Arhiva

Posts Tagged ‘regim de ocupatie’

ŢARA PĂPUŞARILOR ŞI A GANGSTERILOR

iunie 27, 2011 4 comentarii

 

 

Iată că peste două luni de zile se vor împlini exact 20 de ani de la declararea Independenţei.

Nici nu îţi vine a crede că a trecut atâta timp din zbuciumata vară a lui 1991. Afară era încă URSS,  valul putciului grupării Ianaev era cât pe ce să ne înece cu tot cu speranţele noastre de libertate şi adevăr. Era zi de luni şi, împreună cu colegii de redacţie, pregăteam ediţia din 20 august a publicaţiei ŢARA. După ştirea despre putci, fusesem nevoiţi să evacuăm de urgenţă redacţia din sediul Frontului Popular din Moldova, situat în str. Nicolae Iorga nr. 5. Am încărcat şi am cărat cu Jiguli-ul în „locuri sigure” toată arhiva acumulată până la acea vreme şi „tehnica” pe care reuşisem să o avem de la prietenii de peste hotare (câteva calculatoare la care abia deprinsesem să culegem şi să „machetăm” textele de ziar), iar varianta gata pentru tipar a ziarului am finalizat-o în condiţii de clandestinitate. Ţin minte că fusesei pus în situaţia de a-mi amâna pentru moment şi deplasarea la Bucureşti din noaptea de luni spre marţi (transportam săptămânal cu maşina redacţiei tirajul pentru România al publicaţiei ŢARA, care era difuzat marţea potrivit unui contract încheiat cu RODIPET). Sentimentul de frică şi alarmă care ne cuprinsese în acele clipe era aşijderi sentimentului de frică şi alarmă pe care l-au îndurat zecile de mii de familii de români basarabeni ridicaţi de regimul sovietic de ocupaţie în puterea nopţilor de 13 iunie 1941 şi 6 iulie 1949. Cu toate acestea, nimeni dintre noi nu dăduse bir cu fugiţii! Toată echipa, mică, dar viguroasă, a ŢĂRII a rămas la locul de muncă!  Târziu, în cursul nopţii, lucrurile prinseră a se limpezi, valul putcist apucase a se retrage, iar noi reuşiserăm să tipărim ziarul la Tipografia „Universul” în termenii graficului stabilit, ajungând până a doua zi la ora 08.00 şi la Bucureşti cu tirajul pentru România!

După asta, la o săptămână, a fost 27 august! Toată făptura noastră era în clocot! Gangsterii şi păpuşarii de atunci au suferit eşec! Împreună cu bunii şi frumoşii mei colegi de la ŢARA hotărâsem să scoatem o ediţie specială a publicaţiei Frontului Popular din Moldova, unde inserasem cu majuscule şi cu bold textul DECLARAŢIEI DE INDEPENDENŢĂ A REPUBLICII MOLDOVA.

Astăzi e luni, 27 iunie 2011. Mai sunt exact două luni de zile până la ZIUA INDEPENDENŢEI! Gangsterii şi păpuşarii sunt pe loc. Ei au rămas aceiaşi. Doar că azi ei sunt ceva mai spilcuiţi. Cravata le bate în violet şi au nodul la ea mai bombat. Fruntea le este mai lucioasă – nu de mirul de la slujba de Duminică în Biserica Neamului, ci de balsamul procurat expres la un magazin specializat din Europa. Ceasurile le sunt cu cadranul aurit şi sunt purtate neapărat  pe mâna stângă. Muchia pantalonului le este mai pronunţată, asemeni tăişului de sabie, iar pielea pantofului mai proaspată şi mai netedă, ca oglinda!

Ah, da! Era să uit! Şi mâinile! Mâinile lor azi nu mai tremură ca mâinile lui Ianaev în 1991! Mâinile lor au degetele scurte şi late! Le freacă apăsat când se privesc în oglinda pantofilor!

Ce păcat că de aproape opt ani de zile nu am mai scos măcar un număr al ziarului nostru de Inimă ŢARA! Să pot reproduce DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ a ţării acesteia. Dar şi discursurile pe care şi le pregătesc să le rostească de ziua ei gangsterii şi păpuşarii care o conduc.

