Arhiva

Posts Tagged ‘românism’

ȘOAPTE DE ROMÂNISM

tecuci a

Când vine vorba de orașul Cahul, leagănul adolescenței mele și a frumoșilor mei colegi de la fosta Școală internat, actualul Liceu Ioan Vodă, nu pot să nu mă gândesc la profesorul nostru de limba și literatura română, Alexandru Tecuci…

Zeci de elevi, în plin regim de ocupație, i-am trecut pragul casei sale, un apartament modest cu două camere, pentru a ne înfrupta din rara-i, generoasa-i și româneasca-i bibliotecă…

Noi suntem generația care am sorbit românismul pe-ascunselea, în șoaptă, sub cruzimea unui regim antinațional și antiuman, datorită unor oameni puternici și profund atașați ideii românești…

Lecțiile profesorului nostru Alexandru Tecuci au fost șoapte de românism…

La Cahul am trăit și am învățat românismul în șoaptă… șoaptă… șoaptă…

Și astăzi, din păcate, sentimentul nostru suprem îl mărturisim în șoaptă… șoaptă… șoaptă…

Ștefan Secăreanu

10 mai 2015

Anunțuri

EU NU-MI IUBESC PATRIA ÎN CHIP ELECTORAL

Septembrie 24, 2014 Lasă un comentariu

secareanu tinerii moldovei 14 septembrie 2014

Noi, cei născuți în URSS, am sorbit românismul pe ascunselea! Să nu ne vadă REGIMUL DE OCUPAȚIE! În clasa întâi, la scoala internat, mi se băga pe gât kirilița, iar noaptea mă trezeam și-i scriam mamei scrisori cu alfabet latin, așa cum mă învățase ea, cu ”patru clase la români”. De asta, pentru mine, basarabeanul născut în URSS, căruia i-a fost dat să-și iubească PATRIA cu FRICĂ, sentimentul de ÎMPLINIRE ROMÂNEASCĂ nu este și nici nu poate fi doar o lozincă electorală, asa cum se înțelege uneori, din păcate, și peste Prut. Să se înțeleagă acolo, la București, că IDEEA ȘI IDEALUL ROMÂNESC nu au CULOARE POLITICĂ! MI SE FACE SCÂRBĂ CÂND SENTIMENTUL MEU SUPREM ÎMI ESTE TERFELIT ÎN HAL ELECTORAL!

Chișinău

24 septembrie 2014

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

PPCD și actul respirației sale (III): 7 APRILIE DIN CABINETUL LUI VORONIN

Ianuarie 12, 2014 2 comentarii

Stefan Secareanu Cahul

 În  timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009 v-am văzut printre mulțimea din spatele clădirii Parlamentului. Erați protestatar ca în 2002? Ce a însemnat pentru Ștefan Secăreanu și colegii lui din PPCD ziua de 7 aprilie 2009?

– Bineînțeles, e o diferență mare între acțiunile de protest ale PPCD-ului din iarna-primăvara anului 2002 și ce am văzut la 7 aprilie 2009. Un protest își atinge scopul prin mesajul clar și bine articulat, prin organizatori și lideri responsabili, fermi și disciplinați. Numai în asemenea condiții participanții la acțiune, indiferent de numărul lor, te urmează în mod exemplar și te susțin, iar provocatorii, din afara sau din interiorul echipei,  nu mai au șanse și posibilități de a se manifesta.

La 7 aprilie 2009 nu am văzut așa ceva. La 7 aprilie 2009 a avut loc o acțiune murdară împotriva Republicii Moldova, cu ”organizatori” și ”provocatori”. În acea zi ”organizatorii” au fost ”provocatori” și ”provocatorii” au fost ”organizatori”. Nu conta cine și de ce culoare politică era. În stradă toți aveau pe față aceeași mască – cele trei culori ale drapelului nostru național, și scandau aceleași lozinci: ale PPCD-ului de la protestele din 2002. Una părea cunoscută și apăsată: ”Moldova fără Voronin, Moldova fără comuniști!”.  Scopurile acestei acțiuni au fost două: pe de o parte, acapararea Puterii, iar pe de altă parte, înfierarea României și a românismului din stânga Prutului! Liantul intereselor acestora a fost unul singur și suprem: banul! În rest, zecile, sutele și miile de protestatari, sinceri și romantici, au fost transformați în ”masă de manevră” sau victime ale unei înscenări sinistre. Nu degeaba până astăzi nu s-a ales nimic din ”investigațiile” Procuraturii sau din cele ale comisiei parlamentare instituită în acest sens. Nimeni nu a fost și nu va fi tras la răspundere pentru crimele comise. ”Organizatorii” și ”provocatorii” nu vor admite așa ceva.

