Arhiva
Amenințarea lui Ilașcu!
Mama mea din cer!
Zilele acestea s-au împlinit zece ani de la nașterea în cer a mamei mele, Vera.
A fost o femeie puternică și vrednică!
A știut să înfrunte cu stoicism toate vitregiile vieții: de la vârsta de 7 ani când a rămas orfană de mamă (bunica noastră Maria a murit de tânără) până în ultima zi când o boală cruntă a răpus-o.
S-a născut în România Mare! A făcut „patru clase la români”.
De la ea am învățat să citesc și să scriu cu alfabet latin când la școală ni se băga pe gât kirilița.
A fost o femeie foarte frumoasă (în loc de compliment, taică-meu îi zicea în glumă: „Ai avut noroc că eu am fost frumos, altfel nu te mai măritai tu!”).
Și-a iubit bărbatul, casa și copiii (ne-a născut pe 11 – 9 băieți și 2 fete).
L-a petrecut și l-a așteptat pe tuțu (taică-meu) să se întoarcă din două armate: Armata Română și armata lui Stalin, de ocupație, în care a fost luat cu forța (în noaptea când sosi acasă din Armata Română) și dus, în calitate de carne de tun, în prima linie a frontului la Königsberg.
Cu lacrimi în ochi și cu inima frântă s-a despărțit de o parte din rudele noastre care, după revenirea rușilor, au fost nevoite să se refugieze peste Prut.
S-a îmbolnăvit de tifos în timpul foametei din 1946-1947, dar Dumnezeu a avut grijă s-o scape!
A scăpat ca prin minune de deportările ocupanților bolșevici.
A înfruntat colectivizarea blestemându-i pe cei de la „pravlenia” comunistă.
Ne-a iubit și ne-a ocrotit pe toți cum numai ea putea s-o facă.
A avut grijă să ne ducă pe toți, în timpul urgiei bolșevice, la Biserică ca să ne boteze! (La noi, la sud, rămăseseră deschise două biserici: una la Congaz și alta la Bolgrad!).
A plâns ca să n-o vedem noi.
Zi și noapte s-a rugat!
Dumnezeu s-o ierte și s-o țină aproape de-a Dreapta Sa!
„Baghirovii” de peste Prut care lucrează împotriva basarabenilor și a unirii lor cu Țara
Acum câteva luni, un „baghirov” venit dinspre Prut, Valentin Buda, îi insulta cu „subînțelesuri” pe basarabeni, făcându-i „necivilizați” și „imorali” în Evenimentul zilei (varianta editată la Chișinău):
”Moldovenii au descoperit marele secret, cel care vreme de 25 de ani, ca să ne referim doar la istoria oficială a RM, i-a împiedicat să fie așa cum doreau să fie: harnici, deștepți, demni și civilizați. Nu vă gândiți la formule magice. Nici măcar la cele banale, cum ar fi munca, seriozitatea, respectul sau moralitatea. Astea-s nimicuri între Prut și Nistru.”.
Zilele acestea, un alt „baghirov” de peste Prut, Mihai Conțiu, pripășit aici de mai multă vreme, ne ofensează, în „Moldova Suverană”, pe noi, basarabenii „născuţi şi educaţi în fosta URSS”:
„Proşti şi mafioţi sînt peste tot în lume, dar aceştia nu ajung la Putere decît în ţările sărace, cu o populaţie ce are un grad de cultură sau informare sub media acceptabilă, nedemocratice şi primitive în raport cu civilizaţia. Apariţia dictaturilor din ţări africane sau America de Sud a fost cu putinţă doar după ce colonizatorii civilizaţi le-au acordat independenţa de stat. Rămase fără stăpînul colonialist, dar civilizator, aceste ţări au devenit Raiul corupţiei şi moşia personală a celor mai puternici bandiţi locali. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi continuă să existe şi în Republica Moldova după ce şi-a cîştigat independenţa de stat în timp ce fosta URSS căsca a lene.