Ştefan Secăreanu

27 iunie 2011

Cum era urmărită elita militară a Basarabiei de poliția politică sovietică

ianuarie 19, 2011 Lasă un comentariu

Din Uniunea ofiţerilor basarabeni în rezervă au făcut parte şi deputaţi în Sfatul Ţării, care au votat Unirea în 1918

Fosta elită militară din Basarabia îşi propunea, în perioada interbelică, să lupte împotriva comunismului, se arată în documentele încăpute pe mâna ruşilor în 1940, descoperite în arhivă.

Uniunea ofiţerilor basarabeni în rezervă din Basarabia era o organizaţie importantă în perioada interbelică. Îşi avea sediul în Chişinău, în clădirea în care a funcţionat, în perioada sovietică, hotelul „Moldova“ (astăzi, oficiul central al unei bănci comerciale). Despre aceasta aflăm dintr-un dosar din arhiva fostului KGB, păstrată  la Serviciul de Informaţii şi Securitate, la care am avut acces recent ca membru al Comisiei pentru studierea comunismului.

Democraţie supravegheată

Societatea românească interbelică era una în care democraţia era pe o pantă ascendentă. Asociaţiile profesionale erau considerate ca ceva normal, însă cele mai active erau urmărite cu atenţie de organele securităţii de stat din România. Şi asta pentru că atmosfera din Basarabia era destul de tensionată, dat fiind pretenţiile URSS asupra provinciei şi prezenţa în regiune a numeroşi agenţi din stânga Nistrului trimişi pentru a destabiliza situaţia. Atenţia sporită se explică şi prin faptul că multe organizaţii activau drept paravan al Partidului Comunist din România, interzis în 1924, după rebeliunea de la Tatarbunar.

Acte lăsate bolşevicilor

Atunci când Armata Roşie pune stăpânire pe Basarabia, la 28 iunie 1940, administraţia românească se retrage în grabă, astfel că o parte importantă din actele oficiale încap pe mâna bolşevicilor. Printre acestea sunt şi documente secrete ale Siguranţei, organul care se ocupa de protecţia intereselor României. Multe acte sunt traduse imediat în rusă de NKVD.

Este şi cazul documentelor ce se referă la  Uniunea ofiţerilor în rezervă din Chişinău, creată în 25 martie 1928, la zece ani după Unirea Basarabiei cu România. Activitatea organizaţiei prezintă un interes deosebit pentru poliţia politică sovietică întrucât era vorba de un grup social cu un rol aparte în societatea basarabeană interbelică, similar celui pe care îl avea, înainte de 1917, clubul nobilimii.

Au declarat război comunismului

Potrivit documentelor, în şedinţa din martie 1930, Uniunea ofiţerilor îşi propune să lupte împotriva comunismului şi declară oportună colaborarea cu Siguranţa în acest scop. Mai mult, foştii ofiţeri cer instituirea stării de asediu în provincie în legătură cu activizarea mişcării ilegale comuniste, susţinută insistent de peste Nistru. Printre scopurile Uniunii figura, conform programului de activitate, „întărirea unităţii spirituale dintre Basarabia şi întreaga ţară“, „stabilirea unei solidarităţi frăţeşti între ofiţerii basarabeni şi ofiţerii din alte provincii“, „propaganda cultural-naţională în Basarabia“.

Organizaţia avea şi obiective cu caracter social. Între altele, foştii ofiţeri ai armatei ruse şi ai armatei Republicii Democratice Moldoveneşti (1917-1918) cereau pensii egale cu cele ale ofiţerilor Armatei Române. Ei îşi sprijineau demersul prin faptul că au contribuit, unii cu riscul vieţii, la Unirea Basarabiei cu România. Totodată, ofiţerii în rezervă se simţeau nedreptăţiţi de faptul că, prin reforma agrară din 1921, le fuseseră confiscate pământurile, fără să le fie achitate despăgubiri.