PPCD-ul a fost una dintre victimele acțiunilor murdare din 7 aprilie 2009. Dacă în 2005, sub paravanul pericolului rusesc, PPCD-ul a fost atras în jocul dezgustător de atunci cu scopul compromiterii noastre și a idealurilor îmbrățișate de noi, în 2009, aceiași autori, aceiași ”organizatori” și ”provocatori” puneau la cale scoaterea definitivă din scenă a PPCD-ului, trecerea lui la gunoi, extirparea și aruncarea lui ca pe o măsea stricată. Și acest lucru le-a reușit de minune. Cu toate mijloacele posibile pe care le-au avut în dotare (cele mai mârșave dintre toate acestea au fost unele surse media, democratice, flămânde, libere, docile și manipulatoare, luptătoare, naționale, atoateștiutoare, investigatoare și alergătoare cu capul printre nori, care, sub orice regim, pot deveni, cu cea mai mare ușurință, unelte periculoase în mâinile ”atotputernicilor” din umbră), inclusiv, cu ajutorul liderului PPCD. Trist, dar adevărat…

În 2009, Voronin, dar mai ales anturajul său, ardeau de dorința să scape de PPCD și să se aleagă, după scrutinul din 5 aprilie, cu o majoritate parlamentară confortabilă, fără ”partidul lui Roșca”. Tânjeau mult după situația de până la 2005, când dețineau 71 de mandate în Parlament și când ar fi putut întoarce și cursul apelor, nu-i încurca nimeni, dacă ar fi fost ceva mai sprinteni la minte și dacă nu le-ar fi pus bețe în roate protestele anticomuniste organizate de PPCD în 2002, dar și cele din fața Ambasadei de la Moscova împotriva prezenței militare ruse pe teritoriul național al Republicii Moldova, din toamna lui 2003, finalizate cu respingerea Memorandumului Kozak. Mai mult decât atât. Apropierea, voită sau nevoită, a lui Voronin de PPCD după votul din 4 aprilie 2005 al creștin-democraților i-a știrbit, într-o anume măsură, imaginea PCRM-ului în fața electoratului său, dar și în fața Moscovei. Să nu uităm că, imediat după 4 aprilie 2005, sub presiunea PPCD-ului, majoritatea parlamentară comunistă a fost ”obligată” de Voronin să voteze un șir de hotărâri ale Parlamentului privitor la integrarea europeană a Republicii Moldova și la retragerea trupelor ruse din țara noastră.  Ceva mai târziu, PPCD-ul i-a impus lui Voronin adoptarea legii din 22 iulie 2005,  prin care Chișinăul își determina poziția univocă în problema conflictului transnistrean: orice statut poate fi acordat localităților din stânga Nistrului doar după retragerea definitivă a trupelor ruse din Moldova. Iată de ce PCRM-ul se zbătea din răsputeri pentru a drege cumva busuiocul și a se pune bine din nou pe lângă Putin…

Dar, nu a fost să fie. Comuniștii au obținut doar 60 de mandate și asta le-a stricat toate planurile. Ei nu au fost în stare să își ”aleagă” de unii singuri șeful statului, în cele din urmă, fiind nevoiți să cedeze puterea ”revoluționarilor” de altă sau de alte culori. Un singur mandat nu le-a ajuns pentru a fi fericiți pe deplin.

