Arhiva

Posts Tagged ‘Titu Maiorescu’

DE CE L_AU FĂCUT ”NEBUN” CAROL I ȘI TITU MAIORESCU PE MIHAI EMINESCU!

mihaieminescu1887bÎn ultimii 20 de ani s-au scris cărţi şi publicat numeroase studii ştiinţifice prin care s-a dovedit că lui Mihai Eminescu i s-a pus diagnosticul de „nebun” în vara lui 1883 pentru că încurca planurile secrete de alianţă ale Regelui Carol I cu Austro-Ungaria şi Germania. Poetul Mihai Eminescu, ca redactor şef la Timpul, publicaţia conservatorilor români, milita deschis împotriva unei alianţe cu Viena şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Poetul Naţional era implicat activ în conducerea Societăţii secrete „Carpaţii”, care se înarma pe ascuns şi acţiona pentru un război de eliberare în Ardeal. Planurile lui Mihai Eminescu îl deranjau pe Regele Carol I şi, mai ales, elita politică conservatoare şi liberală, precum şi curentul masonic pentru realizarea unei alianţe cu Germania şi Austro-Ungaria. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul junimistului P. P. Carp care îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda se va executa pe 23 iunie 1883. Eminescu avea doar 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883
.
Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lamureste în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat mută lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Eminescu trebuia eliminat din presă şi viaţa culturală a ţării prin înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile Societăţii secrete „Carpaţii” sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din România. La fel şi Zamfir C. Arbore.

Cu poetul Mihai Eminescu, a cărui geniu era recunoscut de opinia publică, situaţia eliminării acestuia din prim planul vieţii politico-culturale era mai dificil de realizat. Pur şi simplu i s-a înscenat „nebunia”. În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu (pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită. Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei. În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator, şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte. Din această dată începe „odiseea” nebuniei lui Mihai Eminescu. Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului. Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical. Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa. După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. El îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei” sale, este fals. Eminescu a continuat scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul din motive demne de înţeles. Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. Moartea poetului survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea unui pacient nebun în azilul unde era internat. Reanalizarea recentă a autopsiei de catre doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia.

După un studiu care s-a intins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul sau, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior intenţionat la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boala consumă materia cerebrală. În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal: “Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie”. „Nebunia” şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau proiectului de alianţă „contra naturii” a lui Carol I şi doreau un război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal. Mihai Eminescu a fost făcut „nebun” şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa”, fapt ce a deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi Bucureşti. Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu – „asasinul moral” al poetului – şi Poliţia au înscenat „nebunia” lui Eminescu, incluzând în complot o serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete, subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri liberali sau conservatori.

Autor: Ionut Tene

Sursa: Ziarul NAtiunea

Anunțuri

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”

Ianuarie 29, 2013 1 comentariu

 

MOTO:
 „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii
oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii,
trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut!
Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul
naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat,
cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”
Zoe Dumitrescu Buşulenga.

 

 

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat  în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” Mulţi au renunţat la valorile şi principiile lor pentru a fi scoşi de pe lista proscrişilor. Eminescu nu a acceptat să facă niciun fel de compromisuri şi de aceea era cel mai periculos dintre ei. El deranja  nu doar prin ceea ce scria, ci mai ales prin faptul că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate înafara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Directiva de sus”

„Mai potoliţi-l pe Eminescu!”Acesta este mesajul pe care francmasonul şi junimistul P. P. Carp îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, francmasonul şi parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda a fost executată întocmai, de cei din ţară, pe 23 iunie 1883. Eminescu avea 33 de ani.

Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania şi Italia), care de altfel a şi fost încheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lămureşte în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu.  „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat muta lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Ioan Slavici este nevoit să fugă din Bucureşti în 1883. Întemeiază Tribuna în 1884. În jurul ei se organizează primele lupte pentru Ardeal. Condiţia semnării tratatului era deci amorţirea vocii pentru Ardeal în Bucureşti. „Directiva de sus” s-a reverberat în diferite moduri la nivel cultural. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele.”

