Arhiva

Posts Tagged ‘poporul român’

Nu-mi mai trimiteți felicitări de ziua „pobedei”!

mai 9, 2020 Un comentariu
Inconștienții care postează ori îmi trimit tot felul de urări și „otkrâtci” cu „Deni Pobedî” sunt eliminai imediat din lista mea Fb!
 
Dacă până în această clipă nu ați înțeles, din nenumăratele mele intervenții publice, că noi, românii, dar mai ales cei din Basarabia și celelalte teritorii românești înstrăinate, nu avem nimic în comun cu „pobeda” ocupanților ruși și a aliaților lor din 9 mai 1945, vă rog să mă iertați!
 
Pur și simplu, nu mai am timp și nici poftă a vă explica acest lucru.
 
Voi relua, totuși, și de această dată, cele afirmate de celebrul istoric român Florin Constantiniu în legătură cu cel de-Al Doilea Război Mondial.
 
El spunea despre această conflagrație mondială că a fost lupta între două bande de criminali, una condusă de Hitler, alta de Stalin”.
 
„Un Stalin, ale cărui crime erau acoperite de cei doi complici ai săi, Churchill și Roosevelt. Nu cred că victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrată. Pentru țările baltice și cele din Europa de Est ea a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul să ne întrebăm: victoria cui o sărbătorim la 9 mai 1945? Personal, cred că nu este nimic de sărbătorit”, preciza Florin Constantiniu!
 
Deci, 9 mai 1945 este una dintre cele mai negre zile din istoria poporului român!
 
Din această zi a începuit tragicul proces de instalare a regimului criminal bolșevic pe întreg teritoriul României, iar Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța au fost reocupate de bandele sovietice și rupte de la trupul Țării!
 
Rupte până azi!
 
Cel care sărbătorește, conștient sau inconștient, „pobeda” de 9 mai promovează ideologia mârșavă a lui Dodon și a întregii lui șlehte antiromânești!
 
Cel care sărbătorește „pobeda” lui Stalin nu este român!
 
Dacă nu ați conștientizat aceste lucruri până în această clipă, înseamnă că nu sunteți în stare a renunța la statutul de idioți utili ai sistemului de ocupație, rămas neclintit și după treizeci de ani de la dezintegrarea imperiului sovietic!

Mesajul Părintelui Dumitru Stăniloae către Piaţa Universităţii

aprilie 23, 2020 Lasă un comentariu

 

 

Iubiţi tineri ai României, Hristos a înviat!

Vă trimit acest salut în scris, deoarece neputinţa bătrâneţii nu-mi permite să viu direct în faţa voastră. Domnul cel înviat să fie cu voi, să vă susţină în viaţa cea nouă şi plină de veşnică nădejde pe care ne-a câştigat-o cu dragostea care a mers până la moarte.

Vă rog să fiţi tari şi uniţi în credinţa în El.

Precum ne iubeşte El să-L iubim şi noi pe el şi să ne iubim unii pe alţii. Aşa va birui poporul nostru greutăţile prin care trece, aşa ne vom păstra ca un popor puternic şi ne vom impune lumii întregi. Aşa ne vom păstra unitatea şi identitatea noastră spirituală ca neam românesc care avem ceva de dat lumii.

Domnul Hristos să fie cu voi, cu toţi şi cu neamul nostru acum şi în vecii vecilor, căci vor veni neamurile la judecată şi fiecare va aduce avantaj că nu s-a lăsat intimidat de nicio ameninţare, că nu a crezut şi nu a iubit decât Poporul Român.

Închei rugându-vă din adâncul inimii să ne păstrăm uniţi, să slujim Adevărul, să nu ne lasăm speriaţi de nimic şi să dăm ţării pilda revoluţiei adevărate. Noi să nu ne micşorăm slava!

(Bucureşti, 15 mai 1990)

Declarații ale savanţilor străini despre România: ”Civilizaţia s-a născut acolo unde traieşte astăzi poporul român”

martie 31, 2018 Lasă un comentariu

 

Site-ul revistamagazin.ro prezintă câteva dintre cele mai mari enigme legate de spațiul românesc – descoperiri absolut șocante și incredibile, însa… unele dintre ele chiar recunoscute ca atare de cercetatori și oameni de știintă de pe mapamond.

– Cel mai vechi schelet de humanoid cunoscut la ora actuală a fost găsit în Vâlcea, supranumit „pescarul de la lacul Getic”, fiind datat la 1 milion de ani.

– O civilizație străveche, mai veche cu 1000 de ani decât cea sumeriană, este localizată în estul țării, la Cucuteni.

– Tăblițele cu scrierea de la Tartaria (reale și autentificate ca atare) sunt cu 1000 de ani mai vechi decât cele sumeriene.

– Tăblițele din Munții Neamțului, de asemenea, sunt mai vechi decât tăblițele sumeriene cu 1000 de ani.

– Descoperirea din Masivul Sureanu, din 1990 – când s-a găsit un munte ticsit cu filoane de aur pur, de un metru lungime; lucru altfel inexistent pe planetă, căci aurul se găsește numai în formă de minereu combinat cu alte nemetale, nu și în formă pură desăvârșită. Se crede că dacii cunoșteau taina spirituală a aurului, care este de fapt o lumină condensată.