Un singur mandat al comuniștilor l-ar fi salvat, poate, și pe liderul PPCD, Iurie Roșca, care, în acea perioadă critică era preocupat mai mult de soarta lui Voronin decât de soarta propriului partid. Deși obținuse cu câteva mandate mai mult decât la alegerile din 2005, chipul lui Voronin trăda în acele zile nesiguranță și îngrijorare. Nu-l putea liniști nici chiar textul discursului său legat de evenimentele din 7 aprilie, scris de Iurie Roșca,  înregistrat din timp de el și transmis de Televiziunea Națională. Avea emoții și i se împleticea limba în gură mai ales la pronunțarea neologismelor și sofismelor lui Roșca îndreptate împotriva României. Nu l-au salvat pe Voronin nici eforturile și combinațiile propuse de Roșca pentru găsirea sau ”cumpărarea” cu orice preț a celui de-al 61-lea mandat din sânul deputaților necomuniști.

”Camaradul” nostru avea motive și mai serioase pentru a cădea în depresie. Toate planurile lui cu Voronin și Tkaciuk sau cu Voronin împotriva lui Tkaciuk, sau cu Tkaciuk împotriva lui Voronin au prins, pare-se, a se nărui. Arăta nervos și neliniștit. Așa l-am găsit în dimineața zilei de luni, 6 aprilie.

Toată lumea cunoștea deja rezultatele preliminare ale alegerilor parlamentare din 5 aprilie. Eram obosit. Nu închisesei un ochi, pentru că toată noaptea am fost pe drum, la volan. Trecusem pe la colegii noștri de la Cahul. Acolo am aflat primele rezultate ale scrutinului. Era clar că formațiunea noastră, pentru prima dată după aproape douăzeci de ani de prezență parlamentară, pierde bătălia electorală rămânând în afara Parlamentului. Am căutat să-i susțin și să-i încurajez pe coechipierii mei din orașul și zona unde îmi petrecusem copilăria și adolescența. După asta am trecut pe la  echipele noastre de la Cantemir, Leova și Hâncești. Îmbrățișându-mi colegii, încercam să-mi stăpânesc lacrimile care mi-au dat năvală. Am avut acest sentiment apăsător tot drumul până la Chișinău. Mă luminasei la chip când îl întâlnii, în fața blocului nostru, pe Vlad Cubreacov. După ce ne-am salutat, am zis că nu ne mai este somn și am mers spre Parlament cu gândul să prindem a ne aduna lucrurile din birourile noastre în care nu mai călcasem de la începutul campaniei electorale. Deși mai aveam timp berechet până la confirmarea noii componențe a Parlamentului, eram hotărâți să începem ”evacuarea” anume atunci, în dimineața zilei de 6 aprilie.

După ce am intrat în clădirea Parlamentului, ne-am zis să-i facem o vizită lui Roșca. L-am găsit în biroul său de vicepreședinte al Parlamentului. Am băut câte o cafea și am mai vorbit câte ceva despre situația din teritoriu, despre rezultatele alegerilor. Era abătut și obosit. Nu am stat mult timp pe capul lui, pe care și-l netezea nervos cu degetele, spunându-i că vrem să mergem în birourile noastre pentru a ne strânge lucrurile, că vom avea nevoie de mai multe zile pentru asta, că arhiva adunată de atâția ani este voluminoasă și că vom avea nevoie de mai mult timp pentru selectarea ori trierea ei etc.  La auzul planurilor noastre, Roșca a tresărit puțin, după care ne-a sfătuit să mergem mai bine acasă pentru a ne odihni după o noapte nedormită și să lăsăm strânsul lucrurilor pentru a doua zi, marți, 7 aprilie.

