Arhiva

Posts Tagged ‘Securitatea’

Nu Biserica a colaborat cu Securitatea, ci invers!

martie 22, 2013 Lasă un comentariu

 Ion CojaAm vrut de mai multe ori, după 1990, să intervin în discuţiile purtate în jurul şi mai ales împotriva Bisericii, discuţii care de cele mai multe ori vădeau reaua credinţă şi neştiinţa ori chiar nerozia participanţilor. Atacurile din ultima vreme pe tema „dosarelor de securitate” ale unor prelaţi  îmi înfrâng lehamitea şi reţinerile (nu sunt teolog!), împins de convingerea (sau măcar speranţa) că mă pot face util unor cititori de bună credinţă, să nu se lase „sminţiţi” de zelul denigrator al unor critici năimiţi, mercenari ai scrisului sau numai rătăciţi în mass-media ori chiar în guvern. Cazul aşa zisului ministru al Culturii şi Cultelor, care prin declaraţiile sale nefericite a dovedit un singur lucru: că nu are habar de felul cum se desfăşoară actul(taina) spovedaniei. Le ofer tuturor acestora următoarele păreri:

1. O bună parte a acestor atacuri şi critici aţintite asupra Bisericii Ortodoxe Române sunt (par a fi) expresia unei strategii ad-hoc concepute, conştientă de însemnătatea Bisericii în societatea românească, de rolul ei ca instituţie de ultim şi cel mai puternic reazem spiritual. Sondajele au pus mereu în evidenţă încrederea constantă a publicului românesc nu în partidele politice, nu în ideologii, nu în guvern, parlament sau preşidenţie, ci în Biserică, Şcoală şi Armată. Dacă există adversitate instituţionalizată faţă de noi, românii, şi faţă de România – şi există această adversitate!, ea nu putea să ocolească Biserica, ba chiar a vizat-o cu predilecţie: țintă principală. Aşadar, o bună parte din aceste atacuri la adresa Bisericii se explică prin angrenajul la care sunt articulate: propaganda antiromânească, anti-românismul ca politică instituţionalizată.

Mărgăritare duhovniceşti – citate din opera Părintelui Nicolae Steinhardt

decembrie 18, 2010 Lasă un comentariu
Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989) a fost doctor în drept constituţional, scriitor, publicist şi critic literar, originar din comuna Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la creştinism în închisoarea de la Jilava, şi se va călugări după punerea sa în libertate.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.
În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
Acest eveniment înlătură „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).
Este supus rigorilor detenţiei din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii. (mai multe detali aici)
„Dumnezeu în care spui că nu crezi crede El în tine”
( Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983, Editura Humanitas )
„Cu o singură vorbă -aidoma buretelui care curăţă tabla neagră ori gumei care şterge scrisul de pe hârtie – Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar.”
(Cuvânt al lui Nicolae Steinhardt la Duminica Fiului Risipitor)
„N-avem nevoie, cum credea Nietzsche, să ne răzvrătim împotriva creştinismului, să-L părăsim pe Hristos ca să avem acces la starea de supraom.
Cu totul, dimpotrivă, numai Hristos este Acel care ne-o conferă.
El ne înnobilează, ne căftăneşte, ne ridică la vechea noastră stare aristocratică, aşa cum şi eroul lui Cervantes – El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espahol – îi concepe pe ţăranii şi târgoveţii din cârciumă ca pe adevăraţi seniori adunaţi în sala cea mare a castelului lor. Aceasta-i „magia” lui Hristos – restauratorul: reaşezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată, de cea mai nobilă dintre fiinţe.”
(Cuvânt al lui Nicolae Steinhardt la Duminica Fiului Risipitor)
„Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart … este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutatura rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…”
„Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia.”
„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne dă sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, tot la I Cor. (14, 33) stă scris că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice şi Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urma prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemână să fim proşti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia — măcar de la un anume punct încolo — e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului.
Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns.)
„Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.”
„N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui”
„Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)”
„Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”
( din volumul “Jurnalul fericirii” )
„Maica Domnului e izvorul lacrimilor, e neobosita apărătoare (avocată), neruşinata (fără de ruşine, de sfială) şi stăruitoarea noastră solitoare împotriva dreptăţii stricte.
Reprezintă în cer dulceaţa feminină şi nemărginita dragoste maternă.
Păcat de cei care o nesocotesc. Li se aplică vorba răposatului cardinal Ottaviani despre atei: ateii nu sunt păcătoşi, sunt nenorociţi.”
,,Dăruind vei dobândi.”