– O descoperire ăn Masivul Bucegi, din anul 2003 – 11 august: americanii și românii pătrund sub masivul Bucegi și descoperă o așa-zisă sală a proiecțiilor cu holograme care au arătat istoria adevărată a Terrei, și de asemenea descoperă „amfora cu aur monoatomic”, care duce la o inimaginabilă longevitate (o persoană poate trăi mii de ani în același corp fizic, dacă ar consuma așa ceva în anumite perioade precis stabilite).

– Cel mai vechi cuptor de pe această planetă, pentru topit metale, s-a găsit la Câmpeni; a fost atestată și vârsta, evaluată la aproximativ 6000 de ani i.e.n.

– La Sarmizegetusa – alt loc special, conform celor de la BBC – s-ar afla niște artefacte fabuloase sub amplasamentul cetății (arhiva atlanților!?).

– Artefactul de sub Masivul Ceahlău. Conform autorului Radu Cinamar, sub Ceahlău s-ar afla un artefact similar celui din Bucegi.

– Pădurea Baciu, de lângă Cluj-Napoca, este considerată „cea mai paranormală”, de altfel despre ea cunoscându-se pretutindeni în lume multe detalii șocante.

Spuneam că există și puncte de vedere legate de astfel de descoperiri uluitoare, care aparțin unor oameni de știință străini cunoscuți în intreaga lume. Iată două citate din aprecierile unor personalități străine din lumea cercetării istorice, despre neamul românesc!

„Civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român… răspândindu-se apoi atât spre Răsărit, cât și spre Apus(…) acum 13-15 mii de ani!” – William Schiller, arheolog american.

„Carpații se află într-o regiune a lumii unde este situat centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute la ora actuală.” – dr. Daniel Ruzo, arheolog peruan.

Încet, încet, se pare că totuși cercetătorii istorici mondiali recunosc, mulți chiar în mod explicit, că primele ființe umane au existat în Transilvania, cum susține un document aflat în Biblioteca din Viena, despre trecutul fabulos al acestui teritoriu din spațiul numit și carpato-danubiano-pontic, potrivit revistamagazin.ro.

 

secretul sanatatii.net

Caracteristicile esenţiale ale neamului românesc descrise de părintele Dumitru Stăniloae

octombrie 24, 2014 Lasă un comentariu

parintele-dumitru-staniloaePărintele Dumitru Stăniloaie a fost unul dintre cei mai mari teologi ai seolului XX, supranumit , “Patriarhul teologiei ortodoxe romanesti”.  Filosoful Heidegger spunea  că este   “al doilea”   mare gânditor al secolului trecut (gândindu-se la sine ca fiind primul). A fost deasemena şi profesor universitar, traducător, scriitor şi ziarist.

 

Detenţia politică.  Pe 5 septembrie 1958 , odată cu noul val de arestări, este reţinut de Securitatea comunista alături de membrii mişcării  Rugul Aprins , din care nu făcea parte, dar la ale cărei întâlniri participa. În 1959   este dus la penitenciarul Aiud, unde este ţinut luni întregi în regim de izolare. Este eliberat în 1963.

 

Caracteristicile  esenţiale  ale  poporului român

“Înrădăcinarea în spaţiul propriu”

Prima caracteristică esenţială a poporului român identificată de părintele Dumitru Stăniloae cuprinde această “înrădăcinare în spaţiul propriu”, considerată drept o calitate, dar şi un defect în acelaşi timp.

Astfel, românii sunt foarte ataşaţi de locurile lor natale, mulţi dintre ei alegând să nu-şi părăsească niciodată ţara, chiar şi în detrimentul unui trai mai bun.

Cei care aleg să trăiască în străinătate suferă două alienări fundamentale: fie un dor nemăsurat după locurile natale, fie o înstrăinare. Aşa cum subliniază părintele: “Trecerea la o simplitate conformă fie Orientului, fie Occidentului înseamnă o modificare esenţială a fiinţei românilor.

Orice simplitate este o simplitate etnică originară, dată împreună cu locul în care s-a format. Românii se menţin în complexitatea fiinţei lor numai prin acest spaţiu-punte, aşa cum anumiţi pomi nu se pot menţine decât la răscrucea vânturilor” (op. cit., p. 7).

Cu alte cuvinte, românii îşi pot păstra integral simplitatea caracteristică neamului lor doar în locul în care s-au născut.

Orice înrădăcinare într-un spaţiu străin este imposibilă fără pierderea unei mari părţi din propria moştenire ontologică.

Spiritul de sinteză. Raţiune şi luciditate

Părintele Stăniloae detaliază în continuare alte trăsături fundamentale ale neamului român. Considerând că, în esenţă, pe teritoriul nostru s-au întâlnit două moşteniri cuprinzătoare: cultura latină şi Ortodoxia, părintele Stăniloae precizează că din ele s-a format un spirit de sinteză propriu nouă.

