Arhiva

Posts Tagged ‘Ungaria’

Acad. Ioan-Aurel Pop: Dacă noi, oamenii de cultură, suntem capabili să explicăm ce înseamnă acest Centenar și de ce trebuie să fie o sărbătoare a spiritului românesc și european, nimic nu e pierdut

aprilie 29, 2018 Lasă un comentariu
„De ce să marcăm Centenarul?”- este întrebarea la care profesorul Ioan – Aurel Pop răspunde într-un nou episod al seriei de 100 de adevăruri istorice, de la Trinitas TV. Academicianul consideră că O mromânii trebuie să sărbătorească Centenarul pentru că în acești 100 de ani am reușit să facem o țară care se numește România. O mare realizare, spune profesorul  Ioan – Aurel Pop, amintind că deși nu prea mai avem încredere în el și în instituțiile lui, avem un stat „care ne organizează, care ne adăpostește și ne protejează. „Dar avem încredere în niște valori și în această tradiție care vine din trecut și în mijlocul căreia stau limba, credința, cultura, obiceiurile, felul de a ne manifesta”, explică academicianul Ioan-Aurel Pop.
„Nimeni nu cred că dorește o Europă fără francezi, fără polonezi, fără români, fără unguri. Adică cu un popor omogen. Faptul că românii sărbătoresc Centenarul cu bucurie și cu încredere, n-are nicio legătură cu naționalismul. Faptul că românii sărbătoresc Centenarul și scot în lumină, în valoare, acele componente care le dau lor etnicitatea îi arată ca europeni îi arată că sunt gata să participe la concertul european. Și cred că românii sunt mai pregătiți decât alții. Astăzi în România nu există un partid naționalist șovin care să fie la putere și care să zică că românii sunt totul, și restul nimic. Uitați-vă la unele țări din jur și urmăriți discursul politic. 
Dacă noi, oamenii de cultură, suntem capabili să explicăm poporului ce înseamnă acest Centenar și de ce el trebuie să fie o sărbătoare a spiritului românesc și european, nimic nu este pierdut. Și tot farmecul nostru se poate revărsa asupra Europei. Eu sunt absolut convins că dacă ne-am fi apucat mai din timp de Centenar și am fi tradus mai bine versurile, romanele noastre, dacă am fi făcut cunoscută muzica noastră, de la Balada lui Porumbescu până la muzica lui Mihail Jora, de la Enescu până la „Ana Lugojana”, toate astea ne-ar face și mai români și mai europeni. Nu este o contradicție în termeni. Multă lume îmi spune „dumneata, dacă ești ardelean, cum ești român?”. Exact cum dacă ești moldovean, trebuie să fii român. Că moldovenii pot fi numai români.
Noi, oamenii, facem parte din mai multe națiuni concomitent: suntem și bănățeni, suntem și profesori, suntem, poate, și călugări. Aceste comunități nu se contrapun una alteia.
În Ardeal, sunt anumite mișcări, datorită unei istorii distincte, și datorită cultivării unor sentimente, cu grijă, de către anumiți „formatori de opinie” ale așa-numitului „excepționalism ardelean”, ale separatismului transilvan. Și mai sunt și români care cad în capcană. Ideea transilvanismului a fost susținută de nobilimea maghiară, liberală, care nu dorea să fie înglobată în Ungaria. Dar după ce au trecut 100 de ani de la formarea României și după ce am reușit să facem o Românie, este azi contrapoductiv să vii să subliniezi aceste particularisme, în loc să scoți în lumină, pe lângă particularisme,  ceea ce ne unește. Și faptul că 100 de ani am reușit să facem o țară care se numește România. Asta e o mare realizare. Avem un stat care ne organizează, care ne adăpostește și care ne protejează. Nu mai avem încredere prea mare în el, nici în instituțiile lui, dar avem încredere în niște valori și în această tradiție care vine din trecut și în mijlocul căreia stau limba, credința, cultura, obiceiurile, felul de a ne manifesta. Românii și sărbătorile și le țin altfel. Cântăm în aceiași limbă, hora o jucăm cu toții. Toată această armonie este foarte frumoasă. Și în armonie este bine să nu ne pierdem identitatea.”

Nichifor Crainic despre Avram Iancu

martie 30, 2012 Lasă un comentariu

 

În istoria românismului, Avram Iancu, eroul revoluţiei ardelene de la 1848, reprezintă un moment din care putem desprinde două semnificaţii deosebite. Una e o semnificaţie locală, provincială, întrucât revoluţia dezlănţuită de el priveşte soarta fraţilor transilvăneni, în condiţii politice speciale, de fragment etnic gemând sub apăsarea unui neam străin.

A doua e semnificaţia naţională, întrucât fapta lui se încorporează în conştiinţa românismului integral şi e primită ca un spor al patrimoniului comun. Aceasta din urmă semnificaţie depăşeşte intenţia eroului nostru, care a vrut să fie numai un revoluţionar ardelean; dar voinţa de viaţă a neamului întreg se regăseşte în el, se recunoaşte în el, îl revendică şi-l venerează ca pe unul din falnicele ei simboluri istorice….

… Anul 1848 e pentru popoarele Europei anul mesianismului naţional. Cuvântul de ordine al revoluţionarilor de pretutindeni e doborârea tiraniei medievale pentru libertatea naţiunilor şi dreptatea socială. Un suflu de vag, dar molipsitor misticism politic investea pe fiecare popor cu o misiune divină şi, pentru a o îndeplini, era nevoie de ruperea lanţurilor robiei în afară şi în lăuntru. După exemplul Parisului de atunci, tineretul generos de pretutindeni se găsea pe baricade. În Moldova revoluţia se veştejise încă în mugur, iar în Muntenia se prăbuşise sub apăsarea Rusiei reacţionare. Capii instigatori pribegeau acum peste hotare, prin Bucovina austriacă, pe la Braşov sau pe la Brussa turcească.

