Arhiva

Posts Tagged ‘Sfânta Scriptură’

Dovezi ale credibilităţii Sfintei Scripturi pentru o lume tot mai anti-crestină

ianuarie 23, 2011 Lasă un comentariu

 

Sunt multi cei care, fara sa fi citit macar Sfanta Scriptura, repeta papagaliceste diferite acuzatii impotriva ei, neavand insisi nici cea mai mica cunoastere a ceea ce spun; suficient e sa para „progresisti”, un cuvant accentuat de cei care promoveaza teoriile perimate materialiste ale Revolutiei Franceze.

Aceste persoane, asadar, repeta argumentele din secolele trecute, ignorand faptul ca stiinta a dat explicatii finale si incontestabile in favoarea Sfintei Scripturi. Pentru acesti „progresisti”, ai culturii secolului al 18-lea si al 19-lea, incepem cu acest capitol o serie de probleme cu raspunsuri la argumentele lor vechi.

*****

Date juridico-istorice

Exista diferite metode de evaluare stiintifica a datelor. De exemplu, intr-un experiment de chimie, noi folosim metoda „stiintelor naturale”. Insa nu putem utiliza aceeasi metoda intr-un alt domeniu, cum ar fi cel al istoriei!

Aici este nevoie de o metodologie stiintifica diferita. Este METODA JURIDICO-ISTORICA.

Se numeste „istorica”, pentru ca se ocupa cu fapte din istorie. Au avut loc in trecut. Si „juridica”, deoarece, ca o instanta, emite decizii pe baza unor dovezi testate si constatate a fi fiabile si corecte.

Deci, in conformitate cu aceasta metoda, un punct de vedere este corect daca:

1. Se sprijina pe baza unor dovezi autentice.

2. Nu provoaca contradictii in documentele justificative istorice.

Dovezile pentru un fapt istoric documentat sunt de trei feluri:

A. Marturii orale

B. Marturii scrise

C. Dovezi reale

Din moment ce Iisus Hristos a trait ca un om pe pamant acum 2000 de ani, nu este posibil sa utilizam dovezi fizice despre El, ci doar metoda istorico-dogmatica.

Pentru viata umana a lui Iisus Hristos, avem urmatoarele marturii:

A. Din surse non-crestine (Plinius, Tacitus, Suetonius, Iosif). Marturii putine. Si arata doar ca Hristos a fost o persoana reala istorica. Nimic mai mult.

B. Din surse ebraice. Este Talmudul si Toledoth Yeshu, carti ulterioare de la al treilea pana la al 12-lea secol si scrise cu patima impotriva lui Hristos. Indica faptul ca a existat, ca a facut multe miracole, ca a fost rastignit, ca a inviat… si incearca sa dea la toate acestea niste explicatii ale lor.

C. Din surse crestine, care sunt scrise in primul rand in Sfanta Scriptura si in special in Evanghelii.  Acestea sunt scrise de martori oculari, care au VAZUT si AUZIT. Dau despre Iisus informatii exceptional de bogate, dupa care ar trebui sa ne oranduim viata noastra.

Dar, pentru ca anume aceste marturii vorbesc despre Iisus Hristos, ele sunt puse la indoiala de multi ca fiind partinitoare, caci se presupune ca sunt false si sunt idealizari special concepute pentru a induce in eroare in favoarea lui Hristos.

Fiindca folosim pentru Sfanta Scriptura metoda juridico-istorica, vom folosi metodele de verificare a credibilitatii acesteia.

 

Credibilitatea textului Sfintei Scripturi

Care este numarul de codice in baza caruia sunt pastrate cartile Sfintei Scripturi

  • 2.500 codice contin intreaga Sfanta Scriptura, Vechiul si Noul Testament.
  • 25.000 codice contin parti mari din Sfanta Scriptura. (De obicei doar Noul Testament).

Codicele de mai sus provin din intreaga lume crestina.