L-am ascultat ca pe un președinte înțelept și i-am urmat sfatul, luându-ne rămas bun și îndreptându-ne spre casă. La ieșirea din biroul colegului nostru, am observat, însă, un lucru: tablourile de pe pereții biroului lui Roșca, lungi și înalți, cu care ne obișnuisem  ani la rând, lipseau cu desăvârșire. Ca un împătimit de pictură își împodobea pereții cu tablouri ale mai multor pictori. (Așa făcea și la sediul partidului din strada Nicolae Iorga. Pereții de aici îi îmbrăca în fotografii multe-multe, cu chipul său mai ales, imagini cu colegii din Parlament sau cu tinerii din ”Noua Generație” de la diferite întâlniri, acțiuni, manifestări și manifestații. El numea toată galeria asta de fotografii cu un cuvânt nefolosit în limbajul politic: iconostas. Până la un timp, cele mai multe erau imaginile de la protestele noastre din 2002. După 2005, însă,  acestea au prins a se împuțina, iar până în 2009 aproape că dispăruseră. Locul lor l-au ocupat, ca prin minune, alte imagini, cu chipuri ciudate ale unor inși nu mai puțin ciudați, care prinseră a da târcoale pe la sediul nostru. Unul dintre aceștia era chiar Boris Marian, în fața căruia eu, în calitate de redactor-șef al publicației ”Țara”,  câștigasei un proces în instanță încă în 1994 în urma  insultei aduse de acesta echipei mele într-un articol publicat de el în ziarul guvernamental ”Nezavisimaia Moldova”. Ce avea Boris Marian cu Partidul Popular Creștin Democrat încât imaginea cu chipul lui de ”disident politic” să fie pusă la loc de cinste în sediul nostru istoric, nu puteam înțelege nici în ruptul capului!) Ne-am uitat întrebător unul la altul, pe urmă ne-am împăcat cu gândul că președintele nostru este băiat de treabă, mult mai harnic decât noi, încât a reușit să ne-o ia înainte cu ”evacuarea” din sediul Parlamentului. Probabil că există și întâmplări întâmplătoare. Nici prin minte să ne treacă ce va urma a doua zi, 7 aprilie…

A doua zi, însă, nu am mai reușit să ne salvăm arhiva din Parlament! Nici eu, nici Vlad! Am venit la Parlament în jurul orei 09.00. Am prins a-mi răscoli arhiva… Dar, pe la 10.00 am auzit coloanele de demonstranți. Mai întâi nu le acordasem prea multă atenție. Mă obișnuisem cu acțiunile de protest din fața Parlamentului. Pe urmă am văzut că lucrurile iau o întorsătură urâtă. De la etajul 5 al clădirii Parlamentului, unde se afla biroul meu, ”mișcările de trupe” se vedeau ca în palmă. Mai întâi au prins a zbura pietrele în geamurile Președinției. Era un zgomot infernal. Am zis că-i doar un exces de zel al unor protestatari. Nici să-mi treacă prin minte să ies din clădire. Mi-am continuat liniștit de lucru. Peste puțin timp, însă, mi-am dat seama că sunt blocat, nu mai pot părăsi clădirea, pentru că, jos, parterul era în flăcări. Am prins a mă îngrijora…

Mai trecuseră câteva minute și o piatră ateriză în geamul de la biroul meu care se făcu țăndări… În câteva clipe în birou apăru, brusc și alarmat, viceministrul de Interne, Zubic. Aproape că îmi ordonă să părăsesc de urgență clădirea pe o ieșire de rezervă din subsol. L-am urmat. Era mai multă lume care mergea grăbită spre subsol. Nici nu dovedii să trec bine peste pragul ușii de rezervă că în față îmi apăru un tip zdravăn cu fața acoperită de culorile Tricolorului. ”Domnu Secăreanu! Asta dumneata iești de vină!”, – a țipat el la mine. Vorbea stâlcit, cu un puternic accent rusesc. Nu m-am speriat, protestele prin care am trecut de-a lungul anilor m-au învățat să fiu stăpân pe situație. În acea clipă am prins a mă gândi la copii și la soție. Tot atunci mi-am dat seama că Vlad Cubreacov, colegul meu, lipsește. Îl sun, nu răspunde. După câteva clipe apare și el, dar nu pe ușa de rezervă, ci sărind pe o fereastră de la parter care era în flăcări. Mai întâi le ajutase pe niște angajate ale Parlamentului să sară peste geam. După asta sări și el. Ne-am întâlnit și am schimbat câteva vorbe! Vlad era profund marcat de ce se întâmplă.

