat PiS, Antoni Macierewicz conduce grupul parlamentar pentru clarificarea cauzelor dezastrului avionului Tu 154 de la Smoleńsk. În 2011 “Gazeta Polska” i-a acordat titlul de “Omul Anului 2010″.

———————————————————————————————————————————————————————–

Convorbirea Niezalezna (Independentă)
Antoni Macierewicz

Ce s-a întâmplat la 15 m deasupra solului?

Transcrierea convorbirii:

Reporter: – Convorbirea Niezalezna, sunt Jacek Sobala, bună ziua, doamnelor și domnilor, astăzi invitatul nostru este Antoni Macierewicz, bine ați venit, vă mulțumesc pentru că ați acceptat invitația,

Antoni Macierewicz: – Bună ziua.

Reporter: – Treisprezece luni au trecut de la dezastru, este foarte mult timp, dacă ne gândim pe de o parte, iar pe de alta, este incredibil că acest timp a fost atât de irosit. Am auzit cuvintele uluitoare ale ministrului Radoslaw Sikorski, privind epava (avionului), că aceasta nu constituie pentru el vreo dovadă, și referindu-se la convorbirea lui cu procurorul general, a spus că, dacă acest dezastru s-ar fi petrecut în Polonia, și dacă s-ar fi prabușit avionul cu președintele Rusiei, atunci nici Polonia nu ar fi predat cutiile negre. Tot nu știm pe ce bază legală s-a condus toată această procedură, toată această anchetă, și acel raport al MAK. Domnule ministru, cine este răspunzător pentru tot ce s-a întâmplat în legatură cu acest dezastru?

Citește mai mult…

Polonia declară oficial că Lech Kaczynski a fost ucis de ruşi

ianuarie 19, 2011 Lasă un comentariu

Controlorii ruşi de la aerodromul din Smolensk, unde avionul preşedintelui polonez Lech Kaczynski s-a prăbuşit în aprilie, au indus în eroare piloţii în legătură cu poziţia aeronavei, a anunţat, marţi, la Varşovia comisia poloneză de anchetă, informează Mediafax. Cu câteva minute înainte de aterizare, când avionul polonez se afla de fapt „mai sus cu 130 de metri şi deviase cu 80 de metri de la axa pistei (…) controlorii ruşi au declarat că poziţia acestuia este corectă, în loc să someze piloţii să rectifice cursul”, a declarat un oficial din cadrul comisiei.

Potrivit vicepreşedintelui comisiei, colonelul Miroslaw Grochowski, „controlorii, supuşi unei presiuni intense, au comis multe erori, nesprijinind suficient echipajul avionului în timpul aterizării pe condiţii extrem de dificile”.

“Controlorii se aflau la limita rezistenţei fizice”, după aterizarea in extremis a unui prim avion polonez, în timp ce un altul a renunţat să aterizeze, a adăugat colonelul.

Comisia poloneză de anchetă a subliniat “absenţa reacţiei, absenţa informaţiei că echipajul nu era pe pista bună”, din partea controlorilor care “ar fi trebuit să dea mai devreme (…) ordinul de a accelera”, o comandă care a fost dată până la urmă cu trei secunde după ce pilotul a început deja maneva la 70 de metri altitudine.

“Este dificil de acceptat, a afirmat el, că acest lucru nu a fost notat în raportul MAK” prezentat miercuri la Moscova, în care Comitetul interguvernamental de aviaţie a făcut din Polonia singurul responsabil în această catastrofă în care au murit preşedintele polonez şi alte 95 de persoane.

Comisia poloneză a subliniat, de asemenea, că turnul de control nu a transmis echipajului informaţii exacte despre condiţiile meteorologice nefavorabile, care erau “sub minimul cerut înainte chiar de decolarea de la Varşovia a avionului Tupolev prezidenţial”.

Comisia a prezentat, de asemenea, înregistrările comunicaţiilor dintre echipaj şi turnul de control, conversaţiile din interiorul turnului şi cele dintre controlori şi superiorii lor din exterior.

“Ipoteza unui atentat împotriva preşedintelui polonez este în prezent mai plauzibilă ca niciodată”, a afirmat ginerele preşedintelui polonez defunct, Marcin Dubieniecki, într-o declaraţie difuzată de agenţia PAP.

Avocat de profesie, Dubieniecki este în acelaşi timp soţul şi reprezentantul legal al Martei Kaczynska, unica fiică a fostului preşedinte şi care a manifestat deseori o neîncredere profundă faţă de Moscova.

“Există multe indicii potrivit cărora este vorba despre un atentat împotriva lui Lech Kaczynski”, a subliniat el luni, la postul de televiziune TVN24. El a prezentat drept motive “posibilitatea realegerii preşedintelui Lech Kaczynski, răzbunarea pentru (angajamentul său în favoarea) Georgiei şi interesele ruse în raporturile dintre Moscova şi Uniunea Europeană”.

În raportul său final publicat miercuri la Moscova, Comitetul interguvernamental de aviaţie (MAK) a decis că Polonia este singura responsabilă de catastrofă.

