Arhiva

Posts Tagged ‘România’

Petru Lucinschi, cetățean al României împotriva căreia a acționat!

 

 

 

 

Petru Lucinschi, simbolul antiromânismului promovat de regimul sovietic în Basarabia ocupată, a devenit cetățean al României!

 

Intuiesc că astfel este răsplătit personajul-cheie al KGB-ului sovietic pentru executatrea exemplară a misiunii pe care acesta a avut-o în declanșarea și desfășurarea pe teritoriul României a tragicelor evenimente din decembrie 1989.

 

În toamna lui 1989, sub umbrela „perestroicii” lui Gorbaciov și a dezghețului „democratic” pe care aceasta l-a provocat în stânga Prutului, Lucinschi, factor de încredere în cadrul conducerii URSS de atunci, este parașutat de Kremlin în fruntea filialei PCUS de la Chișinău, Partidul Comunist al Moldovei (în locul lui Semion Kuzmici Grossu), având ca sarcină „schimbărea la față” a lui și „democratizarea întregii societăți moldovenești”.

 

Aducerea lui Lucinschi la Chișinău a fost precedată de un șir de acțiuni provocatoare puse la cale de KGB-ul local prin intermediul uneltelor sale plasate în rândurile sau chiar în fruntea Frontului Popular, cea mai răsunătoare dintre acestea fiind incendierea, în timpul unei ample demonstrații, a clădirii Ministerului de Interne, unde pe post de ministru se afla un alt ștab comunist, Vladimir Voronin.

 

De fapt, provocările KGB-ului de la Chișinău din toamna lui 1989 se constituiau în pretexte pentru schimbarea lui Grossu cu Lucinschi la conducerea Partidului Comunist al Moldovei, schimbare revendicată mai ales de „intelectualitatea lui Lucinschi” în cadrul acțiunilor de protest organizate de Frontul Popular.

 

Anume în acea toamnă a lui 1989, odată cu aducerea lui Lucinschi la Chișinău cu câteva luni înainte de declanșarea „revoluției” române din 22 decembrie, lua amploare un alt fenomen: invadarea teritoriului României cu „turiști sovietici”, agentura KGB-ului care avea să provoace, împreună cu elementele lui din cadrul structurilor de forță românești, acțiunile diversioniste soldate cu numeroase victime în rândul populației, cu debarcarea și uciderea cuplului Ceaușescu și, în definitiv, cu instalarea la putere pe malul Dâmboviței a FSN-ului în frunte cu „gorbaciovistul” Ion Iliescu. „Turiștii sovietici” din RSS Moldovenească aveau un rol esențial atunci pentru că erau cunoscători ai limbii române.

 

Trecerea Prutului de către „turiștii sovietici” avea să se întețească în chiar timpul evenimentelor „revoluționare” de la București, evenimente care au determinat crearea de către Lucinschi la Chișinău a unui Comitet pentru susținerea Revoluției Române, conducerea căruia era exercitată de prim-vicepreședintele „Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești”, Mihail Platon. Sub diriguirea acelui Comitet, au fost organizate și trimise peste Prut atunci coloane întregi de TIR-uri cu „ajutoare pentru frații români”. Nu-ți venea a crede ce se întâmpla: peste noapte, ca la un ordin anume, pe cei mai înveterați antiromâni îi pălise dragostea față de „frații români”! Coloanele de TIR-uri erau însoțite, bineînțeles, de echipe bine școlite în ale „frăției românești”.

 

Îmi revin în memorie acele evenimente și dintr-un alt motiv.

 