In comparatie cu alti scriitori antici, avem:

  • 50 doar exemplarele lui Eschil
  • 100 ale lui Sofocle
  • 8 ale lui Tucidide
  • 200 ale lui Plinius
  • 500 ale lui Horatius

Prin urmare, dupa numarul de codice pastrate, Sfanta Scriptura este textul cel mai de incredere pe care il avem.

In ceea ce priveste vechimea acestor codice:

Istoria lui Tucidide, relateaza evenimentele din perioada 460-400 i.Hr. Nu s-a pastrat originalul. Cele 8 manuscrise care au supravietuit sunt toate scrise dupa anul 900 d.Hr., adica 1300 ani mai tarziu!

Poetica lui Aristotel a fost scrisa in 343 i.Hr. Cel mai vechi codice al ei, provine din anul 1100 d.Hr., adica cu 1400 ani mai tarziu!

Razboiul galic al lui Iulius Cezar, a fost scris in anul 50 d.Hr. Se pastreaza in cateva codice, toate scrise dupa anul 1000 d.Hr.

Contesta cineva aceste carti? Nimeni!

In schimb, Noul Testament a fost scris intre anii 50 – 98 d.Hr. (in functie de fiecare carte). Este pastrat in 25.000 de codice. Cele mai vechi (Sinaiticus, Alexandria, Vatican) au fost scrise in jurul anului 250 d.Hr., adica mai putin de 200 ani dupa original.

Cu alte cuvinte: In ceea ce priveste vechimea codicelor, Noul Testament este cea mai veche carte de incredere din lume.

Dupa Sfanta Scriptura, a doua ca veridicitate, in ceea ce priveste controlul bibliografic al cartii antice, este Iliada lui Homer. Sunt pastrate 643 de codice. Toate scrise dupa anul 1200 d.Hr. Adica distanta dintre scrierea Iliadei si copia codicelor pastrate, depaseste 1800 ani!

Cu alte cuvinte, codicele Noului Testament sunt cu mult mai aproape de perioada cand au fost scrise manuscrisele originale.

Dupa toate aceste date, cineva trebuie sa fie sau complet subiectiv ca sa conteste Sfanta Scriptura sau sa nu aiba incredere in nimic in lume.

Marturii externe despre Sfanta Scriptura

Exista si marturii externe despre Sfanta Scriptura. Acestea sunt:

A. Marturiile altor scriitori

B. Descoperirile arheologice

C. Coincidente intamplatoare sau analogia cu alte carti.

Vom incepe cu marturiile altor scriitori antici:

A. Marturiile altor scriitori

Papia, episcop in Hierapolis din Frigia, un discipol al lui Ioan, descrie in jurul anul 130 d.Hr., modul in care a fost inregistrata Evanghelia lui Marcu. Subliniez ca atunci inca nu exista „canonul” Sfintei Scripturi pe care il avem din sec. al 4-lea si nu exista nici motiv sa aiba loc incercarea oricarei tainuiri. Un fragment din Papia este pastrat in cartea lui Eusebiu „Historia Ecclesiastica” III, 39.

Irineu, episcop de Lugdunum (177-204 i.Hr.) confirma datele pe care le avem cu privire la Evangheliile dupa Matei, dupa Marcu, dupa Luca si dupa Ioan. (Irineu, episcop de Lugdunum, III, 7)

Cu greu va gasi cineva in registru mondial atatea marturii externe reale despre un oarecare tratat. Si subliniez faptul ca inca nu exista canonul Sfintei Scripturi, ca cineva sa poata presupune ca toate acestea „sunt fabricate”.

B. Descoperirile arheologice

Joseph Free, un remarcabil arheolog american spune: „Arheologia a confirmat nenumarate pasaje biblice care fusesera respinse de catre critici pe motiv ca ar fi fost inexacte din punct de vedere istoric sau s-ar fi aflat in contradictie cu fapte cunoscute”. (Archaeology and Bible History, Wheaton III. 1969, pag. 1).