Dubieniecki a acuzat MAK că a vrut să ascundă o încercare a pilotului polonez de a lua din nou altitudine, cu 22 de secunde înainte de accident.

Această încercare “a eşuat pentru că echipajul a fost indus în eroare în legătură cu altitudinea (aparatului de zbor) şi a culoarului său de aterizare”, a declarat el.

Raportul rus provoacă o polemică aprinsă în Polonia. Premierul Donald Tusk l-a considerat “incomplet”, iar Jaroslaw Kaczynski, fratele geamăn al preşedintelui defunct şi liderul opoziţiei conservatoare, l-a numit un “afront” la adresa Poloniei.

Potrivit acestui raport, preşedintele Kaczynski şi alţi oficiali polonezi au exercitat presiuni asupra echipajului, în condiţiile în care piloţii nu erau suficient de antrenaţi, şi au luat decizia de a ateriza la Smolensk “în condiţii inadecvate”, de ceaţă densă.

Echipamentele tehnice de pe aerodromul de lângă Smolensk, unde avionul s-a prăbuşit, la 10 aprilie, nu au avut nicio influenţă asupra accidentului, şi nici activitatea controlorilor ruşi, a conchis MAK în raportul său.

“Acest raport este un afront la adresa Poloniei”, a declarat Jaroslaw Kaczynski, liderul opoziţiei conservatoare poloneze, într-o conferinţă de presă, la Varşovia.

“Aceasta este consecinţa faptului că ancheta a fost lăsată pe mâna ruşilor. Raportul dă vina pe piloţi şi pe Polonia, în mod unilateral şi fără dovezi. Multe întrebări rămân fără răspuns”, a continuat el.

Potrivit raportului definitiv al Comitetului Interguvernamental pentru Aviaţie (MAK), prezentat într-o conferinţă de presă, la Moscova, preşedintele Kaczynski şi alţi oficiali polonezi de rang înalt au exercitat presiuni asupra echipajului avionului, în contextul în care piloţii nu aveau un antrenament suficient, luând hotărârea de a ateriza “în condiţii neprielnice”.

“În ceea ce priveşte ipoteza unui atentat (alimentată de dreapta conservatoare poloneză-n.r.), eu nu am auzit nimic care să o excludă, dar nici nimic care să o susţină” în raportul Comitetului, a mai declarat Kaczynski.

Premierul polonez, Donald Tusk, a hotărât să îşi întrerupă concediul şi să se întoarcă la Varşovia, pentru a se consulta cu ministrul Afacerilor Interne, Jerzy Miller, şeful Comisiei poloneze de anchetă asupra acestui accident, a declarat purtătorul său de cuvânt, Pawel Gras.

Un proiect de raport al Comitetului asupra cauzelor accidentului, transmis Poloniei la 20 octombrie, a fost considerat, la data respectivă, “inacceptabil” de către Tusk, iar Varşovia a transmis anchetatorilor ruşi 150 de pagini de “observaţii”.

Oficiali din cadrul Comitetului au declarat miercuri, la Moscova, răspunzând unei întrebări, că au luat în considerare “între 20 şi 25 la sută” dintre observaţiile poloneze.

“Raportul este incomplet”, a declarat, la rândul său, Edmund Klich, reprezentantul Guvernului polonez în cadrul Comitetului.

“Având în vedere că se publică discuţiile din cabina piloţilor, ar fi bine să se publice şi conversaţiile între controlorii (de trafic aerian) de la Smolensk şi Moscova, pentru a vedea dacă aceştia nu au fost supuşi, la rândul lor, unor presiuni”, a declarat el, pentru postul privat de televiziune TVN24.

Avionul Tupolev-154 care-l transporta pe preşedintele Lech Kaczynski, pe soţia acestuia şi alţi oficiali polonezi s-a prăbuşit, la 10 aprilie, încercând să aterizeze, în condiţii de ceaţă, lângă Smolensk, în vestul Rusiei. Toţi cei 96 de ocupanţi ai aeronavei prezidenţiale au murit.

Preşedintele polonez urma să asiste la ceremoniile care marcau împlinirea a 70 de ani de la masacrarea a aproximativ 22.000 de ofiţeri polonezi, prizonieri ai Armatei Roşii, de către poliţia secretă sovietică, în cel de-Al Doilea Război Mondial, la Katyn, în apropiere de Smolensk.

