Arhiva

Posts Tagged ‘Stalin’

Bolșevikul de pe malul Dunării

martie 17, 2019 Lasă un comentariu

Azi, în „bucătăria” lui de pe malul Dunării, Mircea Dinescu, ubicua vedetă a TVR-ului, spunea, fără a roși, în acompaniamentul unei melodii țigănești, că „chestiile astea cu viața de după moarte sunt povești de-ale bisericii”…

Aici în Basarabia, unde mai prindem și TVR-ul, nu tre să mai treacă Nistrul, a doua oară, bolșevicii lui Stalin cu „ateismul științific” în vârful baionetelor!

Îl avem prezent pe Mircea Dinescu!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

Cotroceniul mai are șansa să strângă mâinile și să unească inimile basarabenilor

Portalul DESCHIDE.MD, finanțat din banii statului român, anunță cu emfază:
 
„Candidatul PUN, Constantin Codreanu, invitat de Klaus Ioahannis la Cotroceni”.
 
Textul știrii „bombă” este însoțit, bineînțeles, de o poză impunătoare în care Președintele României îi strange mâna celui PUS de basarabeni să le apere drepturile în Parlamentul de la București, dar ajuns în scurt timp să fie PUS de București să cucerească Chișinăul la alegerile din 20 mai.
 
Cei care au PUS la cale evenimentul în cauză au avut, fără îndoială, scopul transferului de imagine de la Președintele României către cel PUS în misiune cuceritoare în capitala Basarabiei, mahmură încă după guleaiul și canonadele putiniste de aici petrecute la 9 mai sub aplauzele și privirile „victorioase” ale guvernării Plahotniuc-Dodon.
 
Exact așa a făcut Putin cu Dodon înaintea alegerilor prezidențiale din toamna lui 2016: l-a invitat pe Dodon (însoțit de Greceanâi) la Kremlin pentru o poză!
 
Vă mai amintiți?
 
Iar poza (ștampila) de la Putin a topit atunci până și inima „blindată” a lui Plahotniuc, care nu a stat mult pe gânduri: l-a scos fulgerător pe Lupu din cursă și a montat toată mașinăria de partid a PD-ului pentru asigurarea victoriei lui Dodon!
 
Dar noi, românii, nu trebuie să procedăm ca Putin!
 
A urma exemplul Rusiei, mai ales când este vorba de teritoriile noastre aflate sub controlul ei, înseamnă a cădea în plasa ei!
 
Când vine vorba de alegerile pentru capitala Basarabiei, care trebuie readusă la sânul Patriei noastre România, Președintele României ar fi obligat să-i invite la Cotroceni pe toți candidații unioniști de la Chișinău pentru a le strânge mâna! (Rusia și agentura ei, care funcționează perfect pe cele două maluri ale Prutului, a reușit, din păcate, să ne fragmenteze și să ne ostilizeze pe noi, basarabenii, România având sarcina să ne unească în jurul ideii românești!).
 
Eventual, pentru a-i împăca!
 
Eventual, pentru a-i determina să cedeze unul în fața altuia!
 
Eventual, pentru a face o poză cu toți candidații basarabeni împreună, dar nu doar cu cel care reprezintă „unionismul” planificat, coordonat și controlat în totalitate de mafia de la guvernarea Basarabiei cu panglica lui Putin în piept și care este convins din start că nu va ajunge niciodată primar de Chișinău, pentru că nu-și dorește acest lucru, el realizând perfect că are de executat doar un rol de conjunctură în aceste alegeri.
 
Am mai vorbit de asta și foarte mulți au rămas bosumflați pe mine (inclusiv bravul candidat PUN care m-a șters imediat din lista lui Fb, argument în plus că este slab și absolut nepregătit pentru sarcina ingrată pe care i-a pus-o Băsescu în față).
 
Este convingerea mea personală că România nu trebuie să acționeze electoral în raport cu basarabenii, așa cum a procedat Băsescu și așa cum procedează, din păcate, Iohannis.
 
Înstrăinarea Basarabiei și a celorlalte teritorii românești în 1940, dacă vă amintiți bine, a avut loc cu acordul Bucureștiului, chiar dacă a fost ultimatumul lui Stalin!
 
Iar cei care au avut curajul să ne elibereze în 1941 de sub ciubota Kremlinului au fost executați!
 
De asta nu trebuie să-i împărțiți pe basarabeni după culorile politice ale Bucureștiului sau după preferințele egoiste ale „statului paralel” pe care l-ați inventat și care a trecut, odată cu Băsescu, și Prutul.
 
De asta nu trebuie să abordați unionismul basarabean în chip selectiv, așa cum vă sugerează consilieri ca Iulian Chifu.
 
De asta, pur și simplu, nu trebuie să faceți jocul guvernărilor de la Chișinău, care, de la 1991 încoace, toate, absolut toate, au acționat și acționează în detrimentul inereselor noastre românești și în favoarea Rusiei.
 
De asta este nevoie de o clasă politică basarabeană cu conștiință românească care să lucreze dezinteresat exclusiv pentru interesul general românesc.
 
PUN-ul pe care l-ați zămislit în laboratoarele „statului paralel” nu se constituie în fundamentul unei clase politice basarabene cu conștiință românească, pentru că a fost conceput din start ca să dezbine, nu ca să unească!
 
Acum, în această clipă, Cotroceniul mai are șansa să strângă mâinile și să unească inimile basarabenilor!
 
Hristos a Înviat!
 