Îşi apărau drepturile sociale

Nimeni dintre membrii Uniunii ofiţerilor nu a avut de suferit în perioada interbelică, ceea ce este o dovadă a democraţiei promovate de Statul Român. Or, în state totalitare, precum Uniunea Sovietică, asemenea gesturi de critică la adresa autorităţilor ar fi fost interpretate drept antistatale, iar iniţiatorii ar fi fost condamnaţi la închisoare sau chiar executaţi. Totodată, trebuie subliniat faptul că aceste documente infirmă teza invocată des de către istoriografia şi propaganda sovietică potrivit căreia membrii elitei basarabene care au votat Unirea ar fi fost răsplătiţi fiecare cu câte 50 de hectare de pământ.

Din Uniunea ofiţerilor în rezervă au făcut parte personalităţi notorii ale Basarabiei, printre care Anton Crihan, membru marcant al Sfatului Ţării, deputat în Parlamentul României; Gherman Pântea, deputat în Sfatul Ţării, primar al Chişinăului; Ion Buzdugan, secretar al Sfatului Ţării, deputat de numeroase ori în Parlamentul României. Din fericire, majoritatea au reuşit să se refugieze peste Prut şi astfel au supravieţuit terorii bolşevice. Cei care au ales să rămână în Basarabia (Emanuel Cateli, Gheorghe Druţă) au avut o soartă tragică, fiind trimişi în închisorile sovietice.

Dispărut în drum spre Siberia

Gheorghe Druţă este unul din foştii ofiţeri basarabeni care nu s-a refugiat peste Prut la venirea ruşilor. Într-o notă scrisă de mână, din arhiva fostului KGB, datată cu 26 iulie 1940, figurează drept „agentul nostru”, adică sovietic. Nu ştim ce ar fi însemnat aceasta. Cert este însă că la 6 noiembrie 1940 Gheorghe Druţă este arestat, iar la 7 martie 1941 este condamnat la opt ani de GULAG. Istoricii presupun că a murit în drum spre Siberia.

Igor Caşu

Sursa: historia.ro

//

INEDIT. Profesorul Ilie Badescu despre Eminescu si triumful realismului oriental. Urgenţa retrosociologiei eminesciene

ianuarie 15, 2011 Lasă un comentariu

Ontologia tradiţională, care căuta de-a dreptul “fiinţa, sublimă”, “o existenţă incoruptibilă pentru o fiinţă incoruptibilă”, nu era pe deplin compatibilă cu afirmarea sociologiei realiste. Putea admite cel mult o psihologie a cazurilor exemplare, ceea ce explică de ce nu s-a putut naşte nici psihologia şi nici sociologia sistematică în epocile de mare înflorire a ontologiilor tradiţionale. După ce secolul al XVIII-lea a separat ştiinţele naturii de filosofie, iar veacul, în toată cuprinderea lui, poate fi asimilat unei perioade faste, de naştere a marilor sisteme ale sociologiei şi, deopotrivă, epocii aurorale a psihologiei, antropologiei etc. Noile ştiinţe  se vor dezvolta într-o înaintare accelerată, încât perioada de la 1830 la 1920 poate fi socotită, cu adevărat, epoca marilor “clasici” ai sociologiei universale. Lipsită de o filosofie a realului, sociologia a lunecat adeseori spre ideologie, astfel încât mijlocul secolului al XX-lea ne oferă primul tablou de criză a sociologiei provocată de explozia insurecţională a ideologiilor în câmpul acestei ştiinţe. Pe acest fond a revenit necesitatea unei filosofii a realului. Cum vechea ontologie nu putea fi cu nici un chip invocată, singura direcţie asumată a fost una de tipar kantian, o teorie critică a cunoştinţei. Astfel s-a produs insurecţia epistemologiei. Aceasta însă este mai curând expresia prelungită a crizei. Necesitatea unei noi ontologii a revenit încă mai viguroasă. Sociologia americană a căutat răspunsul în NOOLOGIE (interacţionismul simbolic, fenomenologia şi neopragmatismul sunt faţetele acestei tendinţe spre recuperarea, pentru domeniul ştiinţelor omului, a substratului sufletesc al ordinii spirituale a lumii, a structurilor profunde şi a puterii dialogului) şi astfel se petrece curentul de revigorare a sociologiei în America pe fondul crizei sociologiei europene. Renovată pe temeliile noologiei (ale interacţionismului simbolic, pragmatismului şi fenomenologiei, în principal), sociologia americană (în albia pragmatismului s-a născut şi antropologia socială) a preluat o parte din modulaţiile psihologismului slujind astfel deopotrivă procesului de afirmare neaşteptată a unui realism psihosociologic. Filosofia eminesciană asupra unui real care-şi pierde “devenirea abia obţinută”, ori filosofia noichiană a realului precar, furnizează deodată o şansă neaşteptată sociologiei româneşti, antropologiei şi chiar psihologiei. Şansa aceasta a rămas, dincolo de câteva excepţii, o virtualitate din mai multe motive pe care nu le vom examina aici. Ontologia tradiţională, derivând funcţia ontologică din noţiunea “fiinţei perfecte”, trata cu dispreţ realul precar şi astfel diminua şansa afirmării unei sociologii (al cărei obiect este tocmai realul precar). Limita ontologiilor tradiţionale constă în aceea că fixându-şi obiectul în “fiinţa incoruptibilă” (perfectă) nu sesizau predispoziţia spre fiinţă în realul coruptibil, supus degradărilor.