„Să nu ne înşelăm gândind că deoarece nu ni se iveşte prilej de mucenicie nu avem cum să-L mărturisim şi slăvim pe Domnul nostru, Care-i prezent nu numai în cer şi în iad, în slava cerului ori în adâncurile marii, ci şi în fiecare clipă şi la orice pas al vieţii celei mai obişnuite. Gestul Veronicăi, măscăriciul de la Notre Dame, banalul zâmbet al omului de bunăvoire, vorbuliţa caldă spusă omului necăjit ajung spre a ne convinge că suntem neîncetat îmbiaţi cu posibilitatea de a ne recunoaşte şi vădi ucenici feluriţi şi neabătuţi ai lui Iisus Hristos.”

( din “Dăruind vei dobîndi” )
„Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strâmtă pe un vârf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stâlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.
Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.”
„Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine.”
„Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sunt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal”
,,De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire şi de sens.”
„Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor.”
„Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.”
„Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.”
,Dăruind altuia ce nu ai – credinţă, lumină, încredere, nădejde – le vei dobândi şi tu.”
„Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme.”
„Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru”
,,Hristos, asadar, aceasta chiar ne cere: imposibilul: să dăm ce nu avem. „
„Crucea, geometric şi simbolic vorbind, e semnul întretăierii celor două planuri, e unirea dintre spiritual şi material, e metafora dublei noastre naturi: duhovnicească şi pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic şi cardinal, ne expune în dubla-paradoxala, perpendiculară, fundamentala-noastră solemnă şi derizorie situaţie de făptura care ţine deopotrivă de lume şi de cer. „
„Luaţi aminte: nu ajunge credinţa lăuntrică, nu ajunge dragostea nemărturisită în afară, oricât de sinceră, de fierbinte. E făţarnică.”

Publicat de Sorin M.

de-vorbă-cu-mine.blogspot.com

IPOTEZĂ CONTROVERSATĂ ÎN CAZUL ACCIDENTULUI AVIATIC DE LA SMOLENSK

aprilie 17, 2010 Lasă un comentariu

A  ZBURAT CU  BOEING-ul LUI CEAUŞESCU,  PE MIG-uri  ŞI PE UN  TUPOLEV  CA CEL CĂZUT  LA SMOLENSK

COMANDORUL NICOLAE CÂRLIGEANU,  SPECIALIST ÎN SECURITATEA AERONAUTICĂ:

                                             „Ancheta va ieşi cum vor anchetatorii”

 

Scris de Madalin Necsutu

Prăbuşirea aeronavei prezidenţiale poloneze, la finele săptămânii trecute, tragedie care s-a soldat cu 96 de morţi de la cel mai înalt nivel al ierarhiei statului polonez, la o distanţă de 70 de ani de evenimentele de la Katyn, a trezit un real interes la nivel mondial pentru aflarea cauzelor acestui accident. Multe ziare şi televiziuni din întreaga lume au prezentat diverse păreri, ipoteze şi scenarii legate de producerea accidentului. Ziarul „Curentul“ l-a contactat pe comandorul Nicolae Cârligeanu, până în urmă cu câţiva ani specialist în securitatea zborurilor la divizia militară 70 de la Aeroportul Otopeni . Domnia sa ne-a declarat că există o serie de elemente contradictorii care nu sunt conforme cu cele prezentate mass-mediei internaţionale. Câteva dintre acestea ar putea fi legate de limbajul special universal dintre piloţi şi turnurile de control, care nu necesită neapărat cunoaşterea limbii engleze.
De asemenea, distanţa dintre locul producerii accidentului şi pista aerodromului de la Smolensk este suspect de mare, chiar şi în condiţii de vizibilitate redusă din cauza factorilor meteorologici. Comandorul Cårligeanu ne-a mai spus că la fel de incertă este şi explicaţia dată de autorităţi vizavi de raza de circa 2 kilometri pe care au fost împrăştiate resturile avionului, în condiţiile în care s-a afirmat că au fost trei-patru încercări de aterizare. Acest lucru ar fi presupus un consum mare de cherosen, iar din puterea exploziei rezultă că avionul avea în rezervoare destul de mult combustibil, factorul determinant al exploziei. Mai trebuie luate în calcul şi variantele unor bruiaje din satelit ale aparaturii de la bordul unor astfel de avioane, precum şi sistemele de apărare antiaeriană amplasate lângă un astfel de aeroport militar. Vă prezentăm în continuare discuţia avută de ziarul „Curentul“ cu specialistul român în securitatea zborurilor civile şi militare, domnul comandor Nicolae Carligeanu.