F.Bruce, un alt remarcabil arheolog american, scrie: „Avem tot dreptul de a spune ca descoperirile arheologice confirma Noul Testament. Astazi toate pasajele din Luca, care in trecut erau considerate neadevarate de catre istorici, datorita marturiilor externe ale cercetarilor arheologice, au fost pe deplin recunoscute ca fiind adevarate si demne de incredere”. (Bruce, F.F., Archaeological Confirmation of the New Testamentεν Carl Henry, Revelation and Bible, Grand Rapids 1969, pag. 331).

A.N. Sherwin White, un cercetator al istoriei antice, scrie: „Astazi avem atatea elemente care ne arata ca marturiile Noului Testament sunt adevarate, incat confirmarea istoricitatii lui este coplesitoare. Nu avem nevoie de mai mult! Orice incercare de a respinge istoricitatea acestei carti, chiar si in chestiuni de detaliu, trebuie sa fie privita acum ca absurda”. (Roman Society and Roman Law in the New Testament, Oxford 1963, σελ. 189).

Burrows Millar, de la Universitatea Yale (SUA), scrie: „O comparatie a Evangheliilor cu limba papirusurilor din primul secol d.Hr., a fixat convingerea mea in acuratetea transmiterii textului Noului Testament. Asemenea descoperiri (papirusurile din sec.1), au sporit increderea cercetatorilor in validitatea textului biblic”. (Burrows Millar, What mean these stones, New York 1956, σελ. 52).

W. Albright, cel mai de seama arheolog biblic al lumii, scrie ca putem sa afirmam deja cu certitudine ca nu exista absolut niciun motiv de a crede ca macar o carte din Noul Testament ar fi fost scrisa dupa secolul 1, d.Hr. (Albright, W.F. Recent Discoveries in Bible Landw, NewYork 1955 pag. 136)

Sir William Ramsey este indiscutabil cel mai mare arheolog din intreaga lume din epoca sa. Despre Faptele Apostolilor spunea candva ca s-ar fi scris dupa anul 150 d.Hr. si nu considera ca erau importante si demne de atentie. Dar a fost nevoit sa-si schimbe parerea. Sapaturile din Asia Mica l-au fortat sa declare ca pana atunci a fost gresit, ca Faptele Apostolilor este o valoroasa carte cu informatii istorice, ca scriitorul lor, Luca, trebuie sa fie plasat printre cei mai mari scriitori ai lumii, ca toate informatiile furnizate sunt absolut exacte. (Ramsay, William, The Bearing of Recent Discovery on the New Testament, London 1915, pag. 222).

Datele au fost preluate din cartea Mitropolitului Nicopolei Meletie: „Ce este Hristos?”
Selectarea datelor: N.M.
Traducere: M.Dinu

sursa: impantokratoros.gr

Tabelul autenticitatii cartilor Noului Testament

Exista dovezi clare despre existenta timpurie a textelor din Noul Testament. Valoarea continutului Noului Testament devine si mai importanta atunci cand este comparata cu alte manuscrise vechi, care au fost acceptate fara discuţie.

(click pentru a mari imaginea)

Reprodus din APOLOGETICUM

Pr. Prof. CONSTANTIN GALERIU:Crucea este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi

octombrie 22, 2010 Lasă un comentariu

Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp „semnul lui Hristos” si al crestinismului. Este, dupa Sfanta Scriptura : „Semnul Fiului Omului”. „Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului” spune Mantuitorul insusi (Matei XXIV, 30).

Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, „semnele savarsite de Moise prin toiagul lui (Iesire IV, 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cand proorocul aude : „…Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau – adica al crucii (litera „itau” in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care plang din cauza multor ticalosii care se savarsesc in mijlocul lor” (Iez. IX, 4).

