Arhiva

Posts Tagged ‘Tisa’

Octavian Goga: Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României in creştere

octavian goga tanar

“Eminescu este şi va rãmâne cea mai strălucită încarnatie a gcniului românesc. Vremea de astăzi cu toate izbănzile ei îi apartine. A biruit crezul lui. Tot viforul de dârâmare şi tot avântul de recladire tâşneşte din fulgerele lui. Prin scrisul lui Eminescu a cerut cuvânt ideea integralitătii nationale cu toate atributele ei logice. Din zilele de adolescent cu o precocitate uimitoare, fiul căminarului dela Botoşani s’a îndrumat spre acest ideal, căruia mai tărziu i-a dat o superioară justificare teoretică. Din primele zile, elevul lui Aron Pumnul pornit în pribegie, a simtit chemările întregului sol românesc, prins atunci sub atătea stăpăniri vitregi.

A plecat să-1 cunoască şi pretutindeni a pus urechea să-1 audă. Limba lui literară, într’o vreme când grămătici de tot soiul o drămuiau cu erezii savante, se adapă din moştenirea “veche şi înteleaptă” a tuturora. Un proverb din muntii Moldovei, o glumă de pe Târnava, o frază euritmicã din Gorj, toate îşi dau întâlnire in atelierul lui Eminescu, ca să închege patrimoniul unitătii. El a fixat mai întăi, şi de un caracter definitiv, tablele legii in graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult; e părintele ideologiei nationale moderne in evolutia noastră.

E cel dintâi roman al cărui creştet primeşte binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până in glesne in pământul strămoşesc.

Mai mult ca oricare altul, el a crezut in neam; l-a simtit in adâncime, l-a înteles in misiunea lui istorică. Veacurile l-au strigat de departe, dincolo de “scripturile bătrâne”, i s’a mărturisit misterul tracoromanic al începutului, i-a strălucit epoeea dela o mie patrusute, şi l-au durut toate chinurile facerii de astăzi. Cititi “Doina” lui, căntecul năzuintelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului. Pentrucă politica natională întemeiată pe puritatea de sânge şi pe încercuirea în traditiunile noastre seculare ca şi pe excluderea străinului exploatator, n’a avut un mai lummos doctrinar decât pe poetul “Luceafărului”.

Oricât ar fi dispuse mintile simpliste să creadă ca jocul realitâtilor scapă artistului şi că înregistrarea cu preciziune a necesitătilor nationale e numai apanajul politicienilor profesionişti, adevărul e altul.

Eminescu, poetul, e cel mai echilibrat creer politic al României in creştere.

Cititi articolele lui şi veti vedea că stati in fata unor axiome de valoare permanentă. Ele pot fi invocate la tot pasul ca un îndreptar de pedagogie natională.

Am dorit ca aici la graniţă să avem un altar naţional sfânt şi curat, unde sufletul românesc să îngenunche, aici la Tisa, în faţa celor două hotare să avem o cetate de primenire şi mândrie naţională care să vestească şi să arate gradul de cultură şi civilizaţie al neamului nostru.

O graniţă se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora. Aţi ales pe cel mai tare, aţi ales poetul.”

Octavian Goga, Ministrul Culturii Romaniei Mari, la dezvelirea primului monument Eminescu de peste munti, la Sannicolau Mare, 1925.

Sursa:

http://roncea.ro/

Eminescu, simbolul central al românismului

octombrie 23, 2011 Lasă un comentariu

 

După mai bine de un veac de la moartea sa, Eminescu a devenit pentru noi, românii, simbolul central al românismului. Opera sa politică a fost confimată de toată istoria românilor de la 1889 încoace… România Mare, „De la Nistru pîn’ la Tisa“ s-a înfăptuit parcă după un scenariu eminescian, înfăptuire care pentru două decenii a arătat lumii un popor cu o miraculoasă forţă de creaţie. Două decenii, atît ne-a îngăduit istoria, nouă românilor, să vieţuim uniţi în graniţele noastre istorice.

