Arhiva

Posts Tagged ‘Timpul’

Păcatul de a fi dodon

Ianuarie 18, 2017 Lasă un comentariu

Dodonii sunt consecințele unui fenomen la care iau parte inconștient aproape toți basarabenii care se declară proeuropeni:

– 80-90 la sută dintre basarabeni frecventează biserica lui Vladimir, care este a Rusiei și se roagă zilnic de pe amvonul ei pentru Putin și armata rusă;

– basarabenilor, aproape sută la sută, le place să țină toate sărbătorile sfinte după calendarul bisericii ruse a lui Putin. Mai mult, se mândresc peste măsură cu asta;

– 80-90 la sută dintre basarabeni ignoră Mitropolia Basarabiei, românească, reactivată de 25 de ani, biserică ce se roagă neîncetat de pe amvonul ei pentru poporul român și armata română. Mai mult decât atât, unii dintre aprigii țipători ai Unirii sunt cei mai înverșunați hulitori ai Mitropoliei Basarabiei;

– De peste 25 de ani, la toate sărbătorile creștine guvernanții de la Chișinău își afișează ostentativ prezența lângă mitropolitul Vladimir, care se roagă, zilnic, neîncetat, pentru Putin și armata rusă. De 25 de ani aceștia continuă să nu treacă pragul Mitropoliei Basarabiei, care este parte a Bisericii Române, se roagă neîncetat pentru poporul român și armata română. Mai mult decât atât, aceștia o hulesc și o țin conștient în izolare;

– Până mai ieri, și fostul ambasador al României la Chișinău își mărturisea păcatele în biserica lui Vladimir mitropolitul, care se roagă neîncetat pentru Putin și armata rusă.

Cum să nu ne alegem, după aproape 30 de ani de la destrămarea imperiului sovietic, cu un Dodon la cârma Basarabiei, dacă noi înșine suntem niște dodoni?!

Mai mult decât atât: nici nu vrem a înțelege explicația și durerea lui Eminescu legată de acest fenomen:

„[…] Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblînzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a Bisericei Române se arată ab antiquo încă. Stînd cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică.”

(Mihai Eminescu. TIMPUL, 6 septembrie 1880)

Mihai Eminescu și Mitropolia Basarabiei

Octombrie 25, 2016 Lasă un comentariu

mitropolia-basarabiei-o-noua-biserica

Reluăm aici un citat cutremurător din publicistica lui Mihai EMINESCU:

„[…] Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblînzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a Bisericei Române se arată ab antiquo încă. Stînd cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică.”

(TIMPUL, 6 septembrie 1880)

Asta, pentru a înțelege cât de importante sunt pentru noi, basarabenii, reactivarea și reintroducerea în legalitate a Mitropoliei Basarabiei, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Române.

Asta, pentru a înțelege cât de netrebnic este a te identifica drept român și în același timp a merge să te închini Mitropolitului Vladimir, care îl slăvește pe Patriarhul Kirill al Rusiei.

Asta, pentru a înțelege de ce toate guvernele de la Chișinău de după 1991 au prigonit și s-au opus înregistrării Mitropoliei Basarabiei, o prigonesc și o țin și astăzi în izolare.

Asta, pentru a înțelege de ce echipa noastră, frontistă, creștin-democrată, care a luptat (a ajuns până la CEDO) și s-a îngrijit ani la rând de reactivarea și înregistrarea Mitropoliei Basarabiei la Ministerul Justiției de la Chișinău, a fost spulberată, cu ajutorul agenturii rusești din interiorul organizației, de pe scena politică basarabeană.

Asta, pentru a înțelege de ce camaradul meu Vlad Cubreacov, care s-a ocupat nemijlocit de problema Mitropoliei Basarabiei, a fost răpit în toiul protestelor noastre anticomuniste din 2002, cu două luni înainte de întregistrarea acestei instituții românești la Ministerul Justiției.

Asta, pentru a înțelege, aici la Chișinău, că este ipocrizie curată a te declara român și unionist și, în același timp, a nu ști barem unde se află sediul Mitropoliei Basarabiei.

Asta, pentru a înțelege, aici la Chișinău, cât de important este ca noi, românii basarabeni, să fim uniți prin credință și acțiune, zi de zi și în cele mai grele clipe pentru Patria și națiunea noastră.