Cei născuţi şi educaţi în fosta URSS, prin însăşi natura lor, fie că sînt intelectuali, ţărani sau politicieni, nu pot fi democraţi şi civilizaţi conform normelor din ţările occidentale cu o civilizaţie consolidată permanent de-a lungul secolelor. Elitele intelectuale şi politice scurse din fosta URSS, la fel ca şi în ţările înapoiate sau dictatoriale din Africa, se folosesc de lozinci şi discursuri populiste doar spre a îndobitoci şi mai mult populaţia pentru a fura şi domina ţara. Aceşti derbedei politici şi mafioţi ştiu prea bine cît de ticăloşi sînt, căci pe ei îi interesează doar Puterea şi banii. De Dumnezeu nu le pasă pentru că se născuseră deja atei.”
Întrebarea noastră, a milioanelor de basarabeni ”născuți și educați în fosta URSS”, este: cine sunt acești „baghirovi” veniți de peste Prut să ne „civilizeze”?
Și ne mai întrebăm încă noi, basarabenii ”născuți și educați în fosta URSS”:
Cine îi trimite pe acești „baghirovi” aici, în Basarabia, să ne „civilizeze” și să ne determine a înțelege(!) că ocupanții sovietici au fost „colonizatori civilizați”(!)?
Oare nu anume astfel de scursuri ale nației ăsteia erau expediate dincoace de Prut după Marea Unire de la 1918 ca să provoace și să alimenteze antiromânismul în rândul basarabenilor?
Oare nu anume asemenea elemente provocatoare lucrează și azi în folosul neokaghebismului dughinist extins atât de repede pe cele două maluri de Prut?
Eminescu, simbolul central al românismului
După mai bine de un veac de la moartea sa, Eminescu a devenit pentru noi, românii, simbolul central al românismului. Opera sa politică a fost confimată de toată istoria românilor de la 1889 încoace… România Mare, „De la Nistru pîn’ la Tisa“ s-a înfăptuit parcă după un scenariu eminescian, înfăptuire care pentru două decenii a arătat lumii un popor cu o miraculoasă forţă de creaţie. Două decenii, atît ne-a îngăduit istoria, nouă românilor, să vieţuim uniţi în graniţele noastre istorice.
În 1939 cînd se împlineau 50 de ani de la moartea lui Eminescu, România era în preajma unui cataclism istoric, un soi de robie babiloniană sau egipteană care nu avea să se încheie decît în decembrie 1989 cînd se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu şi românilor li se restituia, aproape în întregime şi opera eminesciană prin monumentala ediţie academică începută de Perpessicius. După aproape jumătate de veac de robie imperială, germano-maghiară şi sovietică, România de azi trăieşte cu claritate viziunile profetice eminesciene, duşmanii săi naturali din est şi din vest acţionează împotriva reîntregirii României, şi a afirma acest lucru mi se pare o chestiune de bun simţ. Vom reuşi oare noi, românii de azi, din ţară şi de pretutindeni să înfăptuim iară România Mare şi să împlinim astfel testamentul politic eminescian?
Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor ameninţat veşnic de „blestemul tracic“ al dezbinării. Partitură liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creşterea sau decadenţa: românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare… Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie.
Cezar Ivănescu, 1992
Părintele Statului Naţional Unitar Român îşi doarme somnul de veci printre torţionari
VASILE STROESCU, un nume aproape uitat astăzi, a fost cea mai mare personalitate a vremii sale, contribuind cu mintea şi cu banii (mulţi, foarte mulţi) la menținerea unui spirit românesc treaz, în special în provinciile ocupate. A înălțat biserici, școli, spitale, a dat burse studenților din străinătate, a luptat pentru drepturile românilor, oriunde se aflau ei. A militat pentru reîntregirea României și a fost primul președinte al Parlamentului de după Marea Unire. Acum îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Sfânta Vineri, în cea mai jignitoare vecinătate: pe Aleea comuniştilor.
Crochiu biografic
Vasile Stroescu s-a născut la 11 noiembrie 1845, în Trinca, judeţul Hotin, în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroiescu, menţionat documentar încă la 2 iulie 1682. Era mezinul, într-un șir de 15 copii, din care nu au supraviețuit însă decât opt (patru fete și patru băieți). Se știe că, o vreme, familia sa s-a stabilit în Transilvania, după care a revenit în Basarabia.
Se pare că spiritul filantropic era o caracteristică genetică în familia Stroescu. Primii care au făcut astfel de acțiuni au fost frații săi, care au încercat să susțină prin diverse donații învățământul românesc din străinătate și câteva instițutii culturale din vechiul Regat.