Pentru că printre cei cărora li s-a permis atunci să treacă nestingherit hotarul de la Prut se aflau mulți ziariști, dar și unii dintre colegii de la Frontul Popular, am încercat și eu, în chiar ziua de Crăciun, 25 decembrie 1989, să trec Prutul. Nutream o dorință de nedescris s-ajung, întâi și-ntâi, la Câmpulung Mușcel, acolo unde se aflau mătușă-mea, sora lui taică-meu, și cele patru fiice ale ei, refugiate din Basarabia în vara lui 1944. Din cei cinci câți ne-am pornit cu un „Jiguli” spre vama Ungheni (Iurie Roșca, Vasile Năstase, Sergiu Burcă, șoferul și proprietarul mașinii, numele căruia îmi scapă acum, și subsemnatul), au trecut Prutul doar primii trei, eu și șoferul făcând cale întoarsă spre Chișinău a doua zi, după ce personajul care ne-a întâmpinat (din câte am înțeles atunci, Roșca „aranjase” călătoria noastră) și care asigura trecerea hotarului (cu locomotiva trenului) , Vasile Pavlovici Calmoi, șeful filialei KGB Ungheni, nu a mai apărut să ne invite să urcăm în locomotiva trenului, așa  cum o făcuse cu ceilalți trei condrumeți ai nostri. Pentru că înghețaserăm de-a binelea de atâta așteptare și eram și obosiți, hotărâsem să  luăm o cameră la hotelul din Ungheni. Acolo am și urmărit la televizor (pe malul Prutului se prindea TVR-ul), în acea noapte de Crăciun,  executarea lui Nicolae și Elena Ceaușescu, crimă care m-a marcat atât de mult încât nu am mai putut închide  un ochi până dimineața când am plecat înapoi spre Chișinău.

 

Voi reveni la subiectul de la Ungheni din 25 decembrie 1989 poate cu altă ocazie. Tot așa cum va trebui să nu trecem cu vederea un alt subiect interesant: Podul de flori din 1990, admis și organizat din „bunăvoința” acelorași structuri ale KGB-ului nu din respect pentru sentimentul profund de frățietate al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci cu scopul repatrierii miilor de agenți ai KGB-ului care nu apucaseră să revină din misiunea pe care au avut-o de îndeplinit pe teritoriul României începând cu toamna lui 1989 sau poate chiar mult mai de demult!

 

Acum însă continui să mă întreb, cum mă întrebam și atunci, în ziua de Crăciun 1989: de ce unii dintre  basarabeni, printre care și colegi de-ai mei de la Frontul Popular, au fost admiși și ajutați de KGB-ul de la Chișinău să intre pe teritoriul României în timpul „revoluției române” din 1989, iar alții, printe care și eu, nu s-au bucurat de asemenea „privilegii”?

 

Tot așa continui să mă întreb acum, când citesc știrea despre acordarea cetățeniei române lui Petru Lucinschi:

 

De ce un exponent al regimului criminal de ocupație, regim care a exterminat  milioane de români din teritoriile românești ocupate pentru „vina” de a fi români, regim pe ale cărui rădăcini se menține neclintit și azi în stânga Prutului același SISTEM ANTIROMÂNESC, ajunge să obțină calitatea de cetățean (aproape „de onoare”, aceasta este impresia creată după felul în care ne este prezentată știrea însoțită de poze ale Lucinschi cu foștii președinți ai României) al României?

 

Statul român dispune cumva de un criteriu, de o condiție, una fundamentală, care ar fi să fie pusă în fața celui care dorește să-și redobândească cetățenia română: condiția de a nu fi acționat, niciodată în viața lui și sub nicio formă, împotriva României și identității noastre românești?!

 

 

Reclame

Eugen Tomac sau șansa unei abordări corecte a reunirii noastre

                          Imagine: Antena3

 

Basarabeanul Eugen Tomac, ales în fruntea PMP-ului din România.

Felicitări!

Este o șansă ca această formațiune, unionistă, să-și schimbe, de azi înainte, modul de abordare a problemei unirii Republicii Moldova cu România:

În această chestiune sensibilă, dar fundamentală pentru națiunea română, oamenii politici onești niciodată nu vor miza pe grupările banditești de sorginte rusească care guvernează azi la Chișinău după ce au jefuit sistemul bancar de dincoace de Prut și au capturat toate instituțiile publice (și pe uneltele lor „unioniste”), ci pe basarabenii simpli care au rămas victime ale acestor grupări și care poartă nestinsă în inimi flacăra românismului!

Aceste grupări banditești nu-și doresc Unirea, cum au crezut și mai cred încă mulți naivi de o parte și de alta a Prutului. Ele folosesc problema Unirii în chip manipulator cu scopul de a se menține la putere pentru a amâna ori a scăpa de pedeapsa ce li se cuvine în urma crimelor săvârșite.

Doamne ajută!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

Nevoia de România

 

Am stat în cumpănă. Descumpănit. Fără a voi să-mi rănesc prietenii, angajați sau nu politic, voi face abstracție de ei. Mă uit însă în ochii oamenilor și doare, doare cumplit. Nu voi face nici o aluzie politică dacă spun că s-a rupt România, că suntem în greaua încercare de a ne răni și ucide între noi prin cuvinte, atitudini și indolență în raport cu bunul simț.