FLUX 19 ianuarie 2011

Prof. Ilie Bădescu: Desţărarea

mai 30, 2010 Un comentariu
Când cineva pleacă într-o călătorie îşi împachetează mai întâi lucrurile pentru plecare. El poate să arunce în fugă, printre alte lucruri, şi o fotografie, eventual o carte etc. Cel ce pleacă definitiv, însă, nu împachetează lucruri, căci e greu să ia cu el trei lucruri foarte speciale: locul, casa şi neamul. Pe acestea, cel plecat le împachetase, chiar fără să ştie, în sufletul său şi, după ce va fi ajuns la destinaţie, el va despacheta mereu şi mereu lucrurile acestea, pe care, treptat, treptat nu mai are pe unde să le aşeze. Cine are nevoie de ele în lumea cea nouă în care a intrat!? Acesta este migrantul. Teoria migraţiei este o teorie indiferentă la fenomenul numit „ţară”. Mai toate teoriile migraţiei au drept unitate de analiză migrantul însuşi şi aria sa de mişcare, numită zonă de migraţiune sau de circulaţie migratorie. În această prezentare, ţările apar sub denumirea de zone de origine (plecare) şi zone de destinaţie. Pentru sociologul sensibil la cele două capete ale migraţiei numite ţări, adică la ţara de origine şi ţara de destinaţie, fenomenul migraţiei are un alt înţeles. Ţara de origine sau de plecare a migrantului este deopotrivă o ţară de suferinţe, de eşecuri repetate, de frustrări, de iubiri neîmpărtăşite, de nostalgii în cele de pe urmă. Raportul dintre cel ce pleacă şi ţara lui se numeşte, în acest caz, des-ţărare, adică despărţire de ţară cu ţară cu tot, plecare în lume cu ţara în suflet. Plecarea aceasta implică împachetarea şi despachetarea unor stări sufleteşti de o mare profunzime şi bogăţie. Aceasta este o faţă a dramei desţăratului. Pentru ţara de origine, desţăratul nu este doar o inestimabilă pierdere demografică, socială şi economică, ci, mai presus de toate acestea, este un gol metafizic. Ţara a pierdut pe cineva, un dar de care nu s-a putut îngriji, pe care nu l-a putut valorifica. Ţara este faţă de desţărat aidoma celui ce-a primit talantul şi n-a reuşit să-l înmulţească, n-a dobândit nimic cu talantul acela şi, nu numai că nu l-a înmulţit, dar nici măcar nu l-a îngropat ca să-l înapoieze stăpânului la întoarcere, adică la judecata obştească. Desţărarea este un păcat de moarte pentru cei ce guvernează ţara de 20 de ani. Ei vor trebui să dea socoteală în faţa stăpânului pentru tot talantul risipit, care nu e de la ei, pe care l-au primit ca să-l înmulţească, dar nu s-au dovedit vrednici şi, mai mult, au risipit ce nu-i al lor. Ei sunt furi de suflete, ei au cheltuit suflete de la Dumnezeu cu o nevrednicie pentru care vor da socoteală. Ei n-au pierdut un fiu, căci părinţi n-au fost niciodată, ei au pierdut un talant pe care l-au primit spre înmulţire, adică spre gestiune, cum ar spune interpretul de azi, economistul.

România postdecembristă a risipit nu doar o avere economică, ci a mutilat un corp demografic şi a risipit o ţară, chiar şi numai la măsura acestui fenomen al desţărării. Proporţia desţărării a atins în România dimensiuni înspăimântătoare.

Cercetările efectuate de Institutul de Sociologie în colaborare cu Centrul de Sociologie Urbană, la solicitarea Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în vederea unor programe culturale pentru migranţii români din Spania şi Italia, ne-au îngăduit să estimăm proporţia demografică a fenomenului şi dimensiunile lui economice, sociale şi spirituale. Într-un studiu al Băncii Mondiale (Ali Mansoor, Bryce Quillin), ni se prezintă o ierarhie a ţărilor primitoare de imigranţi, Statele Unite aflându-se pe prima poziţie, Franţa pe poziţia a cincea (între ţările vest-europene doar Franţa şi Germania se află în acest top, pe ultimele patru locuri pe scara ţărilor primitoare se află Arabia Saudită, Australia, Kazahstan şi Polonia) (ibidem). „Numărul oamenilor care trăiesc în afara graniţelor a crescut de la 120 milioane în 1990 la 160 milioane în 2002. Population Resource Bureau precizează că migranţii reprezintă circa 2,5 % din populaţia lumii” (Migration and Globalization, p. 2, http://www.globalization101.org/uploads/File/Migration/migrall.pdf). Per ansamblu, situaţia nu indică neapărat ponderi alarmante. Pentru anumite zone, însă, situaţia este alarmantă. Pentru România, emigrarea sau migraţia pentru muncă, cum a fost definită, oarecum incomplet, a antrenat un dezechilibru al pieţei forţei de muncă şi al comunităţii de reproducere demografică extrem de grav. Potrivit unui studiu (Declinul demografic şi viitorul populației României. O perspectivă din anul 2007 asupra populației României în secolul 21, elaborat de Vasile Gheţău, Editura Alpha MDN, 2007.), „anul 2006 a fost al 17-lea an de scădere a numărului populației României prin componenta naturală şi prin migrație. Pentru întreaga perioadă 1990-2006, pierderea estimată se apropie de 1,5 milioane de locuitori”. În cazul României, aşadar, situaţia este cu totul agravată, căci, aici, pierderea de populaţie datorată emigrării atinge un prag extrem de ridicat, imensa majoritate fiind tineri şi acoperind ocupaţii vitale pentru echilibrul spaţiului colectiv de viaţă al întregii ţări. Conectările migraţionale dintre economiile rurale şi pieţele internaţional-urbane ale forţei de muncă arată o faţetă neaşteptată a lucrurilor. Teoriile globalizării pun accentul pe valoarea remitanţelor (sumele de bani trimişi spre ţările de origine de către migranţii pentru muncă) şi pe impulsul spre dezvoltare al acestora în ţările de origine. Pe de altă parte, un atare fenomen acţionează ca un mecanism de conservare a decalajelor, de osificare a acestora, căci migraţia acţionează ca o supapă a presiunii exercitate de subdezvoltare, astfel că efectele decalajelor nu conduc la mobilizări locale pentru politici de dezvoltare, căci presiunea indusă de aceste decalaje se descarcă în fluxurile migratorii, astfel că cei buni şi energici pleacă, iar acasă rămân cei slabi, bătrâni, copii, femei, populaţie dezavantajată etc. Guvernele din lumile a doua şi a treia agreează alternativa migraţionistă, căci aceasta rezolvă problemele fără de implicarea guvernanţilor, nici chiar în adoptarea unor reglementări reclamate de un atare fenomen (acorduri bilaterale, legi speciale, bilaterale, facultative etc.).