Citește mai mult…

DINU C. GIURESCU: „Am sentimentul că sunt în 1940, în preajma prăbuşirii hotarelor noastre”

noiembrie 18, 2011 Lasă un comentariu

Iniţiativa de a desfiinţa judeţele se înscrie într-un şir de acţiuni care sunt menite, pe de-o parte, să destrame unitatea teritorială a ţării şi, pe de altă parte, să şteargă identitatea noastră naţională. Se anulează, cu o trăsătură de pix, toată această întocmire care are o vechime între 600 şi 700 de ani, intrată în conştiinţa noastră, a mea.

Eu sunt din Vlaşca mai întâi, apoi din Argeş, şi pe urmă, evident, sunt din România, fiindcă Vlaşca şi Argeşul sunt parte din România. Ce facem? Ştergem cu buretele, ştergem cu pixul – tot? Unde voi fi? Din regiunea 1, cetăţeanul cu codul numeric personal cutare, pe care îl înscriu cu două-trei semne acolo, într-o listă şi, în felul acesta, am robotizat întreaga Românie. Eu nu mai aparţin unui judeţ, nu mai aparţin României. Aparţin unor sigle, unor numere înscrise… E trist!

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: VISUL MILENAR AL RUSIEI (II)

noiembrie 14, 2011 Lasă un comentariu

Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruşi însemnaţi le fac asupra Cestiunii Orientului.

În opul său ,,Rusia şi Europa”, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:
Germanii sunt moştenitorii Romei, slavii ai Bizanţului şi între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărţirea Răsăritului de la unitatea ecumenică şi de la unitatea credinţei.

Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creaţiei căruia s-au grupat slavismul ameninţat în neatârnarea sa dinspre apus. Creştinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanţ, şi cei doi apostoli slavi Metodiu şi Ciril au avut să lupte tocită viaţa lor cu dorinţa de predominare şi intoleranţa germanilor.

Socotind preponderanţa culturei şi civilizaţiei germanice, desigur slavismul şi biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor, dacă providenţa însăşi n-ar fi pus o stavilă puternică şi neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii şi istoricii europeni o caută ‘n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate şi atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieţei sale. Până şi patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr, când (în vremea celei dentâi răscoale greceşti) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împotriva eresurilor Apusului şi în locul imperiului bizantin, slăbit în credinţă.

Citește mai mult…

MAREA TRĂDARE DE LA 23 AUGUST 1944. Molotov către Pătrăşcanu: „Antonescu reprezenta România. Voi nu reprezentaţi pe nimeni!”

august 29, 2011 4 comentarii

 

Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destula abilitate, poporului român, unele adevaruri ale acestui act si implicatiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situatia militara a României în primavara si vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea tradare de la Iasi, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armata Mihai Racovita, savârsita în strânsa legatura cu Casa Regala si cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situatia militara a României de dinainte de 23 august 1944, precum si tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo si Stockholm, initiate înca de la sfârsitul anului 1943, ca si despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative si nu s-a spus pâna acum nimic despre conspiratia Casei Regale si a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu şi a guvernului său ş.a.

Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond

Înca din februarie 1943, Maresalul Antonescu îi propune lui Mussolini iesirea comuna din razboi, iar în septembrie 1943 încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii; mai au loc în octombrie, acelasi an, la Lisabona, încercari de armistitiu cu englezii; este abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. Dupa întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, principele Barbu Stirbei este trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de BOND, cu un pasaport dat de Antonescu, dar la Istanbul este denunţat nemtilor de catre englezi, care nu erau pentru iesirea României din Axa. Churchill miza pe faptul ca germanii si românii vor temporiza înaintarea rusilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americana în Balcani ar taia drumul rusilor spre Europa. La acest plan s-a opus presedintele american Roosevelt.

Citește mai mult…

INTERVIU CU PĂRINTELE CONSTANTIN GALERIU: Să avem conştiinţa Sfintei Biserici, a sfinţeniei noastre, în adevăr şi în iubire

august 10, 2011 Lasă un comentariu

Interviul de fata a fost realizat la sfarsitul lunii octombrie a anului 2001, fiind destinat unei reviste ce ,din pacate, nu i-a fost dat sa apara. lata ca, atunci cand ma asteptam mai putin, Pronia (Romani 11,33) a randuit publicarea, la implinirea a doi ani de la trecerea la Domnul a parintelui Galeriu.

Desi sunt departe de a fi o perla a prefectiunii, randurile de mai jos, pastreaza, cel putin pentru mine, amintirea parintelui, icoana chipului sau bland si sfatosenia graiului dulce moldovenesc, cu mireasma de busuioc de la icoana, imi sunt asadar foarte dragi, mai mult, le consider o amintire intima, si numai cu greu m-am lasat convins de bunii mei prieteni, redactorii “Baraganului Ortodox”, pentru a le da spre publicare.

Pentru a-i putea pune cateva intrebari, l-am smuls pe parintele Galeriu din mijlocul fiilor sai duhov­nicesti. Asteptasem mai mult de 2 ore, privindu-l ase­zat intr-un jet, ascultand rabdator si bland pasurile fiecaruia, apoi raspunzand masurat, picurand dul­ceata duhovniceasca in acele inimi necajite ce i se destainuiau.

Prima intrebare care mi-a venit in minte a fost “Cum de se face tuturor toate?”, insa tot eu mi-am raspuns, vazandu-i bunatatea chipului si blandetea privirii, ca dezlegarea acestei intrebari se afla in pu­terea Celui mai presus de noi. Asa ca mi-am inceput interviul astfel:

– Parinte Constantin Galeriu, primele studii teo­logice le-ati urmat incepand cu o varsta oarecum frageda – 12 ani. Cine a fost primul indrumator al sfintiei voastre pe aceasta cale?