Între minciuna de la Moscova și cea de la București

decembrie 9, 2017 3 comentarii

 

Simt cum mi se sugerează insistent și chiar mi se spune acum la TVR-ul pe care-l urmăresc la Chișinău că Majestatea Sa Regele Mihai este un sfânt!

Păi, dacă regele este un sfânt, cine este mareșalul Ion Antonescu, împușcat de Stalin, după ce regele l-a arestat și l-a dat pe mâna rușilor, după ce acesta a avut curajul să treacă Prutul și să ne elibereze teritoriul românesc ocupat de ei?

E o întrebare pe care și-o pun foarte mulți basarabeni, mai ales în aceste zile triste de după moartea regelui, despre care la televizor mi se spune că este un erou și chiar un sfânt.

Spuneți-ne și nouă, basarabenilor, când vom avea parte și noi de niște emisiuni care să trateze obiectiv și echidistant dramaticele evenimente de până și după 23 august 1944 și rolul pe care l-au avut aceste două mari personalități, regele Mihai și mareșalul Ion Antonescu, în destinul României și, implicit, al Basarabiei și celorlalte teritorii românești înstrăinate?

Nu de alta, dar noi, basarabenii, am fost și suntem încă prostiți de propaganda rusească antiromânească și nu dorim din adâncul sufletului nostru să fim tratați de aceeași manieră și de mass-media românească.

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

Cel ce s-atinge de limba română, de limba română va pieri!

decembrie 25, 2016 Un comentariu

Dodon a înlocuit limba română cu „limba moldovenească” la președinție.

Un argument în plus că nu există nicio deosebire între regimul sovietic leninisto-stalinist și regimul rusesc al lui Putin, care-l susține pe Dodon.

Cine face ca Stalin, Stalin este și urmează a fi tratat ca atare!

De asta Dodon și șleahta lui dughinisto-roșkistă care-a invadat președinția reprezintă pentru basarabeni pericolul egal cu cel al stalinismului instalat după 1944 dincoace de Prut.

Copiii noștri nu trebuie lăsați să sufere ceea ce au suferit părinții și bunicii lor!

Cel ce s-atinge de limba română, și după un sfert de veac de la destrămarea „imperiului răului”, de limba română va pieri!

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , , ,

Dodon, singurul, după Stalin, șef de stat…

decembrie 23, 2016 Lasă un comentariu

Așa a rânduit lucrurile Cel de Sus: să fie ceață ca Rogozin să nu aterizeze la Chișinău pentru a fi prezent la prazdnikul lui Dodon.

Semn rău pentru Igori.

Pentru că nu este președintele basarabenilor!

Pentru că este dușmanul lor.

Pentru că este singurul, după Stalin, șef de stat la Chișinău care i-a insultat și umilit până în adâncul sufletului pe basarabeni.

Pentru că a călcat cu picioarele-i murdare sângele și memoria luptătorilor de la Nistru care și-au dat viața pentru libertatea și independența Republicii Moldova!

Pentru că a ofensat tot neamul nostru românesc!

Pentru că a comis fapte împotriva statului: a încurajat și susținut separatiștii de la Tiraspol în acțiunile lor de subminare a RM!

Pentru că lucrează exclusiv în interese străine și potrivnice RM, în interesele Rusiei.

Pentru asta, de azi încolo, prin tot ce facem, să-l ignorăm pe Dodon, să-l sfidăm, pur și simplu!

Acest lucru trebuie să-l cultivăm copiilor noștri, sufletele cărora nu putem admite a fi otrăvite cu antiromânismul provocat și promovat de Dodon și toată șleahta sa.

Dodon nu este președintele basarabenilor!

„Examinați problema reîntoarcerii în componența RSS Moldovenești a județelor basarabene Hotin, Akkerman și Ismail”

decembrie 10, 2016 Lasă un comentariu

Je suis „fanatic religios”!

octombrie 20, 2016 4 comentarii

copil-deportat-din-basarabia-in-siberia

Rămân perplex după ce aflu că dincolo de Prut președintele Johannis îi insultă numindu-i „fanatici religioși” pe cei peste trei milioane de români (inclusiv pe mine) care au susținut prin semnătură demersul Coaliției pentru Familie în vederea revizuirii Constituției în sensul definirii căsătoriei ca uniune între femeie şi bărbat.

Cu un asemenea președinte, pentru care am stat cu toată familia în frigul din noiembrie 2014 ca să-l votăm la ambasada României de la Chișinău, îmipiere pofta de unire…

Mă simt de mii de ori mai umilit decât atunci când ocupantul bolșevik îmi inerzicea la școală, mie, copilului basarabean, să citesc cărți în limba română, de mii de ori mai umilit decât buneii noștri care au fost ridicați în puterea nopții și duși de bandele lui Stalin în fundul Siberiei pentru simplul fapt de a fi români și de a-L iubi pe Dumnezeu…

Mă cuprinde o frică nebună de noul bolșevism care vine de această dată dinspre București…

Peste trei milioane de români făcuți de Johannis „fanatici religioși”…

Trei milioane… cât toată Basarabia!

20 octombrie 2016

Acad. Florin Constantiniu: 9 mai 1945? În România, nimic de sărbătorit

Stalin, Churchill și Roosevelt 1

Sunt cărți, filme, emisiuni tv etc. care dau corp unor gânduri sau sentimente aflate într-o stare difuză în conștiință. Lucruri la care te-ai gândit îndelung, capătă dintr-odată o limpezire, un riguros contur ideatic, sub impactul unei stări de moment. Așa ceva s-a întâmplat și cu mine, după ce am văzut la televizor filmul regizorului polonez.