E vorba de oameni azilanți în propria Țară și Cultură, de răniți într-un vertij fără sens al unei unități atât de fragile încât aproape că nu o sărbătorim. Nu-mi găsesc cuvintele. Alerg spre istoria noastră centenară și aflu un aliat în exprimare.

Octavian Goga, la 1916, publica la București la Editura C. Sfetea, volumul de poezii „Cântece fără Țară” (156 pg.). Scria, în fața unei neutralități ce-l înfrigura sufletește, la 15 februarie 1916: „Recitesc aceste pagini întunecate înainte de a le da la tipar. Ele s-au desprins pe rând din frigurile neutralității, din așteptarea zadarnică de-un an și jumătate în orașul vesel al Bucureștilor. Credeam că nu vor mai vedea lumina zilei și că, desmințite de realitate, vor rămâne în sertar pe veci, certificate intime ale unui sbucium care s-a stins- „testimoni del perir mio lento” – cum spune atât de frumos poetul italian. Acum însă când atmosfera de moleșeală a inacțiunii se lasă tot mai grea peste capetele noastre, când dintr-o datorie de sânge se face o socoteală rece de câștig ieftin, acum mi se pare un act de pietate să ne îngropăm morții în văzul tuturora. Iată de ce public aceste versuri în cari se vor fi strecurat, poate, greșeli de ritm și prozodie, nu s-a strecurat însă nici o minciună.

Criticii le pot judeca deci în toată liniștea meseriei lor, vânduții și ipocriții pot cere răstignirea, oamenii cinstiți însă n-au dreptul să le arunce în foc până la prima zi a mobilizării românești”. Nu. N-am să preiau din volum decât un fragment din poezia care mă pune cel mai tare pe gânduri azi. Intitulată „Fără Țară”, dedicată de Goga „factorilor răspunzători” ea se încheie astfel: „Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineața mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfășoară/ În giulgiul veșnicei tăceri…/Și printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs și de noroi,/ Căci vai de cine-și pierde țara/ Ca să și-o ceară de la voi…”(p. 9).

Stropit de râs și de noroi un ardelean își plânge dreptul la Țară. O mustrare călătoare, un strigăt rămas în ochii celor ce-și iubesc morala creștină autentică și neamul. Ne-am uitat morții, ne-am uitat zilele și nopțile de încrâncenare, ne-am pierdut cu totul busola morală? Luptat-au oare cei pe care ne zidim libertatea celor 100 de ani sub steaguri impregnate în păcat ori în ideologii partinice? Ne-au topit străinii clopotele să le facă tunuri care să scuipe pe noi moartea. Acum le topim în melasa indecenței și lipsei de iubire, ucigându-ne cea mai de preț frontieră a României Mari. Frontiera cu înaltul Cerului ale cărei borne sunt crucile celor răstigniți pentru libertatea noastră.

Nu, nu suntem un neam de învinși, de cerșetori de libertate. Ridicați-vă și credeți. Nădăjduiți. Iubiți. Munciți. România are nevoie de noi. Acum. Nu mâine. Acum. Sus inima, nu opriți rugăciunea și mâinile nu le opriți de a împlini Binele! Nu din smiorcăieli ne-a venit Libertatea! Durerea morților uitați așezați-o în curaj. Nevoia de România se măsoară cu faptele noastre.

 

Pr. Constantin NECULA

 

Tribuna

In jurul anului 2040, România va falimenta

 

Καλωσήρθες στο Ρουμανία! Σ ‘αγαπώ κρίση!
(Bine ati venit in Romania! Te iubesc, criza!)

Dandu-mi seama ca trebuie sa fii cel putin inadecvat sa scrii in 2018 despre Romania anilor 2032-2045, am tiparit acest articol si l-am ascuns intr-o sticla pe care am ingropat-o in curtea DNA, cu eticheta: „A se deschide dupa 2032„.

De cativa ani, Grecia a devenit patria crizei. Grecia este cea mai indatorata tara din Uniunea Europeana si se afla in situatia de a nu isi putea plati niciodata imensa datorie publica acumulata. Pentru a reduce din povara aceasta insuportabila, grecii au cerut indurare de la cei care i-au imprumutat si acestia au fost de acord sa isi reduca pretentiile (sa anuleze o parte din datorii); au cerut, in schimb, grecilor sa isi diminueze semnificativ standardul de viata, renuntand la o parte din slujbe, la o parte din pensii si la o parte din salarii. Astfel ca grecii sunt singurii europeni al caror nivel de viata scade de ani buni si nu exista o perspectiva prea apropiata de imbunatatire a situatiei.