– Duhul Sfant. Si parintii mei.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (V)

Astăzi, Ungaria, care după legile esistente constă şi din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie şi alta reacţionară – fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor – pentru Transilvania.
Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliştilor.

Aristocraţia de bani concurge în două moduri la reprezentanţa municipală. Ea dă jumătate din reprezentanţii municipiului fără alegere, şi cu votul concurge şi la alegerea celeilalte jumătăţi. Lucru firesc că viriliştii – adecă cei mai avuţi – nu pot fi din şirul foştilor eloţi, pentru că aceia n-au trăit în condiţiuni de a-şi putea câştiga averi şi, cu neînsemnate escepţiuni, toţi sunt din foştii stăpâni, care sunt maghiari, şi din succesorii lor în proprietăţi, cari sunt jidani.

Iar acei aleşi, fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, şi numai aceştia au drept de alegere şi pentru municipii, – apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăşi lucru firesc: cei aleşi în partea lor precumpănitoare sunt din şirul celor scoşi prin jidani dintre virilişti. Şi aşa: fie românii în municipiu, în majoritate cât de precumpănitoare în reprezentanţa lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (IV)

 

Nici un element nu este sub coroana sfântului Ştefan atât de desconsiderat ca cel român, cu toate că acesta este cel mai compact pe teritorul ce-l locuieşte, şi mai uşor de mulţămit.

Se pare însă că tocmai pentru aceasta, apoi pentru tenacitatea cu care se alipeşte de limba şi religiunea sa, se consideră, de cel mal periculos, căci parcă toată lumea s-a conjurat în contra lui. Nimărui n-a făcut nici o nedreptate, şi românul la nime n-a întâmpinat nici măcar bunavoinţă. Toţi care au venit în contact cu el s-au nizuit să-l nimicească. Inimici cât frunza şi iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat; şi el ca prin minune totuşi n-a pierit, el totuşi esistă, necăjit şi îmbrâncit ce e drept, dar sănătos, moral şi vânjos, şi – dovadă persecuţiunile sistematice – el încă şi azi insuflă spaimi inimicilor său seculari. Altă mângăiere nici nu are decât că n-a devenit încă compătimit de nimene, căci tot e mai bine a fi frica altora decât compătimit .

Toată lumea ştie cumcă, după atâţia seculi de persecuţiune, legile din 1863/4 făcute cu concursul românilor şi sacţionate prin domnitorul au fost cele mai mulţămitoare dintre câte au cunoscut românii transilvăneni de la decăderea lor până atunci. Şi cu aceste legi era supremaţia tot în mâna maghiarilor, pentru că aristocraţia, averea şi inteligenţa lor le asigura întâietatea sub orce împrejurări şi sub orice legi, chiar şi în absolutismul nemţesc; – ele însă totuşi erau apte de a servi de baza unei adevărate şi sincere înfrăţiri între elementele ce locuiesc în această ţară. Ei! dară maghiarilor chiar asta nu le-a venit bine la socoteală. Abia se împăcară cu Austria, numaidecât le scoaseră din vigoare, dezavuând şi chiar sancţionarea împăratului.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Cum tratează ungurii celelalte popoare din Imperiul Austro-Maghiar

iulie 4, 2011 Un comentariu

 

O foaie din Transilvania, organ oficial al P.S.S. Mitropolitului din Sibiu, cea mai moderată de peste Carpaţi, care urmăreşte cu stăruinţă politica modestă şi sigură a neuitatului Şaguna, espune într-o serie de articole tratamentul de care se bucură românii din partea fraţilor maghiari. De aceea redăm tot ce atinge materia de-a dreptul.

Ce au făcut maghiarii pentru câştigarea simpatiei şi inimei naţionalităţilor din patrie şi cu deosebire pentru prepararea unei alianţe sincere între elementul maghiar şi cel român, ca cele mai ameninţate în viaţa lor naţională? Un răspuns detailat la aceste întrebări ar umplea volume întregi, deci noi ne vom restrânge numai la puţine fapte, ca să nu trecem peste cadrul unui articol de jurnal. Unicul fapt ce dovedeşte o apropiere este: împăcarea cu Croaţia.

Deşi Croaţia totdauna a fost în mai strînsă legătură cu Ungaria decât Transilvania, fiindcă în acea ţară nu este element unguresc, de dragul portului Fiume i-a dat carta bianca şi i-a acordat o autonomie cu care majoritatea acelei ţări se vede a fi mulţămită, primind Ungaria a suporta chiar şi o însemnată parte din sarcinele ei; însă o considerabilă parte a locuitorilor Croaţiei nici cu aceasta nu este mulţămită, iar locuitorii Ungariei cu tot dreptul se pot supăra pentru primirea sarcinilor Croaţiei, când nici a noastre nu le putem suporta.

De aci încolo nici un fapt nu mai poţi afla care să fie îndreptat spre mulţămirea naţionalităţilor. Ca să înece şi puţinul spirit naţional ce se manifesta la slovaci, guvernul le-a desfiinţat ,,Matiţa” – societatea literară – şi gimnaziile slovace întemeiate şi susţinute prin poporul slovac. Persecutarea sârbilor este cu mult mai cunoscută decât să o mai descriem şi noi. Graniţa militară, a cărei locuitori (români şi sârbi) păreau mulţămiţi cu soarta lor, au desfiinţat-o şi, chiar în contra legei (art. V, § 55, 1848), o au organizat de ea fără ea, înainte de a fi reprezentată în Cameră.