Vasile Stroescu a fost un fervent susţinător al învăţământului şcolar românesc din toate provinciile ocupate pe atunci de diversele mari puteri. S-a remarcat ca filantrop prin donațiile generoase făcute pentru resuscitarea și consolidarea conștiinței naționale. Ca om politic a militat continuu pentru înfăptuirea Marii Uniri. A fost ales membru de onoare al Academiei Române și a fost primul președinte al primului Parlament al României Mari.
Forţa vindecătoare a rugăciunii
Eficacitatea rugăciunii pentru bolnavi pare incontestabilă. În toate oraşele din Franţa se formează grupuri de rugăciune pentru vindecarea bolnavilor. Unele sînt structurate în jurul unui preot, altele, spontane, apărute dintr-o iniţiativă laică, se formează în urma unui caz dramatic. În ceea ce priveşte aceste grupuri, criteriile de vindecare nu sînt identice cu cele de la Lourdes. Este suficient ca bolnavul să arate că nu mai este bolnav, şi cei apropiaţi recunosc vindecarea.
La astfel de grupuri participă, uneori, şi medici, care constată o ameliorare sau o vindecare, fără să întocmească dosare medicale. Nu se face nici o discriminare în privinţa bolilor, astfel încît maladiile organice şi cele psihosomatice sînt luate, la fel, în considerare. Oamenii vin să caute vindecarea în aceste grupuri şi nimeni nu cere alte dovezi, decît ceea ce vede cu ochii lui. Maguy şi Daniel Lebrun au înfiinţat, la Grenoble, un grup de rugăciune şi de magnetism pentru vindecare. Au început în urmă cu 35 de ani, în subsolul casei lor. Grupul număra, atunci, 4-5 persoane, acum, însă, este format din 400 de oameni şi se adună, o dată pe lună, într-o sală de cinematograf. Maguy Lebrun a prezentat funcţionarea şi rezultatele acestui grup în cartea Médecins du Ciel, médecins de la terre (ed. Robert Laffont, 1987). Maguy Lebrun este, în mod incontestabil, o bună magnetizatoare, dar se pare că soţul ei, Daniel, este un medium care intră în contact cu „medicii de dincolo”. Etty, unul dintre spiritele dezîntrupate cu care intră în contact, le dă sfaturi pentru bolnavii care se adresează grupului de rugăciune. Desigur, se insistă pe necesitatea ca bolnavii să-şi continue tratamentul medical. Dacă s-ar substitui unui medic, grupul lor ar avea imediat necazuri!
În cursul investigaţiei mele, deşi m-am deplasat de cîteva ori la Grenoble, fiind bine primită de soţii Lebrun, nu am reuşit să consult nici un dosar medical, nici să-l văd pe Daniel „oficiind”. Am asistat doar la o şedinţă de rugăciune. Întrucît vindecările nu se produc pe loc, nu am aflat nici dacă vreun bolnav s-a vindecat. Pe lîngă cei 10 magnetizatori care acţionau în seara aceea, mai erau de faţă 6 medici: un osteopat, un dermatolog, un ginecolog, un psihiatru şi 2 generalişti. Toţi practicau magnetismul în compania altor magnetizatori (un instalator, o infirmieră, un horticultor etc.). Participanţii se rugau în tăcere – fără formule sau ritualuri -, pentru ca „undele” lor pozitive să-i ajute pe bolnavi. Iată ce mi-a spus Maguy Lebrun: „Magnetismul şi rugăciunea nu înlocuiesc medicamentul, ci îl completează, acţionînd la un alt nivel. Ele procură bolnavului forţe noi, pentru restabilirea unui bun echilibru vibrator”. Maguy Lebrun prezintă în cartea ei cazurile de vindecare considerate „inexplicabile”: „În grupul nostru, se afla o fetiţă născută cu o anomalie a ochilor. Doctorii le spuseseră părinţilor că va orbi. Era o anomalie care nu se putea trata prin magnetism. Ghidul nostru spiritual, Etty, a propus o operaţie spirituală. Am aşteptat momentul luni de zile. Mama a trebuit s-o ia pe copila goală la piept şi să se roage din tot