În 1939 cînd se împlineau 50 de ani de la moartea lui Eminescu, România era în preajma unui cataclism istoric, un soi de robie babiloniană sau egipteană care nu avea să se încheie decît în decembrie 1989 cînd se împlineau 100 de ani de la moartea lui Eminescu şi românilor li se restituia, aproape în întregime şi opera eminesciană prin monumentala ediţie academică începută de Perpessicius. După aproape jumătate de veac de robie imperială, germano-maghiară şi sovietică, România de azi trăieşte cu claritate viziunile profetice eminesciene, duşmanii săi naturali din est şi din vest acţionează împotriva reîntregirii României, şi a afirma acest lucru mi se pare o chestiune de bun simţ. Vom reuşi oare noi, românii de azi, din ţară şi de pretutindeni să înfăptuim iară România Mare şi să împlinim astfel testamentul politic eminescian?

Opera literară a lui Eminescu este apoi singura care a putut să realizeze o unitate spirituală a românilor, popor ameninţat veşnic de „blestemul tracic“ al dezbinării. Partitură liturgică, sublimă, opera eminesciană în totalitate ne măsoară creşterea sau decadenţa: românismul are un program politic, social şi spiritual conţinut în Opera eminesciană. Acum şi în veacul veacului nu avem altceva de făcut decît să împlinim acest program, dacă ne simţim în stare… Cei care refuză azi modelul eminescian, refuză în fapt legitimitatea românismului şi a românilor în istorie.

Cezar Ivănescu, 1992



MIHAI EMINESCU: Despre proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric

februarie 20, 2011 Lasă un comentariu

 

D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la ,,Românul”, binevoieşte a se juca de-a baba oarba cu cititorii Telegrafului-Fundescu, în socoteala mea. Se preface a se supăra pe un pasaj din darea mea de seamă asupra novelelor lui Slavici; s-a supărat în realitate pe alt pasaj şi sfârşeşte prin a mă face bulgar şi a descrie după cum îi place esteriorul şi deprinderile mele.

Ceea ce spune d. N. Xenopulos în privirea mea sunt creaţiunile unei fantazii nervoase, escitate prin lovirea ce i-am aplicat-o în darea mea de seamă. Căci dumnealui nu s-a supărat pe ceea ce citează ,,Telegraful”, ci pe-un pasaj pe care nu-l citează şi care e următorul: ,,Şi noi am avea ceva de citat in contrarium la teoria d-lui Maiorescu: romanurile genealogice ale lui Emile Zola. Ar fi interesant a se constata ce minţi, dar mai cu seamă ce caractere s-ar naşte din încrucişarea rasei ovreieşti cu cea neogrecească, încrucişare ce se operează uneori în România. Fără îndoială, amestectura între două rase egal de vechi, egal de decrepite fizic şi moraliceşte, ar produce nişte exemplare de caracterologie patologică, care ar fi o adevărată pepinieră pentru viitorul redacţiunii <Pseudo-Românului>”.

Asta dar v-a supărat, onorabile, iar nicidecum, după cum vă prefaceţi, aluziile la cafeneaua Procope. Aţi văzut în acest pasaj, ceea ce şi este în el, o aluzie la originea dvs., lucru de care mi-a părut că trebuie să v-aduc aminte şi iată de ce. În critica d-voastră asupra novelelor lui Slavici, citesc următoarele: «Acolo unde d. Slavici voieşte să facă spirit el devine nesuferit. Stilul parcă merge pe brânci şi nuvela e atât de lungă încât chiar nemţii au zis că putea să fie mai scurtă… Nu era nevoie, pentru a esplica, să inventăm o teorie ad-hoc, aceea a romanului ţărănesc, precum a făcut-o d. Titu Maiorescu în studiul său Literatura română etc». Astfel, toată atitudinea dv. e de sus în jos, ca şi când aţi avea a da seama despre scrierile unor oameni inferiori d-voastră; e scrisă cu acea cârnire din nas proprie scriitorilor izraeliţi din toate ţările, cu acea suficienţă care se crede superioară oricui. În acest instinct de suficienţă greco-ovreiască am lovit prin pasajul de mai sus. Dar cine eşti d-ta pentru ca, de la vârsta care-o ai şi cu cunoştinţele ce nu le ai, să-ţi fie permis a-ţi da aere de superioritate? Cine eşti? Ceea ce nu puteţi tăgădui a fi, pentru că nu puteţi tăgădui fizionomia, nici o puteţi şterge cu buretele.