De mult timp, ca istoric îmi dădusem seama că al doilea război mondial continuă să fie văzut prin ochelarii învingătorilor. Am scris și am spus la diverse dezbateri despre războiul dintre 1939-1945, că suntem prizonierii viziunii biruitorilor, care au depus toate eforturile pentru a se prezenta – reluând formula lui Herodot despre geți – drept „cei mai viteji și cei mai drepți”. Strania alianță dintre cele două mari democrații occidentale – Marea Britanie și SUA – și Uniunea Sovietică, strânsa colaborare dintre Churchill, Roosevelt și Stalin pun sub semnul întrebării atașamentul primilor doi față de principiile Cartei Atlanticului, în numele cărora susțineau că duc războiul.

Voiau, într-adevăr, Churchill și Roosevelt ca popoarele să fie libere în a-și decide soarta? Cum se împăca o astfel de afirmație cu alianța care-i făcea partenerii unui regim – cel sovietic – la fel de odios ca și cel nazist?
Churchill și Roosevelt au sfârșit prin a ceda în fața exigențelor lui Stalin, hotărât să creeze un mare brâu protector al frontierelor sovietice. Acordul de procentaj Churchill-Stalin, din octombrie 1944, a fost o înțelegere care nu se deosebea, în esența ei cinică, de Pactul Molotov-Ribbentrop.

Cel de-al doilea război mondial nu a însemnat – așa cum se pretinde – o bătălie între bine și rău, o confruntare între libertate și opresiune, ci competiția dintre două bande de răufăcători. În august 1941, Goebbels scria în jurnalul său personal: „O investigație la ambasadele sovietice din Paris și Berlin a scos la iveală surprinzătoare arme de teroare. Aceste ambasade sovietice sunt, în fapt, refugii de criminali. Este inevitabil. Dacă o bandă de criminali ajunge la putere, ea va folosi mijloace criminale pentru a-și desfășura politica. Este bine că se termină cu bolșevismul, odată pentru totdeauna, prin campania noastră din Est. La urma urmei, pe termen lung, nu era loc pentru noi doi în Europa” (David Irving, Hitler’s War, New York, The Viking Press, 1977, p 210).

Liderul nazist, prin formularea sa, exprima, cu sau fără voie, realitatea marelui conflict: lupta între două bande de criminali, una condusă de Hitler, alta de Stalin. Un Stalin, ale cărui crime erau acoperite de cei doi complici ai săi, Churchill și Roosevelt. Nu cred că victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrată. Pentru țările baltice și cele din Europa de Est ea a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul să ne întrebăm: victoria cui o sărbătorim la 9 mai 1945? Personal, cred că nu este nimic de sărbătorit.

Academician Florin Constantiniu  (1933 – 2012)

Sursa: Revista Istorie şi Civilizaţie, nr.8/2010, pag. 3

Acad. Florin Constantiniu: Nu cred că victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrată

mai 11, 2015 Un comentariu

Florin Constantiniu

 

 

Sunt cărți, filme, emisiuni tv etc. care dau corp unor gânduri sau sentimente aflate într-o stare difuză în conștiință. Lucruri la care te-ai gândit îndelung, capătă dintr-odată o limpezire, un riguros contur ideatic, sub impactul unei stări de moment. Așa ceva s-a întâmplat și cu mine, după ce am văzut la televizor filmul regizorului polonez.

De mult timp, ca istoric îmi dădusem seama că al doilea război mondial continuă să fie văzut prin ochelarii învingătorilor. Am scris și am spus la diverse dezbateri despre războiul dintre 1939-1945, că suntem prizonierii viziunii biruitorilor, care au depus toate eforturile pentru a se prezenta – reluând formula lui Herodot despre geți – drept „cei mai viteji și cei mai drepți”. Strania alianță dintre cele două mari democrații occidentale – Marea Britanie și SUA – și Uniunea Sovietică, strânsa colaborare dintre Churchill, Roosevelt și Stalin pun sub semnul întrebării atașamentul primilor doi față de principiile Cartei Atlanticului, în numele cărora susțineau că duc războiul.

Voiau, într-adevăr, Churchill și Roosevelt ca popoarele să fie libere în a-și decide soarta? Cum se împăca o astfel de afirmație cu alianța care-i făcea partenerii unui regim – cel sovietic – la fel de odios ca și cel nazist?

Churchill și Roosevelt au sfârșit prin a ceda în fața exigențelor lui Stalin, hotărât să creeze un mare brâu protector al frontierelor sovietice. Acordul de procentaj Churchill-Stalin, din octombrie 1944, a fost o înțelegere care nu se deosebea, în esența ei cinică, de Pactul Molotov-Ribbentrop.

Cel de-al doilea război mondial nu a însemnat – așa cum se pretinde – o bătălie între bine și rău, o confruntare între libertate și opresiune, ci competiția dintre două bande de răufăcători. În august 1941, Goebbels scria în jurnalul său personal: „O investigație la ambasadele sovietice din Paris și Berlin a scos la iveală surprinzătoare arme de teroare. Aceste ambasade sovietice sunt, în fapt, refugii de criminali. Este inevitabil. Dacă o bandă de criminali ajunge la putere, ea va folosi mijloace criminale pentru a-și desfășura politica. Este bine că se termină cu bolșevismul, odată pentru totdeauna, prin campania noastră din Est. La urma urmei, pe termen lung, nu era loc pentru noi doi în Europa” (David Irving, Hitler’s War, New York, The Viking Press, 1977, p 210).