Harta principalelor curente de migraţie la scară mondială ne arată că toată planeta este cuprinsă de aceste curente populaţionale care fac din spaţiul demografic planetar unul extrem de fluid, instabil, neaşezat: toate spaţiile, toate ariile civilizaţionale sunt cuprinse de marea migraţie. O imensă maree de populaţii îneacă vechea geografie preschimbând planeta într-un lac demografic uriaş, unde nu se mai văd prea bine vechile repere. Casa, locul de muncă, traiul aşezat etc. nu mai sunt factori de stabilitate, ci de căutare şi enormă nemulţumire. Populaţii uriaşe caută casă, loc de muncă, climat sigur, trai decent, climat moral şi politic asigurator, pe care nu le mai găsesc „acasă” fiind nevoite să le caute aiurea. Bulgaria, Letonia, Lituania, Moldova, Polonia, România, şi Ucraina sunt ţările în care populaţia înregistrează un dublu declin: cei ce pleacă sunt mai mulţi decât cei care vin şi numărul celor care mor este mai mare decât al celor care se nasc.

Pentru dimensiunile social-economice se vor pronunţa economiştii, pentru cele sociale s-au pronunţat sociologii, pentru cele spirituale ar trebui să se pronunţe noologia, ştiinţa ordinii spirituale a lumii. O ţară este parte a unei ordini spirituale pe care Dumnezeu a creat-o din clipa în care a rânduit viaţa după neamuri şi nu într-o Babilonie, un amestec, o promiscuitate de neamuri şi de limbi. De la această promiscuitate Dumnezeu i-a salvat pe cei ce voiseră să ridice Turnul trufiei, care s-au rostogolit în terifiantul fenomen al promiscuităţii lingvistice, al amestecului limbilor. Îi denumim pe aceştia babelieni, de la numele turnului pe care voiseră să-l înalţe până la cer, nu sub cer, ci până la cer, adică până la tronul lui Dumnezeu. Din această promiscuitate, Dumnezeu le-a dăruit salvare prin reîntărirea lor pe neamuri, adică pe trunchiuri de sentimente, de sensuri şi de acţiuni comune, pe care le numim popoare. Acestora, Dumnezeu le-a dăruit mântuirea neamurilor, mântuire prin darul de neam, rânduindu-le să trăiască nu amestecat, ci pe neamuri, în popoare, împreună cu cei de acelaşi neam. Popoarele sunt creaţia lui Dumnezeu. Pe cale de consecinţă, Dumnezeu le-a dăruit să stăpânească fiecare o parte de pământ, eliberându-i astfel şi de promiscuitatea geografică, spre care aspiră noii babelieni de astăzi sub termenul înşelător şi amăgitor de globalizare. Teoria raportării la spaţiu ne ajută să examinăm un tip special de fenomen antrenat de migraţie şi anume acela al deformărilor spaţiilor mentale. Am numit acest fenomen efect Ulysse. Pe latură strict cantitativă, evaluarea „deformărilor” ne permite să determinăm ponderea şi durata dezechilibrelor pe care emigrarea le provoacă pieţei locale (naţionale) a forţei de muncă. Prin extensie, putem socoti că, atunci când emigrarea depăşeşte un anume prag, ea antrenează „deformări” la scară etno-demografică (dezechilibre pe clase de vârste, pe gen sau sex, în raport cu proporţia fertilităţii etc). Deformările însă pot atinge şi harta etno-spirituală: gradul de asumare a hărţii cognitive sau emice de către tineri, gradul de afectare a echilibrului familial (soţii/soţiile rămase acasă, copiii etc). Am numit aceste deformări „efect Ulysse” (sau odiseic), căci marchează grav echilibrul etno-psihologic al copiilor şi al soţiilor – mame sau al soţilor – taţi.