Desfiinţările nu sunt tot una cu ne-fiinţa. Fiinţa este prezentă, în procesele desfiinţărilor, ca pură funcţionalitate, prin aceea că postdetermină realul dacă nu să-şi restabilească axul cel puţin să-şi devoaleze adevărata “direcţie” (“retragerea”, depotanţarea, de-realizarea, recesivităţile, desubstanţializarea) şi “sarcina” (“scăzământul”), care este, în acest caz, una negativă.

În sensul acesta, putem afirma că orice real (inclusiv realul negativ) stă sub fatalitatea prezervării funcţiei ontologice; “nimicul” însuşi, ca “nimicul a ceva anume” (Kant), conservă, în pura lui virtualitate, o funcţie ontologică şi deci o urmă de fiinţă. Ne dăm seama, iată, că metafizica europeană este radical diferită de cea indiană, de pildă. Descoperirea sensului funcţional pentru ideea de fiinţă este meritul fenomenologiei. Noica utilizează această idee în reconstrucţia ontologiei realului. Anticipând oarecum problematica fenomenologiei. Noica utilizează această idee în reconstrucţia fenomenologiei, Eminescu operase şi el cu aceeaşi idee, cu deznodământul tragic de a fi lăsat totul în manuscrise, lipsind astfel cultura română, vreme de 100 de ani, de una dintre viziunile filosofice înnoitoare (la scară europeană) asupra realului.