Liderul nazist, prin formularea sa, exprima, cu sau fără voie, realitatea marelui conflict: lupta între două bande de criminali, una condusă de Hitler, alta de Stalin. Un Stalin, ale cărui crime erau acoperite de cei doi complici ai săi, Churchill și Roosevelt. Nu cred că victoria bandei sovieto-anglo-americane trebuie celebrată. Pentru țările baltice și cele din Europa de Est ea a adus o robie de peste patru decenii. Este momentul să ne întrebăm: victoria cui o sărbătorim la 9 mai 1945? Personal, cred că nu este nimic de sărbătorit.

Academician Florin Constantiniu  (1933 – 2012)

Minciuna 22 iunie 1941

iunie 21, 2013 4 comentarii

Conform istoriei lor unice, în sensul că istoria predată de ei nu se regăseşte decât în propriile lor manuale, ruşii au să ne reproşeze nouă multe, enorm de multe, să ne împroaşte cu noroi şi să ne facă în toate felurile cu putinţă, dar cele mai multe reproşuri, chiar şi astăzi, se leagă de o dată specială: 22 iunie 1941. Pentru ruşi şi istoria lor, este ziua în care fasciştii români, alături de cei germani, fără motiv şi provocare, au atacat mişeleşte paşnica şi liniştita Uniune Sovietică. Pe acest motiv am fost ocupaţi, jefuiţi, înrobiţi, transformaţi în colonie rusească, obligaţi la plata a imense despăgubiri de război, jefuiţi de tot ce aveam, mult peste aceste despăgubiri, împuşcaţi, asasinaţi, deportaţi, închişi, elitele exterminate în temniţe şi lagăre, ni s-a distrus ţara, economia, cultura, patrimoniul, moravurile, toate acestea pentru că am atacat mişeleşte Uniunea Sovietică la 22 iunie 1941. Inclusiv astăzi, la 71 de ani de atunci, ruşii ne-o reproşează cu furie, strângând pumnii şi proferând injurii în toate mediile, inclusiv pe internet. Dar oare chiar aşa să fi fost?

ANTONESCU, ALTFEL (5). Prof. Univ. Dr. Gheorghe Buzatu ii serveste o lectie istorica si de istorie lui Mihai de Hohenzollern

februarie 9, 2013 Lasă un comentariu

Hitler Stalin Roosevelt Churchill Antonescu Mihai - Prof Buzatu - Ziaristi Online

Distanţarea de evenimente, în spaţiu şi în timp, mai cu seamă în cazul celor decisive ori aşa-zis controversate, este netăgăduit în avantajul istoricului. Întrucât beneficiul perspectivei îi îngăduie depăşirea „presiunii” factorilor subiectivi, iar absenţa foştilor „actori” şi obişnuitele condiţionări provocate de anume interese imediate politice, militare, morale,  religioase etc. ori, mai rău, dispariţia, provocată sau nu, a unor materiale, toate acestea sunt compensate de deschiderea arhivelor şi de lipsa cenzorilor, reali ori virtuali. Intervin şi alte nenumărate avantaje, dar nu stăruim. Precizăm că, de această dată, avem în vedere lovitura de stat de 23 august 1944 despre care, din momentul producerii şi până în prezent, s-a scris o bogată şi inegală literatură, participanţii lăsându-ne importante mărturii (unele în multiple variante!), iar documentele păstrate în fondurile publice ori personale depăşesc cifrele obişnuite – aproximativ 10 000 edite şi inedite „numai” pentru ziua impactului: pregătirea şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu şi a unora dintre colaboratorii săi apropiaţi, cele dintâi desfăşurări interne şi externe sau urmările (cf. Gh. Buzatu, Mareşalul Ion Antonescu – Forţa destinului. O biografie, Iaşi, Tipo Moldova, 2012, p. 547-548). Se mai impune  precizarea că, în general, materialele publicate, pagini memorialistice ori studii ştiinţifice, nu au rezistat timpului, trebuind să suporte corecturi, majore ori minime, deşi au existat şi excepţii (Grigore Gafencu, Constantin Pantazi, Pamfil Şeicaru, Gheorghe Barbul, Ion Gheorghe, Ion Pantazi, George Duca). Cum istoria se dovedeşte, de regulă, părtinitoare cu … învingătorii, prăbuşirea regimului antonescian a fost înălţată la rangul de zi naţională, consecinţele relevate au fost admise numai cele exclusiv … pozitive (salvarea României, scurtarea duratei ostilităţilor, aportul la lichidarea fascismului şi salvarea civilizaţiei etc.), iar rolurile/rosturile participanţilor au fost împărţite şi chiar măsurate diferenţiat – regele Mihai şi camarila, partidele politice „burgheze” ori cele de „stânga” (PNŢ, PNL, PSD şi PCR), pentru a se impune decisiv atenţiei cititorului, îndeosebi după 1954, „meritele”  comuniştilor … români (cu toate că, în rândul celor aproximativ 1 000 de indivizi, prevalau evreii, unguri şi ruşii basarabeni), şi asta după ce, prin 1945-1953, contribuţia URSS, a lui I. V. Stalin şi a Armatei Roşii fusese impusă oficial şi recunoscută drept fundamentală pentru „eliberarea de sub fascism” şi „construcţia noii Românii”, deşi totalmente subjugată Kremlinului.