“Spiritul de sinteză complexă al neamului nostru nu se explică numai din persistenţa lui din vremuri imemoriale în spaţiul de mijloc între Occident şi Orient, ci şi din îmbinarea în el a caracterului latin şi a creştinismului ortodox” (op. cit., p. 16).

Prin aceste două moşteniri fundamentale îmbinate într-o sinteză eficientă, românii se deosebesc fundamental şi de celelalte popoare occidentale sau răsăritene: “Noi nu suntem nici unilateral raţionalişti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influenţat latinitatea occidentală, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice şi africane – de un panteism şi mai total prin religiile lor impersonaliste -, ci unim luciditatea raţională a latinităţii personaliste cu sentimentul de taină prezentă în toate, dar cu o taină luminoasă, în care se poate înainta la nesfârşit şi care nu ne anulează ca persoane originare în sentimentul unităţii de comuniune pe care îl trăim” (op. cit., p. 17).

Această combinaţie neaşteptată de raţiune şi luciditate este una dintre trăsăturile de bază ale românilor. Gândirea nu este afectată de mister, ea nu se opreşte în faţa tainei, ci se îmbracă în aceasta. Orice gândire care este doar efectul unei lucidităţi lipsite de taină ne poate dezvălui doar valoarea tragediei, nu a bucuriei existenţei.

Cultura română

Sunt suficiente voci ale intelectualilor români crescuţi în Occident care consideră că noi nu am avut niciodată cu adevărat o cultură.

Mergând pe linia lui Mircea Eliade, una dintre puţinele excepţii de la această linie falsă, părintele Stăniloae consideră că: “Eliade accentuează faptul că toată cultura impresionantă a Occidentului din ultimele secole şi-a luat impulsul din Renaştere, ca şi faptul că ea a devenit o cultură a păturii intelectuale, de care poporul nu se împărtăşeşte; câtă vreme cultura românească a păstrat caracterul popular nu numai pentru că ea este opera poporului şi din ea se împărtăşeşte tot poporul, ci şi pentru că toată activitatea culturală scrisă ce s-a desfăşurat în Ţările Române “s-a făcut pentru luminarea şi întărirea sufletească a poporului”.

Câtă vreme în Apus Racine, Montaigne, Goethe, Dante rămân străini de universul spiritual al ţăranului francez sau german, la noi, Creangă este gustat de tot poporul” (p. 19). Această dorinţă inconştientă care există în popor de a forma o cultură accesibilă tuturor este ceva aproape unic. La noi, adevăraţii autori de opere importante au oferit o hrană accesibilă aproape tuturor.

Nu există practic români care să nu fi auzit măcar de Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Arghezi şi sunt chiar mulţi cei care au citit măcar câteva din scrierile lor. Nu acelaşi lucru se observă în Occident, unde mulţi scriu doar pentru specialişti, ignorând pătura largă a poporului.

Încă un aspect negativ este că popoarele occidentale nu mai citesc prea mult, ignorându-şi propriile moşteniri culturale, considerate acum prea dificile şi pretenţioase. Simplitatea culturală specifică românilor nu există în Occident.

De altfel, părintele continuă: “Preocuparea aceasta de educare a poporului în spiritul unei înalte spiritualităţi se încadrează în toată mentalitatea Bisericii din Răsărit, a cărei literatură a urmărit în mod principal formarea unui om desăvârşit.

În Occident, nici în Evul Mediu, nici în epoca modernă, inaugurată de Renaştere, nu s-a urmărit formarea unui astfel de om. Literatura Evului Mediu urmărea exclusiv apoteozarea legendară a membrilor clasei feudale, lăudându-le orgoliul dornic de glorie, de onoare şi de stăpânire, celor simpli neoferindu-le decât lauda supunerii” (p. 31).

Echilibrul spiritului românesc

Poporul român a fost criticat adeseori pentru lipsa sa de iniţiativă, pentru faptul că nu a dat dovadă de suficient curaj în anumite momente istorice în care acest lucru părea că trebuie făcut. De la Emil Cioran încoace, s-au încumetat mulţi intelectuali să afirme că poporul român fie nu are o cultură, fie că niciodată nu a jucat un rol important în istorie.

Ceea ce nu au remarcat aceştia este splendidul echilibru al acestui neam, care, în ciuda atâtor nenorociri care au venit peste el în istorie (şi nu au fost puţine!), nu a fost deloc afectat.

“Echilibrul românesc nu e un echilibru al mediocrităţii. Chiar dacă soluţia aleasă pare cea mai simplă, cea mai puţin spectaculoasă, simplitatea aceasta cuprinde în ea cumpăna între luarea în considerare a o mulţime de posibilităţi. (…) Alegerea unor sinteze echilibrate, sănătoase, şi a atitudinilor în care se cumpănesc stări spirituale mai complexe, care prin corespondenţa lor cu sinteza de împrejurări continuu nouă fac posibil un progres şi o creştere spirituală a omului, este superioară lăsării în seama violentelor porniri unilaterale. (…) Românul consideră că echilibrul constituie normalitatea existenţei” (pp. 41-42).

