Arhiva

Posts Tagged ‘român’

Scrisoarea cutremurătoare a unui copil: „Mamă, ai făcut destui bani cât să-mi cumperi o altă copilărie? Una în care am și părinți?”

 

 

 

Scrisoarea cutremurătoare a unui copil român al cărui părinți sunt plecați la muncă în străinătate face înconjurul internetului.

„Când aveam patru ani, tu şi tata aţi hotărât că e mai bine să plecaţi din ţară pentru a câştiga mai mulţi bani pentru mine. Pe mine nu m-a întrebat nimeni ce mi-aş dori mai mult: bani, sau pe mama şi pe tata lângă mine?

Ştiu că eram prea mic, totuşi, cred că deşi aveam doar câţiva anişori, ştiam ce valorează mai mult pe lumea asta. În prima zi de şcoală, când aveam şase ani, pe mine m-a însoţit bunica şi tu mi-ai fost alături două minute… la telefon.

Două săptămâni s-a rugat doamna de mine să nu mai plâng şi să accept să mă joc cu colegii mei. Venea în pauză, mă mângâia pe cap, mă lua de mânuţă şi încerca să mă mişte din bancă. Atunci începeam să plâng. Într-un târziu mi-am făcut curaj şi i-am spus de ce nu ies.

– Mi-a spus mami să fiu cuminte la şcoală şi să nu vă supăr, că altfel nu se mai întoarce.

Mi-a zâmbit, apoi m-a luat în braţe, spunându-mi că ai glumit. I-am spus că eu nu ştiu când glumeşti, că nu te cunosc prea bine. Nu a mai zâmbit. Ba chiar i-au dat lacrimile şi atunci m-am speriat tare că am supărat-o şi pentru asta tu nu o să te mai întorci la mine.

Mi-a fost frică mult timp, mamă, indiferent cât de buni au fost oamenii cu mine. Când ceilalţi copii se certau, discuţiile se terminau cu „Te spun lui tata!”. M-am întrebat mereu: eu ce aş fi putut spune? Nu a fost cazul căci copiilor le-a fost milă de mine şi m-au protejat. Mario, colegul meu, mi-a zis că dacă vreu, o roagă pe mama lui să fie şi mama mea, ca să nu mai plâng.

Prin clasa a patra, deja mă obişnuisem că eu am nişte părinţi virtuali. Da, ştiam ce-i aia „virtual”, pentru că din banii voştri făcuţi departe de mine aveam şi computer, şi tabletă, şi telefon.

Ştiam să le folosesc ca să vorbesc cu voi. Trebuia să facem felicitare pentru mama de 8 Martie şi Doamna mi-a spus că am pus florile urât şi că ar trebui să fac alta. M-am trezit spunându-i sec că nu contează, că oricum o vezi doar în poză şi nu te prinzi. Torturile de ziua mea erau poze, florile de ziua ta erau poze… Tu erai o poză, mamă.

Aveam 9 ani când v-am revăzut. Aţi venit după ce v-aţi luat cetăţenia. Îmi amintesc că m-ai întrebat de ce nu te iau în braţe, şi tăceam. Ai spus că sunt cam timid şi că ţi-a fost dor de mine şi te aşteptai la o primire mai călduroasă.

Nu ştiai nici tu şi nu realizasem nici eu, încă. Nu eram timid, ci pur şi simplu nu eram obişnuit să îmbrăţişez străini”.

 

Sursa: noiiubimromania.ro

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

Mircea ELIADE: A nu mai fi român

februarie 14, 2017 Un comentariu

romancuta

A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu umiversal și etern”. Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai stiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu.

S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toți, dar absolut toți sunt streini.

Sunt slavi, evrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente.

Este din Oltenia? Sânge sârbesc. Este din Moldova? Moldova întreagă este slavizată. Din Transilvania? Sânge unguresc. Cunosc câțiva moldoveni care spun cu mândrie: am sânge grecesc, sau: “strămoșu-meu a fost rus”. Singura lor șansă de a fi oameni adevărati este de a-și dovedi că originea lor nu este curat românească.

Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare, că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

Toți tinerii aceștia au de făcut obiecții neamului românesc. Mai întâi, spun ei, românii sunt deștepți și asta îi împiedică să aibă drame interioare, să cunoască profunzimile sufletului omenesc; îi împiedică să aibă probleme. Cine nu are probleme sufletești, cine nu capătă insomnii din cauza meditațiilor și agoniilor, cine nu e în pragul nebuniei și al sinuciderii, cine nu ajunge pentru zece ani neurastenic, cine nu uită: “Neant! Agonia! Zădărnicia!”, cine nu se dă cu capul de pereți ca să afle “autenticitatea”, “spiritualitatea” și “viata interioară” acela nu poate fi om, nu poate cunoaște valorile vietii și ale culturii, nu poate crea nimic. Românii sunt deștepți – ce oroare! Unde poate duce deșteptăciunea? La ce-ti folosește faptul că poți cunoaște, superficial realitatea – când îți lipseste facultatea de a imagina probleme, îți lipseste boala prin care poți întrezări moartea și existența, îți lipsesc înseși elementele dramei lăuntrice? Tinerii aceștia sunt supărati pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din disperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a disperării. Și pentru că disperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. Tot ce nu se găsește în Pascal, în Nietzsche, în Dostoievski și Heidegger – și toate aceste genii au elaborat o gândire impenetrabilă structurii gândirii românești – tot ce nu se găsește în nebunia unui biet om din Germania, în viziunile unui rus și în meditațiile unui catolic în veșnică îndoială nu înseamnă nimic, nu are valoare filosofică, nu are valoare umană.

Alimentați de lecturi europene, mimând drame europene, voind cu orice preț o spiritualitate care să se asemene chiar numai exterior cu spiritualitatea occidentală sau rusă – tinerii n-au înțeles nimic din geniul acestui popor românesc, bântuit de atâtea păcate, având nenumărate lipsuri, dar strălucind totusi cu o inteligență și o simțire proprii. Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum zece-doisprezece ani, pornit de la “Gândirea” și “Ideea europeană” (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; publicatiile lui N. Iorga) care proclamase “autohtonismul”, “specificul etnic”, în artă și în gândire și încercase cea dintâi filosofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești. Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disolutia conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. Dealtfel nici n-am încercat azi să cercetăm întreg fenomenul “a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale.

Acei care disperează de destinul de a se fi născut români, judecă strâmb meritele și defectele poporului. Ei vor problematică, îndoială, eroism – iar poporului român îi e cu totul străină îndoiala și despre eroi are o conceptie cu totul familiară. Pentru un tânăr intelectual credinta și îndoiala au valoare filosofică, deschid căile meditației prin “probleme”; pentru un țăran român, nu există îndoială, el crede firesc (“asa cum curg apele, sau cresc florile”), fără “probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism, aduse de popoarele cu care a intrat în legătură).

Intelectualii au despre eroi o conceptie morală sau magică; și într-un caz, și în altul, ei judecă individualist, iar la limită, demoniac. Am arătat altădată ce cred românii despre eroii neamului; ceea ce cred și despre personagiile biblice și apostolice, că trăiesc într-un rai ca un plai românesc, că gândesc la nevoile lor, familiale, ca și în viață, coboară pe pământ în ceasuri grele, stau de vorbă cu oamenii într-un limbaj familiar etc. Eroii, așa cum sunt înțeleși de popor și eroii așa cum sunt închipuiți de intelectualii tineri – nu au nimic – de-a face între ei. Unii au un eroism pe care li-l dă viata asociată, ceilalti concep un eroism etic, de probleme, de drame și conflicte.

Apoi, tinerii intelectuali judecă totdeauna un popor prin ce creează, nu-l judecă prin ceea ce este, prin supraviețuirea lui. A “crea” este o concepție individualistă; a fi așa cum a lăsat Dumnezeu, este adevărata axă a “spiritualității” poporului. În concepția poporului, nimic nu se creează, nimic nu se face; lucrurile vin și pleacă, lucrurile se întâmplă. Dar aceasta este o problemă prea complicată pentru a o rezolva aici. Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele, sau le putem ignora, pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace – să ne fie rușine că ne-am născut români, numai pentru simplul motiv că nu găsim în valentele românești ceea ce vrea Chestov sau Dostoiewski.

(Vremea, an VI, nr. 304 din 10 Septembrie 1933)  

 

Unirea ca scăpare de pedeapsă

septembrie 27, 2015 Un comentariu

Când eram elev la școala-internat din Cahul sciam scrisori verișoarelor mele din dreapta Prutului, de la Câmpulung Mușcel,.. Nu înțelegeam atunci de ce plicul cu răvașele mele pentru România îmi era întors de la poștă, iar eu eram arătat cu degetul și ”poreclit” ROMÂN…

La facultate, împreună cu o mână de prieteni, citeam, pe-ascunselea, Opera Politică a lui Eminescu după care eram purtați pe la ”vtoroi otdel” (secția nr 2, KGB-ul Universității) și apostrofați că facem acțiuni subversive, dar și arătați cu degetul și ”porecliți” ROMÂNI…