De aceea v-aţi şi supărat foc pe spusele mele, căci adevărul doare pe când eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii d-tale, căci de la aşa oglindă nici nu mă pot aştepta la alt reflex. Dar acest reflex nu schimbă deloc realitatea; el nu mă opreşte de-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă, neam de neamul ei. Să nu vă fie cu supărare, încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în genere nici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se pot schimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi intelectual […] C-un cuvânt, nu în d. Xenopulos in abstracto am lovit, ci în defectele înnăscute rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defecte trebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dureroase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre publice […]

 

Această lămurire îmi dă mie ocazia de-a mă rosti asupra unui adevăr pe care-l cred nestrămutat şi care-mi pare de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a poporului nostru. Am avut neplăcuta datorie – căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere – de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns decât cu rare escepţii de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar, s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc.

Citește mai mult…

ADEVĂRUL DESPRE EMINESCU

decembrie 14, 2010 Lasă un comentariu
Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist – ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza – “Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba”. “Stapan pe limba neaosa” si cu o “neobisnuita caldura sufleteasca”, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator “iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse”. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: “Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul”.

De la Nistru panâ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie”) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne – apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii – ,,la ciolan”, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: “si mai potoliti-l pe Eminescu!”). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca pe camasi si partidul ca cizmele?”. Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari

In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea – conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca”. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de “Societatea Carpatii” ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii” era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri, care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: “Societatea Carpatii” a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie – n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.

S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente”. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului “Timpul”, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invatamant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei ,,Dacii Mari”. Sacareanu, redactorul adjunct de la “Romana libera”, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor”. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii”, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul “Bukarester Tageblatt” si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. In contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele “Societatii Carpatii”, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: “informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala”).

Nationalistii, urmariti si de rusi

Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de network care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii”, au mai aparut la Budapesta Societatea “Petru Maior”, la Viena “Romania juna”, la Cernauti “Junimea”,”Dacia”, “Bucovina si Moldova”, in Transilvania societatea “Astra” si, in vechea Romanie, “Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie”, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: ,,Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea “iridenta” a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute”. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din “Timpul”, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. In 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar – ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva

Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. In 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv “apropiati” interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. In cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat “Societatea Carpatii” chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului “Societatii Carpatii” au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

“Directiva de sus” s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele “interese de stat” l-au nimicit pe tanarul redactor – potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar – bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele – cica sa nu fie distruse – depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. In manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al “Societatii Carpatii”. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat “subversive”, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica a “masurilor active” specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul “operativ”.

Otravit cu mercur

Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul – nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. In 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este “bietul Eminescu”. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si este denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala – cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.

Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica”. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este “uitat” pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. In manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. “Tinta” Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si “grupuscule elitiste” – in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