În acel moment trebuia să mai rezolv o problemă: să îmi salvez mașina, un Opel Astra Universal, anul 1994, care era parcată în capătul străzii Sfatul Țării, intersecția cu bulevardul Ștefan cel Mare, și era practic înconjurată de demonstranți. Îmi dădeam seama de pericolul care mă păștea în situația în care ași fi mers s-o scot de acolo. Ca prin minune apăru în fața mea Sergiu, șoferul lui Iurie Roșca. Îl rugai pe el să îmi aducă mașina până în fața garajului Parlamentului, unde mă aflam. În acea clipă, mă sună Roșca. Mă întreabă ce caut acolo, după care mă somă să plec. Îmi mai spuse, fără să îl întreb, că dezordinile sunt o acțiune murdară împotriva lui Voronin dirijată de Moscova.

Din câte înțelesei mai târziu, în acele clipe el se afla în biroul lui Voronin, birou care, spun martorii, avea multe draperii…

După ceva timp, fiind de acum acasă, mai primesc un apel de la Iurie Roșca. Îmi ordonă să nu reacționez la apelurile telefonice venite de peste hotarele Republicii Moldova și să nu răspund la întrebările ziariștilor. Mă străduiam să înțeleg ce se întâmplă și de ce nu trebuia să răspund apelurilor telefonice…

Mai trecu ceva timp și mă sună din nou Iurie Roșca. De data asta îmi ordonă să îmi iau familia și să plec pe noapte din oraș. M-am îngrijorat de-a binelea. Nu știam ce să cred… De ce eu trebuia să părăsesc urbea? Era un pericol real sau o înscenare?

Între timp, apelurile telefonice se țineau lanț. Printre ele era și unul de la un vechi cunoscut din anturajul președintelui Băsescu. Mai întâi am ezitat, după care, luându-mi inima-n dinți, i-am răspuns. Mă întrebă dacă știu ceva despre faptul că la noapte se va trage cu gloanțe…

Cu gândul la securitatea familiei, mi-am încărcat pistolul, pe care îl dețin legal, ne-am luat lucrurile de strictă necesitate, ne-am îmbarcat și am părăsit capitala în amurgul zilei. Am mers la nașii mei din Cojușna. Mare mi-a fost mirarea să constat că tot drumul, de acasă până la Cojușna, sunt urmărit de o altă mașină, un jeep…

Era aceeași mașină care mă ținea sub urmărire permanentă câteva luni până la 7 aprilie…

Cu aceeași situație se confrunta și Vlad Cubreacov. Mai mult decât atât. În preajma zilei de 7 aprilie, eram asaltați de nenumărate telefoane de la niște tipi anonimi care solicitau insistent să mergem la nu știu ce fel de întâlniri cu ei ca să intrăm în nu știu ce fel de afaceri.

După câteva zile, când lucrurile se mai liniștiseră, am mers la Parlament să vedem poate mai găsim ceva din ceea ce voiam să salvăm cu orice preț. Ajuns acolo, mi-am pus mâinile în cap. Biroul meu, ars! Și cu scabrozități scrise pe pereți. În teancul de hârtii arse, se întrezăreau și paginile din Biblia făcută cadou de o înaltă față bisericească…

Plus de asta, mai eram anunțați că ne-au fost mistuite și carnetele noastre de muncă. După ceva timp, însă, mi se aduce la cunoștință că documentul meu a scăpat ca prin minune. M-am bucurat că,  după atâția ani de  deputăție și după evenimentele din 7 aprilie 2009, mă alesesem barem cu carnetul de muncă neatins de flăcările democrației noastre. Mai rămânea să îmi găsesc un nou loc de muncă…

(Va urma)

Mihai EMINESCU: DOINA. Titu Maiorescu, primul cenzor al simbolului central al românismului

Ianuarie 18, 2013 Lasă un comentariu

 

Eminescu Gunoaiele societatii

 