sufletul, după care a simţit o mare oboseală. Cécile are, acum, 9 ani şi poartă ochelari fumurii. Deşi are cîteva probleme cu vederea, merge normal la şcoală”. Alte cazuri: Lucie, vindecată de un abces la rinichi, care ar fi trebuit să fie operat; Jacques, în vîrstă de 24 de ani, vindecat de cancer testicular. „Medicii îi spuseseră că 90% dintre cazurile de cancer la testicule sînt vindecabile. Aşa că Jacques, încrezător, şi-a închipuit că s-a vindecat. A făcut o radiografie, din 6 în 6 luni. După 2 ani, s-a considerat că este vindecat. Într-o zi, a simţit o durere sfredelitoare în umăr. În urma investigaţiilor, s-au descoperit metastaze la plămîni. Două pete mari, cît mandarinele. L-am primit în grupul nostru de rugăciune, cerîndu-i să-şi continue, în mod obligatoriu, tratamentul. Jacques a simţit forţa energetică a grupului. Ne-am rugat 18 luni. Şi-a recăpătat forţele şi şi-a reluat activitatea. Apoi, a făcut o nouă radiografie la plămîni: se vindecase total”. Grupul de rugăciune de la Grenoble a vindecat şi alţi bolnavi, sau le-a ameliorat foarte mult maladia. Există, însă, şi cazuri cînd vindecarea nu se poate face fizic, obţinîndu-se doar o vindecare „spirituală”: pacea sufletească, acceptarea suferinţei alături de întreg grupul. Şi în cazul grupurilor de reînnoire carismatică (în La Pričre de guérison, de Barbara Shlemon – Pneumathčque, 1987 -, este consemnată mărturia excelentă a unei infirmiere care primise darul de a vindeca) se poate vorbi de vindecări. Acţiunea lor nu urmăreşte, în mod special, vindecarea bolnavilor, însă, în timpul şedinţelor de rugăciune, există, întotdeauna, un moment de intervenţie pentru suferinzi. Fără a se dori exagerarea laturii spectaculoase a unor vindecări, mi-au fost prezentate cîteva exemple. Iată ce spune Simone S.: „Marie-Pierre, o prietenă a fiicei mele, l-a adus pe lume, în noiembrie 1985, pe Martin, al treilea băiat al ei. Numai că, la o lună după naştere, se plîngea, în continuare, de o mare oboseală. Examinarea medicală a scos la iveală un cancer generalizat. Atunci, mi-a scris că pentru ea asta însemna sfîrşitul şi că se pregătea de moarte. Am primit scrisoarea, într-o dimineaţă de marţi. În seara aceleiaşi zile, m-am dus la rugăciune. În momentul intervenţiei, am rostit numele ei. După slujbă, la rugăciunea comună, unul dintre noi a primit un «cuvînt de cunoaştere»: Există o femeie pe care Domnul o vindecă în acest moment, o femeie care suferă de o boală legată de formula sîngelui. Nu e de faţă, dar e cunoscută de o singură persoană prezentă în această seară. Am primit mesajul, ca şi cum ar fi fost vorba despre vindecarea bietei Marie-Pierre. Abia după 3 săptămîni, le-am telefonat părinţilor. Am fost nemaipomenit de bucuroasă cînd am auzit că fiica lor se simţea bine. Rezultatele primelor examene medicale fuseseră, în mod inexplicabil, excelente”. Un preot a format, în Drôme, un grup de rugăciune pentru vindecarea unei tinere femei, Nicole. Rugăciunea se adresa, îndeosebi, Marthei Robin (Mistica stigmatizată Marthe Robin a trăit pînă în 1981, în Drôme, la Châteauneuf-Galaure. Pentru ca procesul ei de beatificare să aibă o evoluţie favorabilă, era nevoie de cîteva miracole dovedite şi recunoscute de episcopul de Valence), punîndu-şi cu toţii speranţa într-o vindecare miraculoasă. În februarie 1986, Nicole, în vîrstă de 22 de ani, s-a îmbolnăvit grav. În urma analizei tomografice, s-a descoperit o tumoare cancerigenă la creier. Nicole, fiind însărcinată în cîteva luni, nu a vrut să avorteze, a renunţat la chimioterapie şi a refuzat operaţia, pentru ca bebeluşul ei să vină cît mai normal pe lume.