Maresalul Ion Antonescu Regele Mihai

Citește mai mult…

„Prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”

martie 30, 2012 Lasă un comentariu

Oameni de stat şi militari de elită, scriitori şi diplomaţi, istorici şi geopoliticieni, ziarişti de imens prestigiu şi autoritate morală, dintre care-i reţinem în prima ordine pe M. Eminescu sau N. Iorga, pe M. Kogălniceanu, I. I. C. Brătianu sau N. Titulescu, pe S. Mehedinţi, Pamfil Şeicaru sau Emil Cioran, s-au exprimat adeseori şi în mod categoric în sensul că, pentru ultimele trei veacuri ale istoriei naţionale, a funcţionat cu putere de lege acest blestem neiertător în privinţa poziţiei noastre geopolitice: Românii şi România s-au aflat „prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”.

Sub acest aspect, câteva date s-au impus ca puncte de referinţă, nu numaidecât pentru evoluţia/involuţia raporturilor româno-ruse ori sovietice, ci şi pe planul istoriei Europei de Sus-Est sau continentale, chiar universale. Să reţinem, în context, anul 1711, când ruşii şi Petru cel Mare, au depăşit graniţa de apus despărţind Imperiul de Moldova pe Nistru, angajând, avându-l alături pe Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, bătălia cu turcii de la Stănileşti (iulie 1711), pierdută în câteva zile. În consecinţă, Cantemir fu silit să se retragă în Rusia, dar nu putem neglija că, anterior confruntării de la Stănileşti, domnul Moldovei a fost acela care a redactat integral textul Tratatului de alianţă cu Petru cel Mare, ce avea să fie semnat la Luţk în 13/24 aprilie 1711.

Fapt cardinal în desfăşurările istorice, Cantemir, în spiritul „străvechilor legi” ale Ţării Moldovei dar prevăzător la maximum, a inclus în Tratat respectul integrităţii teritoriului Moldovei, ale cărei fruntarii au fost stabilite cu precizie în toate direcţiile, inclusiv, dacă nu cumva în rândul întâi, spre Est, pe Nistru. Drept care, articolul 11 prevedea fără rezerve că: „Pământurile Principatului Moldovei, după vechea hotărnicie moldovenească, asupra cărora domnul va avea drept de stăpânire, sunt cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender, cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele Ţării Munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu acele ţări”.

Citește mai mult…

Directivele NKVD pentru ţările din Europa de Est

februarie 21, 2011 Lasă un comentariu

 

În iunie 1947, NKVD (precursorul KGB) distribuia, in regim strict secret, setul de directive destinat sovietizarii tarilor din sfera de influenta a Moscovei. Aceste directive intitulate „Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicatia NK/003/47”, au fost elaborate de Lavrenti Beria, unul dintre cei mai cumpliti (si eficienti) calai comunisti. Numele sau este indisolubil legat de „victoria sovietelor”. Lucrand in sistemul represiv sovietic inca din 1921, a fost numit de Stalin sef al NKVD-ului in 1938, unde a functionat pana in 1953. Este direct responsabil de uciderea a milioane de oameni. Sub directivele lui s-au organizat serviciile represive in toate tarile din Estul Europei.

 

Lavrenti Beria

 

Dupa 1940, intr-un singur an, peste 200.000 romani basarabeni si bucovineni au fost deportati pe intinsul Rusiei, pana la Vladivostok, pierzandu-li-se urma. S-a elaborat un „Plan de munca” in anuarie 1941, care a sistematizat si organizat la modul cel mai monstruos sistemul de deportare. Metoda de elaborare a listelor nominale era diabolica: „Este necesar sa deportam fiecare membru al familiei, ca pe un principal deportat, impreuna fara sa-i informam de separarea care urmeaza. Toata familia in aceiasi masina, pana la vagoane. Abia acolo il separam pe capul familiei, apoi pe ceilalti, sub pretextul inspectiei sanitare”.
Citește mai mult…

Tânărul Stalin – un Al Capone din Caucaz

februarie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

Stalin, în 1912,în Sankt Petersburg, fotografie din arhivele poliției imperiale țariste.

Toată viaţa sa, până la decesul fulgerător din martie 1953, Stalin a fost extrem de vigilent în a bloca din faşă orice încercare de cercetare, documentare şi publicare a biografiei sale din tinereţe, care ar fi putut aduce atingere biografiei oficiale a dictatorului de mai târziu. Sub acest aspect, ultima carte a lui Sebag Montefiore, publicată la editura McArthur & Company din Toronto, cu titlul „Young Stalin“ (Stalin Tânăr), este o premieră mondială pentru că descrie în detalii cum a devenit gruzinul Osip Giukaşvili din Osetia dictatorul sovietic Iosif Vissarionovici Stalin din capitala URSS-ului.