Alegerea unei soluţii de mijloc surprinde poate gândirea complicată a oamenilor culţi care preferă tot felul de variante pretenţioase şi dificile, dar aceasta indică o eficienţă. Românii sunt oameni eficienţi.

Ei ştiu că păstrarea echilibrului înseamnă alegerea unor soluţii care să îl susţină în continuare. De aceea nu sunt persoane înclinate să rişte, să efectueze schimbări bruşte doar de dragul de a observa ceva nou. Simţim în schimbările dese potenţialitatea unei ispite.

Printre trăsăturile poporului român enumerate de părintele Stăniloae se numără: legătura cu spaţiul natal, echilibrul extraordinar al deciziilor şi sinteza magnifică dintre luciditate şi gândire suspendată în faţa misterului. Toate acestea au un efect asupra dezvoltării intelectuale înalte a acestui neam.

Pentru a rezuma cele spuse mai sus ne întoarcem la părintele Stăniloae care sintetizează astfel: “Poporul român a primit prin literatura bizantină o educaţie în acest sens; el a primit o educaţie în vederea unui umanism echilibrat, de stăpânire asupra pornirilor unilaterale, pătimaşe, stăpânire fără de care omul nu poate valorifica toate potenţele naturii sale, adică umanitatea sa integrală.

Poate această capacitate a minţii nepătimaşe de a valorifica toate potenţele naturii umane se numeşte, în spiritualitatea bizantină şi apoi şi în cea românească, “minte întreagă” (p. 44).

 Ziarul Lumina

MIHAI EMINESCU: IUBESC ACEST POPOR…

septembrie 10, 2012 Lasă un comentariu

 

 

Ce să  vă spun? Iubesc acest popor bun, blînd, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui neci prin gînd nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decît de catalici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.

Pe fruntea [lui] străinii scriu conspiraţiuni şi alianţe ruso-prusiene, pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase ale Orientului a căror fală o duc vro trei indivizi, a căror martiriu şi dezonori le duce poporul, sărmanul. Aţi făcut din o parte din oraş tirana celorlalte cinci părţi ca s-aveţi alegători pe sprînceană, aţi scumpit hrana de toate zilele ca s-aveţi alegătorii voştri, ca în urmă acei puţini alegători să vă dea dreptul d-a vă croi diurne şi d-a împovăra într-un mod nemaiauzit în România.

V-aş fi iertat să vă serviţi [cu] neonestităţi personificate, cu faliţi declaraţi, cu furi cunoscuţi de lume, cu nulităţi egale cu bestia, ca să ajungeţi la un scop, dar să vă serviţi cu aceste maşine oarbe ca [să] nu ajungeţi nicăiri — asta n-o pot înţelege ; pentru ca să vă retrageţi în faţa unui care după voi nu are încrederea ţărei – asta iar nu o înţeleg. În faţa unificărei patriei noastre sfîşiate, sîngerînde, vă iertam chiar crima paricidiului, dar să ne omorîţi puţina încredere ce o aveau puterile în noi, garanţia esistenţei noastre naţionale, pentru a nu ajunge nicăiri – asta e crud. Apoi ne-aţi jucat guvernul în mîna unor oameni dintre cari unii nu au doar alt merit decît că sînt sămînţa urdorilor Fanarului sau alte cunoştinţe decît să facă fluturi de hîrtie şi să… tacă.

 

Din MANUSCRISE (Manuscrisul 2264, 1877)

 

via certitudinea.ro

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (X). Conservatori şi liberali

 

Tot sistemul acesta este atît de vicios încît din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existenţei naţionale e evidentă pînă în cele mai mici amănunte, e în stare să zguduie opinia publică şi încă nici atunci cu destul folos.

Cînd vedem deci că partizile devin un stat în stat, că totul atîrnă de la ele iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decît o masă impozabilă şi exploatabilă, atunci întrebăm daca nu e o superinfluenţă de cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sînt convinşi şi guvernamentalii în acelaş grad în care sîntem convinşi noi. Cu singura deosebire că noi le spunem pe faţă, nefiind nici în interesul nici în maniera noastră de-a le ascunde, pe cînd, din contra, interesul de căpetenie al adversarilor a fost pururea şi trebuie să fie de-a ascunde aceste adevăruri şi de-a ameţi lumea cu fraze sforăietoare despre o libertate în alegeri cari nu există decît atunci cel mult cînd Coroana o asigură prin propria ei voinţă.

Cît despre aluatul protoplasmatic care formează la noi un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi poporului, avem puţine de adaos. Trăind din politică şi prin politică şi neavînd nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi cîştiga existenţa, el e capabil de a falsifica totul, şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare, şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios îmbrăcînd toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice (cu capital de palavre), deputaţi, administratori, membri la primărie, soldaţi (care au luat Griviţa cu gura), actori, totul în fine. Nimeni nu se va mira daca-i vom spune că în ţara noastră se află advocaţi profesori de teologie, advocaţi revizori de şcoale şi nu ne-am mira dacă s-ar constitui şi în Sinod, pentru a canoniza, adică a trece în rîndul sfinţilor, dacă nu pe altcineva, cel puţin pe marele mucenic Warszawsky de pildă.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TEORIA STATULUI ORGANIC (VI). Inaugurarea regimului monarhic

martie 26, 2012 Lasă un comentariu

 

Cînd, la anul 1866, ţara si-a dat instituţiunile care domnesc astăzi, cînd s-a chemat la cîrma ţării un prinţ străin, nu credem că unica preocupare a ţării a fost aceea de-a pune un capăt rivalităţilor primejdioase dinlăuntru, ci o idee de un ordin mai înalt a condus naţiunea în hotărîrea ei. Deja bătrînii noştri, aproape acum cincizeci de ani, concepuseră ideea unirii sub o dinastie ereditară.