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier *
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorïle!
* Titu Maiorescu a fost primul cenzor al lui Eminescu. Prima ediţie a volumului POESII, apărută în 1883, a fost editată şi tipărită la iniţiativa şi cu contribuţia lui Titu Maiorescu, dar fără consimţământul autorului. Pe lângă faptul că Eminescu n-a fost consultat în selecţia propriilor poezii, el a fost şi cenzurat, în sensul cel mai strict al cuvântului. Versul “Şi cum vin cu drum de fier” lipseşte, în această primă ediţie, şi nu întâmplător. Ardelean prudent, Titu Maiorescu a considerat că “drumul de fier” ar putea fi considerat o nepotrivită aluzie la afacerea Strousberg, prin care consorţiul german păgubise statul român la un nivel chiar mai grav decât a făcut-o Behtel în zilele noastre. Cu precizarea că la Stousberg era vorba de concesionarea reţelei de căi ferate.  Din cauza scandalului iscat de “ţeapa” Strousberg, Carol I fusese pe punctul de a abdica. Eminescu ştia toate dedesubturile afacerii, inclusiv faptul că Maiorescu fusese avocatul consorţiului Strousberg împotriva statului român. Iată de ce nu-i plăcea lui Maiorescu expresia “ drum de fier”. (Miron Manega)

 

După http://www.certitudinea.ro

 

NICOLAE STRATULAT, OMUL CURAT CA LACRIMA

Octombrie 14, 2012 Lasă un comentariu

Azi dimineață am primit o veste tristă. Bunul meu prieten de la Strășeni, Nicolae Stratulat, ne-a lăsat. A plecat la Domnul. Inima lui nu a mai avut putere să reziste în fața bolii cumplite care s-a abătut asupra lui de câțîva ani.

Nicolae Stratulat a fost și va rămâne liderul Frontului Popular de la Strășeni. A purtat cu el nestinsă flacăra românismului suferit și profund. L-am cunoscut în 1988 când s-a ridicat Mișcarea Noastră de Eliberare Națională.  De aproape 25 de ani, coloana de frontiști de la Strășeni, în fruntea căreia se afla mereu Nicolae Stratulat, nu a lipsit de la niciuna dintre manifestațiile de la Chișinău pentru afirmarea identității noastre românești. Chipul luminos al sutelor și miilor de bărbați și de fremei, tineri și copii, care veneau dinspre Strășeni, însoțiți de Nicolae Stratulat, la marile noastre marșuri și proteste, dar și steagurile tricolore din  palmele lor arse de soare, nu-mi  scapă din minte, rămânând pecetluite în adâncul inimii tot restul vieții.

Durerea cea mare pe care a avut a o înfrunta Nicolae Stratulat în ultimele luni și zile nu a fost cea provocată de boala nemiloasă. Durerea cea mare i-a fost provocată de singurătatea în care s-a pomenit și de  halul în care a fost adus, din 2009 încoace, ORGANISMUL POLITIC din care a făcut parte și la construcția căruia și-a pus osul și sufletul.

Nicolae Stratulat a fost un om CURAT CA LACRIMA! El a fost credincios ORGANISMULUI POLITIC și LIDERULUI acestuia. Oameni ca Nicolae Stratulat nu pot trăda! Dar OAMENI ca NICOLAE STRATULAT, din păcate, au fost trădați!

De cei care au transformat ORGANISMUL POLITIC într-o banală unealtă.

 

14 octombrie 2012

Nichifor Crainic despre Avram Iancu

Martie 30, 2012 Lasă un comentariu

 

În istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848, reprezintă un moment din care putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o semnificaţie locală, provincială, întrucât revoluţia dezlănţuită de el priveşte soarta fraţilor transilvăneni, în condiţii politice speciale, de fragment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin.

A doua e semnificaţia naţională, întrucât fapta lui se încorporează în conştiinţa românismului integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Aceasta din urmă semnificaţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un revoluţionar ardelean; dar voinţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl revendică şi-l venerează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice….

… Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de ordine al revoluţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea socială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţurilor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pretutindeni se găsea pe baricade. În Moldova revoluţia se veştejise încă în mugur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum peste hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească.