Viaţa de familie a lui Stalin

Prima lui soţie, Ekaterina „Kato“ Svanidze, va muri de tifos la vârsta de 22 de ani în anul 1907. Fiul rezultat din această căsătorie, Yakov „Yaşa“ Giukaşvili va fi abandonat de Stalin la moartea lui Kato şi crescut de rudele soţiei sale. În familia bunicilor materni din Osetia, Yaşa Giukaşvili va creşte ca un băiat timid, tăcut şi ascultător. Va fi îndrăgit de toţi cei care l-au cunoscut, mai ales de fraţii săi vitregi rezultaţi din a doua căsătorie a lui Stalin cu Nadia Alilueva. În perioada interbelică, Yaşa va face prima încercare de sinucidere trăgându-şi un glonte în cap, dar a fost salvat de medici. La auzul acestei tentative de sinucidere, Stalin a fost auzit exclamând: „Băiatul ăsta nici să tragă ca lumea nu e în stare!“. În iulie 1941, Yaşa cade prizonier la nemţi, fără ca naziştii să ştie cine este tatăl lui. În lagărul de prizonieri de la Sachsenhausen, Yaşa este recunoscut de generalul Vlasov care trecuse de partea hitleriştilor cu întreaga divizie pe care o comanda în cadrul Armatei Roşii. Hitler i-a propus lui Stalin să-l elibereze pe feldmareşalul von Paulus căzut prizonier la Stalingrad în schimbul lui Yaşa. Răspunsul lui Stalin a fost prompt şi laconic: „Eu nu schimb un mareşal cu un soldat!“ După doi ani de prizonierat, Yaşa se va sinucide în 1943, aruncându-se în gardul de sârmă ghimpată prin care trecea curent electric. Sebag Montefiore a identificat existenţa unor copii din flori făcuţi de Stalin cu alte femei din Siberia unde el s-a aflat în exil. Pe unii dintre aceşti copii, toţi băieţi, Stalin i-a ajutat discret, pe alţii i-a ignorat complet. Generalul KGB Serov i-a prezentat lui Hruşciov, în anul 1956, lista completă a acestor copii din flori, în urma unei anchete secrete efectuate de KGB după moartea lui Stalin. Din această anchetă, cel mai şocant caz este al unei minore de 13 ani, pe nume Lidia Pereprîghina, din Turuhansk, sedusă de Stalin pe atunci în vârstă de 34 de ani, aflat acolo în exil. A rezultat un fiu menţionat în biografia dictatorului scrisă de Essad Bey în anul 1931. Acest caz a stârnit un mare scandal, fiind calificat de poliţia ţaristă la timpul respectiv drept un viol calificat contra unei minore (pag. 297). Autorul explică prin aceste detalii de ce Stalin a tolerat atâta promiscuitate în jurul său, când a ajuns stăpânul Kremlinului. Celebrităţi ale istoriei URSS precum Kalinin, Voroşilov, Kirov etc. sunt demascaţi acum ca afemeiaţi incurabili, care îşi recrutau victimele din corpul de balet al Teatrului Balşoi din Moscova. Ca să nu mai pomenim de şefii poliţiei secrete, Henrik Yagoda, Nikolai Iejov sau Lavrenti Beria, care apar acum ca oameni complet deranjaţi mintal şi de o promiscuitate de neimaginat. La arestarea acestora s-au făcut liste amănunţite cu ce anume s-a descoperit la percheziţia biroului acestora de la Lubianka. Simpla lectură a acestor liste menţionate de Sebag Montefiore demonstrează că acei poliţişti nu erau oameni normali. Iar şeful lor suprem, I.V. Stalin, era la curent cu Citește mai mult…

PPCD – 22 DE ANI DE LUPTĂ ŞI AFIRMARE

iunie 4, 2010 Un comentariu

Perestroika lui Mihail Gorbaciov, acea perioadă de relaxare a dictaturii comuniste care s-a produs după 1985 în URSS, a readus în mediile intelectuale din imperiu suflul libertăţii. Glasnosti, cuvântul cel mai îndrăgit şi mai repetat la acea vreme, a intrat în toate limbile internaţionale şi a însemnat, de fapt, afirmarea pas cu pas a trei libertăţi fundamentale, pe care generaţia noastră încă nu ştia să le formuleze, dar a învăţat foarte repede să le afirme: libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor şi libertatea de asociere, încercarea doctrinarilor noii orientări a PCUS de a reînnoi ţara şi partidul, de a inventa comunismul „cu faţă umană”, de a-l condamna, după modelul lui Hruşciov, pe Stalin şi de a-l exalta prin contrast pe Lenin, s-a constituit într-o oportunitate pentru cei mai temerari. În viaţa publică au fost lansate concepte noi pe atunci despre aşa-numitele „pete albe în istorie”, despre mediul înconjurător, ecologia devenind, de pildă, o preocupare în vogă mai ales după tragedia de la Cernobâl.

Revenirea la rădăcini, raportarea la modelul occidental, criticarea exceselor birocraţiei şi a falsului în viaţa societăţii de atunci, a produs rapid o pleiadă de militanţi proveniţi în special din mediul de creaţie. Scriitorii, ziariştii, artiştii, în general, au exprimat setea de libertate şi au simţit nevoia afirmării demnităţii umane, stare de care au contaminat rapid şi masiv mulţimile. De la rostirea de cuvântări îndrăzneţe şi scrierea de articole de ziar mai curajoase, de la acordarea de interviuri la „Europa Liberă”, „BBC” şi „Vocea Americii” până la mitingurile la început mai restrânse, devenite foarte curând de masă şi căpătând forma instituţionalizată, inspirată din tradiţia istorică, de Mare Adunare Naţională, învăţam din mers să ne afirmăm vrerile şi demnitatea după o perioadă atât de lungă de teroare, umilinţă şi reducere la tăcere. Foile volante şi ediţiile Samizdat circulau din ce în ce mai mult şi trezeau lumea la viaţa publică. Pas cu pas am început să realizăm că pentru a înfrunta sistemul şi pentru a schimba radical lucrurile este nevoie să ne asociem în orga­nizaţii politice, numite la acea vreme organizaţii obşteşti sau „informale”, spre deosebire de formele de asociere impuse de regim ca PCUS, komsomol, sindicate etc.

