Arhiva

Posts Tagged ‘Sergiu Burcă’

Ispita de pe marginea unei poze komsomoliste

Așa cum o ispită care ne încearcă este o oportunitate de a recunoaște și a opri un păcat, trebuie să vă mărturisesc că am nutrit și nutresc o „dragoste” aparte față de komsomolistele de ieri și, mai ales, față de cele de azi.
Anume asta m-a și făcut să preiau de pe Fb și să distribui, în ajunul zilei ocupației sovietice – 28 iunie, o poză mai veche cu Maia Sandu și Dumitru Braghiș, fostul prim-secretar al Komsomolului din RSS Moldovenească (și proaspăt ambasador al lui Dodon, nu mai contează țara în care a fost trimis de el), pe când munceau ambii, din câte am înțeles, în Casa Guvernului, cu următorul comentariu: „Iata de ce Maia niciodata nu va fi „candidatul comun al forțelor de dreapta din Republica Moldova” pentru alegerile prezidențiale din toamnă, cum tare își dorește ea! Pentru că nu are cum o ordinară komsomolistă să fie de dreapta!”.
Evident, am avut și replici, dar nu de la Maia și nici de la D. Braghiș, cu care m-am intersectat prima dată în Parlament pe la începutul anilor 2000, când eram amândoi deputați, ci de la un vechi frontist, Mihai Roscovan, care umblă supărat pe mine de mai mulți ani de zile, chiar dacă stăm în același bloc și la aceeași scară.
Pentru că țin foarte mult la toți foștii mei colegi de la PPCD, inclusiv și în primul rând la cei supărați pe mine, și pentru că adun cu multă grijă orice amănunt legat de istoria zbuciumată și destinul organizației noastre de suflet – Frontul Popular sau PPCD, pentru a le înmănunchea într-un viitor volum de publicistică, voi reda mai jos răspunsul meu la replica lui Mihai Roșcovan, precum și tot dialogul care a urmat între noi pe marginea pozei cu Maia și D. Braghiș:
– Fii mai explicit, Mihai, și arată-mi „baba” din mine!
Te deranjează cumva atitudinea exprimată de mine în legătură cu figurile komsomoliste din imagine (fie ea și trunchiată sau trucată, dacă spui tu!)?
Înțeleg că eu sunt „babă” pentru tine! Cine este atunci Maia Sandu, cea din imagine și cea de azi, care ofensează tot poporul român prin declarația ei de la un post rusesc: „Ion Antonescu este un criminal de război!”?
Se deosebește ea cumva prin ceva de fostul prim-secretar al Komsomolului din RSS Moldovenească, D. Braghiș, care declara aceleași neadevăruri și ofense născocite de propaganda bolșevică de ocupație de la toate tribunele komsomoliste de la Chișinău, Moscova și tot imperiul sovietic?
Ce „târg” ai cu ei de mă faci pe mine „babă”?
Ori crezi că Maia reprezintă o opțiune politică pentru tine? Nu știam!
– Nu discuta nimic cu mine, Mihai!
Părerea mea, nu despre Maia, ci despre acțiunile ei în detrimentul interesului românesc, eu mi-am expus-o deschis și ea a rămas aceeași pe parcursul anilor.
Faptul că anume tu te ocupi de adevărurile ori neadevărurile legate de Maia, faptul că tu, nu Maia, îmi dai replici privind „răspândirea neadevărurilor” despre ea mă face acum să constat că te încadrezi de minune în detașamentul neomarxist pe care Maia îl conduce cu brio de când a intrat să guverneze cu Kozak și toată șleahta rusească!
Nu am văzut să te revolți împotriva acțiunilor Maiei, împreună cu Kozak, în detrimentul interesului general românesc!
Ca orice intelectual incapabil a ieși de sub fusta manipulatoare a unei prostituate politice, recurgi la argumente legate de prezența ori legăturile iminente pe care le-am avut cu trădătorul Roșca în virtutea apartenenței noastre la aceeasi organizație politică, PPCD!
Atât ai învățat să faci!
Nu te-am văzut să reacționezi pe marginea dezvăluirilor făcute de mine despre un criminal ca Roșca!
Pentru că adevărurile ori neadevărurile pe care le cauți sunt în funcție exclusivă de confortul pe care îl urmărești!
Nu te-am auzit, Mihai, să-i dai replici prietenului tău S. Burcă, care a umplut cercurile de conformiști cu minciuni și neadevăruri, puse și în scena unui teatru din Chișinău, si care a fost unul dintre cei mai apropiati confidenți ai lui Roșca!
Dar invocările în acest sens mi le aduci mie, care nu am fost niciodată confidentul lui Roșca!
Mă provoci acum să vă dau replica, atât ție, cât și lui Burcă, despre acțiunile pe care le-au pus la cale ambii, el și cu Roșca, împotriva colegilor de partid si împotriva organizatiei!
– Nu am spus așa ceva! Nu inventa și nu ofensa, Mihai!
Pentru că „mortăciunile” le-au comis doi inși în organizația noastră: Roșca și Burcă!
Numele lor (alături de al lui V. Năstase, cumătrul lui Roșca și fratele lui A. Năstase, și al altora) figurează în lista, din vara anului 1988, a persoanelor recomandate de KGB-ul de la Moscova pentru a fi propulsate în organele Mișcării Democratice care se fonda în acel an.
Roșca, în afară de crimele săvârșite încă în perioada sovietică, a avut și are încă pistolul ațintit asupra fiecăruia dintre noi!
Iar Burcă, veșnicul profitor de lângă Roșca și mai târziu de lângă tine, cel aciuat pe lângă tine și finanțat de tine de ani buni de zile, în afară de crima săvârșită cu automobilul organizației, nu cumva mai are pe conștiința lui și o altă crimă abominabilă?
Nu cumva el și cu Roșca sunt autorii răpirii colegului nostru Vlad Cubreacov de-acum 18 ani?!
De asta mă întreb: ce interes a avut Burcă și ce interes ai urmărit tu ca să-i acorzi protecție ani de zile lui Burcă, ce interes ai avut tu, Mihai, în sprijinirea minciunilor lui din jurul acestui caz și montării acestor minciuni pe scena unui teatru, inclusiv cu concursul unui alt profitor ordinar, ca și Burcă, nașul de cununie al lui Roșca – Val Butnaru?!
Și încă ceva, Mihai: un frontist adevărat nu va ajunge niciodată să ducă țucalul neomarxist al lui Filat sau al Maiei, așa cum o faci tu!
Spre deosebire de tine, eu nu am mers să intru în joc cu brigada lui Kozak de la Chișinău!
Cu toată amărăciunea din suflet și cu toată povara care îmi revine în calitatea mea de a fi fost unul dintre liderii din ultimii ani ai organizației, povară asumată și pentru greșelile de a nu fi fost în stare să dezghioc și să avertizez colegii la timp în legătură cu trădările și crimele comise de un agent al serviciilor ruse cum a fost și a rămas Roșca, eu nu mi-am hulit organizația și nu am invocat numele colegilor mei în încercarea de a mă victimiza, așa cum o faci tu!
Avem un trecut zbuciumat pe care trebuie să ni-l asumăm, Mihai!
Măcar pentru a încerca să urmăm exemplul marilor luptători pentru cauza și interesul general românesc!
Dar să nu ajungem sub poalele unei prostituate politice ca Maia Sandu, care-i ofensează public pe acești eroi ai neamului nostru la televiziunile ocupantului rus, așa cum ai ajuns, din păcate, tu, Mihai.