http://www.Mihai-Eminescu.Net

România şi disoluţia Ucrainei. Provocări, perspective şi ameninţări

mai 15, 2010 2 comentarii

de Cristian Negrea

Vorbeam în articolul precedent despre viitoarea rupere a Ucrainei în mai multe părţi, şi despre faptul că majoritatea analiştilor politici serioşi nu numai că sunt de acord cu posibilitatea acestei ruperi, dar singurele lor dispute sunt asupra orizontului temporal şi de genul în câte părţi se va rupe Ucraina. Principalele posibilităţi în discuţie implică de la două până la patru părţi, dar nici altele, care prevăd mai multe bucăţi nu sunt de neglijat.
Nu vreau să mă implic în această dezbatere, scopul meu este să aduc în discuţie implicaţiile geopolitice, deloc de neglijat, care privesc direct România şi viitorul ei. În primul rând, de ce ne-ar interesa. Fireşte că ne interesează, deoarece orice se petrece la graniţele noastre ne implică, direct sau indirect, şi pe noi. De cele mai multe ori direct. Chiar dacă noi nu am simţit-o prea mult, fiind preocupaţi, ca de obicei, de problemele noastre interne, dar a avut o mare influenţă la nivel geopolitic, disoluţia Iugoslaviei a schimbat foarte mult ecuaţia de securitate în vecinătatea noastră.
Nu este subiectul de faţă, dar nu pot să nu remarc psihoza jurnaliştilor din 1999, care se agitau în jurul unor eventuale garanţii ale NATO în cazul în care sârbii ne-ar fi atacat, ca răspuns la sprijinul nostru pentru coaliţia care a bombardat Serbia atunci. În primul rând, sârbii aveau prea multe probleme ca să se gândească la un atac asupra României. În al doilea rând, presupunând prin absurd că acest atac s-ar fi produs, România avea suficiente mijloace militare să respingă un astfel de ipotetic atac. Ba dimpotrivă, pentru sârbi ar fi fost o sinucidere, prinşi într-un război terestru împotriva României, pe lângă altul în Kosovo şi cel aerian împotriva NATO. Dar asta spune multe despre profesionalismul jurnaliştilor care au dezbătut mult pe la televiziuni această temă. Tocmai asta este îngrijorător, putem avea capacităţi militare de ripostă, dar nu avem jurnalişti sau televiziuni care să spună adevărul adevărat. Avem prea puţini adevăraţi corespondenţi de război.
Apar prea puţine reportaje despre soldaţii noştri care îşi fac datoria faţă de patrie, se vorbeşte doar atunci când unul dintre ei cade la datorie. Şi atunci se aruncă cu fel de fel de invective asupra celor ce i-au trimis acolo, mai ales de către cei care sunt în opoziţie politică, uitând că atunci când erau la putere au aprobat trimiterea lor. Nu vreau să intru în vreo polemică politică, dar un lucru este clar: soldaţii noştri îşi fac datoria acolo unde sunt trimişi, indiferent de ce partid conduce ţara.
Revin la subiect. După bătaia la propriu, urmată de cea cu ouă şi fumigene din parlamentul Ucrainei un lucru este clar. Fracţiunea prorusă şi restul sunt într-o poziţie ireconciliabilă. Iulia Timoşenko şi alţi lideri ai opoziţiei au zis ce au avut de zis, dar problema rămâne mult mai profundă. Acest moment, al opoziţiei unite care se opune cu tot ce are, inclusiv cu ouă, tratatului cu Rusia care practic înglobează Ucraina în marea familie condusă de Rusia, îşi are cântecul de lebădă. Deoarece, după ce faptul a fost împlinit, respectiv a fost semnat tratatul ce subjugă Ucraina Rusiei, obiectivele opoziţiei devin divergente. Chiar dacă până acum s-au manifestat violent în parlament. Timoşenko poate vrea ceva, dar sunt alţi opozanţi ce vor altceva. De aici începe, sau continuă, drama Ucrainei. Dar faptul împlinit prin decizia majorităţii proruse din parlamentul ucrainean nu face decât să devină catalizatorul disoluţiei Ucrainei. De aici, opozanţii îşi vor urmări fiecare propriile scopuri. Care nu vor putea fi decât divergente.