Citește mai mult…

TIMPUL ŢUCĂLARILOR

Iunie 28, 2011 1 comentariu

Fără îndoială, mardeala bandiţilor, adică războiul dintre păpuşari şi gangsteri, pe mâinile cărora a  ajuns ţara asta după lovitura de stat din 7 aprilie 2009, a atins cote înspăimântătoare. Anticomunismul lor răsunător, de paradă, pictat cu ostentaţie  pe feţele  de lumpen ale devastatorilor celor două edificii ale statului din centrul Chişinăului, dar şi pe lozincile colorate cu care şi-au înfăşurat până acum muşchii, se risipeşte de-a binelea. În ochii alegătorilor amăgiţi rămân dezgolite chipul şi făpturile  unor briganzi ordinari care se păruiesc până la sânge din cauza că nu pot să împărţească lucrurile tâlhărite. Peisajul este unul dezgustător!

Dar şi mai dezgustătoare în această chelfăneală pe viaţă şi pe moarte sunt balele   care curg şiroaie din gura slobodă a ţucălarilor. În aceste zile ei sunt de servici pe baricadă, fie că-i post TV sau radio, fie că-i gazetă, portal de ştiri sau funcţie de purtător de cuvânt  plătită din banii publici. În aceste zile ei se execută fără crâcnire şi fără scrupule. Sunt zeloşi din cale afară, mai atenţi ca niciodată la tot ce zice,  ce face sau ar trebui să facă stăpânul lor, adică păpuşarul sau gangsterul. Lupta este una sfântă, deaceea ei şi-au răsuflecat arătos mânecile, şi-au ascuţit peniţa, au devenit mai operativi, reacţionează prompt la tot ce se face şi se spune despre stăpânul lor. Când asupra păpuşarului sunt îndreptate rafalele gangsterului, ţucălarii celui dintâi  sunt răi de gură, arţăgoşi, umflaţi în pene, mai pe scurt, gata să-şi dea viaţa pentru păpuşar. Şi tot aşa, când obuzele păpuşarului curg ameninţător asupra gangsterului, ţucălarii acestuia îşi deschid larg piepturile ca să-şi apere stăpânul.

Nu poţi spune că ţucălarul ar fi în stare să rămână profund ataşat unei doctrine politice atunci când îl serveşte orbeşte pe stăpânul său aflat la putere şi care, după cum e moda acum,  are o anumită culoare politică. Ţucălarul nu are culoare politică şi nu respectă vreo deontologie, în cazul nostru ar fi vorba de cea a ziaristului. Doctrina ţucălarului este una: slugărnicia! Azi el poate duce ţucalul unuia care a venit sau este gata să vină la putere, mâine îl va lepăda pe acesta şi va duce ţucalul altuia, mai vânjos şi cu bani mai mulţi. Acum doi ani ţucălarul de la o gazetă turna macaroane pe urechile cititorilor justificându-şi fariseic ataşamentul faţă de gangster. Era verde-verde în tot ce dădea din peniţa lui de editorialist. Astăzi, însă, avertizându-şi cititorii asupra „capcanelor” pe care le-ar pregăti gangsterul ziariştilor, ia apărarea păpuşarului şi explică tăios, de pe poziţiile acestuia, de ce gangsterul nu mai poate deveni prezident.