Mihai EMINESCU: Ireligiozitatea se întinde într-un mod înspăimîntător

Octombrie 24, 2016 1 comentariu

eminescu (1)

[…] Biserica ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor Biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, Biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru augmentarea puterii statului; la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblînzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a Bisericei Române se arată ab antiquo încă. Stînd cu alte Biserici în legături formale, nu de subordinaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizaţia politică şi economică.

Astfel întîmpinăm în orăşele mari biserici cari aparţineau fiecare la cîte o breaslă, iar în Ardeal vedem că ea a devenit totul pentru români: ea organizează şi întreţine învăţămîntul primar, cel secundar clasic, ba chiar şi cel real al poporului. Preotul de acolo n-a învăţat numai canoanele, ci şi disciplinele economiei de cîmp; el e învăţător şi sfătuitor în interesele morale şi materiale, ba chiar în cele juridice ale poporenilor săi. Cu toată toleranţa dar care caracterizează în sute de ani Biserica noastră, nu e de tăgăduit că îngăduinţa ei răsărea din tăria ei organică. Firele vieţei religioase se ţeseau în tot organismul social: în familie, în şcoală, în relaţiile economice chiar.

Mănăstirile cele mari erau ateliere de industrie: se tornau litere, se ţeseau materii de lînă, se lucra lemnărie de toată mîna, ba erau şi fonderii de turnat metale. Pe cînd egumenul şi cei cărturari ai soborului traduceau literatura teologică în limba română, în acelaşi timp călugării necărturari se îndeletniceau cu cele mai deosebite industrii, începînd cu cele agricole, sfîrşind cu manufactura de lux: adevărate comunităţi şi de credinţă şi de muncă.

Tot spiritul acesta începe a dispărea […]. Ireligiozitatea, abstracţie făcînd de dogme, se întinde într-un mod înspăimîntător în secolul nostru. Căci, la dreptul vorbind, credincioşii bisericilor nu prea au ştiinţă deplină despre dogmele şi canoanele cari îi stăpînesc: ceea ce formează adevărata tărie a Bisericei este sentimentul religios, sentimentul de conexiune frăţească între membrii comunităţii bisericeşti. Acest sentiment piere pe zi ce merge din România: comunitatea naţională şi religioasă, legăturile de iubire şi de reciprocitate cari existau înainte între toate clasele societăţii şi cari făceau din cel bogat amicul celui sărac, din sărac pe apărătorul celui bogat, toate acestea ne-au fost escamotate de către plebea demagogică din România, ale cărei porniri se rezumă în două cuvinte: invidie şi sete de cîştig fără muncă […].

 [TIMPUL,  6 septembrie 1880]

Certitudinea

PAŞTELE – de Mihai Eminescu. Hristos a Înviat!

Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884
Cum patronul nostru spiritual este “omul deplin al culturii românești”, “Românul Absolut” Mihai Eminescu, ne bucuram să reproducem integral un articol de Sfintele Paști al marelui gazetar, apărut în Timpul, la 16 aprilie 1878. Hristos a Înviat!

PAŞTELE

de Mihai Eminescu

Sã mînecãm dis-de-dimineaţã şi în loc de mir cîntare sã aducem stãpînului, şi sã vedem pe Christos, soarele dreptãţii, viaţa tuturor rãsãrind!

Si la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea si învierea blîndului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucurã, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spãlat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinicã îndoialã a omenirii : ,,Ce este adevãrul?”.

Ce este adevãrul?

De douã mii de ani aproape ni se predicã sã ne iubim, şi noi ne sfîşiem. De mai multe mii de ani Buddha-Cakya-Muni viseazã împãcarea omenirii, liniştea inimei şi a minţii, îndurarea şi nepizmuirea, si cu toate aceste de tot atîtea mii de ani, de la începutul lumii, rãzboaiele presurã pãmîntul cu sînge şi cu cenuşã. În locurile pe unde au înflorit odinioarã cetãţi frumoase pasc pe risipe turmele, şi ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dãrîmat; ba, chiar în numele celuia care propovãduia iubire, s-a ridicat în nenumãrate rînduri sabia şi chiar astãzi aceiaşi cruce, acelaşi simbol de mîntuire e în ajunul de a încurca (ca pretest, nu negain) Europa într-un rãzboi al cãrui sfîrşit nici un muritor nu-1 poate prevedea.

La întrebarea ce şi-o face David Strauss, scriitorul vieţii lui Iisus, de mai sîntem noi creştini sau ba, o întrebare la care rãspunde negativ, noi adãogãm alta: fost-am vreodatã creştini? — şi sîntem dispuşi a rãspunde nu.