Iulia Timoşenko poate că vrea o Ucraină independentă, dar nu o poate avea, după votul din parlament. Este explicabilă reacţia ei. Dar sunt alţi opozanţi care vor altceva, vor integrarea în UE, unii chiar în NATO. (Un sondaj de opinie luat cu puţin înaintea summitului de la Bucureşti din 2008 spunea că 25% din populaţie ar dori integrarea ţării în NATO). Iar aceştia sunt votanţi comasaţi în zona de vest a ţării.
Am prezentat aici doar o stare de fapt în prezent, dar ideea este de a merge cu un pas înainte, în viitor. Iar viitorul Ucrainei, ca stat unitar, nu sună bine. Rusia va încerca tot mai mult să-şi extindă influenţa, acceptată în estul ţării, dar respinsă din ce în ce mai mult în vest. Fenomenul din parlament este doar preludiul a ceea ce se va întâmpla în teritoriu, în zonele din vest. Reprezentanţii lor au aruncat cu ouă, dar în teritoriu alţii pot arunca cu grenade.
Indiferent, situaţia din Ucraina va deveni explozivă, mai devreme sau mai târziu. Cel mai târziu, peste zece ani, vom putea vorbi despre zonele de secesiune. Poate chiar mai devreme. Rusia nu va sta cu mâinile în sân şi va încerca să aducă sub oblăduirea sa întreg teritoriul Ucrainei. Fiindcă, este bine ştiut, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, mai mult asiatică. Dar cu Ucraina, este şi o putere europeană, de aici cu tendinţe hegemonice mondiale. Deoarece stăpânirea Ucrainei îi aduce Rusiei accesul facil spre zonele sensibile ale Europei Centrale, cu posibilităţile de extindere spre nord, vest şi sud. Iar dacă terenul este pregătit în prealabil, cu atât va fi mai uşor.
După ruperea Ucrainei, Rusia va avea mari posibilităţi de extindere a influenţei sale. Estul Ucrainei va fi inclus în Rusia, la fel ca şi Crimeea. Pentru zona de vest va urma o competiţie, Rusia fiind în poll position. Va face tot ce-i va sta în putinţă să înghită şi zonele secesioniste. Va interveni acolo, inclusiv militar. Intervenţia va fi rapidă, fulgerătoare, doar pentru a asigura viitorul statut prorus al zonei. Ca şi precedent, pot aduce în discuţie războiul ruso-georgian din august 2008, precum şi ocuparea aeroportului din Priştina de către trupele ruseşti în iunie 1999, după ce Belgradul a cedat în urma bombardamentelor NATO.
Fireşte că Rusia va dori să menţină situaţia actuală, cu o Ucraină unită şi obedientă, de genul Belarusului, condusă de o copie fidelă a lui Lukaşenko. Tocmai acest lucru nu-i convine opoziţiei, fie că este vorba de naţionalişti ucraineni, sau de proeuropenii din vestul cu specific mai mult ruteano-galiţiano-românesc. Iar aceştia vor face tot ce vor putea să se desprindă din îmbrăţişarea ursului rusesc. Se va ajunge poate la o federalizare urmată de secesiune, paşnică sau violentă. Indiferent, Rusia va acţiona decisiv, poate etapizat, încercând să-şi menţină întreaga Ucraină în mână, şi numai dacă nu va reuşi va îngloba estul ţării şi Crimeea în teritoriul ei, concomitent cu încercarea de a pune mâna pe cât mai mult din rest. De aceea nu ştiu dacă Ucraina centrală, cea naţionalistă, va putea rezista.
Stăpână peste est şi Crimeea, presiunea Rusiei se va îndrepta spre aceasta pe mai multe direcţii, inclusiv din nord, dinspre Belarus. Dacă va fi posibil, inclusiv dinspre vest, din Transnistria, dacă acest psudostat mafiot va mai exista atunci. Deoarece acesta este rolul Transnistriei şi Armatei a XIV-a în ecuaţia geopolitică a Moscovei, de a menţine Moldova şi la nevoie Ucraina sub şantajul rusesc.
Opţiunile Kievului faţă de noua realitate vor fi limitate. Ruperea ţării va putea fi amânată eventual, nicidecum evitată, chiar şi cu sprijinul Rusiei. O posibilitate deloc de neglijat este alunecarea spre autocraţie şi treptat spre dictatură, chiar şi una militară. (O astfel de opţiune am încercat să o dezvolt în romanul Când armele vorbesc…). Alta ar fi apelarea la sponsor, adică la Rusia, care în ultimă instanţă tot astfel va acţiona, adugând o componentă în plus: prezenţa militară rusească. Ambele variante stârnesc, pe bună dreptate, îngrijorarea. Ţinând cont de viitoarea radicalizare a poziţiei opozanţilor, varianta negocierilor şi acceptării de concesii nu pare ca fiind generatoare de rezultate. La fel, varianta dictaturii nu poate face altceva decât să amâne inevitabilul. Fiindcă pe măsură ce trece timpul, cererile opozanţilor vor deveni din ce în ce mai maximale, iar rezolvarea lor tot mai dificilă, conducând ţara spre acelaşi deznodământ.