Întîrziată de împrejurări neatîrnate de voinţa noastră, îndată ce România dăduse semne de a sa vitalitate şi făcuse să se nască încrederea că ea, în mijlocul statelor ce-o înconjurau, putea să trăiască din propriile ei puteri şi din propria ei conştiinţă naţională, nici stabilirea unei dinastii ereditare n-a mai întîmpinat nici o rezistenţă şi, o dată cu recunoaşterea ei, putem zice că, din acel moment chiar, şi independenţa statului român în princip a fost deja recunoscută. Ca probă că acesta a fost sentimentul ţării, putem aminti aci cuvintele rostite de către preşedintele Constituantei, d. M. Kostaki, în numele ţării, în momentul cînd a prezentat alesului ei pactul fundamental.

Citește mai mult…

Greşala fatală a lui Ceauşescu

decembrie 22, 2011 Un comentariu

În primăvara lui 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat că România şi-a încheiat plata datoriei şi nu mai este nimănui datoare. Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care, cu atâtea sacrificii, le-a înfruntat în anii ’80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor.

Mi-aduc bine aminte de tonul cu care „Europa liberă” a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că, paralel cu plata datoriilor, se continuau giganticele investiţii – canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. – părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!

Prin anii ’87 – ’88, tonul „Europei Libere” a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

Citește mai mult…

PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE:

septembrie 12, 2011 Lasă un comentariu

„E rău să nu mai fie un neam într-o credință. Nu mai este una în toate. Am primit o scrisoare anonimă, unde mi se spune că fac o legătură prea strânsă între Ortodoxie și națiune, că națiunea ar fi pe planul doi. Întâi să-L iubești pe Dumnezeu și apoi națiunea. Nația este lăsată și ea de Dumnezeu. Fiecare nație are un fel de a prinde spiritualitatea, așa cum are și fiecare om. Națiunea noastră de la început a fost așa, creștin-ortodoxă. Nu poți despărți cele doua aspecte, cel puțin la noi”.

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (V)

Astăzi, Ungaria, care după legile esistente constă şi din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie şi alta reacţionară – fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor – pentru Transilvania.
Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliştilor.

Aristocraţia de bani concurge în două moduri la reprezentanţa municipală. Ea dă jumătate din reprezentanţii municipiului fără alegere, şi cu votul concurge şi la alegerea celeilalte jumătăţi. Lucru firesc că viriliştii – adecă cei mai avuţi – nu pot fi din şirul foştilor eloţi, pentru că aceia n-au trăit în condiţiuni de a-şi putea câştiga averi şi, cu neînsemnate escepţiuni, toţi sunt din foştii stăpâni, care sunt maghiari, şi din succesorii lor în proprietăţi, cari sunt jidani.

Iar acei aleşi, fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, şi numai aceştia au drept de alegere şi pentru municipii, – apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăşi lucru firesc: cei aleşi în partea lor precumpănitoare sunt din şirul celor scoşi prin jidani dintre virilişti. Şi aşa: fie românii în municipiu, în majoritate cât de precumpănitoare în reprezentanţa lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Citește mai mult…

Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români

iulie 4, 2011 2 comentarii

 

 

Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii. Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, „nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să fie adusă la sapă de lemn şi să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare.

 

Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura „opera” nefastă, dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee. Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români.

Deşi se vorbeşte de conservarea „patrimoniului naţional”, nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la „licitaţia Brâncuşi”, pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.

(Fragment din interviul cu academicianul Florin Constantiniu, intitulat „Politicienii postdecembrişti au făcut românilor mai mult rau decât mongolii, ungurii, turcii, nemţii şi rusii”, apărut în Formula AS)

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

“NU, DOMNULE!” – ÎMPOTRIVIREA ŞI RUGĂCIUNEA: CHEILE REZISTENŢEI

Una din cheile fundamentale de lupta cu orice fel de intrupare a raului – sau, mai exact, partea de lucrarea a omului din cadrul unei solutii duhovnicesti – si unul din principiile de rezistenta la orice sistem concentrationar care te terorizeaza (sau care te ademeneste viclean) pentru a

calciu-blog-7816961.jpg obtine de la tine complicitatea si cedarea – devenind astfel apoi propriul tau acuzator si propriul tau tortionar! – ne este “predata” de catre doi dintre oamenii cei mai sfinti si dintre martirii (in sensul larg) temnitelor comuniste, parintele Gheorghe Calciu si parintele Nicolae Steinhardt. steinhardt.jpg