După facultate, la Radio Moldova, după o zi de muncă, eram ”poftit” la șeful de la etajul de sus să dau explicații de ce articulez sunetele la microfon ”ca la București” sau ”ca la Iași”, indicându-mi-se că ”noi sântem moldoveni, nu ROMÂNI”…

După un an-doi, când porni Perestroika, porniserăm și noi, o mână de enuziaști de la Radioteleviziune, să facem, în această instituție, celule ale Mișcării Democratice cerând Alfabet Latin, Limbă Română, Tricolor, etc… Evident, am fost apostrofați să nu ”politizăm” instituția și arătați din nou cu degetul că suntem ROMÂNI!

Mai târziu, când editam Publicația ”ȚARA”, am fost chemat în instanță să fiu tras la răspundere pentru faptul de a fi plasat pe frontispiciul publicației harta României Mari! Bineînțeles, eram judecați, împreună cu colegii mei de la ”ȚARA” și Frontul Popular, pentru AFIRMAREA clară și neîncetată a IDENTITĂȚII NOASTRE DE ROMÂNI!

Tot atunci, în 1994, am cerut LIMBA ROMÂNĂ în Constituție! Am fost stigmatizați drept ”extremiști”, ”unioniști” și, bineînțeles, ROMÂNI!

Dar… tot atunci, și încă mulți ani la rând, am continuat să revendicăm, hotărât și insistent, introducerea în legalitate a Mitropoliei Basarabiei, instituție canonică din cadrul Bisericii Ortodoxe Române! Am fost respinși, toate guvernele laolaltă dându-ne cu piciorul, pentru că… am fi… ”antistatali” și… ROMÂNI!

Pe urmă, în 2002, am stat patru luni în stradă… protestând împotriva intenției regimului Voronin de a elimina din învățământ Limba Română și Istoria Românilor. Am fost tratați ca ”extremiști”, ”unioniști” și… ROMÂNI.

În 2003, am protestat trei luni la rând împotriva Planului Kozak de federalizare a Republicii Moldova și legalizare a prezenței militare rusești în stânga Nistrului! Am reușit să respingem acest plan diabolic, dar am fost bătuți, dați cu capul de asfalt, huiduiți… pentru faptul de a ne IUBI și APĂRA ȚARA și de a ne declara drept ROMÂNI!

În 2005, am fost strânși la perete și puși să-l votăm pe… Voronin din nou președinte… Am fost explodați pentru că ne IUBIM ȚARA și ne declarăm ROMÂNI!

În 2009, prin foc și gloanțe, vin la treucă furătorii de miliarde…
Antiromâni până-n măduva oaselor, fură tot ce-a mai rămas de furat…

Profitori cum sunt, aceștia încep a se gudura în jurul… Unirii!

Sau Unirea în mintea lor ar fi o simplă scăpare de pedeapsă…

Ștefan Secăreanu

27 septembrie 2015

INTERVIU CU MIHAI EMINESCU. „Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini”

iunie 28, 2012 2 comentarii

 

 

 

Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l “confruntăm” cu situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) – şi din manuscrisele publicate postum.

 

Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?
Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

 

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Evreii şi Legea Avocaţilor

decembrie 7, 2011 Lasă un comentariu

„Curierul intereselor generale”, în unul din numerele sale, insinuă foii noastre voinţa de a apăra pe evrei. Abstrăgând cu totul de la confuzia de idei şi de la reua credinţă, dezvoltate în notiţa respectivă, declarăm că nici apărăm, nici am apărat vreodată direct sau indirect pe evrei, ţinta noastră este de a spune adevărul, pe care iată-l.

La întrebarea dacă evreii pot pleda sau nu înaintea judecătorilor de pace, criteriul discuţiunei nu e nici legea advocaţilor, nici art. 7 din constituţie, ci art. 18 din pr. civilă.

Legea avocaţilor e promulgată la 64, procedura la 75. Dacă autorul procedurei ar fi voit ca şi înaintea judecătorilor de pace să pledeze numai avocaţi, ar fi zis: „Părţile se vor înfăţoşa în persoană sau prin avocat”. Însă în realitate zice: ,,Părţile se vor înfăţoşa în persoana sau prin vechil”. El evitează terminul de avocat, pe care-l cunoaşte şi pe care-l înscrie mai jos la art. 94, unde cere ca înaintea tribunalelor părţile să se înfăţoşeze sau înşile sau prin avocaţi.

Citește mai mult…