Nu ne miră că Noica n-a insistat asupra implicaţiilor ontologiei sale, arătând o distanţare care era a vechii ontologii faţă de ştiinţele umanului. Este un caz interesant de contradicţie între orizontul creaţiei şi orizontul ideologiei unui creator. L. Blaga îl prezintă pe Hölderlin ca pe un caz reprezentativ pentru un asemenea conflict. În câmpul operei sale, el îşi crease propriul său orizont estetic (valorile stilistice hölderlin-iene), dar în judecăţile sale “obişnuite” aderă la valorile esteticii schiller-iene, ne spune Blaga. Cazul lui Noica este asemănător. În filosofia sa, el a creat o nouă deschidere pentru Ştiinţele umanului. În judecăţile sale “comune”, însă, interesul pentru “realul precar”, adică pentru existenţa coruptibilă, deci inclusiv faţă de ştiinţele realului precar, este de tot scăzut. Judecăţile acestea transpar în prima parte a “Devenirii întru fiinţă”, unde se ocupă de ontologia tradiţională (“încercare asupra ontologiei tradiţionale”), pentru ca enunţurile să se modifice cu totul în “Tratatul de ontologie” sau în “Şase maladii ale spiritului contemporan”. Implicaţiile noii filosofii a “realului precar” sunt atât de mari şi neaşteptate, încât, în cele din urmă, vor revoluţiona ştiinţele umane. Viziunea lui Eminescu a cuprins desfăşurări de aceeaşi grandoare, care, din nefericire, au rămas încă sub peceţile manuscriselor. Din perspectiva noii filosofii a realului vor trebui regândite raporturile tradiţionale dintre actual şi posibil, dintre devenire şi desfiinţare, dintre catastrofe şi creaţie etc, etc. Abia acum este posibilă o sociologie a catastroficului în istorie (nu în natură), a proceselor de des-fiinţare pe care sociologia şi antropologia tradiţională nu le-au luat în considerare, asimilând tot ceea ce se petrece în real unui înţeles ontologic “pozitiv”, ca şi cum, de pildă, dispariţia vikingilor din istorie, de vreme ce s-a petrecut, ar fi fost un fapt necesar (şi deci indiferent din punct de vedere ontologic). („Tot ce este real e raţional” şi deci „necesar”, zice Hegel de pe o asemenea poziţie, proprie ontologiilor tradiţionale). Manuscrisele lui Eminescu sunt una din excepţiile majore în chestiune. Sociologia lui, cum ne străduim să arătăm în această lucrare, a valorificat din plin noua perspectivă asupra realului (pe care, de altminteri, a şi conceput-o în dimensiunile ei relevante). În această lucrare-eseu noi am încercat doar să provocăm o sensibilizare a cititorilor la problematica noii filosofii a realului inaugurată chiar de Eminescu, în speranţa că tinerii vor fi aceia care vor lua pe umeri sarcina reconstrucţiei domeniului, dăruind culturii europene ceva din prinosul culturii româneşti. Am numit această nouă direcţionare a gândirii asupra realului, descrisă de manuscrisele lui Eminescu, realism oriental.

Pe de altă parte, am năzuit, atât cât m-au ajutat puterile, să provoc o sfioasă sensibilizare asupra rodniciei teoriilor eminesciene în străduinţele de a găsi un răspuns la drama neamului românesc şi, mai general, a popoarelor orientale, după 20 de ani de reforme în numele noii democraţii. Am numit acest demers retrosociologic. Este ca şi cum, de pildă, ai reactiva teoriile lui Durkheim pentru a înţelege criza corporatismului postmodern în genere, criza ordinii postmoderne. Sau, ai încerca să reactivezi teoriile lui Max Weber pentru a cerceta criza spirituală a capitalismului la ceasul mondializării sale sau teoriile lui Marx pentru a explica criza de sfârşit de ciclu a sistemului capitalist mondial. Recursul la teoriile lui Eminescu pentru a găsi un răspuns la ceea ce se întâmplă astăzi cu noi nu este unul „patriotic”, ci unul dictat de unicitatea raportului de adecvare a teoriei la obiect. Se întâmplă că astăzi nu poţi găsi o teorie mai adecvată la cazul românesc decât teoriile lui Eminescu. Ceea ce nu înseamnă că alte unghiuri de privire, precum al lui Pareto, Durkheim, Weber, ori mai încoace, teorii ca cea a lui Wallerstein şi a celor ce-au gândit în orizontul de aplicaţie a paradigmei sale n-ar fi eficient. Niciuna dintre teoriile pe care le cunosc eu nu dovedesc o asemenea lărgime a unghiului de cuprindere a chestiunii precum o arată teoriile eminesciene. Compusul acestor teorii cuprinde totul într-o expunere extraordinară. Puterea teoriilor sale e atât de mare încât aproape nu ai nevoie de reconstrucţie teoretică decât rareori. Fenomenul păturii superpuse are eficacitate epistemologică totală şi tot astfel teoria compensaţiei, teoria semibarbariei, etnopsihometria sa etc. Din nefericire, tânăra generaţie riscă să se afirme într-un mediu de totală necunoaştere a teoriilor eminesciene şi de stranie neîncredere într-una dintre cele mai mari minţi cuprinzătoare de orizonturi de afirmare creatoare a românilor din toate timpurile. Chestiunea este cu atât mai severă cu cât opera lui Eminescu este comprehensibilă împreună cu intervalul care începe de pe la 1860 încheindu-se cam prin 2000-2005, când semnele recesivităţii culturii române în context regional şi european devin tot mai pronunţate. Desigur, secolul acela nu este „omogen”, iar ultima jumătate a intervalului este cu atât mai spectaculoasă cu cât acum românii au creat sub cea mai inumană, mai barbară dintre opresiunile exercitate de un tip de ocupaţie păgână asupra unui neam creştin în istoria Europei (şi poate a lumii). Demersul meu în această retrosociologie este un mod mai aparte de a încerca să conving tinerii (text parţial lipsă)

