Arhiva

Posts Tagged ‘Transilvania’

„Unfriend”-ul neomarxist!

Pentru că „am avut tupeul” să reproduc, aici pe pagina mea de Fb, un material al lui Dorin Suciu, o mare conştiinţă, care scoate în evidență neadevărul, cinismul și batjocura față de poporul român manifestate acum mai bine de 450 de ani de autorii Edictului de la Turda (1568), act pe care Papa Francisc l-a invocat ca model de toleranţă religioasă în Transilvania, anumiți „urmăritori” ai postărilor mele din partea dreaptă a Prutului m-au făcut „rusnac și bolșevik”.

Iar unul dintre aceștia (Tony Criste îi zice) mi-a și dat chiar „unfriend”! Am înțeles că înfumuratul de el m-a pedepsit astfel pentru vina de a fi preluat de pe portalul activenews.ro („sursă filorusă”, spune el) materialul „România are un stat catolic și un popor ortodox. Istoria nefericirii noastre!”.

Nu știu care sunt „sursele filoruse” din România, dar înțeleg foarte bine că pentru acești „urmăritori ai mei” toată Basarabia românească este „filorusă”, plină de „rusnaci și bolșevici”!

Asta este nefericirea noastră, a basarabenilor: să fim deportați în Siberia de bolșevicii lui Stalin pentru că ne-am apărat identitatea românească și credința în Hristos și să fim tratați ca „filoruși”, „rusnaci și bolșevici” de idioții din România cu mentalitate neomarxistă!

Poate veniți aici în Basarabia să vedeți ce înseamnă propaganda rusă a „surselor filoruse”!

Acum îmi dau seama o dată în plus că Basarabia și celelalte teritorii românești înstrăinate, pe parcursul istoriei noastre zbuciumate, au fost trădate sau abandonate de clasa politică românească formată anume din inși cu mentalitatea proaspăt afișată de „urmăritorii” mei de mai sus.

Anume ăștia sunt gata să dea „unfriend” întregului teritoriu românesc și tuturor românilor care nu sunt și nici nu pot fi afectați de morbul neomarxist!

Acad. Ioan Aurel Pop : MOLDOVENII NE-AU DAT CEA MAI PROFUNDĂ LECȚIE DE ROMÂNISM ! SACRIFICIUL MOLDOVEI ȘI AL MOLDOVENILOR A NĂSCUT ROMÂNIA ȘI PE ROMÂNI

De multe ori, în țara aceasta a noastră, prejudecățile, clișeele și remarcile pripite țin loc de adevăr, iar adevărul – atât cât este acesta omenește posibil – este obturat, blamat, trunchiat sau ocolit cu bună știință.

În acest an al Centenarului Unirii de la 1918, se aud fel de fel de remarci în spațiul public, unele chiar despre țările Țării, despre provinciile istorice (cum li se mai spune), despre temeiurile noastre de a exista ca stat.

Cele mai multe și mai aspre privesc Transilvania, dar nici Moldova nu este scutită. Ba, aș spune că cele legate de Moldova sunt mai adânci și mai dureroase, fiindcă – spre deosebire de Transilvania – Moldova este încă sfâșiată și, parțial, înstrăinată.

1. Recent, în contextul marii sărbători de la 24 ianuarie, am auzit formulări de genul „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai rău, „alipirea Moldovei la Țara Românească”.

Este drept că țara românească de la sud de Carpați și-a asumat și prin nume misiunea de reconstituire a unității politice a poporului român, a poporului omonim și că am învățat cu toții de mici că „soarele, pentru toți românii, la București răsare”, dar formulările de mai sus sunt greșite.

La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, ci s-au unit două țări românești împreună. Când s-au luat deciziile de la Iași și București, în ianuarie 1859, nici nu se știa unde avea să fie capitala.

În al doilea rând, Moldova era o țară la fel de românească precum era și Valahia. La 1859, s-au unit Moldova și Țara Românească prin voința națiunii române și cu acordul parțial al unora dintre marile puteri. Evident, au fost și unii moldoveni și munteni temători, geloși sau chiar contrari unirii – cum se întâmplă în orice gest major omenesc – dar voința majorității era aceea de unitate.

2. Se mai aude câteodată și observația că Moldova este mai săracă, că a venit la „concertul” politic național cu multă sărăcie. Se poate ca ea să fi venit în statul nostru unitar cu o zestre materială mai mică decât alte provincii românești. Dar oare este asta de mirare? Dacă ne gândim la soarta acestei țări românești dinspre răsărit, mirarea se transformă în admirație.

Să luăm în calcul numai cetele de barbari, venite toate dinspre imensele stepe și atrase de mirajul celor două Rome (Roma Eternă și Noua Romă): jaful lor atingea mai întâi, dintre toate țările românești, Moldova și iar retragerea lor, însoțită de robi, poame, foc și sânge, se făcea tot prin Moldova; cu alte cuvinte, Moldova era cea dintâi atacată și cea din urmă eliberată.

Treaba aceasta s-a petrecut aproape constant, cu intensitate mai mare la început, din secolele al IV-lea-al V-lea până în pragul secolului al XVIII-lea, adică aproape un mileniu și jumătate.