Monahul de la Rohia de mai tarziu a sintetizat aceasta ‘solutie’ intr-o in formula simpla si de efect: “NU, DOMNULE!”. “A TE IMPOTRIVI, a-l tine pe NU in brate“- in sens moral si duhovnicesc – inseamna a te hotari la modul absolut si categoric sa refuzi cea mai mica negociere cu vrajmasul, chiar cand (sau cu atat mai abitir cand) acesta ia masca mieroasa a prietenului, a celui care “iti vrea binele”; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mica influenta, a nu accepta din capul locului sa intri in dialog cu el. Este solutia fermitatii neclintite si consecvente, a incapatanarii celei bune, a bunului simt “taranesc”, a simplitatii omului credincios care nu se incurca in artificii sofisticate si nu se lasa prada fantasmelor, delirului, imaginatiei, ci care stie una si buna: NU POT SA TRADEZ!

Nu este nimic complicat, nimic sofisticat, nu ne trebuie facultati si doctorate si nici cine stie ce cunostinte dogmatice si filosofice pentru a intelege si a aplica aceasta solutie (e drept, si cartile ajuta foarte mult, daca stii ce sa iei din ele, cum spun chiar aceiasi parinti – si acesta este si rostul Cuvantului marturisitor – nu sa ne umfle mintea de informatii cu care sa ne trufim si sa epatam, ci sa invatam efectiv din experienta altora; cartile sunt foarte de folos, nu diplomele si titlurile cu care se impauneaza si dupa care alearga unii...). Dar e nevoie totusi, in plus, de cu totul altceva, pentru ca aceasta solutie sa nu dea gres: credinta, smerenie si rugaciune, adica… de ajutorul harului dumnezeiesc, pentru ca a te bizui numai pe puterile tale firesti, oricat de mari si de reale (si cu atat mai mult cand ele nu sunt…) inseamna a-ti pregati o cadere si mai teribila. Sa nu uitam cuvantul cu caracter absolut al Domnului Hristos: “Fara Mine nu puteti face NIMIC“! Parintele Gheorghe Calciu si parintele Nicolae Steinhardt sunt printre cei mai buni si mai credibili “invatatori” a impletirii rugaciunii cu lupta proprie de impotrivire consceventa si nesovaielnica, caci ei au aplicat-o “pe viu” si prin ea si-au salvat sufletele si s-au sfintit!

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. La noi, ca la turci

Poarta au comunicat prin o circulară dorinţa de a încheia un armistiţiu de şase luni de zile, adecă până la finele lui martie anul viitor. Ziarile austriaceşti şi multe din cele germane văd într-această propunere o îndemânatică trăsătură de eşec şi felicitează pe oamenii de stat de la Cornul de Aur pentru această fericită idee. Afară de aceea terminii în care a fost comunicată această dorinţă lasă atăta câmp liber acţiunii diplomatice, încât e lesne văzut că situaţia se va lămuri repede.

Într-adevăr, dacă Rusia voieşte războiul, ea nu va accepta propunerea din cauze foarte simple. O campanie de iarnă e în favoarea oştilor slave, fie din sud fie din nord; pe când natura trupelor turceşti, cărora nu li se poate disputa un estraordinar curagiu şi o deosebită energie în purtarea suferinţelor şi privaţiunilor, esclude totuşi campania de iarnă; căci pentru arab, egiptean şi alte rase de la miazăzi iarna e un duşman neînvins, pe care, după cum zice proverbul, nu-l mănâncă lupii. Din câte se vestesc asupra propunerii de armistiţiu vedem că Poarta nu doreşte războiul. Ar primi orişicând pacea, păstrându-se neschimbat statu-quo teritorial. Pe de altă parte, propuind un armistiţiu aşa de lung, ea a propus dezarmarea miliţienilor pe vreme de iarnă, întoarcerea la căminuri şi redeprinderea cu pacinicele ocupaţii, reintrarea pe câtăva vreme în liniştea obicinuită, aşa încât orişicând pacea ar putea ieşi definitivă dintr-un atât de ademenitori provizoriu.

Citește mai mult…

„România nu mai există azi decât cu numele” – interviu cu Părintele Iustin Pârvu

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu

 

 

Parinte, cu durere observam ca Romania nu mai are puterea si valoarea de altadata, pentru ca ea nu face decat sa execute ordinele marilor puteri ce conduc intreaga omenire, fara sa se mai opuna catusi de putin si se accepta niste masuri impotriva Romaniei, in defavoarea noastra, atat material cat si spiritual. Credeti ca mai exista o Romanie libera?