Nicole a adus pe lume, în iulie, o fetiţă, Marie, născută prematur, dar normală. După naştere, mama a fost operată, dar s-a făcut doar o ablaţiune parţială, deoarece tumoarea era prea mare. Nicole a stat în comă timp de 3 săptămîni, după care şi-a recăpătat treptat auzul, văzul, a început să vorbească, dar avea membrele complet paralizate. Memoria îi era confuză. Preotul parohiei şi cîţiva credincioşi au organizat, atunci, un „lanţ” de rugăciuni, au anunţat cîteva mînăstiri şi s-au rugat, ei înşişi, cu fervoare. Familia bolnavei s-a convertit. Chirurgii şi medicii le-au mărturisit părinţilor că situaţia era disperată, pentru că o parte importantă (două treimi din tumoare) nu fusese extirpată. Deoarece rana de la cap nu se cicatriza, s-a încercat o a doua intervenţie chirurgicală. Şi, spre stupefacţia tuturor, au descoperit că Nicole trăia cu un os complet putrezit în cap. Medicii nu-i dădeau mai mult de 3 luni. Totuşi, în februarie 1987, după a treia operaţie, bolnava a fost transportată într-un spital din localitatea ei. La rugămintea acesteia, preotul i-a administrat împărtăşania bolnavilor şi a organizat o veghe de rugăciune, la care au luat parte peste 120 de persoane (într-un sat unde nu locuiau mai mult de 200 de oameni). În jurul bolnavei se formase un adevărat fascicul de rugăciuni! După un timp, s-a constatat că se putea folosi, în parte, de piciorul drept, apoi a reuşit să păşească prin cameră şi să ia masa. Atunci, a cerut să fie dusă în camera Marthei Robin, unde s-a rugat timp de o oră. În urma examenelor medicale, rezultatul a fost cît se poate de clar: tumoarea se resorbise, în mod inexplicabil. Tînăra i-a scris Papei, iar acesta i-a răspuns: „Speră neclintit. Dumnezeu poate orice”. Ce este miracolul? După definiţia lui Olivier Leroy: „Un eveniment exterior extraordinar, ce nu poate fi explicat printr-o cauză naturală, cunoscută sau posibil de conceput, care sugerează prin antecedentele sale că există o cauză invizibilă, personală şi inteligentă”. (Olivier Leroy, Miracles – Ed. Desclée de Brouver – 1951). În cazul vindecărilor de la Lourdes, de exemplu, un adevărat miracol este nu numai dispariţia durerilor sau a deteriorării unui ţesut sau organ, ci şi faptul că are loc o adevărată refacere. Organul bolnav are o evoluţie previzibilă, fiind din ce în ce mai afectat (dacă nu este supus unui tratament). Dar vindecarea miraculoasă inversează acest proces evolutiv. Organul îşi recapătă complet integritatea, este „mai bun ca înainte”, iar funcţionarea lui, mai mult decît ameliorată, a devenit perfectă. Organismele vii sînt supuse unor legi, dar miracolul trece dincolo de aceste legi naturale. Trebuie să remarcăm, însă, un element permanent în toate vindecările inexplicabile: credinţa.
Poate fi vorba de credinţa în Dumnezeu, în vindecător şi în „fluidul” lui sau în entităţi dezîntrupate. La bază există o credinţă profundă. În cazul în care „credinţa salvează”, atunci trebuie să acceptăm faptul că o anumită dispoziţie psihică poate să ducă la vindecare. Dar sursa acestei vindecări miraculoase este în interiorul spiritului sau exterioară lui? Oare organismul şi misterele sale constituie sursa vindecării sau există o alta, invizibilă, care ar acţiona în mod personal şi inteligent asupra unui anumit individ? Bineînţeles, această întrebare nu poate avea alt răspuns decît credinţa.
HÉLČNE RENARD
România Mare
De ce a fost ucis Eminescu? Ziua arestarii: 28 iunie 1883. Eminescu: “Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“
“Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul?“
La 121 de ani de la moartea violentă a lui Mihai Eminescu, “suma lirică de voievozi”, după cum îl definea Petre Ţuţea, un sobor de preoţi condus de IPS Varsanufie a ţinut o slujbă de pomenire la mormântul “omului deplin al culturii româneşti”, urmată de intervenţiile mai multor eminescologi. Printre aceştia, Alexandru Surdu, preşedinte al Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie a Academiei Române, şi Nae Georgescu, cercetătorul care a reuşit să scoată la lumină detalii mai puţin cunoscute, până acum, despre viaţa şi moartea “Romanului Absolut”. In lucrarea sa “Boala şi moartea lui Eminescu”, Nae Georgescu contrazice teoriile potrivit cărora Eminescu ar fi fost vreodată nebun şi arată, mai mult decât atât, ca arestarea sa, pe 28 iunie 1883, urmată de “moartea civilă”, era strict legată de afacerile de stat şi încercarea regimului de a subjuga total presa vremii.