Ultima invazie tătară în Moldova a fost la 1717 (aceasta atingând și Maramureșul). Ar trebui să ne mirăm nu că Moldova este săracă, ci că au mai rămas în ea piatră peste piatră și om lângă om. Au venit apoi – după o scurtă și grea perioadă de adunare a pământurilor românești răsăritene, întreprinsă sub domnii cei vrednici, de la Bogdan I la Ștefan cel Mare – frângerile sau răpirile teritoriale dureroase și grave: mai întâi, „plămânii Moldovei”, adică cetățile Chilia și Cetatea Albă (1484), apoi Tighina (1538), Hotinul (1715), Bucovina (1775), Basarabia (1812)și altele.

Rivalitatea ungaro-polono-otomană pentru stăpânirea și dominarea Moldovei, a fost urmată de cea austriaco-rusească, mai tenace și mai primejdioasă. Seria de războaie austro-ruso-turce, derulate de dinainte de 1700 până după 1800, cu multe dintre lupte petrecute chiar între Carpați și Nistru, au secătuit țara noastră de la răsărit mai mult decât pe oricare dintre celelalte provincii. Jaful acesta nou, din Epoca Modernă, este jaful neamurilor civilizate, celălalt, mai vechi, era jaful „barbarilor”.

Nu este de mirare că țăranul moldovean s-a învățat să producă doar strictul necesar, din moment ce tot surplusul îi era luat cu japca, prin pradă, de străini, iar ceea ce mai rămânea era pretins de boieri și de domnie (ca să meargă, în mare parte, tot la străini, sub forma tributului).

3. Se face uneori distincția nepotrivită și se promovează chiar opoziția dintre Bucovina și Moldova, cu remarca nefericită despre „civilizația superioară” din Bucovina: „Eu nu sunt moldovean, ci bucovinean!”. Mai întâi, trebuie spus că regiunea Bucovinei a fost chiar vatra Moldovei, a fost inima de unde a pornit țara cea mare a Moldovei.

 

Citește mai departe AICI

RAPORT NAZIST DESPRE ROMÂNIA. Multe erori, multe observaţii corecte, dar şi un plan de colonizare, aplicat abia astăzi

martie 19, 2012 Lasă un comentariu

 

Textul de mai jos este traducerea unui raport german, care poartă data de 4 noiembrie 1940. Autorul acestui text stabileşte strategia de acţiune a Germaniei naziste în România, la două luni de la alungarea regelui Carol al II lea şi la puţină vreme de la sosirea misiunii militare germane. Documentul se găseşte la Arhivele Naţionale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258 cadrul 1405523. Raportul a fost recuperat din arhivele naziste de armata americană, însă din păcate nu a fost înregistrată provenienţa lui.

Raportul nazist despre România are multe erori, dar şi multe observaţii corecte. „Spaţiul colonial”, de care vorbeşte, „care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu şi este influenţat de formele exterioare”, era constituit în state independente încă din 1330 (Ţara Românească) şi 1359 (Moldova). Autorul raportului nu ştie nimic despre asta, şi nici despre momentele de glorie europeană ale unor domnitori români. Cunoaşte în schimb foarte bine istoria Ţărilor Române de la 1710 încoace (începutul perioadei fanariote) şi pe această cunoaştere îşi fundamentează toată analiza. Sub această rezervă, raportul are o importanţă documentară incontestabilă şi scoate la lumină adevărata părere a naziştilor faţă de legionari.

Cât despre viitorul rezervat României, lucrurile scrise în raport sunt de o halucinantă actualitate, pentru că este exact viitorul pe care ni-l preconizează Uniunea Europeană: „o colonie furnizoare de materii prime şi forţă de muncă”. De ce? Pentru că, mai scrie în raport, „există destul capital în Reich, care caută oportunităţi şi care, printr-o organizaţie centrală de intermediere în mod planificat, să fie orientat către România”. (Miron Manega)

 

Citește mai mult…

DINU C. GIURESCU: „Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre”

noiembrie 18, 2011 Lasă un comentariu

Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul – tot? Unde voi fi? Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (VI). Să mai vorbim de toleranţa socială a maghiarilor faţă de români?

Iată, aşadar, ce este legea acea vestită de naţionalităţi pentru care toleranţa maghiarilor în ochii Europei nepreocupate este cel mai frumos fenomen a secolului. Este o lege făcută cu rezerva mentală de a nu o respecta, este sorgintea persecuţiunei naţionalităţilor şi, nu ne sfiim a zice, este sorgintea ruinărei patriei, pentru că printr-însa se dezrădăcinează, din inimele cetăţenilor statului, respectul cătră sfinţenia legilor, ce negreşit trebuie să conducă la demoralizarea generală.

Este într-adevăr un lucru curios, într-un stat liber şi civilizat, a esprima prin lege cum că: ,,naţionalitatea cuiva nu se poate considera de piedecă la nici o dregătorie sau demnitate din ţară” (vezi § 27). Şi astfel de articole nu mai vezi prin legile altor ţări, pentru că sunt superflue. Aici însă, în astă lege, tot ce este scris pentru aceea s-a scris, ca în faptă să se urmeze contrariul. Pentru că în faptă astăzi, naţionalitatea română este piedică la orice oficiu sau demnitate în ţara noastră!