Romanii se vor afla, incepand cu 2032, exact in aceeasi situatie. Acest lucru este stiut cu precizie de catre orice om cu mintea intreaga si cu o minima intelegere a modului cum functioneaza statele moderne. Desi cu totii pricepem acest lucru, nu facem nimic pentru a nu ajunge acolo. Aceasta perspectiva sumbra a viitorului nostru este motivata de un cumul de factori pe care nimeni nu ii vrea alaturati.

 

Petrișor PEIU

 

Citește continuarea aici

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

Doar curvele politice sărbătoresc „ziua Victoriei” la Chișinău

mai 8, 2018 2 comentarii
Îl aud azi pe Plahotniuc că el „va sărbători la 9 mai și ziua Europei, și ziua Victoriei”.
 
Nu întâmplător pe Piața Marii Adunări Naționale, care a fost închisă pentru că se instala acolo scena pentru guleaiul de mâine, răsuna strident muzică rusească.
 
În legătură cu asta, reiau aici un strălucit citat dintr-o declarație a celebrului istoric român, Florin Constantiniu, care spunea despre cel de-Al Doilea Război Mondial că a fost „lupta între două bande de criminali, una condusă de Hitler, alta de Stalin. Un Stalin, ale cărui crime erau acoperite de cei doi complici ai săi, Churchill și Roosevelt. Nu cred că victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrată. Pentru țările baltice și cele din Europa de Est ea a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul să ne întrebăm: victoria cui o sărbătorim la 9 mai 1945? Personal, cred că nu este nimic de sărbătorit”.
 
A sărbători „ziua Victoriei” azi la Chișinău, mai ales de către unul care tot caută disperat să-i facă loc PD-ului pe dreapta, înseamnă a batjocori memoria și numele sutelor de mii de soldați români care au luptat cu arma în mâini și și-au dat viața pentru eliberarea de sub ocupația bolșevică a teritoriilor românești înstrăinate în urma odiosului pact fascisto-stalinist din 1939.
 
A sărbători azi la Chișinău și „ziua Europei”, și „ziua Victoriei” înseamnă a fi curvă politică care face jocurile murdare ale Kremlinului de rând cu Dodon.
 
A sărbători „ziua Victoriei” înseamnă a fi una cu Dodon.
 
A sărbători „ziua Victoriei” înseamnă a nu avea conștiință românească!
 
Nu avem ce sărbători pentru că 9 mai de fapt este o zi tragică pentru noi, basarabenii, ziua reocupării noastre de către armata satanistă a lui Stalin și a reinstalării odiosului regim comunist de exterminare națională aici în Basarabia și în toată România.
 
Acest regim este viu și azi prin cei care „sărbătoresc ziua Victoriei”, adică PD-ul lui Plahotniuc și Diacov, care a furat miliardele din băncile noastre și încearcă cu disperare să măsluiască alegerile de la Chișinău și cele parlamentare de la toamnă pentru a se menține la putere și a scăpa astfel de pedeapsa ce îi așteaptă.

Băsescu într-un glas cu nemții

aprilie 30, 2018 Lasă un comentariu

Cineva îmi suflă la ureche că Traian Băsescu ar fi articulat, acum câteva minute, următoarea declarație:

„Germania finanțează în Republica Moldova ONG-uri care fac politică moldovenistă”.

Germania tot timpul a făcut jocul rușilor!

Ar fi fost bine pentru România și pentru noi, basarabenii, ca asemenea declarații să fi fost auzite din gura lui Băsescu în timpul mandatului său de Președinte al României!

Mai ales atunci când Berlinul insista (și insistă încă!), prin diplomații săi, să convingă Chișinăul să-și abroge Legea din 22 iulie 2005 cu privire la Transnistria, lege care stabilește univoc că orice statut pentru localitățile din această zonă poate fi acordat de Parlamentul Republicii Moldova doar după retragerea definitivă a trupelor ruse staționate ilegal în stânga Nistrului!

Or, Băsescu, prin declarațiile lui din ultimii ani despre Transnistria, se pare, tot apă la moara rușilor toarnă.