Mai adevãrate sînt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugãciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc :

Nu numai dragostea Ta am lepãdat, ci şi ca fiarele unul asupra altuia ne purtãm şi unul altuia trupurile mîncãm prin feluri de lãcomii şi prin nedireaptã voinţa noastrã. Deci, cum sîntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Cã Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrãjmãşuim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu fãcãtor de bine, noi rãpitori! Ce împãrtãşire avem cu Tine, ca sã ne şi împãrtãşim bunãtãţilor Tale? Mãrturisim direptatea Ta; cunoaştem judecata cea de istov a noastrã; propovãduim facerile Tale de bine; a mii de morţi sîntem vinovaţi; iatã, sub mîna Ta cea lucrãtoare şi care ţinea toate petrecem. Lesne este mîniei Tale celei atotputernice ca într-o clipealã sã ne piarzã pe noi şi, cît este despre gîndul şi viaţa noastrã, cu direptul este nouã sã ne dãm pierzãrii, prea direpte judecãtoriule! Dar… îndurãrii cei nebiruite şi bunãtãţii cei negrãite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stãpîne!

Rar ni s-a întîmplat sã vedem şiruri scrise cu atîta cunoştinţã de caracterul omenesc :Tu eşti bun, recunoaştem cã noi sîntem rãii-rãilor, dar bagã de seamã cã nu-i vrednic de Tine sã-ţi rãsplãteşti asupra noastrã pentru cã ai sta în contrazicere cu calitãţile Ttale de atotbun îndelung rãbdãtor, lesne iertãtor.

,,Video meliora proboqne, deteriora sequor

„Vedem cele bune şi le aprobãm, dar urmãm cele rele.”

Astfel, cu multã umilire strigãm :

Cãlcînd aceste porunci ale Tale şi în urma poftelor şi a voilor noastre îmblînd, tot pãcatul în fieştecare zi cu osîrdie facem: clevetire, hulã, ţinere în minte de rãu, cãlcare de jurãmînt, vorba mincinoasã, vorbã de ruşine fireascã şi afarã de fire, şi ceea ce nu se aflã nici în dobitoacele cele necuvîntãtoare, acestea foarte pagîneşte, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deşertãciune zilele noastre; de ajutorul tãu ne-am golit; batjocurã si rîs ne-am fãcut celor dimprejurul nostru; numele Tãu cel prea sfînt şi Inchinat prin noi a se huli de pãgîn l-am fãcut. Învechindu-ne în rãutate; şi in cãrãri neînţelepţeşte şchiopãtînd, toţi ne-am abãtut, împreunã netrebnici ne-am fãcut; nu este cine sã înţe1eagã, nu este pînã la unul. Ciuma şi robia şi îmbulzeala şi sãrãcia şi multe feluri de morţi şi dese pre noi de trei ori ticãloşii! ne-au despãrţit ca prin nişte bãtãi ca acestea sã ne tragi la Tine macar nevrînd noi; ci nici aşa nu s-au fãcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi pãgînilor spre robie şi spre pradã si spre junghiere şi spre jefuire celor fãrã de lege şi nici aşa n-am înţeles, nici ne-am depãrtat de la vicleşugurile noaste şi de la fãrã-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înţelepţit, nici prin facerile tale de bine si prin darurile tale nu ne-am fãcut mai buni!

Si astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripţiunile unei morale aproape tot atît de veche ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilã nu-I urmeazã deloc; ci, întemeiatã pe bunãtatea lui, s-aşterne la pãmînt în nevoi mari şi cerşeşte scãpare. Si toate formele cerşirei le-a întrebuinţat faţã cu acea putere înaintea cãreia individul se simte a fi ca o umbrã fãrã fiinţã şi un vis al înşelãciunii. Conştie despre nimicnicia bunurilor lumii, înţelegînd cã aceastã viaţã cu trebuinţele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deşerte decît cele pe care le are din naturã, omul totuşi pune o deosebitã valoare pe împre-jurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alţii, de a-şi întinde stãpînirea peste tot pãmîntul, de s-ar putea.