Începusem să înţelegem că ceea ce facem noi de fapt este politică. Iar această ocupaţie necesită curaj, inteligenţă şi dedicaţie totală. Politica a fost luată de către noi ca o meserie, ca o datorie pe care trebuie să o îndeplinim fără a ne lăsa căi de retragere sau clipe de odihnă. Fiecare zi era trăită cu maximă intensitate, aşa de parcă putea fi ultima zi de viaţă sau cel puţin de aflare în libertate. Riscul ne-a plăcut atât de mult încât a devenit o stare dominantă de care nu am mai putut să ne despărţim. Consumam cu nesaţ cărţi de istorie şi literatură, interzise până atunci, învăţam să gândim politic de la înaintaşi şi de la occidentali. Totul avea farmecul noutăţii şi dădea sentimentul trăirii din plin pentru idealuri înălţătoare.

Am început să învăţăm a formula documente politice, gen de scriere absolut necunoscut până atunci. Cum să redai ororile suferite sub ocupaţie şi setea de a fi liberi altfel decât plângând sau literaturizând? Cum să dai expresie coerentă gândului atunci când limba încă era constrânsă de tiparele limbii naţiunii dominante, elasticitatea şi fluenţa intelectuală fiind direct legate de nivelul de cunoaştere a limbii materne? Cum să formulezi un program politic atunci când ţi se interzicea să creezi partide şi erai obligat să urmezi „linia”, fie ea şi „nouă”, a partidului-stat?

Lupta pentru revenirea la alfabetul latin, pentru oficializarea limbii de stat, pentru Tricolor, pentru dreptul de a ne cunoaşte trecutul, cu tot ce a însemnat Pactul Ribbentrop-Molotov, ocupaţia din 1940 şi 1944, foametea din 1946-47, colectivizarea din 1949, GULAG-ul şi „spălarea de creieri”, renunţarea la limitele impuse de linia oficială, în cele din urmă, sfidarea regimului şi adoptarea programului de obţinere a Independenţei şi de afirmare a noului stat ca subiect al dreptului internaţional au determinat apariţia Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării la 3 iunie 1988, apoi a Frontului Popular din Moldova, devenit, la 15-16 februarie 1992, Frontul Popular Creştin Democrat, iar la 11 decembrie 1999 – Partidul Popular Creştin Democrat. Afirmarea identităţii noastre româneşti şi a valorilor democratice, a pluripartitismului şi a celorlalte drepturi fundamentale ale omului, îmbrăţişarea doctrinei democrat-creştine şi iniţierea orientării prooccidentale a ţării în detrimentul liniei păguboase a puterii în favoarea acceptării statutului de ţară-satelit a Rusiei în formula neoimperială de CSI, combaterea separatismului ca expresie a imperialismului rus, apărarea independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării, protestul împotriva prezenţei militare ruse şi lansarea strategiei de integrare în UE şi NATO, toate aceste poziţii fundamentale pentru devenirea Republicii Moldova, alături de atâtea altele, au fost formulate timp de două decenii în documentele programatice ale PPCD.

Am fost întotdeauna şi am rămas o mişcare politică novatoare, care a mers cu câţiva paşi înaintea tuturora. Principiile şi valorile pentru care am militat au părut mereu şocante şi irealizabile la început, ca mai apoi să fie acceptate încetul cu încetul de societate, deseori chiar de clasa guvernantă, care, fiind dominată de fosta nomenclatură sovietică, nu avea nici capacitatea intelectuală, nici voinţa de a înţelege şi a produce schimbări rapide, profunde şi ireversibile. Atunci când pledam, de pildă, pentru alfabet, pentru Tricolor, pentru denumirea desovietizată a ţării, pentru Mitropolia Basarabiei sau pentru aderarea la Uniunea Europeană eram priviţi iniţial cu ostilitate de către unii şi cu ironie de către alţii. Însă timpul ne-a dat întotdeauna dreptate. La 30 iunie-1 iulie 1990, Congresul al II-lea al FPM adopta o rezoluţie privind schimbarea denumirii Palatului „Octombrie” în Palat Naţional, o altă rezoluţie privind schimbarea denumirii Pieţei Victoriei în Piaţă a Marii Adunări Naţionale. La 16 decembrie 1990, la cea de-a doua Mare Adunare Naţională, eveniment istoric uitat pe nedrept, adoptam, de pildă, acolo, în Piaţă, unde era o mulţime deloc mai puţin numeroasă decât la 27 august 1989, într-un ger cumplit, cu zăpadă şi gheaţă, numele nou al ţării noastre – Republica Moldova. Întâmplarea avea loc atunci când încă URSS era în picioare, iar republica se mai numea RSSM. Evenimentul, ca şi propunerea, au fost ignorate de Parlamentul de atunci, din frică, din ignoranţă sau din simplă invidie, astăzi nu mai contează. Astăzi, ca şi atunci, unii dintre cei care au fost împotriva formării şi afirmării ţării noastre ca stat independent ne învaţă cum să ne-o iubim şi cine suntem. Astăzi, când am lansat un nou concept asupra identităţii Republicii Moldova, suntem înţeleşi încă de prea puţini. Dar vom vedea cu toţii că anume abordarea propusă de PPCD va fi cea care va avea câştig de cauză. Disocierea politonimului de etnonim devine un comandament care trebuie privit cu toată responsabilitatea. Da, toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt moldoveni: românii, ucrainenii, ruşii, găgăuzii, bulgarii, evreii, romii etc. Dar fiecare cetăţean îşi asumă propriul profil identitar, în funcţie de limba şi cultura căreia îi aparţine. Este adevărat că teroarea istorică a produs distorsiuni în conştiinţa naţională a majorităţii populaţiei, unii ştiind că sunt români, alţii crezându-se etnici moldoveni. În acest caz orice constrângeri, s-a văzut, sunt păguboase. „Moldo­venismul” ca ideologie de stat nu poate fi acceptat într-o societate democratică de azi. Problemele de mentalitate, de psihologie socială, de autoidentificare trebuie abordate cu tact şi răspundere politică, cu toleranţă şi respect pentru personalitatea fiecărui cetăţean. Anume aşa vom ajunge să punem capăt războiului identitar, să dăm mai multă stabilitate politică ţării şi să determinăm până la urmă guvernările să renunţe la imixtiuni în domeniul ştiinţei, culturii şi învăţământului. Iată nişte idei care încă sunt tratate cu neîncredere şi chiar cu ostilitate opacă. Dar afirmarea lor consecventă, vom vedea curând, ne va aduce câştig de cauză.