Efectul Ulysse ne arată că un popor afectat de o migraţiune masivă se află într-o situaţie critică în ceea ce priveşte raportul dintre cei plecaţi şi cei rămaşi acasă. Cu aceasta, atingem chestiunea remigraţiei, adică a proceselor reparatorii sau restaurative. Acest efect ne permite să determinăm sentimentul spaţiului la cei rămaşi şi la cei plecaţi, angoasele sau spaimele celor plecaţi şi ale celor rămaşi. Este, altfel spus, o sondare a adâncimilor sufleteşti ale fenomenului migrator.

Pentru a cerceta fenomenul acesta am elaborat scala efectului Ulysse, prin care se pot cerceta şi măsura: temerile legate de migraţie (la cei plecaţi şi la cei rămaşi), angoasele pe tipuri: angoasa în faţa bătrâneţii, angoasa în faţa străinătăţii, angoasa destrămării sau a înstrăinării, angoasele de nostalgie sau nostalgice (proiectarea în ţara de emigrare a imaginii „pământului făgăduit” ori în ţara părăsită a unei „grădini edenice”, a unui spaţiu pierdut). Cu această scală facem, iată, trecerea spre noologia emigrării. Aceasta ne va îngădui să redesenăm harta ţării şi a Europei (ca spaţiu al migraţiei) sub forma unei hărţi învestite cu angoase şi speranţe, ca pe o hartă emică ori prietenoasă sau ca pe o hartă anxioasă sau inamicală. Tot la fel în privinţa hărţii patriei părăsite, care se va redesena ca o hartă nostalgică sau, din contră, ca o hartă anxios-depresivă ori poate ca o hartă ciclotimică. Această metodă ne va îngădui să evaluăm şi viitorul etno-politic şi etno-spiritual al unei naţiuni şi al unui stat, constituindu-se, iată, în hartă sau instrument al „profeţiei etno-sociologice”. Harta migraţiei românilor ne avertizează că România se confruntă cu un fenomen de desţărare, nu de simplă migraţiune, ci de masivă desţărare a categoriilor cele mai active ale poporului român. Dacă guvernanţii ştiu ori nu ştiu lucrul acesta este o chestiune pe care n-o putem cântări, dar faptul că reacţia guvernanţilor lipseşte ne îndrumă să credem că aceştia nu au sensibilitatea ţării. Să nu se vadă desţărarea din locul numit Parlamentul României? Sau din locul numit Guvernul României? Sau din locul numit preşedinţia României? Să credem că din locurile acelea se vede numai până la kilometrul 30 al Bucureştiului? Şi dacă ar fi aşa, oare n-ar trebui să fie vaier mare acolo de unde ţara nu se mai vede? Iată întrebarea. Cine ştie răspunsul?

CLIPA

www.roncea.ro

România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări

mai 15, 2010 2 comentarii

de Cristian Negrea

Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.
Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.
Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.
Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.
Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.
Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. (O astfel de opţiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc…). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.
Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.
Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democraţiilor occidentale, UE.
Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.
România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Basarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari.
Interesul României, chiar dacă se întregeşte cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniţă directă cu Rusia, istoria ne-a învăţat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia şi Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcaţională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esenţial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-şi ieşirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiţi Crimeea şi estul cel puţin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care îşi va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca şi în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanţie de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.
Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?
În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.
Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar poate să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.
De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.
O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.
Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc… să anticipez puţin şi să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opţiuni, fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

www.roncea.ro

Motivele pentru care Lech Kaczynski a fost pedepsit şi după moarte de liderii UE, “preşedintele-Bilderberg” Herman van Rompuy şi fostul maoist Jose Manuel Barroso plus Angela Merkel

aprilie 21, 2010 Lasă un comentariu
Cuvîntarea Preşedintelui Republicii Polonia

Dragi Doamne si Domni, în iunie anul trecut am negociat un Tratat bun pentru ţara noastră, pentru reforma Uniunii Europene. În ciuda presiunilor ţărilor europene mai mari pentru a accepta “soluţiile” propuse anterior, noi am reuşit să obţinem toate punctele importante pentru Polonia: un sistem de vot mai bun în Tratatul de la Nisa, până în 2017, compromisul de la Ioannina, care permite blocarea deciziilor proaste pentru ţara noastră, solidaritatea energetică, pentru a ne proteja de şantaj, şi păstrarea priorităţii şi suveranităţii legilor Poloniei peste cele UE.

Costă să fii hotărât în apărarea interesului naţional al Poloniei

Mulţumită acestei atitudini, guvernul anterior a reuşit să primească 67,5 miliarde euro de la UE. Astăzi, aceste fonduri, împreună cu contribuţiile Poloniei, schimbă faţa ţării noastre. Polonia iese din colapsul de civilizaţie al erei comunismului şi prinde şansa de a avansa civilizaţia noastră.

Dar nu tot ce este în UE este neapărat bun pentru Polonia

Conform experţilor, unele articole din aşa-zisa Declaraţie a Drepturilor Fundamentale, ar putea genera, prin deciziile imprevizibile ale Curţii Europene de Justiţie, mai multe pretenţii germane împotriva cetăţenilor polonezi, privind retrocedări sau compensaţii pentru proprietăţi situate în teritoriile de vest şi de nord, care au revenit Poloniei după cel de-al doilea război mondial.