Ce-i ajutã lui Cezar c-a fost un om mare? Astãzi poate cenuşa lui lipeşte un zid vechi împotriva ploii şi furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mişcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevãr, privitã prea de aproape, ce ne prezintã viaţa decît împlinirea normalã a unor trebuinţe din cele mai simple? A bea, a mînca, a dormi, a se îmbrãca, adicã a-şi hrãni existenţa şi a o apãra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adunã vara ca sã aibã iarna; furnicile îşi zidesc locuinţele lor simple grãmãdind în ele merinde; bursucul îşi adunã provizii pentru iarnã, şi încolo fiecare din aceste animale lasã lumea lui Dumnezeu sã fie precumu-i, neinteresîndu-se mai departe nici de politicã nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuinţe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcţionari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicaţie, universitãţi şi şcoale, diplomaţi, adunãri legiuitoare, biruri, advocaţi, societãţi academice, gazete, marşandemode, teatruri, bani de hîrtie, tunuri, corãbii, prafuri de dinti, mînuşi, cîini de vînat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale si altele ca acestea.

Nu-i asta o socotealã de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupeazã omenirea cu poftele, ambiţia şi deşertãciunea ei, dar şi cu geniul şi setea ei de ştiinţã, stînd înaintea ultimei probleme, îşi toarnã venin dintr-o fiolã veche într-un pahar şi voieşte sã-1 bea… cînd iatã cã sunã încet clopotele şi cîntecele de la Înviere… şi paharul îi cade din mînã…el e recîştigat pentru viaţã.

Înviere — renaştere ?

Paralel cu istoria realã a faptei, rãzboiului, cruzimii şi rãutãţii, paralel cu acea ţesãturã de egoism, vicleşug, tiranie de uliţã şi tiranie personalã, din care cea din urmã e de preferat, alãturi cu voinţa acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie aşa de bine în rugãciunea lui — trãieşte creierul omenirii o micã parte din viaţã deosebitã, nesupus nici politicei, nici diplomaţiei, nici rãzboaielor şi, în acele puţine momente ale lui proprii, el mãsurã depãrtarea stelelor şi adîncul mãrei, greutatea pamîntului şi uşurinţa eterului, aude florile crescînd, întrupeazã în marmurã frumuseţea liniilor şi în picturã a colorilor, discompune lumina soarelui, aflã limba ce au vorbit-o asirienii, numãrã biblioteca lui Ptolomeu şi desleagã un vechi papyros ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mîntuirea ?

Fi-va omenirea cultã, omenirea ştiutoare mai bunã decît cea neştiutoare?

Dupã cîte ştim din trecut şi vedem azi, nu.

Va rãmînea într-adevãr un tezaur în urma generaţiilor, însã totuşi, omul armei si acela al vicleşugului, ostaşul şi diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult vieţuind decît pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cereşti, Faust rãspunde :

,,Aud solia, dar îmi lipseşte credinţa în ea!”

Vin zile de înviere şi trec. Ici se salutã oamenii cu „Surrexit ! Verc Surrexit !”, dincoace cu „Hristos Voscres !” şi în toate limbele pãmîntului se repetã acest cuvînt, dar noi zicem ca Faust:

„Die Botschaft hõr’ich wohl,  allein mir fehlt der Glaube /”

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învãţãtura lui, credem c-a înviat pentru cei drepţi şi buni, al cãror numãr mic este ; dar pentru acea neagrã mulţime, cu pretexte mari şi scopuri mici, cu cuvînt dulce pe gurã şi cu ura în inimã, cu faţa zîmbind si cu sufletul înrãutãţit, el n-a înviat niciodatã, cu toate cã si ei se închinã la acelaşi Dumnezeu. Tiranul ce mînã la moarte sute de mii fãrã de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe mãsluite trezeşte patimile cele mai negre şi mai uricioase ale mulţimii sînt adesea mai credincioşi vechei legende religioase decît Faust; poate cã, dupã orice crimã comit, s-aruncã înaintea icoanei şi şoptesc cuvintele lui Calist, cerşind iertare de la lesne iertãtorul Dumnezeu. Dar cu aceştia chemaţi, cari sînt mulţi, nesfîrşit de mulţi, nu sporeşte comunitatea creştinã: puţini sînt cei aleşi şi puţini au fost de-apururi.

Dar rãmîie datina şi înţelesul ei sfînt, aşa cum e de mult; şi, de nu va sosi niciodatã acea zi din care sã se-nceapã veacul de aur al adevãrului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine sã se creadã în sosirea ei, pentru ca sã se bucure cei buni în „ziua învierii”, cînd ne luminãm prin sãrbãtoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urãsc pe noi şi iertãm pe toţi pentru înviere, strigînd cu toţii:

„Christos au înviat!”