Romania, azi, nu mai exista decat cu numele, si nu numai Romania, de altfel. Realitatea popoarelor nu mai este controlata de ele insele, ci ele sunt conduse de centrul european. Nu se poate vorbi despre o Romanie libera pentru ca guvernul Romaniei este condus de marile puteri care stau ascunse in spatele Uniunii Europene sau al altor uniuni internationale. Democratia nu exista in realitate, ea este numai in aparenta si ne da noua impresia ca suntem liberi. A ramas doar o rezistenta formala a natiunilor, astfel incat sa le mai poti numi Romania, Bulgaria, Serbia. Realitatea este doar in mainile comitetului central care dirijeaza toata viata popoarelor. Este o evidenta inabusire a vointei popoarelor si o tendinta evidenta de amestecare a neamurilor, ca oamenii sa nu isi mai recunoasca mai intai identitatea ca neam, iar mai apoi identitatea ca om, creatie a lui Dumnezeu. Nu vedeti experimentele americanilor, ca iau un grup de copii dintr-o tara si ii pun sa invete in alta tara , ca sa amestece culturile si obiceiurile natale? Pe ei nu ii intereseaza pacea si bunastarea popoarelor, asta e numai o teorie goala pentru prostimea asta a lumii. Natiunile, la ora actuala, sunt descompuse.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Despre proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric

februarie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la ,,Românul”, binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii Telegrafului-Fundescu, în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele.

Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează ,,Telegraful”, ci pe-un pasaj pe care nu-l citează şi care e următorul: ,,Şi noi am avea ceva de citat in contrarium la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreieşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în România. Fără îndoială, amestectura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii <Pseudo-Românului>”.

Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceţi, aluziile la cafeneaua Procope. Aţi văzut în acest pasaj, ceea ce şi este în el, o aluzie la originea dvs., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte şi iată de ce. În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici, citesc următoarele: «Acolo unde d. Slavici voieşte să facă spirit el devine nesuferit. Stilul parcă merge pe brânci şi nuvela e atât de lungă încât chiar nemţii au zis că putea să fie mai scurtă… Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului ţărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc». Astfel, toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca şi când aţi avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliţi din toate ţările, cu acea suficienţă care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficienţă greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate? Cine eşti? Ceea ce nu puteţi tăgădui a fi, pentru că nu puteţi tăgădui fizionomia, nici o puteţi şterge cu buretele.

De aceea v-aţi şi supărat foc pe spusele mele, căci adevărul doare pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă, neam de neamul ei. Să nu vă fie cu supărare, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual […] C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice […]

 

Această lămurire îmi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat şi care-mi pare de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru. Am avut neplăcuta datorie – căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere – de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns decât cu rare escepţii de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar, s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc.

Citește mai mult…

De ce a fost ucis Eminescu? Ziua arestarii: 28 iunie 1883. Eminescu: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“

 

“Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“

La 121 de ani de la moartea violentă a lui Mihai Eminescu, “suma lirică de voievozi”, după cum îl definea Petre Ţuţea, un sobor de preoţi condus de IPS Varsanufie a ţinut o slujbă de pomenire la mormântul “omului deplin al culturii româneşti”, urmată de intervenţiile mai multor eminescologi. Printre aceştia, Alexandru Surdu, preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, şi Nae Georgescu, cercetătorul care a reuşit să scoată la lumină detalii mai puţin cunoscute, până acum, despre viaţa şi moartea “Romanului Absolut”. In lucrarea sa “Boala şi moartea lui Eminescu”, Nae Georgescu contrazice teoriile potrivit cărora Eminescu ar fi fost vreodată nebun şi arată, mai mult decât atât, ca arestarea sa, pe 28 iunie 1883, urmată de “moartea civilă”, era strict legată de afacerile de stat şi încercarea regimului de a subjuga total presa vremii.
Iată una dintre criticile vehemente ale jurnalistului militant la adresa circului politic, cu trimitere la o lume ascunsă de unde se regizează tot spectacolul şi cu rezonanţe clare până în ziua de azi: “Până când comedia aceasta şi panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm… şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator? 
Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”

Ultimul articol

De altfel, ultimul său articol apărut, editorialul publicat în Timpul, pe 28 iunie 1883, în chiar ziua arestării sale, trata problema libertăţii presei şi a controlului total pe care şi-l dorea regimul, cu accente de premoniţie, bazate, fără îndoială, pe informaţiile pe care le deţinea gazetarul naţionalist. Iată cum se încheia articolul din Timpul: “Dar credem că nu este nevoit a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului contra presei. Trebuie să-l aşteptăm acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până’n prăpastie. Cât despre presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu vor fi în stare nici ele a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, cautând victoria peste tot, va pierde şi pe cea câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Lucrurile sunt, aşadar, altfel decât le prezintă istoria oficială.

Eminescu către Creangă: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”

Ca parte a unui demers jurnalistic de redare a adevăratului Eminescu publicului larg am descoperit, de exemplu, că militantul pentru Dacia Mare, cum o numea el, era urmărit îndeaproape de agenţii Austro-Ungariei, care trimiteau însuşi împăratului Franz Iosef rapoarte detaliate asupra întâlnirii societăţii “Carpaţii” şi a acţiunilor stabilite de Eminescu la şedintele acesteia. Astăzi se ştie, de exemplu, că Titu Maiorescu era agent al imperiului. De aceea îi şi scria PP Carp, de la Viena, “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus prietenul Ion Slavici, la rândul său spion al Vienei şi Berlinului, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Pretextul aranjat, Eminescu este arestat, devenind practic primul deţinut politic şi de conştiinţă roman, totodată primul mare gazetar suprimat. Cu puţin timp înainte Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.
Stând de vorbă cu profesorul Nae Georgescu la mormântul lui Eminescu acesta mi-a adus aminte şi o altă dovadă a neînnebunirii lui Eminescu.