Un alt articol din Declaratie – din cauza absenţei unei definiţii clare pentru căsătorie ca fiind o relaţie între un bărbat şi o femeie -, ar putea ameninţa ordinea morală în Polonia şi ar putea forţa ţara noastră să introducă instituţii în contradicţie cu viziunile morale ale majorităţii covârşitoare din această ţară.

Mulţumită fermei împotriviri a delegaţiei noastre am reuşit să protejăm Polonia de aceste pericole.

Aceasta s-a garantat prin aşa-zisul Protocol Britanic, o parte-cheie a Tratatului semnat de noi.

De asemenea, doresc să spun foarte clar că orice este de valoare în Declaraţia Drepturilor Fundamentale, spre exemplu protecţia drepturilor de muncă, este garantat şi de legile naţionale.

Tratatul de la Lisabona negociat de mine ar putea stabiliza poziţia Poloniei în UE şi ar putea uni cetăţeni de toate culorile politice din întreaga ţară, care doresc să aibă o Polonie puternică în Europa.

Din păcate consensul naţional în acest caz a fost destrămat.

O săptămână după semnarea Tratatului în prezenţa mea, majoritatea guvernului şi-a declarat dorinţa de a se retrage din Protocolul Britanic, ceea ce înseamnă a renunţa la unele părţi din drepturile fundamentale şi interesele Poloniei în Tratatul de la Lisabona.

Am dorit şi încă doresc un compromis pentru ratificarea acestuia. Dar, ca Preşedinte al Republicii, apărând drepturile şi suveranitatea ei, eu nu pot fi de acord cu o degradare voluntară şi total nejustificată a poziţiei ţării noastre în UE.

Drept urmare voi porni o iniţiativă Prezidenţială pentru ratificarea unei legi care să asigure inviolabilitatea articolelor bune pentru ţara noastră din Tratatul de la Lisabona şi să ceară o aprobare naţională – prin referendum  – pentru orice schimbare în articolele sale.

În sistemul legal polonez acest lucru este posibil doar printr-o lege specială precizată în Constituţie.

Drag popor, sunt momente în viaţa unei naţiuni când trebuie să uităm direcţiile de partid şi interesele proprii şi să ne gândim doar la un singur interes – al Poloniei!

Noapte buna!

1 Aprilie 2008

www.roncea.ro

Trilaterala şi-a bătut joc de înmormântarea lui Kaczynski. SUA, UE şi Japonia nu au participat la funeraliile preşedintelui naţional-creştin al Poloniei. Barrosso si Merkel nu au nici o scuză: puteau să ia şi taxiul până la Cracovia

aprilie 19, 2010 Lasă un comentariu
]
Cancelarul german, Angela Merkel, preşedintele american Barack Obama sau Prinţul Charles au anuntat de ieri că nu pot asista la ceremoniile funerare ale presedintelui Lech Kaczynski si ale sotiei sale, Maria. Absent de la funeraliile de la Cracovia a fost şi preşedintelui Comisiei Europene, fostul maoist José Manuel Barroso. Nici preşedintele francez Nicolas Sarkozy sau preşedintele austriac Heinz Fischer nu au participat la funeralii, invocand perturbarea traficului aerian de către norul de cenuşă degajat în urma erupţiei vulcanice din Islanda. De asemenea, preşedintele camerei superioare a Dietei Japoniei, Satsuki Eda, prinţul Albert al II-lea de Monaco, premierul Jose Luis Rodríguez Zapatero şi regele Juan Carlos şi regina Sofia. Practic, principalii lideri ai Trilateralei, organizatia care patroneaza Grupul Bilderberg si Clubul de la Roma, reprezentantii Statelor Unite, Uniunii Europene si ai Asiei, s-au eschivat folosind acest pretext al norului vulcanic, desi unii dintre ei puteau sa foloseasca bine-mersi elicoptere. De abia ieri, companiile aeriene au anuntat ca, de fapt, se poate zbura prin norul de cenusa, dupa un test efectuat de Lufthansa. Presedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a mers, de altfel, cu avionul la ceremonie.

Preşedintele Traian Băsescu s-a deplasat cu elicopterul până la Oradea, de unde şi-a continuat drumul cu maşina pe traseul Ungaria – Slovacia – Polonia.

www.roncea.ro

IPOTEZĂ CONTROVERSATĂ ÎN CAZUL ACCIDENTULUI AVIATIC DE LA SMOLENSK

aprilie 17, 2010 Lasă un comentariu

A  ZBURAT CU  BOEING-ul LUI CEAUŞESCU,  PE MIG-uri  ŞI PE UN  TUPOLEV  CA CEL CĂZUT  LA SMOLENSK

COMANDORUL NICOLAE CÂRLIGEANU,  SPECIALIST ÎN SECURITATEA AERONAUTICĂ:

                                             „Ancheta va ieşi cum vor anchetatorii”

 