[16 aprilie 1878 ]

M. EMINESCU

O P E R E

X

PUBLICISTICÃ

1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880

,,T I M P U L”

via

BASARABIA-BUCOVINA.INFO

 

Categorii:Fără categorie Etichete:, , , ,

EMINESCU, UN APĂRĂTOR AL ORTODOXIEI

Ianuarie 20, 2015 Lasă un comentariu

eminescu desenAcum 124 de ani, în ziua de 15 iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închiat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.

S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de „recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: „…vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”

Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament, scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.

Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:

Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al  homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun „patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din „neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă. Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată. Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.

Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.” (Mihai Eminescu) Vi se pare cumva acest tablou al decadenței cunoscut?

 doxologia.ro

JE SUIS CIOBAN!

Ianuarie 18, 2015 1 comentariu

Stefan Secareanu PPCD (49)VITALIE CIOBANU, acest CHARLIE al nostru de pe Bâc, ne învață, de la Paris, în ”tradiția blasfemiei intelectuale”  (Doamne, ce îmbinare monstruoasă și exactă pentru definirea ateismului monstruos promovat de acest soi de experți în ale ”valorilor occidentale”) cum ar trebui înțeleasă libertatea de expresie de către noi, basarabenii, exprimându-și cu ostentație disprețul  față de ”atitudinea confuză a multor concetățeni ai noștri pe seama cauzelor care au provocat atentatele de la Paris”.

Mai rău, comentatorul ateu de la Europa Liberă arată din deget la Biserica Ortodoxă, lăsând să se înțeleagă că ”dictatura majorității”, adică Biserica Ortodoxă, se face vinovată de această ”atitudine confuză a multor concetățeni ai noștri”.

”Biserica Ortodoxă, deși este separată de stat, tinde, după model rusesc și la încurajările Moscovei, să se implice în viața politică, să impună norme în educația publică”, mai zice intelectualul blasfemator. (http://www.europalibera.org/content/article/26793703.html)

Evident, hulitorul de cele sfinte se referă la Biserica Ortodoxă în întregimea ei, deci, și la Biserica Ortodoxă Română, majoritatea din enoriașii căreia au de asemenea o ”atitudine confuză” față de cauzele atentatelor de la Paris.

Potrivit normelor pe care le impune în educația publică Biserica Ortodoxă Română, ai cărei credincioși suntem toată familia și neamurile mele, și educației pe care am primit-o de la părinții mei, cu ateii și cu sectanții nu este indicat să te pui în poară.

 Cu toate acestea, este cu cale să-i amintesc analistului defăimător al Bisericii OrtodoxeMihai Eminescu, unul din cei mai inimoși apărători ai Ortodoxiei, spunea astfel:  ”BISERICA ORTODOXĂ ESTE MAMA POPORULUI ROMÂN!”.

Și mai spunea Eminescu:

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, Liber-cugetător, liberă-cugetare, “Timpul”, 2.02.1879, în « Opere », 1989, vol.X, p. 187).

Ștefan Secăreanu

18 ianuarie 2015

MIHAI EMINESCU: Rusia, muma mîndriei şi a lipsei de cultură (II)

Ianuarie 3, 2015 Lasă un comentariu

EminescuDe mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvîntul d-lui Aksalvof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

C-un cuvînt, în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.

Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini în formă, în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine? Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse. Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor. Se stabileşte în Tratatul de la San-Stefano independenţa României şi c-un rînd după aceea se stabileşte c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-şi trece trupele prin ţara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte, doi ani de zile. Doi ani, văzînd şi făcînd, s-ar preface apoi în zece şi în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit aşa de frumos pentru ca să rămîie proprietatea ohavnică rusească.

Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că sîntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărîm de a n-o ceda şi Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.
În fine, susţiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colţii prieteşugului. Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţiuni sînt oprite în drum, c-un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ţinea război pînă ce Rusia-şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică. Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e tot[dea]una fatală.
N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simţ istoric, liberalii consmopoliţi, c-un foarte incolor sentiment de patrie, s-au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie. Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în cestiune.

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne-o pregăteşte nouă.
Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deşi-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în iţele Rusiei şi e prea angajat, încît vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic faţă de cei ce reprezintă ţara, coroana ei şi pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof şi generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănuşat. Nu mai vorbim de altele şi mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răsteşte, cazacul pradă în Vlaşca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate cînd ajung în rîndurile din urmă.

Deşi nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţa că ne aşteaptă vremi grele. Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic. Nesperînd nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne-am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora, generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

Articol apărut în TIMPUL pe 7 Aprilie 1878, cu titlul «Tendenţe de cucerire» – fragment

via http://www.certitudinea.ro