Domnule comandor, ce ne puteţi spune despre concluziile preliminare trase vizavi de accidentul aviatic de la Smolensk, care a condus la moartea delegaţiei poloneze? Stau în picioare afirmaţiile autorităţilor ruse?

Ele stau în picioare până se definitivează ancheta, noi nu putem face decât nişte supoziţii, dar ele trebuie să fie cât de cât pertinente în funcţie de context, pentru că acest lucru este cel mai interesant. În primul rând, cine ar putea să intre aici: factorii umani şi cei tehnici. Haideţi să luăm întâi piloţii, care sunt cei mai importanţi, pentru că se spune că ei îşi iau în mâini soarta echipajului şi a pasagerilor. Vorbind de echipaj, trebuie să ţinem cont că este o aeronavă prezidenţială, deci nu este vorba de orice aeronavă. Vârsta piloţilor nu are nicio relevanţa, iar criteriu principal este cel calitativ, deci se face numai pe baza numărului orelor de zbor. De obicei, piloţii unor astfel de aeronave sunt foarte buni pentru că nimeni nu merge pe mâna unora mai puţin experimentaţi. Noi să nu uităm că piloţii de luptă sunt toţi tineri şi sunt cei mai buni piloţi, în special cei militari. Vârsta cea mai bună este cuprinsă între 25 şi 35 de ani. Nu putea fi unul de, să zicem, 50 de ani, cum se obişnuieşte în cursele civile TAROM, spre exemplu. Revenind, pilotul când pleacă în misiune îşi face o pregătire prealabilă foarte bună. El ştie de unde pleacă, cu coordonate cu tot, pe ce aerodrom vrea să ajungă, care este aerodromul de rezervă, condiţiile meteo şi staţiile de radiorelee sau pentru dirijare. Din punctul ăsta de vedere, nu pot exista semne de întrebare. Atunci nu rămâne decât partea tehnică. Să nu omitem, totuşi, că acele condiţii tehnice au favorizat accidentul. Dacă era un timp bun, se putea uita pe parbriz şi ar fi putut să vadă că nu este în zona respectivă. Putea să vadă „ochimetric“ că este departe de pistă, că nu este pe ax şi că nu are înălţimea optimă şi aşa mai departe. Viteza respectivă este una de aterizare, orice avion de genul acela aterizează cu o viteză în jur de 320 de kilometri la oră, poate chiar spre 360. Înălţimea unde se presupune că ar fi trebuit să aterizeze este de 8 metri, deci cât înălţimea pragului de aterizare. Lateralul de 150 de metri este un mare semn de întrebare. Să nu uităm ca aerodromurile militare, dar şi cele civile au şi pistă naturală alături.

Deci în caz că nu reuşesc o aterizare normală, ar putea intra pe iarbă să zicem.

Sigur că da. Au fost atâtea cazuri când avioanele au aterizat fără tren de aterizare. S-au mai întâmplat accidente, dar nu din aceastea catastrofale. Aerodromul militar are două staţii de relee, una de apropiere şi una de depărtare în capul pistei. Aceste două staţii dau pilotului atât axul pistei, cât şi înălţimea pentru o aterizare corectă.

Fostul comandant al Regimentului nr. 36 al forţelor aeriene militare ale Poloniei, Tomasz Pietrzak, a declarat că accidentul nu avea cum să se producă decåt din cauza unor deficienţe de dialog între turn şi aeronavă şi că piloţii niciodată nu fac mai mult de două încercări de aterizare, nu 3-4, cum a scris presa rusă şi cea poloneză. El consideră că accidentul s-a produs la prima încercare de aterizare. Sunteţi de aceeaşi părere?

De regulă, în astfel de cazuri, nu se fac decât două  situaţii de ratare. Cu cât se fac mai multe încercări de aterizare, cu atât pierzi mai mult combustibil. Se pierde astfel şansa de a se putea duce pe aeroportul de rezervă. De exemplu, eu din turn pot să te învârt de 4-5 ori, dar e precis că tu îţi vei consuma combustibilul, fiind nevoit apoi să aterizezi tot aici. Nu mai poţi apoi să te duci în altă parte. Acesta iarăşi este un semn de întrebare referitor la ceea ce afirmă ei (autorităţile ruse – n.r.).