Petru Lucinschi, cetățean al României împotriva căreia a acționat!

 

 

 

 

Petru Lucinschi, simbolul antiromânismului promovat de regimul sovietic în Basarabia ocupată, a devenit cetățean al României!

 

Intuiesc că astfel este răsplătit personajul-cheie al KGB-ului sovietic pentru executatrea exemplară a misiunii pe care acesta a avut-o în declanșarea și desfășurarea pe teritoriul României a tragicelor evenimente din decembrie 1989.

 

În toamna lui 1989, sub umbrela „perestroicii” lui Gorbaciov și a dezghețului „democratic” pe care aceasta l-a provocat în stânga Prutului, Lucinschi, factor de încredere în cadrul conducerii URSS de atunci, este parașutat de Kremlin în fruntea filialei PCUS de la Chișinău, Partidul Comunist al Moldovei (în locul lui Semion Kuzmici Grossu), având ca sarcină „schimbărea la față” a lui și „democratizarea întregii societăți moldovenești”.

 

Aducerea lui Lucinschi la Chișinău a fost precedată de un șir de acțiuni provocatoare puse la cale de KGB-ul local prin intermediul uneltelor sale plasate în rândurile sau chiar în fruntea Frontului Popular, cea mai răsunătoare dintre acestea fiind incendierea, în timpul unei ample demonstrații, a clădirii Ministerului de Interne, unde pe post de ministru se afla un alt ștab comunist, Vladimir Voronin.

 

De fapt, provocările KGB-ului de la Chișinău din toamna lui 1989 se constituiau în pretexte pentru schimbarea lui Grossu cu Lucinschi la conducerea Partidului Comunist al Moldovei, schimbare revendicată mai ales de „intelectualitatea lui Lucinschi” în cadrul acțiunilor de protest organizate de Frontul Popular.

 

Anume în acea toamnă a lui 1989, odată cu aducerea lui Lucinschi la Chișinău cu câteva luni înainte de declanșarea „revoluției” române din 22 decembrie, lua amploare un alt fenomen: invadarea teritoriului României cu „turiști sovietici”, agentura KGB-ului care avea să provoace, împreună cu elementele lui din cadrul structurilor de forță românești, acțiunile diversioniste soldate cu numeroase victime în rândul populației, cu debarcarea și uciderea cuplului Ceaușescu și, în definitiv, cu instalarea la putere pe malul Dâmboviței a FSN-ului în frunte cu „gorbaciovistul” Ion Iliescu. „Turiștii sovietici” din RSS Moldovenească aveau un rol esențial atunci pentru că erau cunoscători ai limbii române.