Scris de Madalin Necsutu

Prăbuşirea aeronavei prezidenţiale poloneze, la finele săptămânii trecute, tragedie care s-a soldat cu 96 de morţi de la cel mai înalt nivel al ierarhiei statului polonez, la o distanţă de 70 de ani de evenimentele de la Katyn, a trezit un real interes la nivel mondial pentru aflarea cauzelor acestui accident. Multe ziare şi televiziuni din întreaga lume au prezentat diverse păreri, ipoteze şi scenarii legate de producerea accidentului. Ziarul „Curentul“ l-a contactat pe comandorul Nicolae Cârligeanu, până în urmă cu câţiva ani specialist în securitatea zborurilor la divizia militară 70 de la Aeroportul Otopeni . Domnia sa ne-a declarat că există o serie de elemente contradictorii care nu sunt conforme cu cele prezentate mass-mediei internaţionale. Câteva dintre acestea ar putea fi legate de limbajul special universal dintre piloţi şi turnurile de control, care nu necesită neapărat cunoaşterea limbii engleze.
De asemenea, distanţa dintre locul producerii accidentului şi pista aerodromului de la Smolensk este suspect de mare, chiar şi în condiţii de vizibilitate redusă din cauza factorilor meteorologici. Comandorul Cårligeanu ne-a mai spus că la fel de incertă este şi explicaţia dată de autorităţi vizavi de raza de circa 2 kilometri pe care au fost împrăştiate resturile avionului, în condiţiile în care s-a afirmat că au fost trei-patru încercări de aterizare. Acest lucru ar fi presupus un consum mare de cherosen, iar din puterea exploziei rezultă că avionul avea în rezervoare destul de mult combustibil, factorul determinant al exploziei. Mai trebuie luate în calcul şi variantele unor bruiaje din satelit ale aparaturii de la bordul unor astfel de avioane, precum şi sistemele de apărare antiaeriană amplasate lângă un astfel de aeroport militar. Vă prezentăm în continuare discuţia avută de ziarul „Curentul“ cu specialistul român în securitatea zborurilor civile şi militare, domnul comandor Nicolae Carligeanu.

Domnule comandor, ce ne puteţi spune despre concluziile preliminare trase vizavi de accidentul aviatic de la Smolensk, care a condus la moartea delegaţiei poloneze? Stau în picioare afirmaţiile autorităţilor ruse?

Ele stau în picioare până se definitivează ancheta, noi nu putem face decât nişte supoziţii, dar ele trebuie să fie cât de cât pertinente în funcţie de context, pentru că acest lucru este cel mai interesant. În primul rând, cine ar putea să intre aici: factorii umani şi cei tehnici. Haideţi să luăm întâi piloţii, care sunt cei mai importanţi, pentru că se spune că ei îşi iau în mâini soarta echipajului şi a pasagerilor. Vorbind de echipaj, trebuie să ţinem cont că este o aeronavă prezidenţială, deci nu este vorba de orice aeronavă. Vârsta piloţilor nu are nicio relevanţa, iar criteriu principal este cel calitativ, deci se face numai pe baza numărului orelor de zbor. De obicei, piloţii unor astfel de aeronave sunt foarte buni pentru că nimeni nu merge pe mâna unora mai puţin experimentaţi. Noi să nu uităm că piloţii de luptă sunt toţi tineri şi sunt cei mai buni piloţi, în special cei militari. Vârsta cea mai bună este cuprinsă între 25 şi 35 de ani. Nu putea fi unul de, să zicem, 50 de ani, cum se obişnuieşte în cursele civile TAROM, spre exemplu. Revenind, pilotul când pleacă în misiune îşi face o pregătire prealabilă foarte bună. El ştie de unde pleacă, cu coordonate cu tot, pe ce aerodrom vrea să ajungă, care este aerodromul de rezervă, condiţiile meteo şi staţiile de radiorelee sau pentru dirijare. Din punctul ăsta de vedere, nu pot exista semne de întrebare. Atunci nu rămâne decât partea tehnică. Să nu omitem, totuşi, că acele condiţii tehnice au favorizat accidentul. Dacă era un timp bun, se putea uita pe parbriz şi ar fi putut să vadă că nu este în zona respectivă. Putea să vadă „ochimetric“ că este departe de pistă, că nu este pe ax şi că nu are înălţimea optimă şi aşa mai departe. Viteza respectivă este una de aterizare, orice avion de genul acela aterizează cu o viteză în jur de 320 de kilometri la oră, poate chiar spre 360. Înălţimea unde se presupune că ar fi trebuit să aterizeze este de 8 metri, deci cât înălţimea pragului de aterizare. Lateralul de 150 de metri este un mare semn de întrebare. Să nu uităm ca aerodromurile militare, dar şi cele civile au şi pistă naturală alături.

Deci în caz că nu reuşesc o aterizare normală, ar putea intra pe iarbă să zicem.

Sigur că da. Au fost atâtea cazuri când avioanele au aterizat fără tren de aterizare. S-au mai întâmplat accidente, dar nu din aceastea catastrofale. Aerodromul militar are două staţii de relee, una de apropiere şi una de depărtare în capul pistei. Aceste două staţii dau pilotului atât axul pistei, cât şi înălţimea pentru o aterizare corectă.