Poziţia Rusiei la Marea Neagră se va întări considerabil. Stăpânirea totală a Crimeei îi va face pe ruşi să-şi poată proiecta forţa cu uşurinţă în toate direcţiile. Prima care va resimţi aceasta va fi Georgia. Enclavele separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, recent recunoscute de Rusia ca şi state independente, vor beneficia din plin, iar Georgia va fi din ce în ce mai înghesuită. Intenţia Rusiei de a cumpăra din Franţa un porthelicopter de clasa Mistral precum şi tehnologia de a fabrica încă trei în şantierele ruseşti capătă o nouă conotaţie atunci.
Dar Rusia va intra în conflict cu o altă putere regională din Marea Neagră, şi aici mă refer la Turcia. Frustrată de repetatele amânări ale posibilităţii integrării în UE, Turcia îşi va proiecta puterea şi influenţa tot mai mult în regiunea caspică şi a Asiei Centrale, fiind bine primită de statele musulmane din zonă. În contrapartidă, ruşii îi vor sprijini deschis pe armeni, iar turcii pe azeri. Între cele două state mai există un conflict îngheţat încă din anii 90, cel pentru Nagorno-Karabah. Sprijinul rusesc pentru Armenia va stânjeni şi mai mult Georgia, care va apela şi ea la Turcia. Pericolul cu Turcia este că poate aluneca treptat spre o oarecare formă de fundamentalism musulman, dezamăgită de refuzul de a fi primită în elita democraţiilor occidentale, UE.
Ce poate face România în această situaţie? O perspectivă vine din posibilitatea reunirii cu Bucovina de Nord, rămasă în afara Ucrainei în urma dezmembrării acesteia. Este evident că fiecare din regiunile populate de populaţii rutene sau româneşti se vor îndrepta spre matca lor, respectiv Polonia, Slovacia sau România. O integrare a acestor regiuni în ţările de provenienţă va fi posibilă, în anumite condiţii. Una dintre ele ar fi acţiunea coordonată a României cu Polonia, în primul rând. Polonezii nu sunt prea fericiţi cu vecinătatea Belarusului (de fapt a Rusiei) şi nici cu Kalinigradul în coasta lor, la fel cum nici noi nu suntem prea fericiţi cu Transnistria aproape. Istoria i-a învăţat multe pe polonezi despre Rusia, de aceea sunt deosebit de grijulii. O alianţă strânsă cu Polonia, pe mai multe paliere, nu poate fi decât benefică pentru România, ca între statele cele mai mari din estul UE. De aceea, existenţa unui parteneriat strategic între România şi Polonia nu poate fi decât îmbucurătoare.
România nu poate pierde din vedere nici Ucraina Subcarpatică, de fapt parte din Maramureşul istoric, situată la nord de Tisa, populată de asemenea în mare măsură cu români. Bugeacul, sudul Basarabiei, de fapt ieşirea ei la mare, cu Chilia şi Cetatea Albă, ar fi o altă problemă. Românii sunt aici minoritari, în urma deportărilor şi crimelor comuniste, precum şi al transferurilor de populaţie. Problema este că nici alţii nu sunt majoritari.
Interesul României, chiar dacă se întregeşte cu vechile ei teritorii, rămâne acut. Nu ne dorim o graniţă directă cu Rusia, istoria ne-a învăţat asta. De aceea trebuie depuse toate eforturile pentru păstrarea Ucrainei Centrale independente, chiar dacă ar fi un stat oscilant între Rusia şi Europa. Chiar ne-ar fi mai bine dacă ar fi oscilant, astfel nu poate fi agresiv. Problema rămâne cu delimitarea teritoriului acestuia. În cazul în care linia demarcaţională a hotarelor României la Marea Neagră ar fi vărsarea Nistrului, ar fi esenţial pentru românia ca Odessa să rămână ucraineană, acest stat păstrându-şi ieşirea la mare, chiar dacă Rusiei i-ar conveni altfel. Am văzut că Rusia va înghiţi Crimeea şi estul cel puţin până la istmul Perekop, intrarea terestră în Crimeea. Ideal ar fi să nu se extindă mai încolo, către Odessa, astfel încât să avem o zonă tampon la toată frontiera estică, iar la nord să avem statul aliat Polonia care îşi va fi recuperat teritoriile istorice, la fel ca şi în perioada interbelică. O linie defensivă spre est continuă polono-română ar fi cea mai bună garanţie de securitate pentru Europa.