Prin aceasta ş-a pierdut cea mai mare parte a pădurilor şi păşunelor ce le folosea mai nainte, au pierdut dreptul de a fierbe rachiu, li s-a introdus o administraţiune şi justiţie încurcată, care nime nu o pricepe, mânuită prin oameni străini care de fel nu cunosc împrejurările de acolo, care, în teritorul acela dedat la regulă şi pace, au semănat discordii şi nemulţămiri; abia după un an de administraţiune ungurească guvernul a fost silit să trimată comisariu guvernial acolo, ca să studieze situaţiunea şi oamenii, să demisiuneze şi să numească noi diregători. O cârpeală după alta, care însă toate nu vor produce mulţămirea poporului, pentru ca pe el nime nu-l consultă. Drept recompensă pentru armele luate, li s-au impus sarcini nouă cu mult mai mari decât cele de mai nainte, iar şcolile naţionale – şi prin urmare şi confesionale de mai nainte, făcute şi susţinute din averea lor privată – li s-au prefăcut în şcoli comunale, care peste voia proprietarilor sunt scoase de sub influenţa bisericei noastre.

Aici totul este stricat, iar în capul trebilor oameni fără tact, străini de limba şi interesul poporului. Au viaţa municipală fără drept de alegere; până când în celelalte părţi ale ţărei toate municipiele’şi aleg pe oficialii săi, aici toate posturile se ocupă prin denumire. Motivul nu poate fi altul decât că, nefiind pe acolo maghiari nici măcar de sămânţă, prin alegeri nu s-ar putea încuiba şi acolo maghiari, apoi o administraţiune fără maghiari nu poate fi admisă.

Unicul popor săsesc, ca cel mai mic, dar cu cei mai puternici patroni, aliatul privilegiat al maghiarilor nainte de 1848, au fost mai mult cruţat, în anul acesta, însă şi saşilor li se puse calpac pe cap şi pinteni la călcâie. Pe saşi-i supără şi aceasta, însă lor nu le va fi nimica. Fiindcă ei nu se află printre maghiari, ci printre români, lor tot li s-au lasat supremaţia faptică peste majoritatea teritorului unde sunt. Privilegiele de care s-au bucurat seculi întregi le-au dat avere şi inteleginţă multă faţă de foştii lor eloţi şi cu ajutorul acestor factori le este asigurată puterea şi în viitor. Însă, ca toate lucrurile ce nu au de bază dreptatea, nici chiar ecuitatea, nici reformele introduse în fundul regiu nu mulţămesc pe nimene.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: Adio, dulce limbă ungurească!

 

Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei şi României, o dovadă că amândouă ţările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine şi prin recunoaşterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare, îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a supt veninul în nobilele sale vine, şi a robit economiceşte popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta îşi pune pană de cucoş la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.

Deschisă industriei jidoveşti din Austria şi înmulţindu-şi trebuinţele prin formele goale ale civilizaţiei occidentale, pe care le-a introdus cu aceiaşi pripă ca şi noi, Ungaria îşi istoveşte pămîntul prin cultura estensivă şi barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adînci ale ţarinei la suprafaţă, aşa încît brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputînd, se-nţelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naţionalităţilor, tot ce nu lucrează pămînt în Ungaria e silit a-şi oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlîc.

Ungaria este, după România, patria funcţionarismului, cîrciocarilor şi negrei speculaţiuni evreieşti. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic şi au născut se vede o mulţime de epidemii, iar cu cît legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atîta popoarele de sub coroana Sf. Ştefan vor fi reduse la proletariat şi Ungaria condamnată de a rămînea ţară curat agricolă, cu o existenţă mai mult decît îndoielnică. Esportînd lînă pentru Europa întreagă, locuitorul acestei ţări poartă postavul fabricelor din Boemia şi Moravia; esportînd porcii săi, consumă cîrnaţi fabricaţi în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleaşi ca şi la noi: mortalitatea şi sărăcirea populaţiei producătoare, a ţăranului, şi într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populaţia autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuţinează puterile ce esploatează pămîntul, prin urmare începe regresul agriculturei şi o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă şi mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulţirea clasei neproductive a advocaţilor şi scribilor şi burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a ţăranului şi proletarizarea lui, încît nu va mai produce decît copii nesănătoşi sau, producîndu-i, nu va avea cu ce-i ţinea. Şi ce e mai trist decît ca ţările dunărene cele mai binecuvîntate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pămînt bogat, în grînarul Europei?

Şi toate acestea se-ntîmplă deja în Ungaria. Mortalitatea şi sărăcirea ţăranului, cultura prădătoare şi extensivă a pămîntului, înmulţirea preste măsură a funcţionarilor, advocaţilor şi politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată şi stîrpitoare a claselor de jos, în fine, prin stîrpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura şi-a pierdut tranziţia gradată de la cald la frig şi vice-versa, şi trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încît numai plămînii de cal o pot suporta.

Acest preţ pentru autonomia Ungariei e prea mare. Şi, dacă ne întrebăm de ce-şi sacrifică maghiarii patria lor şi cele 5 naţionalităţi conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianţă cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu: din deşărtăciunea de a stăpîni naţionalităţile. În loc de a se împaca cu ele, de a asigura lor şi sieşi un trai îndemînatic pe pămîntul strămoşesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său şovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaş după meseriaş, clasă pozitivă după clasă pozitivă, pînă ce regatul Sf. Ştefan va rămînea o adunătură de ţărani proletari şi de scribi şi mai proletari, puşi la discreţia, ba la îndurarea crîşmarilor evrei, deveniţi pîn-atuncea bancheri vienezi.
Şi ceea ce e mai ciudat e că tocmai populaţia curat maghiară scade la număr, încît rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populaţiile slave.

Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înşii că noi, românii, fără ei sîntem slabi şi ei fără noi asemenea; dar văzînd că tocmai pe români îi tratează mai escepţional decît pe toţi, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu şi în orbirea cu care i-a bătut demonul mîndriei şi al deşertăciunei, căci fără a fi ei înşii un pericol esenţial pentru naţionalităţi, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei şi pe toţi împreună.
Sau cred maghiarii că unor populaţii proletarizate nu le-ar conveni umbra ,,protecţionistă” a sfintei Rusii, care să-i mîntuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vînători de funcţii şi advocaţi şmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?
Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decît că, în caz de nerodire a pămîntului, populaţiele mor de-a dreptul de foame?
Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră şi starea lor şi cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculaţiuni dinspre Apus, a vecinicei nopţi naţionale dinspre Răsărit.

Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecţionist în afară, nu vor asigura lor şi naţionalităţilor un trai vrednic de fiinţe omeneşti, atunci o vor face aceasta alţii, numai atunci – adio, dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi: ,,Ungaria n-a fost, ea va fi abia”, vor fi adevărate tocmai în sens invers: „Ungaria a fost abia, şi nu va mai fi”.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

MIHAI EMINESCU: TRATAMENTUL ROMÂNILOR DIN AUSTRO-UNGARIA (III). Românii apără de austrieci ceea ce n-au putut smulge turcii şi tătarii: autonomia Bisericii

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huţulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde şirul de nord al Carpaţilor, şi rutenii, fugiţi din Galiţia, aşezaţi între Nistru şi Prut. Cei dentâi sunt populaţie autohtonă şi duc un fel de viaţă care cu greu se poate descrie, viaţă de pasere pribeagă, originală şi liberă, şi nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânşii, căci perceptori, subprefecţi şi a[lţii ] care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceştia li-s duşmani românilor.Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt ,,daci slavizaţi”, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt ,,daci romanizaţi”. Acest trib este puţin numeros, mărunt la stat şi vioi.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Tratamentul românilor din Imperiul Austro-Maghiar (I)

iunie 14, 2011 2 comentarii

 

În Ungaria, poporul românesc e vexat de guvernanţii săi. Procese urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale îndreptate contra voinţei lor legitime, voturi virile în municipie pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un painjiniş întreg de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor dispoziţiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naţionalităţilor.

Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat şi considerând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să se sacrifice pentru ,,civilizaţie”, ni se va da voie să întrebăm dacă civilizaţia austro-maghiară, în forma în care ni se arată, merită să ni ridicăm braţul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăşi peste trei milioane de români, îi tratează într-adins şi într-una cu dispreţul celui mai elementar simt de justiţie; căci românii – să fie bine stabilit – nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puţin aplicarea conştiinţioasă a legei pozitive a naţionalităţilor, în Bucovina nu cer decât eserciţiul liber al confesiei lor, autonomia bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii, nemaivorbind deloc de puternica poziţie a bisericei catolice; dacă, c-un cuvânt, se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra mişcărei slave supremaţia simulacrului de civilizaţie evreiască din Austro-Ungaria.

Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: Tratamentul românilor din Imperiul Austro-Maghiar (II)

iunie 14, 2011 Un comentariu

 

,,Ce mi-i Hecuba?” – zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa ţintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă aceşti oameni se numesc astăzi ,,germani” e curat întâmplător şi trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot aceşti oameni se numesc în Ungaria “maghiari noi” de blestemele populaţiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la cel[l]alt. Astfel dar, era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viaţa lor n-au simţit instinctul respectării proprietăţii, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului”.

Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simţ de pudoare. Într-adevăr, la noi moşiile mănăstireşti s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moşiile bisericei statului român, care a luat asupră-şi întreţinerea fără deosebire a tuturor şcolilor, spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogăţeau aici în ţară şi ridicau cu banii noştri institute greceşti.
Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipoveneşti etc., care nu sunt biserici ale statului român. Şi nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la aceşti parveniţi să ridice pretenţii asupra averei unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.

Citește mai mult…

Mihai EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. Ungurii n-au decât să se’ntrebe pe cine-i urăsc ei, ca să ştie pe cine urâm şi noi

 

Pentru a nu da însă o întindere prea mare materiei, vom vorbi numai de poziţia românilor din Austro-Ungaria.
Înainte de spune însă o vorbă asupra acestei întrebări, anticipăm concluzia că acea întrebare nu este, nici a fost politică în puterea cuvântului, ci bisericească, scolastică şi cel mult administrativă locală.

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile şi a susţinea că idealul unităţii politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie Traiană, se ţine de domeniul teoriilor ieftene, ca şi republica universală şi pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din aşa numita Ungarie, au trăit sute de ani împreună cu alte naţionalităţi şi au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăşi, care le dedese preponderanţa în această ţară, avea şi răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniţi – nu de a fi absorbiţi, căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei – dar meniţi de a fi vexaţi singuri de solgabiraiele fraţilor maghiari, de a sta izolaţi sub presiunea administrativă şi financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba; pe când, împreunaţi sub greutatea aceloraşi suferinţe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă şi când va veni vremea în care softalele din Citește mai mult…

MIHAI EMINESCU: CESTIUNEA ORIENTULUI. Pretenţiile României la Înalta Poartă

martie 28, 2011 Lasă un comentariu

 