În cele două decenii de luptă politică PPCD a învăţat să exprime clar, coerent şi consecvent interesele naţionale ale Republicii Moldova. Agenda PPCD este aceeaşi cu agenda politică a ţării. PPCD este cea mai veche şi mai durabilă instituţie democratică din ţara noastră. Vigurozitatea familiei noastre politice, vitalitatea noastră, unitatea internă are ca motor şi liant angajamentul profund moral, asumat de bună voie şi până la capăt de a servi onest şi cu onoare cauza naţională.

Am fost loviţi cu cruzime şi perfidie fără oprire. Nu am cunoscut linişte şi perioade de confort ori relaxare timp de peste douăzeci de ani. Unii dintre noi au fost asasinaţi mişeleşte, alţii au fost răpuşi în Războiul de Independenţă. Însă nu am fost reduşi la tăcere şi nici înfricoşaţi. Suntem loviţi în obraz cu metodă, dezinformarea şi manipularea opiniei publice, încercările continui de asasinare morală a exponenţilor mişcării noastre se ţin lanţ în fiecare zi. Însă preocuparea obsesivă de a ne desfiinţa suferă eşec după eşec. Noi continuăm să ne menţinem verticalitatea, să arătăm o putere sufletească, o capacitate cu totul unică de regenerare şi dăinuire în timp. Izvorul puterii noastre este raportarea la modelele superioare de până la noi. Obligaţia morală faţă de înaintaşi, ca şi faţă de urmaşi, trăirea profundă a sentimentului datoriei şi asumarea destinelor colectivităţii au devenit elemente definitorii fundamentale pentru noi. Noi ne afirmăm nu datorită unor circumstanţe favorabile, ci în pofida unor circumstanţe nefavorabile. Ştim că pentru a învinge avem nevoie de caractere. Iar caracterele se formează prin muncă şi asumarea limitărilor, a suferinţei, a riscurilor.

Noi am adus în mediul politic din ţară gândirea creştină. Doctrina democrat-creştină este singura dintre doctrinele moderne care împărtăşeşte viziunea creaţionistă asupra lumii şi a omului şi respinge concepţia opacă a evoluţioniştilor. Antropocentrismul ateu, care a adus atâta nenorocire prin cele două curente totalitare ale secolului XX, comunismul şi fascismul, cu derivatele acestora ale stângii atee de azi, ne sunt străine. Am învăţat din cărţi şi din viaţă ce este hristocentrismul nu doar ca viziune asupra vieţii şi a lumii, ci şi ca trăire profundă de creştini. Mărturisirea lui Hristos, conştiinţa de creaturi responsabile în faţa Creatorului ne impune ţinuta morală şi ne alimentează forţa de a continua lupta pentru adevăr şi dreptate.

PPCD este partidul care a ştiut să formuleze priorităţile societăţii şi să aibă o viziune strategică. Astăzi suntem angajaţi profund în procesul de consolidare a institu­ţiilor democratice, a statului de drept şi a economiei funcţionale de piaţă. Familia politică din care facem parte, reunită în cadrul Internaţionalei Democrat-Creştine şi a Partidului Popular European, fortifică poziţia PPCD pe plan intern, dar şi la nivel internaţional. Sarcina istorică majoră pe care trebuie să o onoreze PPCD cu sprijinul societăţii şi al partenerilor externi este integrarea Republicii Moldova în Alianţa Nord-Atlantică şi în Uniunea Europeană. NATO şi UE, ca instituţii internaţionale complementare, vor asigura independenţa, unitatea teritorială, securitatea naţională, dezvoltarea durabilă, prosperitatea economică, funcţionarea instituţiilor democratice şi depăşirea statutului de popor captiv prin afirmarea libertăţii naţionale şi individuale. Funcţia civilizatoare a modelului occidental îşi va exercita în continuare influenţa benefică asupra ţării şi prin contribuţia PPCD. Depăşirea sindromului de victimă a istoriei şi asumarea calităţii de creatori de istorie şi de subiecţi responsabili şi liberi în cadrul competiţiilor geopolitice din lume, prin solidarizarea cu naţiunile democratice, reprezintă una din mizele majore ale PPCD.

[…]Lupta noastră continuă. Ea se va încununa de succes pentru că PPCD exprimă fidel şi organic interesele poporului nostru. Dumnezeu întotdeauna răsplăteşte sacrificiul şi dăruirea de sine pentru aproapele. Cine are ochi să vadă va vedea.

Iurie ROŞCA, preşedinte PPCD
(Din volumul I al culegerii „Partidul Popular Creştin Democrat. DOCUMENTE şi MATERIALE”)

FLUX, 4 iunie 2010