Dar deja aici apar multe necunoscute, cea mai mare fiind Rusia. Am să încerc să analizez chestiunea rusă într-un articol ulterior.
Ce poate face România până se va ajunge în această situaţie?
În primul rând, să-şi dezvolte economia, devenind astfel o atracţie pentru cetăţenii români de dincolo de graniţa ucraineană. Ideea naţională este cu atât mai atractivă cu cât este dublată şi de posibilitatea unui trai mai bun în viitorul apropiat. Principiul acesta a funcţionat în cazul reunificării Germaniei. În plus, chiar şi cetăţenii care nu sunt etnici români, cu atât mai uşor le va fi să voteze pentru apartenenţa la un stat european, democratic, cu nivel de trai ridicat, decât într-o anarhie.
Mai departe, trebuie să ne scădem dependenţa de petrolul şi gazele ruseşti. Cum s-a văzut de atâtea ori în cazul Ucrainei, miza şantajului cu robinetul Gazpromului poate fi foarte mare. De aceea, România va trebui să depună toate eforturile pentru realizarea conductei Nabucco, dar poate să meargă în paralel şi cu ruşii de la South Stream. Totuşi, Nabucco trebuie realizat, fie şi numai prin perspectiva politică, care pune la adăpost de şantaj o parte din ţările europene. În acest cadru, e de înţeles opoziţia vehementă a ruşilor la acest proiect.
De asemenea, România trebuie să-şi asume un rol activ în diplomaţie, ca şi membru NATO şi UE, să fie şi să rămână un partener serios, cu greutate, un exportator de securitate în zonă. Pentru asta, nu în ultimul rând, este necesară întărirea capacităţilor de apărare ale ţării.
O armată puternică, profesionistă, bine dotată cu specialişti şi armament modern, este de mai multe ori benefică siguranţei naţionale. În primul rând, o astfel de armată are un potenţial important de descurajare a oricăror acţiuni potenţial ostile, sau al unor presiuni sau ameninţări. Statul care are în spate o astfel de armată este mai sigur, de aceea este şi mai puternic. Mai ales dacă această armată şi-a dovedit, în misiunile de peste hotare, profesionalismul şi bravura. Este un factor deloc de neglijat.
Şi încă un lucru esenţial: trebuie continuate, indiferent de criză sau nu, programele de înzestrare ale armatei cu armament modern şi performant. Am fost în situaţia în care, unele ţări vecine, deţineau avioane de luptă mult mai performante, fapt care ne-ar fi putut pune într-o situaţie delicată. De aceea a trebuit ca în romanul Când armele vorbesc… să anticipez puţin şi să dotez armata română cu F-16. Era o alegere previzibilă, mai ales din punct de vedere politic, dar şi prin prisma altor considerente, să le zicem strategice. Nu sunt partizanul uneia sau alteia dintre opţiuni, fiecare având avantaje şi dezavantaje, dar este important că s-a luat o decizie. Că poate era una cu ceva mai bună, este altceva, dar e bine că decizia s-a luat şi că noile avioane vor ajunge în dotarea Forţelor Aeriene Române. Trebuie continuată dotarea Marinei Militare, mai ales în componenta sa maritimă, ţinând cont de faptul că Marea Neagră va fi unul din teatrele manifestărilor hegemonice ale Rusiei. Astfel, modernizarea şi dotarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria nu mai pot fi amânate, iar submarinul Delfinul va trebui repus la apă. Mai mult, un program serios de dotare a armatei va trebui elaborat cât de rapid.
Dacă nu începem de acum, riscăm să fim prinşi din nou nepregătiţi, cum am mai păţit-o în 1916, de exemplu.

Analiza şi ideile aparţin în exclusivitate autorului.

www.roncea.ro