Întreaga Transilvanie a fost rău împărţită în trecut, pentru că era fătul celor 3 naţiuni şi 4 religiuni privilegiate de nainte de 1848 şi era şi teritorialmente împărţită Transilvania conform interesului naţional al maghiarilor, saşilor şi secuilor; dar totuşi rămăsese ici, colea, câte un petec care încă pe atunci era grăniceresc şi, după desfiinţarea graniţei, devenise aceea ce era: românesc.

Însă acuma, după noua arondare, românii aşa sunt imbucătăţiţi printre elementele neromâne încât, cu ajutorul şi a legei municipale, nicăieri nu pot deveni hotărâtori în trebile municipale, decât numai în Făgăraş, unde însă prefectului îi este permis a călca legea, precum s-a dovedit, şi prin asta a paraliza majoritatea română.

Să mai vorbim şi de toleranţa socială a maghiarilor, mai cu sama transilvăneni, faţă cu românii? Nu o să facem aceasta, căci ne temem că ne-am pierde pacienţa de a o trata şi acea cestiune cu sânge rece.

,,Telegraful român” face deci întrebarea: cari sunt bazele pe cari un popor conştiu de demnitatea sa ar putea încheia o sinceră alianţă cu poporul maghiar, aşa precum ni se prezintă el astăzi? Să binevoiască a ni dovedi cu fapte, dar nu cu fraze, nici cu legi scrise cumcă: celea enumerate de noi nu sunt adevărate, căci noi zău nu aflăm nici o bază pe care s-ar putea realiza o adevărată şi sinceră frăţie intre noi şi ei, nu vedem egalitate numai în darea de bani şi de sânge şi afară de acestea pe toate terenele numai umiliri, de considerări şi persecuţiuni nedemne de fraţi.


CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (V)

Astăzi, Ungaria, care după legile esistente constă şi din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie şi alta reacţionară – fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor – pentru Transilvania.
Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliştilor.

Aristocraţia de bani concurge în două moduri la reprezentanţa municipală. Ea dă jumătate din reprezentanţii municipiului fără alegere, şi cu votul concurge şi la alegerea celeilalte jumătăţi. Lucru firesc că viriliştii – adecă cei mai avuţi – nu pot fi din şirul foştilor eloţi, pentru că aceia n-au trăit în condiţiuni de a-şi putea câştiga averi şi, cu neînsemnate escepţiuni, toţi sunt din foştii stăpâni, care sunt maghiari, şi din succesorii lor în proprietăţi, cari sunt jidani.

Iar acei aleşi, fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, şi numai aceştia au drept de alegere şi pentru municipii, – apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăşi lucru firesc: cei aleşi în partea lor precumpănitoare sunt din şirul celor scoşi prin jidani dintre virilişti. Şi aşa: fie românii în municipiu, în majoritate cât de precumpănitoare în reprezentanţa lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (IV)

 

Nici un element nu este sub coroana sfântului Ştefan atât de desconsiderat ca cel român, cu toate că acesta este cel mai compact pe teritorul ce-l locuieşte, şi mai uşor de mulţămit.

Se pare însă că tocmai pentru aceasta, apoi pentru tenacitatea cu care se alipeşte de limba şi religiunea sa, se consideră, de cel mal periculos, căci parcă toată lumea s-a conjurat în contra lui. Nimărui n-a făcut nici o nedreptate, şi românul la nime n-a întâmpinat nici măcar bunavoinţă. Toţi care au venit în contact cu el s-au nizuit să-l nimicească. Inimici cât frunza şi iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat; şi el ca prin minune totuşi n-a pierit, el totuşi esistă, necăjit şi îmbrâncit ce e drept, dar sănătos, moral şi vânjos, şi – dovadă persecuţiunile sistematice – el încă şi azi insuflă spaimi inimicilor său seculari. Altă mângăiere nici nu are decât că n-a devenit încă compătimit de nimene, căci tot e mai bine a fi frica altora decât compătimit .

Toată lumea ştie cumcă, după atâţia seculi de persecuţiune, legile din 1863/4 făcute cu concursul românilor şi sacţionate prin domnitorul au fost cele mai mulţămitoare dintre câte au cunoscut românii transilvăneni de la decăderea lor până atunci. Şi cu aceste legi era supremaţia tot în mâna maghiarilor, pentru că aristocraţia, averea şi inteligenţa lor le asigura întâietatea sub orce împrejurări şi sub orice legi, chiar şi în absolutismul nemţesc; – ele însă totuşi erau apte de a servi de baza unei adevărate şi sincere înfrăţiri între elementele ce locuiesc în această ţară. Ei! dară maghiarilor chiar asta nu le-a venit bine la socoteală. Abia se împăcară cu Austria, numaidecât le scoaseră din vigoare, dezavuând şi chiar sancţionarea împăratului.

Citește mai mult…