De câteva zile ziare foarte răspândite din străinătate se ocupă cu atitudinea ce va lua-o România faţă cu complicaţiunea orientală. Astfel ,,Pesther Lloyd”, organul oficios al ministeriului unguresc şi în special al contelui Andrassy, este se vede că autorizat de-a dezminţi ştirea despre presiunea ce România ar voi s-o exercite asupra Turciei pentru a căpăta concesii de natură internaţională, ba chiar posesia Deltei Dunărene. ,,Neue freie Presse”, pe de altă parte, crede că cesiunea Deltei Dunărene este o cestiune care interesează pe toate puterile mari în mod egal şi ar trebui să formeze obiectul unei conferenţe europene. În fine, „Norddeutsche Allgemeine Zeitung”, organul principelui Bismark, crede că mersul războiului în Serbia nu e deloc de natură de-a încuraja pretenţiunile României şi că accentuarea neutralităţii statului nostru nu poate merge până la cererea Deltei Dunărene.
În urma acestei alarme a organelor cancelarului austriac şi a celui germanic, au urmat dezminţiri a căror izvor poate să fie Bucureştiul. Acestea se mărginesc a spune că comunicările făcute Porţii în mod confidenţial din partea agentului românesc nu au deloc cuprinsul care li se substituie; că aceste propuneri n-au fost făcute nici prin memoriu nici prin memorand, că nu privesc ştergerea tributului, ci cer numai stabilirea unui modus vivendi mai convenabil între imperiu şi România şi o mai exactă definiţie a condiţiilor de reciprocitate între aceste două state. Limbagiul cel lunecos al diplomaţiei, care îmblânzeşte toate espresiile c-o arte stilistică rară, nu e făcut pentru a ne lumina asupra cestiunei – sed relata referro. Totodată se dezmint ştirile despre mobilizare şi ,,Nord D. Allg. Ztung.” este autorizată a declara că neînsemnatele concentrări la marginea Serbiei (abia suficiente pentru manevrele de toamnă) nu dau nimărui dreptul la ipoteze şi combinaţiuni de-o însemnătate oarecare.

*
*   *

În 3/15 iulie s-au ţinut la Înalta Poartă un mare Consiliu de Miniştri, care au dizbătut asupra reformelor ce sunt a se introduce în imperiu. Afară de miniştri, mai erau faţă ulemalele de rang înalt, şefii autorităţilor civile şi generalii de divizie aflători în Constantinopole. Marele vizir Mehmet-Rudgi Paşa au espus într-un cuvânt mişcător starea cea rea a împărăţiei, au arătat cum Turcia nu are nici un aliat şi că în aceste grele împrejurări este avizată numai la propriele sale izvoare. Chiar Austria au închis portul de la Klek, deşi tractatele ce le are cu Poarta o obligă de a ţine deschis acest port. Vizirul arată cum creditul statului e nimicit, finanţele ruinate, administraţia un lanţ de abuzuri ce duce ţara la peire. De aceea, adresându-se la patriotismul celor de faţă, crede că a sosit timpul de a preveni relele prin introducerea unor instituţii înţelepte şi conştiinţioase cari, aducând siguranţa averei şi a persoanei, să inspire încredere popoarelor.
După marele vizir a luat cuvântul Midhat Paşa, prezidentul Consiliului de Stat. El arată necesitatea sistemului reprezentativ şi crede că e singurul mijloc ce ar putea mântui împărăţia. De aceea cere ca în locul consultaţiunelor secrete şi atotputernice a unui regim izolat să se introducă sistemul discuţiei libere şi minuţioase. O putere absolută şi necontrolată poate să înşele lumea şi pe sine însăşi câtă vreme se va bucura de succes şi un vânt favorabil îi va umfla pânzele; dar îndată ce încetează succesul, îndată ce o greşală e urmată de alta şi erorile se grămădesc, începe decăderea ţărei.
În fine Şeikul-Islam luând cuvântul arată că legea koranului nu se opune defel la limitarea puterii capului statului, ci din contra dispune chiar ca poporul să hotărască asupra intereselor sale. În fine, consiliul au aprobat espunerile lui Midhat Paşa şi s-au hotărît ca proiectul de constituţie să se tipărească în atâtea exemplare câţi asistenţi sunt în consiliu. Principiul fundamental al acestui proiect – care altfel nu e o constituţie în sensul larg al cuvântului – este înlăturarea absolutismului.
După o telegramă recentă a agenţiei Havas-Reuter, pretenţiile conţinute în memoriul României sunt următoarele:
1) Recunoaşterea oficială a numelui ,,România”, 2) Recunoaşterea rangului diplomatic al agentului său din Constantinopole, 3) Dreptul de a bate monete cu efigia Domnului, 4) Dreptul de-a acorda decoraţii şi de-a încheia convenţii comerciale etc.; în fine regularea mai multor cestiuni de hotărnicie, a poziţiei păscarilor români din Chilia şi cesiunea unei părţi a Deltei Dunărene.

Articole apărute în Curierul de Iaşi, în 11 iulie şi 16 iulie 1876

Preluat din publicaţia online CERTITUDINEA

Academicianul Dinu Giurescu ne arată cum vrea UE să destrame România

martie 22, 2011 2 comentarii
Academicianul Dinu Giurescu ne arata cum vrea UE sa destrame Romania

Agentia noastra a atras atentia in mai multe randuri despre cum se urmareste de catre UE destramarea natiunilor si conducerea unitara de catre o elita care sa se structureze pe vechiile regate, imperii, colonii etc. Este si motivul pentru care am tot scris ca maghiarii urmaresc ca prin euroregionalizare si prin autonomie teritoriala sa preia de la Romania nu numai Ardealul, ci si bogate zone din celelalte regiuni istorice. Austria si Ungaria ar urma sa coordoneze teritorial administrativ euroregiunile pe care se situeaza azi Romania. De data asta un istoric eminent trage semnalul de alarma, este vorba despre acdemicianul Dinu C. Giurescu.

1. Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene au aprobat, la 26 mai 2003, Regulamentul (CE) Nr. 1059/2003 privind instituirea unui nomenclator al unităţilor teritoriale de statistică (NUTS) (sublinierea D.C.G.).
Regulamentul a fost adoptat pentru a dispune de date statistice comparabile pe ansamblul Uniunii Europene.
El prevede „cel puţin trei niveluri ierarhice de detaliere”, bazate pe componenţa teritorială actuală a regiunilor de nivel NUTS 3 (sublinierea D.C.G.).
Articolul 2 al Regulamentului precizează: „NUTS este un nomenclator ierarhic” cu 3 nivele de unităţi teritoriale şi anume – NUTS 1, NUTS 2 şi NUTS 3 (articolul 2).
Definirea acestor unităţi teritoriale „se bazează în principal pe unităţile administrative existente în statele membre” (articolul 3 din Regulament).

harta ardeal giurascu

 

 

Cele 3 niveluri NUTS sunt determinate de „pragurile demografice” (minimum şi maximum) anume:
NUTS 1 de la 3 la 7 milioane locuitori
NUTS 2 800.000 până la 3 milioane
NUTS 3 150.000 până la 800.000
Citește mai mult…

Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu

februarie 20, 2011 4 comentarii

 

nicolae ceausescu hands up 300x201 Mărturiile unui fost ofiţer al serviciilor secrete sovietice în legătură cu operaţiunea de înlăturare a lui Ceauşescu Presa rusă publică, în premieră, mărturiile unui ofiţer al serviciilor ruse care a participat la operaţiunea comună a CIA, KGB, GRU şi serviciile maghiare de înlăturare a dictatorului român.

În Budapesta, la direcţia de informaţii a trupelor sudice, Roman era cel mai tânăr ofiţer. Un locotenent major în poziţia de maior, nu e de glumă! „Ce carierist”, cârteau căpitanii bătrâni. Cu toate astea, nici ei nu putea nega faptul că nimeni nu cunoştea atât de bine limbile străine precum acest tânăr.

Roman vorbea foarte bine germana şi franceza, iar maghiara şi româna, ca şi rusa, de altfel, îi erau limbi materne. S-a născut şi a crescut în Transcarpatia, în oraşul Muncaci, iată de ce nici nu ştia cât sânge maghiar sau românesc îi curge prin vine. La petreceri, prietenii îl întrebau: ce naţionalitate are? Citându-l cu ironie pe Bismarck, locotenentul major spunea că „românii nu sunt o naţionalitate, ci o profesie”.

În acea perioadă, în  România, spre deosebire de Ungaria, nu existau trupe sovietice. Din această cauză un ofiţer al spionajului militar cu greu îşi putea exercita sarcina de monitorizare a programului nuclear românesc. Cele mai utile rămân vizitele în Transilvania şi întrevederile cu maghiarii români. La Timişoara, serviciile secrete sovietice dispuneau de o reţea largă de agenţi secreţi.

Citește mai mult…

Nu a fost nici revoluţie, nici lovitură de stat. A fost un atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO şi UDPCIA

februarie 20, 2011 Un comentariu

Ma adresez conducatorilor Uniunii Europene, ai Federatiei Ruse si ai Statelor Unite ale Americii, in calitate de cetatean roman ajuns la virsta la care nu mai am nimic de pierdut, hotarit, deci, sa spun faptelor pe nume si sa arat pe cei vinovati de caderea Romaniei la nivelul sub care nu se mai poate cobori. Pina in 1989 Romania era o tara care facea parte din lagarul comunist, condusa de un dictator, precum toate suratele din lagar, apreciata din consideratie sau ingrijorare, cu o populatie, in continua crestere, de peste 23 milioane oameni, hraniti la limita modestiei, exclusiv din resurse interne, fara vreo datorie externa. Astazi, „dupa 20 de ani, in Romania, industria este lichidata, agricultura – distrusa, invatamintul – la pamint, sistemul de sanatate in faliment, iar in ce priveste politica externa, Romania a disparut de pe harta diplomatica a lumii din cauza lipsei de initiative” , dupa cum spune istoricul academician Florin Constantiniu. Domnia sa si-a exprimat convingerea ca „singura solutie este inca o revolutie”, ceea ce ar trebui sa trezeasca constiintele puternicilor zilei, acestia fiind obligati sa ia masuri care sa inlature o astfel de posibilitate, stiind ca o revolta a celor obiditi, avind in vedere numarul si gradul de nemultumire (cutitul la os) ar declansa un razboi fratricid, din care ar cistiga numai dusmanii dintotdeauna ai Romaniei. Aceiasi care au provocat si asa zisa revolutie din ’89.

In luna mai 2005, la 60 de ani de la odiosul acord de la Yalta, presedintele Statelor Unite a afirmat ca „acordul de la Yalta a fost una din cele mai mari greseli ale istoriei” pentru ca „de dragul stabilitatii” marile puteri „au sacrificat libertatea natiunilor mici” din Europa Centrala si de Est, carora le-a fost impus comunismul. Nu au fost suficiente suferintele romanilor, timp de 45 de ani, de dominatie bolsevica, pentru ca atunci cind George Herbert Bush si Mihail Gorbaciov s’au inteles, tot de dragul stabilitatii (?), sa elibereze tarile satelit de sub tutela URSS, tot ei, intru bucuria dusmanilor Romaniei, au hotarit, la Malta, sa desfiinteze regimul Ceausescu. Este o datorie de onoare si o problema de constiinta pentru cei doi mari ai anului 1989, sa recunoasca, cel putin dupa ce vor lua cunostinta de cele ce urmeaza, ca in Romania nu a fost o revolutie, nu a fost o lovitura de stat, ci a fost un veritabil atac terorist efectuat de KGB, CIA, AVO ungar si UDP iugoslav, pe fondul unei revolte populare, provocata tot de agenturile straine. In decembrie 1989 Romania a fost invadata de trupe sovietice, de teroristi – romani si unguri antrenati pentru lupte de gherila in Ungaria, de agenti speciali (rusi, unguri si iugoslavi), toti in colaborare cu teroristii autohtoni, reactivati din cei care au fost studenti si aspiranti la Moscova (colegii agentului KGB, Ion Iliescu).