Dar oamenii din turn trebuie să vorbească într-un limbaj universal, în limba engleză, pentru că altfel nu ar avea ce căuta acolo.

Sigur că da. Asta trebuie să facă toţi navigatorii pentru ca dirijarea să fie bună. Navigatorii ştiu, în limbaj internaţional, toate comenzile. Este un limbaj specific între navigator şi pilot. Este un dicţionar special şi este un limbaj strict. Aici se dau nişte coordonate foarte clare: o înălţime clară, un raion de zbor, un traseu. Informaţiile acestea sunt date de turn, nu în funcţie de cele ale piloţilor pe care le aud de la bord.

Dumneavoastră, atunci când aţi zburat, aţi avut probleme vreodată cu turnul de control?

Eu sunt specialist pe MIG-urile 21 şi am zburat pe astfel de avioane, pe Tupolev sau Boeing, inclusiv cu Tu-144. Ce pot să vă spun este că nu ştiu dacă avionul are neapărat vreo problemă. Eu sunt specialist în avioanele acestea cu tehnică rusească, care pot să vă spun că este bună. Poate este puţin depăşită. Aş vrea să vă spun că modernizarea avioanelor se face în funcţie de constructor. Regula de bază în aviaţie este că numai firma-mamă este cea care poate să facă orice modificare la produsul ei. Dacă umblă altă firmă la el (avionul – n.r.), firma-mamă ţi-l scoate până şi din evidenţele sale. De exemplu, acum, firma avionului prăbuşit va da nişte specialişti care vor investiga această problemă, dar pot să direcţioneze ancheta într-o parte sau în alta. Ei ştiu cel mai bine avionul în cauză, absolut toate secretele, indiferent de ce model este.

Cu alte cuvinte, o astfel de anchetă poate fi dirijată în funcţie de cum vor specialiştii?

Da. Adică depinde foarte mult de specialiştii de la fabrica-mamă a ruşilor şi de cei polonezi. Ceilalţi vor fi observatori. Eu am lucrat în ultimii ani la Aeroportul Otopeni în cadrul unei divizii de aviaţie privind securitatea zborului, şi am participat la mai multe anchete ale unor accidente şi ştiu cam cum se desfăşoară o anchetă şi ce concluzii se pot trage. Important este să se găsească o cauză tehnică ca să nu se repete accidentul. Aici, nimeni nu se joacă cu chestia asta, dar e posibil să nu găseşti ceva tehnic, şi doar să presupui. Aşa cum este şi cazul acesta acum. Într-o împrăştiere pe o rază de 2 kilometri, deci cu o explozie din aceasta fantastică, din care nu a rămas mai nimic intact, este foarte greu să reconstitui ceva.

Acest lucru presupune că avionul a avut mult combustibil şi explozia a fost una puternică?

Da. Dacă nu avea mult cherosen, explozia nu ar mai fi fost atât de puternică.

Se poate spune că acest lucru poate ţine în picioare varianta care spune că avionul nu a făcut prea multe încercări de aterizare?

Da. Şi la fel şi această variantă care spune că distanţa dintre primul avion care a aterizat (cel al jurnaliştilor – n.r.) şi acesta care s-a prabuşit este de 10 minute. Şi acest interval de timp spune foarte multe. Noi nu vom afla multe lucruri din această anchetă.

Cât poate dura o astfel de anchetă? Este un timp prestabilit?

Ea poate să dureze şi câteva luni. Prima dată se va da o concluzie care nu va fi definitivă, care va avea la rândul ei câteva concluzii adiacente, pentru ca în final să se dea o soluţie, dar acest lucru poate dura şi câţiva ani. Deocamdată, ei sunt la stadiul căutării oricăror urme. Vă daţi seama că, la o astfel de deflagraţie puternică, piesele pot fi aruncate pe distanţe mari. Trebuie făcută şi o analiză a materialului pentru a se vedea dacă este provocat de o explozie, dacă e din cauza unei bombe (la bord – n.r.) sau dacă este din cauza unei rachete.

Curentul, Bucureşti

www.roncea.ro