Iată una dintre criticile vehemente ale jurnalistului militant la adresa circului politic, cu trimitere la o lume ascunsă de unde se regizează tot spectacolul şi cu rezonanţe clare până în ziua de azi: “Până când comedia aceasta şi panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta? Suntem copii noi, pe care un regizor străin ne pune să ne batjocorim între noi, să ne sfâşiem pentru credinţe şi, la arătarea unei prăzi, care-i punga noastră, căci e a ţării, să ne scuipăm… şi conservatorul să fraternizeze numaidecât cu radicalul, radicalul să devină conservator?
Suntem comedianţi care ne batem de florile mărului pentru petrecerea şi câştigul străinilor ce trăiesc aci? Suntem păpuşi, îmbrăcate când roşu când alb, care azi pun o etichetă, mâine alta, numai să ne meargă bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Suntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce suntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?”
Ultimul articol
De altfel, ultimul său articol apărut, editorialul publicat în Timpul, pe 28 iunie 1883, în chiar ziua arestării sale, trata problema libertăţii presei şi a controlului total pe care şi-l dorea regimul, cu accente de premoniţie, bazate, fără îndoială, pe informaţiile pe care le deţinea gazetarul naţionalist. Iată cum se încheia articolul din Timpul: “Dar credem că nu este nevoit a argumenta mult, spre a convinge despre urâta pornire a guvernului contra presei. Trebuie să-l aşteptăm acum la alte măsuri, şi mai odioase, pentru că panta este alunecoasă şi nu are piedică până’n prăpastie. Cât despre presă, am putea să-l asigurăm pe regim că oricât de cumplite ar fi actele sale de răzbunare, nu vor fi în stare nici ele a abate unele caractere tari ce se găsesc într-însa, şi teamă ne e că, cautând victoria peste tot, va pierde şi pe cea câştigată în monstruoasa sa pornire de a-şi subjuga şi presa”. Lucrurile sunt, aşadar, altfel decât le prezintă istoria oficială.
Eminescu către Creangă: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”
Ca parte a unui demers jurnalistic de redare a adevăratului Eminescu publicului larg am descoperit, de exemplu, că militantul pentru Dacia Mare, cum o numea el, era urmărit îndeaproape de agenţii Austro-Ungariei, care trimiteau însuşi împăratului Franz Iosef rapoarte detaliate asupra întâlnirii societăţii “Carpaţii” şi a acţiunilor stabilite de Eminescu la şedintele acesteia. Astăzi se ştie, de exemplu, că Titu Maiorescu era agent al imperiului. De aceea îi şi scria PP Carp, de la Viena, “şi mai potoliţi-l pe Eminescu”. În „Carpaţii”, pentru a-i supraveghea activităţile lui Eminescu, este introdus prietenul Ion Slavici, la rândul său spion al Vienei şi Berlinului, care îi da rapoarte amănunţite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici îl şi găzduia. Soţia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy, este cea care invocă prima „nebunia” lui Eminescu, în depeşa pe care i-o trimite lui Maiorescu în fatidica zi de 28 iunie 1883, soldată cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că e foarte reu”. Pretextul aranjat, Eminescu este arestat, devenind practic primul deţinut politic şi de conştiinţă roman, totodată primul mare gazetar suprimat. Cu puţin timp înainte Eminescu i se confesase lui Creangă privind revolverul pe care îl purta asupra sa: „Imi este frică să nu mă ucidă cineva”.
Stând de vorbă cu profesorul Nae Georgescu la mormântul lui Eminescu acesta mi-a adus aminte şi o altă dovadă a neînnebunirii lui Eminescu.