În halatul său de spital s-au găsit, imediat dupa moarte, doua poezii, şi ele cu caracter de premoniţie: „Viaţa” şi „ Stelele ‘n cer”. Reproduc din ultima: “Stelele ‘n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtarilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / şi ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. Ambele au fost publicate în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. Nae Georgescu observă că Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă la revistă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului imediat după moarte.

Eminescu a murit cântând “Deşteaptă-te Române!”

Tot neobositul Nae Georgescu este cel care a descoperit un articol inedit despre moartea gânditorului naţional Mihai Eminescu. Textul a apărut prima oara în Universul, simbolic, tot pe un 28 iunie, în 1926. Astăzi, la 121 de ani de la momentul uciderii sale brutale e bine să fim conştienţi că adevărul spus pe jumătate este o minciună prin omisiune. Eminescu trebuie redescoperit în integralitatea sa, de poet, sociolog, filosof, gazetar de răsunet şi militant pentru România Mare, pus la zid de duşmanii acesteia. Ţinând cont de valoarea deosebită a mărturiei din Universul reproduc acest articol, integral, mai jos:„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
*
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
* Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”

Saptamanalul Independent

www.roncea.ro

 
Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

Mihai Eminescu: Echilibrul

mai 15, 2010 Un comentariu

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşti, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.

Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşti reprezentanţi din Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în tranzacţiuni cu oameni care pentru noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.

Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu opreşte ca sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor ca atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e aşa. Pentru ca un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea, acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puţin putem constata că legal poate rezista poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt , — şi individele din popoare, deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea ,,asupră-le fără ei”, totuşi prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligaţi cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare în concentraţia sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religie poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea celor mari ca să nu ne devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă. Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştirea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă, astfel ca voinţele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptăţire a tuturor, măsuri brute nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor faţă cu slavii şi românii e cea de ,,2: 8″. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pe când ieri încă era numai o masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi ca să ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.

Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!

În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu „pacea”.

22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870

Articol pentru care Mihai Eminescu a fost dat în judecată.

http://www.roncea.ro

MIHAI EMINESCU: Cestiunea retrocedarii Basarabiei

martie 8, 2010 3 comentarii

“Cestiunea retrocedarii Basarabiei cu incetul ajunge a fi o cestiune de existenta pentru poporul roman. Puternicul imparat Alexandru II staruieste sa cistige cu orice pret stapinirea asupra acestei parti din cea mai pretioasa parte a vetrei noastre stramosesti.

Intelegem pe deplin aceasta staruinta, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale si materiale, orice stat face tot ce-i sta prin putinta: Rusia este o imparatie mare si puternica, iara noi sintem o tara mica si slaba; daca dar tarul Alexandru II este hotarit a lua Basarabia in stapinirea sa, pentru noi, Basarabia e pierduta. Dar daca ne dam bine seama, nici nu e vorba sa pierdem ori sa pastram Basarabia : vorba e cum o vom pierde ori cum o vom pastra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate intimpla nu este ca vom pierde si ramasita unei pretioase provincii pierdute; putem sa pierdem chiar mai mult decit atita, increderea in trainicia poporului roman.

In viata sa indelungata niciodata poporul roman nu a fost la inaltimea la care se afla astazi cind cinci milioane de romani sint uniti intr-un singur stat. Mihai Viteazul a izbutit sa impreune sub stapinirea sa trei tari si sa pregateasca intemeiarea unui stat roman mai puternic, a fost insa destul ca Mihai Viteazul sa moara pentru ca planul urzit de dinsul sa se prabuseasca. Statul roman de astazi a trecut insa prin mai multe zguduiri si ramine statoric, fiindca are doua temelii: constiinta romanilor si increderea marilor natiuni europene.

Daca vom cistiga de trei ori atit pamint pe cit avem si vom pierde aceste temelii, statul roman, fie el oricit de intins, va deveni o crestiune trecatoare, iar daca ne vom pastra temeliile de existenta sociala, Rusia ne poate lua ce-i place si pierderile ne vor fi trecatoare. Astazi e dar timpul ca sa intarim, atit in romani, cit si in popoarele mari ale Apusului, credinta in trainicia poporului roman.

Rusia voieste sa ia Basarabia cu orice pret: noi nu primim nici un pret. Primind un pret, am vinde; si noi nu vindem nimic !

Guvernul rusesc insusi a pus cestiunea astfel incit romanii sint datori a raminea pina in sfirsit consecuenti motiunilor votate de catre Corpurile legiuitoare; nu dam nimic si nu primim nimic.

Romanul care ar cuteza sa atinga acest principiu ar fi un vinzator.”

(Mihai Eminescu, “Cestiunea retrocedarii…”, Timpul, 10 februarie 1878, in Opere, vol X, Ed. Academiei, 1989, p.46)

Vezi si: http://mihai-eminescu.ro/