In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intampinand pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfanta Fecioara : „Acesta este ca un semn care va starni impotrivire” (Luca II, 34). „Semn de impotrivire”, adica ceea ce va numi Sfantul Pavel : „sminteala crucii”. Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: „Ce semne arati ca sa credem in Tine ? Parintii nostri au mancat mana in pustie…” Iisus le raspunde : „Eu sunt painea vietii. Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica…” (Ioan VI, 30, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin trupul si sangele Sau” in Sfanta Euharistie. In sfarsit, tot atat de evident aste „semnul lui Iona”. Cum istoriseste Sfantul Evanghelist Luca ; in drum spre Ierusalim, Iisus se adreseaza celor de fata si zice : „Neamul acesta cere semn , dar semn nu i se va da, decat semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam” (Luoa XI, 29-30). Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propovaduirea lui erau un „semn” pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atat mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si infaptuieste El, este pentru noi „semn”, si fiinta a semnului ; sursa a tuturor semnelor care au calauzit spre mantuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul : „Precum a fost Iona in pantecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti” (Matei XII, 40).

Astfel aceasta luminoasa unitate a marturisirilor Sfintei Scripturi arata crucea drept „Semnul Fiului Omului” , semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui, a stralucirii si puterii Lui creatoare, caci „in puterea crucii”, a jertfei, sta taria creatiei si a innoirii ei.

Talcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului : „Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atuncise va arata pe cer semnul Fiului Omului” (Matei XXIV, 29-30), Sfantul Ioan Gura de Aur observa cu adanca patrundere : „Vezi cat de mare este puterea semnului crucii ? Crucea este mai stralucitoare si decat soarele si decat luna… Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtand crucea ! Dupa cum a facut cu Toma aratandu-i semnul cuielor si ranile… tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit”.

Semn al „Fiului Omului”, crucea este desigur si semn al crestinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mantuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si castigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii, se vorbeste deopotriva de „Crucea lui Iisus” si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intalnim cu Iisus.

Purtand si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care arata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cand in legea veche se facea taierea imprejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul in chipul crucii, rostind asupra lui : „Sa se insemneze Doamne lumina fetei Tale peste robul Tau acesta… si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui”. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfantul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se : „Pecetea darului Sfantului Duh” ; a Sfantului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. „Pune-ma ca o pecete pe inima” invoca sufletul in Cantarea Cantarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si sangele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a-lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cand incepe rugaciunea, in timpul ei, si cand o termina ; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere , la inceputul ca si la sfarsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua , cand ne asezam si ne ridicam de la masa ; la vreme de mahnire, primejdie sau ganduri rele… Si in atatea imprejurari asa cum faceau cei dintai crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune : „inainte si in timpul treburilor, intrand si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).

In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savarsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la Altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe Altar, ea insasi fiind Altar, precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspantii de drumuri, se aseaza la capataiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.

Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facand acest semn al crucii, intrucat Mantuitorul a zis catre femeia samarineanca : „Vine ceasul si acum este, cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan IV, 23-24).

Iar Apostolul invata ca : „Dumnezeu… nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dand tuturor viata si suflare si toate…” (Fapte XVII, 25).

Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cand Mantuitorul spune : „Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adanc, din inima fiintei noastre, din „duh”. In vorbirea cu samarineanca, Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata ; smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI, 19). Inca si Profetul spusese : „Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decat arderile de tot” (Osea VI, 6). Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfantul Pavel cand zice : „Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel : pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie…” (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu sangele animalelor ; legea Noului Testament pecetluita cu sangele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este „duh” ; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.

Mantuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samariaieni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind „duh”, si deci, inchinarea, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor.

Cat priveste invatatura Sfantului Pavel ca „Dumnezeu… nu este slujit de maini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva”, apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, „lucru al mainilor noastre, care sa-I implineasca cumva „lipsa”, intrucat El este plinatatea, e Absolutul.

Inchinarea, cultul extern si intern, sunt insa cu totul altceva ; tin de conditia noastra de faptura si Mantuitorul insusi S-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfantul Pavel: „Duh, suflet si trup” (I Tes. V, 23), incat asa cum indeamna acelasi Apostol: „Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovniceasca” (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.

Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mantuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci „in duh si in adevar”. Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvantul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvant si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Suntem suflet si trup, nu duhuri fara trup. „Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sunt ale lui Dumnezeu”, invata Apostolul (I Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern al inimii, al „duhului” fara cel extern, al intregii noastre fapturi. Dealtfel, ne stau pilda a unei astfel de inchinari si slujiri, Mantuitorul, profetii, apostolii. Mantuitorul a binecuvantat cu mainile Sale pe copii. „…Si luandu-i in brate i-a binuecuvantat, punandu-si mainile peste ei” (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintii Apostoli: „…I-a dus afara pana spre Betania si, ridicandu-si mainile, i-a binecuvantat” (Luca,XIV,50).

In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvantat cu mainile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim : „Si a intins Israel (Iacob) mana sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stanga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat mainile, desi Manase era intaiul-nascut. Si i-a binecuvantat…”.(Fac. XLVIII, 14-15). Credinciosii de atunci se rugau si ei cu mainile ridicate, cum zice psalmistul: „Sa se indrepteze rugacinea mea, ca tamaia inaintea Ta, ridicarea mainilor mele jertfa de seara…” (Ps. CXL, 2).

In Noul Testament, Sfintii Apostoli au ridicat diaconi, preoti, episcopi, prin punerea mainilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV,23; I Tim. IV, 14). Impartasirea Sfantului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea mainilor: „Atunci isi puneau mainile peste ei si luau Duh Sfint” (Fapte VIII, 17 ; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfantul Pavel ii invata : „Vreau, asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicand maini curate, fara de manie si fara de galceava” (I Tim. II, 8). Iata dar, din Sfanta Scriptura, cateva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.

Semnul Sfintei Cruci

Dar, in sfarsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea. Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale mainii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel stang, rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin; si anume: cand zicem „in numele Tatalui”, ne insemnam la frunte ; cand zicem „si al Fiului”, ne insemnam la piept; cand zicem „si al Sfantului Duh”, ne insemnam umarul drept si apoi cel stang, incheind cu „Amin”.

Savarsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el cum s-a spus, esenta credintei noastre, „este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine”. „Facandu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este fundamental in credinta noastra ortodoxa si ma simt „prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita”.

Aceasta o simte orice crestin dreptmaritor, fie facandu-si semnul crucii, fie cand se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos ; simte ca prin Duhul Sfant se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu Care in marea-I iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau… (Ioan III, 16) ; simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cei ce „ne-a impacat prin cruce” (Efes. II, 16) ; simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepand de la botez, de la „nasterea lui cea din apa si din duh” si prin voia statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. „Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. V, 24) ; si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau prin acest semn, dupa cum si canta Biserica : „Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua” ; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui : si inaltindu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.

Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea Crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii : „Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osardie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau… Binecuvinteaz-o si, o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvantarea lemnului aceluia, pe care a fost pironit prea Sfantul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamantenii slobozenie am dobandit si vietii ne-am invrednicit”.

Pr. Prof. CONSTANTIN GALERIU

Ion Moraru, fost deţinut politic: Sunt creştin şi nu pot adera la o altă formaţiune politică

Onorată asistenţă, sunt nespus de bucuros să mă aflu în faţa domniilor voastre şi bucuria asta nu este un lucru întâmplător. Eu sunt creştin şi la o altă formaţiune politică din Republica Moldova nu pot adera. Dacă mâine Partidul Popular Creştin Democrat îşi va schimba doctrina în alta, nu creştină, eu, întrucât am lăsat în urma mea o cale destul de lungă, aş prefera să mă duc în ultimul drum.

Cu trei zile în urmă, am fost invitat să particip, săptămâna care vine, la o întrunire a Partidului Liberal Democrat. Chipurile, vezi Doamne, „tu ai merita să fii deputat”. Când? Am în spate 81 de ani. Când să mai fiu deputat?

Cică, ei sunt gata să facă o prezentare a cărţii pe care am scris-o. Măi băieţi, cartea a fost prezentată în sala „Brâncuşi” cu câţiva ani în urmă şi nu mai există nici o necesitate.