În 1994, după ce lucrasem timp de 11 ani crainic al postului de radio Chişinău, calitate obţinută în 1983 printr-un concurs riguros, şefii de la Teleradiodifuziune, păstraţi în funcţii de regimul agrarian de atunci, m-au dat afară de la radio din cauza că în sâmbăta de 30 aprilie din acel an îndrăznisem să bag în buletinul  informativ de la ora 19.00 şi să transmit pe post o ştire despre atitudinea exprimată de Frontul Popular din Moldova faţă de o întâlnire secretă a şefului statului de atunci cu criminalul separatist de la Tiraspol în restaurantul „Foişor” situat pe malul stâng al Nistrului.  După lovitura de stat din 7 aprilie 2009, unul dintre cei doi şefi de atunci este reinstalat în funcţie de către AIE. Ţucălarul, cu diplomă a scolii superioare de partid de la Rostov pe Don, cu o experienţă bogată de cenzor acumulată în timpul regimului sovietic, a avut prioritate atunci, sub regimul de ocupaţie, în 1994, sub regimul agrarienilor, şi, evident, acum, sub regimul AIE. Desigur, faptul în sine fusese doar un pretext care era căutat de mai mult timp. Motivul adevărat însă al demiterii mele era altul: din 1988 eram angajat plenar în Mişcarea de Eliberare Naţională care se numea Frontul Popular din Moldova, reuşind să fondez şi o celulă a acesteia în cadrul Teleradiodifuziunii, iar din 1990 mai deţineam şi funcţia de redactor-şef al ziarului „Ţara”, publicaţie care a înfierat comunismul şi regimul de ocupaţie şi a promovat consecvent românismul! Calitatea de promotor al românismului nu putea fi compatibilă cu cea de crainic al postului naţional de radio, adică al statului, stat care renunţase de curând la Imnul „Deşteaptă-te, române!”.

Aşa se face că foarte mulţi dintre ţucălarii păpuşarilor şi gangsterilor veniţi la putere în Republica Moldova după lovitura de stat din 7 aprilie 2009 sunt absolvenţi ai scolilor superioare de partid din timpul URSS de la Rostov pe Don, Leningrad, Minsk sau Kiev. Nu este secret că aceştia erau trecuţi riguros prin toate filtrele regimului sovietic şi în primul rând prin cel al KGB-ului! Unii dintre ei au deţinut funcţii foarte importante, decidente, în cadrul puterii sovietice, au fost şefi ai Teleradiodifuziunii de stat, şefi de redacţii ale Teleradiodifuziunii, mai ales ale celor mai importante redacţii, cele de ştiri!  (În primăvara lui 1988, odată cu istoricele acţiuni de protest pentru limba română şi revenirea ei la grafia latină, organizate de Frontul Popular, lua amploare pe tot teritoriul RSSM de atunci şi campania de colectare a semnăturilor cetăţenilor în acest sens. Sute de mii de cetăţeni şi-au pus semnăturile atunci pe  petiţii adresate puterii comuniste de la Chişinău. Deţin până acum lista cu 444 de semnături ale colaboratorilor de la Teleradiodifuziune pe care am colectat-o împreună cu un grup de foşti colegi. Niciunul dintre conducătorii Teleradiodifuziunii şi niciunul dintre redactorii-şefi ai redacţiilor principale ale Teleradiodifuziunii nu a semnat petiţia pentru limba română şi trecerea ei la grafia latină. Singurul şef de atunci care a avut curajul să semneze a fost un redactor-şef adjunct al redacţiei muzicale radio. Şi atât! Evident, nici nu putea fi vorba de participarea lor la  protestele stradale , aşa cum făceau zecile de mii de basarabeni simpli veniţi în fiecare duminică la Chişinău, cu Tricolorul în mâini, din toate zonele republicii.). Au fost redactori şefi ai organelor de presă ale partidului comunist. Toţi până la unul au fost membri ai PCUS. Culmea ironiei, astăzi ăştia se erijează în postura de mari anticomunişti, ocupă deja funcţii de conducere  în cadrul instituţiilor private de radio sau TV, mai ales cele declarate cu ostentaţie proromâneşti, sau au ajuns să se afle în fruntea redacţiilor locale ale unor posturi occidentale.

Este adevărat, de curând toţi aceştia au nimerit într-o situaţie penibilă: sunt nevoiţi a se afla în două tabere beligerante – în cea de ţucălari ai păpuşarului şi în cea de ţucălari ai gangsterului! Cei ai păpuşarului nu mai pot să dezvăluie capcanele gangsterului, iar cei ai gangsterului, preocupaţi îndelung de „sexul îngerilor”, nu mai sunt în stare să descurce schemele păpuşarului.

 Sărmană ţară, pe ce mâini ai ajuns!

Ştefan Secăreanu

29 iunie 2011