Nu vă mai amintiți cum agențiile de presă transmiteau cu insistență declarația fostului președinte român de la o întâlnire a acestuia cu românii din afară: „Niciodată Federația Rusă nu va mai pleca din Transnistria!”?

Acad. Ioan-Aurel Pop: Dacă noi, oamenii de cultură, suntem capabili să explicăm ce înseamnă acest Centenar și de ce trebuie să fie o sărbătoare a spiritului românesc și european, nimic nu e pierdut

aprilie 29, 2018 Lasă un comentariu
„De ce să marcăm Centenarul?”- este întrebarea la care profesorul Ioan – Aurel Pop răspunde într-un nou episod al seriei de 100 de adevăruri istorice, de la Trinitas TV. Academicianul consideră că O mromânii trebuie să sărbătorească Centenarul pentru că în acești 100 de ani am reușit să facem o țară care se numește România. O mare realizare, spune profesorul  Ioan – Aurel Pop, amintind că deși nu prea mai avem încredere în el și în instituțiile lui, avem un stat „care ne organizează, care ne adăpostește și ne protejează. „Dar avem încredere în niște valori și în această tradiție care vine din trecut și în mijlocul căreia stau limba, credința, cultura, obiceiurile, felul de a ne manifesta”, explică academicianul Ioan-Aurel Pop.
„Nimeni nu cred că dorește o Europă fără francezi, fără polonezi, fără români, fără unguri. Adică cu un popor omogen. Faptul că românii sărbătoresc Centenarul cu bucurie și cu încredere, n-are nicio legătură cu naționalismul. Faptul că românii sărbătoresc Centenarul și scot în lumină, în valoare, acele componente care le dau lor etnicitatea îi arată ca europeni îi arată că sunt gata să participe la concertul european. Și cred că românii sunt mai pregătiți decât alții. Astăzi în România nu există un partid naționalist șovin care să fie la putere și care să zică că românii sunt totul, și restul nimic. Uitați-vă la unele țări din jur și urmăriți discursul politic. 
Dacă noi, oamenii de cultură, suntem capabili să explicăm poporului ce înseamnă acest Centenar și de ce el trebuie să fie o sărbătoare a spiritului românesc și european, nimic nu este pierdut. Și tot farmecul nostru se poate revărsa asupra Europei. Eu sunt absolut convins că dacă ne-am fi apucat mai din timp de Centenar și am fi tradus mai bine versurile, romanele noastre, dacă am fi făcut cunoscută muzica noastră, de la Balada lui Porumbescu până la muzica lui Mihail Jora, de la Enescu până la „Ana Lugojana”, toate astea ne-ar face și mai români și mai europeni. Nu este o contradicție în termeni. Multă lume îmi spune „dumneata, dacă ești ardelean, cum ești român?”. Exact cum dacă ești moldovean, trebuie să fii român. Că moldovenii pot fi numai români.
Noi, oamenii, facem parte din mai multe națiuni concomitent: suntem și bănățeni, suntem și profesori, suntem, poate, și călugări. Aceste comunități nu se contrapun una alteia.
În Ardeal, sunt anumite mișcări, datorită unei istorii distincte, și datorită cultivării unor sentimente, cu grijă, de către anumiți „formatori de opinie” ale așa-numitului „excepționalism ardelean”, ale separatismului transilvan. Și mai sunt și români care cad în capcană. Ideea transilvanismului a fost susținută de nobilimea maghiară, liberală, care nu dorea să fie înglobată în Ungaria. Dar după ce au trecut 100 de ani de la formarea României și după ce am reușit să facem o Românie, este azi contrapoductiv să vii să subliniezi aceste particularisme, în loc să scoți în lumină, pe lângă particularisme,  ceea ce ne unește. Și faptul că 100 de ani am reușit să facem o țară care se numește România. Asta e o mare realizare. Avem un stat care ne organizează, care ne adăpostește și care ne protejează. Nu mai avem încredere prea mare în el, nici în instituțiile lui, dar avem încredere în niște valori și în această tradiție care vine din trecut și în mijlocul căreia stau limba, credința, cultura, obiceiurile, felul de a ne manifesta. Românii și sărbătorile și le țin altfel. Cântăm în aceiași limbă, hora o jucăm cu toții. Toată această armonie este foarte frumoasă. Și în armonie este bine să nu ne pierdem identitatea.”