Citește mai mult…

Mihai EMINESCU: DOINA. Titu Maiorescu, primul cenzor al simbolului central al românismului

Ianuarie 18, 2013 Lasă un comentariu

 

Eminescu Gunoaiele societatii

 

De la Nistru pân’ la Tissa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier *
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
Ştefane, Măria ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorïle!
* Titu Maiorescu a fost primul cenzor al lui Eminescu. Prima ediţie a volumului POESII, apărută în 1883, a fost editată şi tipărită la iniţiativa şi cu contribuţia lui Titu Maiorescu, dar fără consimţământul autorului. Pe lângă faptul că Eminescu n-a fost consultat în selecţia propriilor poezii, el a fost şi cenzurat, în sensul cel mai strict al cuvântului. Versul “Şi cum vin cu drum de fier” lipseşte, în această primă ediţie, şi nu întâmplător. Ardelean prudent, Titu Maiorescu a considerat că “drumul de fier” ar putea fi considerat o nepotrivită aluzie la afacerea Strousberg, prin care consorţiul german păgubise statul român la un nivel chiar mai grav decât a făcut-o Behtel în zilele noastre. Cu precizarea că la Stousberg era vorba de concesionarea reţelei de căi ferate.  Din cauza scandalului iscat de “ţeapa” Strousberg, Carol I fusese pe punctul de a abdica. Eminescu ştia toate dedesubturile afacerii, inclusiv faptul că Maiorescu fusese avocatul consorţiului Strousberg împotriva statului român. Iată de ce nu-i plăcea lui Maiorescu expresia “ drum de fier”. (Miron Manega)

 

După http://www.certitudinea.ro

 

MIHAI EMINESCU: Despre dreptul la batjocură şi avangarda prostiei

August 29, 2011 Lasă un comentariu

După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină şi o şcoală a sa de partizani care, minus spiritul de-o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare la nivelul secolului al 19, acelaşi aer de civilizaţiune şi gravitate cari din nenorocire sunt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală.

Asemenea cum Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimica o oaste de ex- şi aplicatori ai săi, tot aşa, în analogie, după criticele numitului domn, trebuia să se ivească o şcoală întreagă de critici sau criticaştri; singura diferinţă dintre amândouă şcoalele e doar asta, că partizanii lui Kant ştiau că baronia nu aduce de moştenire ştiinţa sau geniul şi că nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu – chiar cu pajere împăratească fie – pentru ca să aibă la dispoziţiunea sa imperiul cel vast al ştiinţei şi lumina cea curată a criticei filozofice.

Adepţii şcoalei române de filozofie sunt cu mult mai încrezuţi şi mult mai nejenaţi; baronia şi nimbul poetic sunt un drept nu la critică, ci până şi la batjocură, până şi la persiflagiu asupra acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori şi onest al unora din autorii noştri, cari poate nici nu pretindeau altceva de la public decât ca să li cedem onoarea de-a fi autorii noştri nesalariaţi, s-a ivit acuma alt nihilism – cel savant şi pretenţios care, uitându-se cu despreţ din fruntea şi prin ochii secolului asupra a toţi şi toate, se crede la nivelul învăţaţilor (analog al politicilor) din Germania sau Europa civilizată pentru că a învăţat, sau mai bine n-a învăţat, în şcoalele de pre acolo.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (III). Românii apără de austrieci ceea ce n-au putut smulge turcii şi tătarii: autonomia Bisericii

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii, căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceştia li-s duşmani românilor.Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt ,,daci slavizaţi”, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt ,,daci romanizaţi”. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Citește mai mult…

EMINESCU, DEPOSEDAT POST-MORTEM DE 2.000.000 EURO

Februarie 21, 2011 Lasă un comentariu


Deşi pare o fantasmagorie, nu este. Există un cont Eminescu care a ajuns, prin capitalizare, la o valoare de 2.364.900 euro. În octombrie 1892, Titu Maiorescu, împreună cu mai mulţi prieteni ai poetului, a cumpărat de la statul român un titlu de “rentă română perpetuă 5%”, destinat comemorării poetului în fiecare an, la 15 ianuarie, şi pentru “menţinerea în bună stare a monumentului” (mormântul de le Cimitirul Bellu). Pe 17/29 decembrie 1892, Comitetul Eminescu, prin „subscrişii“ T.G. Rosetti, I.C. Negruzzi, Dr. I. Neagoe, N. Mândrea, A. Chibici-Revneanu şi Titu Maiorescu, înaintează primarului Capitalei o scrisoare oficială, prin care îi solicită acestuia să binevoiască „a primi acest titlu de rentă în depozitul Primăriei“.