În halatul său de spital s-au găsit, imediat dupa moarte, doua poezii, şi ele cu caracter de premoniţie: „Viaţa” şi „ Stelele ‘n cer”. Reproduc din ultima: “Stelele ‘n cer / Deasupra mărilor / Ard depărtarilor / Până ce pier.// După un semn / Clătind catargele, / Tremura largile / Vase de lemn : // Nişte cetăţi / Veghind întinsele / şi necuprinsele / Singurătăţi.// Orice noroc / şi ‘ntinde-aripele / Gonit de clipele / Stării pe loc.// Până ce mor, /Pleacă-te îngere / La trista-mi plângere / Plină de-amor.// Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”. Ambele au fost publicate în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. Nae Georgescu observă că Perpessicius dă informaţia pe jumătate, adică face trimiterea exactă la revistă dar nu spune de nota care însoţeşte poeziile şi în care redactorii afirmă că s-au găsit în halatul poetului imediat după moarte.
Eminescu a murit cântând “Deşteaptă-te Române!”
Tot neobositul Nae Georgescu este cel care a descoperit un articol inedit despre moartea gânditorului naţional Mihai Eminescu. Textul a apărut prima oara în Universul, simbolic, tot pe un 28 iunie, în 1926. Astăzi, la 121 de ani de la momentul uciderii sale brutale e bine să fim conştienţi că adevărul spus pe jumătate este o minciună prin omisiune. Eminescu trebuie redescoperit în integralitatea sa, de poet, sociolog, filosof, gazetar de răsunet şi militant pentru România Mare, pus la zid de duşmanii acesteia. Ţinând cont de valoarea deosebită a mărturiei din Universul reproduc acest articol, integral, mai jos:„Un modest cetăţean, mic de stat şi cu o bărbuţă albă, a suit alaltăeri scările redacţiei noastre, voind să ne facă o comunicare. Din ziare, ştia că se va face un serviciu divin de pomenire a lui Eminescu, şi venea să ne spună şi el ce ştia, personal, despre pomenitul de azi.
Modestia acestui om dă o valoare specială datelor furnizate de el, date cari nu sunt în nici un caz lipsite de interes. D.Dumitru Cosmănescu, fost într-o vreme coafor al regelui, având prăvălie sub vechiul Jockey-Club, „îl servea” adeseori pe Eminescu , care venea acolo împreună cu alţi prieteni.
Era un om domol şi foarte aşezat. Vorbea totdeauna frumos , ori cu cine ar fi stat de vorbă şi avea mare plăcere să-l servesc” eu. Cum intra întreba: “Da’ unde e Dumitrache?” Eu, ca unul care , slava Domnului, la vârsta mea pot zice că sunt „specialist” şi că am servit mii şi mii de oameni, mi-aduc aminte şi acum că avea un păr frumos negru, ondulat, dat peste cap. Mustaţa, mică, era tot neagră. De îmbrăcat nu l-am văzut niciodată rău îmbrăcat, îi plăceau cravatele negre, făcute „fundă”. Vorbea cu mine, vorbea cu lucrătorii, şi mai ales şedea de vorbă cu d. Ardeleanu, patronul meu de pe vremuri, povestind tot felul de lucruri, fiindcă Ardeleanu era om citit, şi fusese şi la Paris, studiind să se facă avocat.
*
Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Şuţu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc şi acolo, şi mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnas şi alţii care-i ziceau lui Eminescu „maestre” şi el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Şuţu, eu cel puţin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, şi era foarte liniştit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aş putea zice, pe braţele mele. Venisem la Şuţu, cam pe la 3 după amiaza. Pe la vreo 4 , cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine :” Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm şi să te învăţ să cânţi Deşteaptă-te, Române !”
Eu care ştiam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieşit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta şi a început să cânte Deşteaptă-te, Române, şi eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova şi, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut cu osul capului sfărâmat şi cu sângele şiruindu-i pe haine, spunându-mi :” Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc…Ăsta m-a omorât!” L-am luat în braţe şi l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, şi când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Şuţu în cap, şi ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorba afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !”
* Modestia şi simplitatea povestitorului nu scad întru nimic caracterul dramatic al acestor ultime ceasuri ale nefericitului poet. Faptele povestite aici sunt consemnate, de altfel, mai de mult, de acei cari, în vreme, au stabilit condiţiile în cari Eminescu a fost ucis de un dement, datorită fireşte numai unei regretabile lipse de supraveghere din partea administraţiei ospiciului unde şi criminalul şi victima se găseau la un loc.”
Saptamanalul Independent
ȘTEFAN SECĂREANU 
Comentarii recente