 

Trecerea Prutului de către „turiștii sovietici” avea să se întețească în chiar timpul evenimentelor „revoluționare” de la București, evenimente care au determinat crearea de către Lucinschi la Chișinău a unui Comitet pentru susținerea Revoluției Române, conducerea căruia era exercitată de prim-vicepreședintele „Sovietului Miniștrilor al RSS Moldovenești”, Mihail Platon. Sub diriguirea acelui Comitet, au fost organizate și trimise peste Prut atunci coloane întregi de TIR-uri cu „ajutoare pentru frații români”. Nu-ți venea a crede ce se întâmpla: peste noapte, ca la un ordin anume, pe cei mai înveterați antiromâni îi pălise dragostea față de „frații români”! Coloanele de TIR-uri erau însoțite, bineînțeles, de echipe bine școlite în ale „frăției românești”.

 

Îmi revin în memorie acele evenimente și dintr-un alt motiv.

 

Pentru că printre cei cărora li s-a permis atunci să treacă nestingherit hotarul de la Prut se aflau mulți ziariști, dar și unii dintre colegii de la Frontul Popular, am încercat și eu, în chiar ziua de Crăciun, 25 decembrie 1989, să trec Prutul. Nutream o dorință de nedescris s-ajung, întâi și-ntâi, la Câmpulung Mușcel, acolo unde se aflau mătușă-mea, sora lui taică-meu, și cele patru fiice ale ei, refugiate din Basarabia în vara lui 1944. Din cei cinci câți ne-am pornit cu un „Jiguli” spre vama Ungheni (Iurie Roșca, Vasile Năstase, Sergiu Burcă, șoferul și proprietarul mașinii, numele căruia îmi scapă acum, și subsemnatul), au trecut Prutul doar primii trei, eu și șoferul făcând cale întoarsă spre Chișinău a doua zi, după ce personajul care ne-a întâmpinat (din câte am înțeles atunci, Roșca „aranjase” călătoria noastră) și care asigura trecerea hotarului (cu locomotiva trenului) , Vasile Pavlovici Calmoi, șeful filialei KGB Ungheni, nu a mai apărut să ne invite să urcăm în locomotiva trenului, așa  cum o făcuse cu ceilalți trei condrumeți ai nostri. Pentru că înghețaserăm de-a binelea de atâta așteptare și eram și obosiți, hotărâsem să  luăm o cameră la hotelul din Ungheni. Acolo am și urmărit la televizor (pe malul Prutului se prindea TVR-ul), în acea noapte de Crăciun,  executarea lui Nicolae și Elena Ceaușescu, crimă care m-a marcat atât de mult încât nu am mai putut închide  un ochi până dimineața când am plecat înapoi spre Chișinău.

 

Voi reveni la subiectul de la Ungheni din 25 decembrie 1989 poate cu altă ocazie. Tot așa cum va trebui să nu trecem cu vederea un alt subiect interesant: Podul de flori din 1990, admis și organizat din „bunăvoința” acelorași structuri ale KGB-ului nu din respect pentru sentimentul profund de frățietate al românilor de pe ambele maluri ale Prutului, ci cu scopul repatrierii miilor de agenți ai KGB-ului care nu apucaseră să revină din misiunea pe care au avut-o de îndeplinit pe teritoriul României începând cu toamna lui 1989 sau poate chiar mult mai de demult!

 

Acum însă continui să mă întreb, cum mă întrebam și atunci, în ziua de Crăciun 1989: de ce unii dintre  basarabeni, printre care și colegi de-ai mei de la Frontul Popular, au fost admiși și ajutați de KGB-ul de la Chișinău să intre pe teritoriul României în timpul „revoluției române” din 1989, iar alții, printe care și eu, nu s-au bucurat de asemenea „privilegii”?

 

Tot așa continui să mă întreb acum, când citesc știrea despre acordarea cetățeniei române lui Petru Lucinschi:

 

De ce un exponent al regimului criminal de ocupație, regim care a exterminat  milioane de români din teritoriile românești ocupate pentru „vina” de a fi români, regim pe ale cărui rădăcini se menține neclintit și azi în stânga Prutului același SISTEM ANTIROMÂNESC, ajunge să obțină calitatea de cetățean (aproape „de onoare”, aceasta este impresia creată după felul în care ne este prezentată știrea însoțită de poze ale Lucinschi cu foștii președinți ai României) al României?

 

Statul român dispune cumva de un criteriu, de o condiție, una fundamentală, care ar fi să fie pusă în fața celui care dorește să-și redobândească cetățenia română: condiția de a nu fi acționat, niciodată în viața lui și sub nicio formă, împotriva României și identității noastre românești?!