În volumele I şi II ale „Caietelor Mihai Eminescu“, tipărite la Editura Eminescu în perioada 1972-1974, există o referire la existenţa unui patrimoniu financiar, a unui fond Eminescu, constituit la scurtă vreme după moartea poetului, cu scopul de a-l comemora etern. Mi-a atras atenţia, asupra acestui detaliu necercetat până acum, bunul meu prieten Dan Toma Dulciu, un pasionat “consumator” de Eminescu. Fondul cu pricina a fost depus la Primăria Capitalei, la sfârşitul anului 1892, sub titlul de „rentă română perpetuă 5%“. Traseul banilor s-a pierdut sau a fost lăsat să se piardă pe drumul istoriei. Fondul Eminescu este interesant nu atât prin suma depusă iniţial – 1.000 de lei/ aur (care ar fi echivalentul a 34.067 lei actuali) – cât prin efectele financiare produse de dobânda de 5%.

 

 

Rangul post-mortem al lui Eminescu

Istoria constituirii Fondului Eminescu a început odată cu moartea poetului, la 15 iunie 1889. Împrejurările penibile, prin care oamenii politici ai vremii dădeau din colţ în colţ pentru a găsi o sumă cu care să achite înmormântarea poetului naţional, l-au determinat pe un oarecare C. Dimitriu să dea cu împrumut suma de 1.000 de lei, salvând astfel onoarea guvernului şi a lui Maiorescu. Întâmplarea a făcut ca, în aceeaşi perioadă, să moară şi un fost ministru, Constantin Brăiloiu, astfel că, la 23 iunie, s-a emis o ordonanţă de finanţare, având ca scop expres cheltuielile de înmormântare ale celor doi, după cum urmează: „2.000 lei pe numele doamnei Ecaterina Brăiloiu (văduva fostului ministru – n.r.)/ 1.000 lei pe numele C. Dimitriu, căruia i se restituie, fiind avansaţi de domnia sa./Total 3.000 lei“. Rangul post-mortem al lui Eminescu era evaluat, aşadar, la jumătate din cel al unui fost ministru. Decretul de deschidere a creditului de înmormântare a fost semnat de rege la 9 august… Adică la aproape două luni de la înmormântare. Birocraţia românească are, după cum se vede, tradiţii imemoriale.

Citește mai mult…

CÂT COSTĂ EMINESCU?

Februarie 21, 2011 Lasă un comentariu


În 1989, an declarat de UNESCO „Anul internaţional Eminescu“, Uniunea Sovietică a emis o monedă omagială cu portretul lui Eminescu, având valoarea nominală de o rublă. Moneda e rară şi foarte puţin cunoscută în România. Rubla Eminescu a fost pusă în circulaţie în URSS pe 26 decembrie 1989 (în prima zi după execuţia lui Ceausescu). A fost bătută la monetăria din Leningrad – azi Sankt-Petersburg -, iar tirajul a fost de două milioane de monede, din care 200.000 de o calitate specială. Chipul lui Eminescu avea ca model imagologic fotografia acestuia din 1869. Este, desigur, o trimitere simbolică spre dimensiunea valoarii “de piaţă” a lui Eminescu, dar e regretabil că acest demers a fost făcut nu în România, ci în URSS.

Trecând de la simbolic la concret, este greu, aproape imposibil, pentru orice om sau instituţie, să facă o evaluare globală a tuturor “produselor” purtând marca Eminescu, de la publicarea primei sale poezii, în revista “Familia” a lui Iosif Vulcan (25.02.1866), până astăzi. Sunt 141 de ani de circulaţie neîntreruptă, în care numele său nu s-a estompat nici o clipă. Iar în toţi aceşti ani, au apărut zeci de mii de cărţi, ale multor mii de autori care s-au lăudat că l-au cunoscut pe Eminescu, au inventat amintiri cu el, l-au judecat, l-au adjudecat, l-au contestat.
Nu ne putem face, deci, o imagine în date şi cifre despre Eminescu, decât pornind de la un eşantion reprezentativ, ca să zicem aşa. Iar acest singur reper serios de evaluare a circulaţiei poetului naţional din secolul XIX până în secolul XXI este biblioteca Eminescu, constituită la Botoşani din donaţia renumitului bibliofil Ion. C. Rogojanu. Este vorba de 8.000 de titluri de cărţi de şi despre Eminescu, la care s-au adăugat, până acum, încă 6.000 de unităţi biblioteconomice.

Citește mai mult…