Stau şi mă gândesc, oameni buni, cum pe această formaţiune a împins-o păcatul, la 18 decembrie, anul trecut, să ridice mâna împotriva lui Dumnezeu la Organizaţia Naţiunilor Unite? Au votat pentru susţinerea homosexualilor. Uitaţi-vă ce spune Dumnezeu prin gura apostolului, epistola apostolului Pavel către romani, capitolul 1:26, 27, (le ştiu pe de rost, dar ca să nu scap sau să adaug vreun cuvânt de la mine, le dau citire din Sfânta Scriptură): „Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”.

Oameni buni, am crezut că mâna care s-a ridicat întru susţinerea acestor păcate şi fărădelegi a fost o eroare, întrucât cel care a votat a mâncat uleiul din candelă. Uleiul din candelă este ofranda adusă Tatălui Ceresc, pe care în 1947 activiştii au mâncat-o pentru că era secetă, era foamete, dar azi ei sunt sătui, sunt ghiftuiţi, de ce să o mănânce? Credeam că e o glumă.

Alaltăieri, la postul de radio „Moldova” o doamnă, pretins habilitat, învăţa tineretul cum să se protejeze împotriva sarcinii. Deci, aceste lucruri nu sunt întâmplătoare. De ce sunt revoltat împotriva lor? Pentru că ceea ce ne-a ţinut în viaţă până astăzi, ca neam, ca entitate, a fost credinţa creştină ortodoxă. Şi nu pot să nu îi condamn cu vehemenţă de la această tribună pe cei care atentează la valorile creştine, în speranţa că, poate, va ajunge la urechile lor.

Mă doare încă o problemă: pământul ţării mele, apărat cu atâta trudă de înaintaşii noştri, este astăzi vândut cu hrinca. Ba 18 hectare la Novodnestrovsk, ba 18 hectare la Palanca. Ba aflu că „la subsol” se pregăteşte o lege de vânzare-cumpărare a pământului, că, cică, vezi Doamne, vrem să intrăm în Uniunea Europeană.

Unde ajungem? Am simţit că scheletele oştenilor cu lăncile în mână, care au apărat acest pământ, se mişcă sub picioarele noastre.

Nu-mi place deloc că preşedinţii a două ţări, inclusiv al ţării căreia îi spunem „mamă”, umblă cu torbele de decoraţii scumpe, supreme şi le împart fără milă cui năpădesc. A aruncat o pietricică în clădirea Parlamentului – o decoraţie. Oameni buni, unde am ajuns? Chiar dacă aţi vrut să răsturnaţi guvernul, răsturnaţi guvernul, dar ce aveţi cu clădirea? Oare nu ne-ar trebui ea nouă azi? De ce să cheltuim iar vreo 500 de milioane pentru a o repara?

Zic eu de decoraţii nu întâmplător. Generaţia mea a avut şase formaţiuni: trei formaţiuni politice şi trei partide politice care s-au ridicat, cu puşcuţe copilăreşti de soc, împotriva tancurilor unui monstru, şi nici unul din ei, măcar post-mortem – auzi, domnule Băsescu, auzi, domnule Ghimpu? –, nu s-a învrednicit măcar de titlu de cetăţean de onoare al ţării româneşti. E dureros.

Ultima mea dorinţă este ca la congresul de astăzi să fie promovaţi cât mai mulţi tineri în organele de conducere a Partidului Popular Creştin Democrat. Să ştiţi că vă aşteaptă nu un uluc la care să vă îmbulziţi, vă aşteaptă viaţa de martir. De când s-a născut creştinismul pe pământ şi până astăzi, a fost propovăduit numai de martiri.

În acelaşi timp, aş dori ca să fie păstrată la conducerea partidului o mică rămăşiţă din generaţia mai bătrână, dar mai tânără decât mine. Şi după cum acea generaţie a ascultat de poveţele noastre, aşa măriile voastre să ascultaţi de poveţele lor.

De ce am zis lucrul acesta? Eu nu ştiu dacă la viitorul congres Dumnezeu mă va învrednici să vin, pentru că sunt dator să mă duc şi eu pe drumul cel lung. Şi nu mă tem, lasă să vină.

Mulţumesc Bunului Dumnezeu că mă poartă pe picioare şi mă lasă în facultăţile mintale.