Generaţiile care vor urma ne vor aduce marele monografist al acestei opere în aşteptarea căruia noi suntem doar mesageri. Pe de altă parte, după ce cu alte lucrări ale mele am încercat să ofer un răspuns bazat pe mari teorii şi viziuni asupra crizei în care se află lumea, am îndrăznit să iniţiez acest demers mai neobişnuit inaugurând în acest sens retrosociologia ca tip de abordare. Faptul că această iniţiativă îl implică pe Eminescu şi opera lui teoretică ţine, precum s-a spus şi mai sus, de particularitatea raportului acestei opere cu realităţile unei societăţi în declin şi deopotrivă de faptul că străduinţa unora de a ţine tinerii departe de Eminescu sub pretextul ticălos al inactualităţii sale este dincolo de orice normă de bun simţ, etalându-se ca cea mai barbară străduinţă de spălare pe creier din câte putem invoca la lumânarea clipei acesteia. De altminteri, contestarea operei teoretice a lui Eminescu face parte dintr-un curent de masivă contestare a culturii române prin marile ei repere, caz, iarăşi unic prin monstruozitatea lui în Europa zilei.

Cu marile cuceriri ale spiritului românesc de pe la 1860 pană prin 1980, cultura română devine una dintre culturile-etalon ale Europei. Când blândul Edgar Papu îşi publica teoria despre protocronismul românesc, o armada bine echipată s-a năpustit asupra lui. De ce? Fiindcă lista de mari creatori români reprimaţi de sistemul de ocupaţie atinsese proporţii monstruoase şi acuzatoare. Examinarea listei celor 8000 de creatori români interzişi de ocupanţii internaţionalei comuniste păgâne, anticreştine, antinaţionale şi deci antieuropene (unii dintre ocupanţii culturii aflându-se în plutonul celor ce vor lupta contra lui E. Papu în 1967) ne arată cine erau opresorii şi ce voiau să şteargă din memoria culturii. Cum să reacţionezi în faţa unui asemenea regim al anticulturii? Într-un singur mod. Prin redescoperirea propriei culturi şi a valorilor pe care lista barbariei (caz unic în Europa) a voit să le şteargă din memoria unuia dintre neamurile creştine ale Europei. Caz de monstruoasă barbarie în plin secol XX.

În rest, tăcere şi virtute. Nici măcar dispreţ, ci o totală ignorare. Viaţa dăruită insului pe întinderea existenţei poporului din care face parte este un dar de preţ şi o clipă miraculoasă. Sa facem în aşa fel încât „să nu se lepede / clipa cea repede / ce ni s-a dat”.

„Nu vă pierdeţi vremea cu lucruri neroditoare”, ne spune Învăţătura testamentară. Iar cei ce dispreţuiesc, des-fiinţează, risipesc, anihilează, etc., etc., speră să li se răspundă cu aceeaşi sterilă şi risipitoare măsură. Generaţiile spirituale ale acestui popor nu s-au lăsat niciodată prinse într-o asemenea capcană. În fond, cea mai puternică reacţie la orice nenorocire este creaţia şi forţa iubirii. Restul este iluzie şi rătăcire deşartă.

Introducere la

Mihai Eminescu

Realismul Oriental

Operta Teoretica

Ilie Badescu

ZIARISTI ONLINE