Fostul comandant al Regimentului nr. 36 al forţelor aeriene militare ale Poloniei, Tomasz Pietrzak, a declarat că accidentul nu avea cum să se producă decåt din cauza unor deficienţe de dialog între turn şi aeronavă şi că piloţii niciodată nu fac mai mult de două încercări de aterizare, nu 3-4, cum a scris presa rusă şi cea poloneză. El consideră că accidentul s-a produs la prima încercare de aterizare. Sunteţi de aceeaşi părere?

De regulă, în astfel de cazuri, nu se fac decât două  situaţii de ratare. Cu cât se fac mai multe încercări de aterizare, cu atât pierzi mai mult combustibil. Se pierde astfel şansa de a se putea duce pe aeroportul de rezervă. De exemplu, eu din turn pot să te învârt de 4-5 ori, dar e precis că tu îţi vei consuma combustibilul, fiind nevoit apoi să aterizezi tot aici. Nu mai poţi apoi să te duci în altă parte. Acesta iarăşi este un semn de întrebare referitor la ceea ce afirmă ei (autorităţile ruse – n.r.).

Dar oamenii din turn trebuie să vorbească într-un limbaj universal, în limba engleză, pentru că altfel nu ar avea ce căuta acolo.

Sigur că da. Asta trebuie să facă toţi navigatorii pentru ca dirijarea să fie bună. Navigatorii ştiu, în limbaj internaţional, toate comenzile. Este un limbaj specific între navigator şi pilot. Este un dicţionar special şi este un limbaj strict. Aici se dau nişte coordonate foarte clare: o înălţime clară, un raion de zbor, un traseu. Informaţiile acestea sunt date de turn, nu în funcţie de cele ale piloţilor pe care le aud de la bord.

Dumneavoastră, atunci când aţi zburat, aţi avut probleme vreodată cu turnul de control?

Eu sunt specialist pe MIG-urile 21 şi am zburat pe astfel de avioane, pe Tupolev sau Boeing, inclusiv cu Tu-144. Ce pot să vă spun este că nu ştiu dacă avionul are neapărat vreo problemă. Eu sunt specialist în avioanele acestea cu tehnică rusească, care pot să vă spun că este bună. Poate este puţin depăşită. Aş vrea să vă spun că modernizarea avioanelor se face în funcţie de constructor. Regula de bază în aviaţie este că numai firma-mamă este cea care poate să facă orice modificare la produsul ei. Dacă umblă altă firmă la el (avionul – n.r.), firma-mamă ţi-l scoate până şi din evidenţele sale. De exemplu, acum, firma avionului prăbuşit va da nişte specialişti care vor investiga această problemă, dar pot să direcţioneze ancheta într-o parte sau în alta. Ei ştiu cel mai bine avionul în cauză, absolut toate secretele, indiferent de ce model este.

Cu alte cuvinte, o astfel de anchetă poate fi dirijată în funcţie de cum vor specialiştii?

Da. Adică depinde foarte mult de specialiştii de la fabrica-mamă a ruşilor şi de cei polonezi. Ceilalţi vor fi observatori. Eu am lucrat în ultimii ani la Aeroportul Otopeni în cadrul unei divizii de aviaţie privind securitatea zborului, şi am participat la mai multe anchete ale unor accidente şi ştiu cam cum se desfăşoară o anchetă şi ce concluzii se pot trage. Important este să se găsească o cauză tehnică ca să nu se repete accidentul. Aici, nimeni nu se joacă cu chestia asta, dar e posibil să nu găseşti ceva tehnic, şi doar să presupui. Aşa cum este şi cazul acesta acum. Într-o împrăştiere pe o rază de 2 kilometri, deci cu o explozie din aceasta fantastică, din care nu a rămas mai nimic intact, este foarte greu să reconstitui ceva.

Acest lucru presupune că avionul a avut mult combustibil şi explozia a fost una puternică?

Da. Dacă nu avea mult cherosen, explozia nu ar mai fi fost atât de puternică.

Se poate spune că acest lucru poate ţine în picioare varianta care spune că avionul nu a făcut prea multe încercări de aterizare?

Da. Şi la fel şi această variantă care spune că distanţa dintre primul avion care a aterizat (cel al jurnaliştilor – n.r.) şi acesta care s-a prabuşit este de 10 minute. Şi acest interval de timp spune foarte multe. Noi nu vom afla multe lucruri din această anchetă.

Cât poate dura o astfel de anchetă? Este un timp prestabilit?

Ea poate să dureze şi câteva luni. Prima dată se va da o concluzie care nu va fi definitivă, care va avea la rândul ei câteva concluzii adiacente, pentru ca în final să se dea o soluţie, dar acest lucru poate dura şi câţiva ani. Deocamdată, ei sunt la stadiul căutării oricăror urme. Vă daţi seama că, la o astfel de deflagraţie puternică, piesele pot fi aruncate pe distanţe mari. Trebuie făcută şi o analiză a materialului pentru a se vedea dacă este provocat de o explozie, dacă e din cauza unei bombe (la bord – n.r.) sau dacă este din cauza unei rachete.

Curentul, Bucureşti

www.roncea.ro