Acum, la 21 de ani de la singerosul atac terorist din dec.’89, victimele – tinta ale celor care au acaparat puterea, cer sa li se faca dreptate, sa fie recunoscut si raspindit in lume, adevarul, iar infaptuitorii atacului terorist, indivizi si state sa ia masuri de indreptare, morala si materiala. Fostul presedinte al URSS, Mihail Gorbaciov, cel care a initiat atacul terorist ce a distrus din temelii Romania si a provocat pierderea a peste 1500 de vieti omenesti, trebuie sa recunoasca public, ca masura de reformare a sistemului comunist, in numele careia a creat imense pagube umane si materiale in sud-estul Europei, a fost o regretabila eroare politica de talie mondiala. Daca e nevoie, ii putem reaminti ca, in nov.2001, la Conferinta Internationala privind tranzitia si consolidarea democratiei, Ion Iliescu l-a felicitat pe Mihail Gorbaciov pentru „declansarea analizei critice de profunzime a sistemului comunist”. „Evolutiile perestroikai si glasnosti-ului au demonstrat ca sistemul politic al totalitarismului comunist nu este reformabil. Sensul profund si ultimul tel ramine Europa Unita. Pacat ca Ceausescu, aflat la o si mai mare profunzime, nu poate auzi confirmarea sustinerilor lui. Pentru Romania, recunoasterea utopiei este insuficienta consolare, motiv pentru care se impune un proces la Tribunalul International de la Haga care sa judece Revolutia (atacul terorist) din dec. ’89. Proces pe care il cer victimele atacului terorist precum si cei 62% din populatie care, miine, l-ar vota pe Ceausescu pe post de presedinte al tarii.

De ce atac terorist si nu revolutie:

Citește mai mult…

Mihai Eminescu: Echilibrul

mai 15, 2010 Un comentariu

Măsurariul civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete — noţiuni, prin şir şi accent logic — cugete, prin accent etic — simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.es., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principie cari trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să li fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat. Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posed o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate; sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei. Ştiinţele (afară de ceea ce e domeniu public) trebuie să prezinte lucruri proprie ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe bina cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit vreunei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia, ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quixotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorize? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţiune? Au industrie? Au comerţ? — Ce au?

Limba? ar trebui să li fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc germăneşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţiune? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţiune răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţiune nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimica aceşti oameni prin ce să ne superiorize pe noi românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ci de cât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul, — nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată, — ci al acestei coterii care-l guvernă, guvernându-ne totodată şi pe noi prin o ficţiune diplomatică.

Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunei, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principie sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv din o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului, — ce puteau fi ele decât pure minciuni! În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă din ceea ce el pentru sineşi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificare pentru că sunt privite prin o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pre ale tale: — tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţiune nu se încap aicea, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiunilor din ele. Va să zică aicea nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el [î]ţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi înţelege-te cu un astfel de om! Noi românii nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transcendentali, cu care ne-a lipit un ucaz al tronului şi de care un decret drept ne poate tot aşa de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are vina falsei direcţiuni a spiritului său. Vina acestei direcţiuni o au descreieraţii lor de magnaţi, a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Magnaţi care şi-ncepeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţiuni statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. — Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţeşti nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire încercarea, pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune.— D. es. e acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimica mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor nici a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresiunea poporului românesc? Nu… nici expresiunea celui maghiar măcar; căci atunci am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea am trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresiune a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni cari ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţiune?

Ungurii nu sunt superiori în nimica naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontanee a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montes, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ăst ridicol e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţiunea filozofului german are multe contra sa. E trist de a vedea în inima Europei o naţiune ce se află încă în evul-mediu cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţii căreia o apucătură politică i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi în nimica mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care cu toate astea ascunde în sine cel mai infamant faliment.

Să trecem la puntul al doilea: la ideea etică care a dominat poporul nostru când a primit tăcînd o reformă ce el o ura din suflet. Nu cred să fie vreun ungur chiar care să aibă bonomia de a crede cum că în legile şi măsurile lor ne obligă creaţiile unor creieri turburi ungureşti, ori semnătura cutărui om al lui Dumnezeu care se intitulează, cu cale ori fără cale, ministru. Pe noi ne obligă pur şi simplu semnătura suveranului nostru. Suveranul reprezintă unitatea de stat austriac, şi pentru noi el e personificarea naţiunii române. Noi suntem amici ai unităţii Austriei şi tronul va găsi în noi totdeauna apărători sinceri, deşi legi pe cari nu ni le-am făcut noi înşine nu ne obligă.

Ele sunt făcute în flagrantă contradicţie cu convingerea noastră, fără consimţământul nostru, căci am refuzat de a discuta ori de a vota legi care a priori erau false şi nedrepte. Cum că noi am crezut a trebui să ne supunem deocamdată acestor legi, din raţiunea de mai sus, e o măsură pe care oamenii de bine ne-o aprobă; cum că însă nu trebuie să cerem ameliorarea acestor legi e şi mai sigur, pentru că ne punem pe un teren fals şi recunoaştem legalitatea existenţei lor, când ele a priori prin abţinerea noastră sunt nelegitimate în sine, în esenţă, şi legitimate numai în formă prin semnătura Domnitorului pe care noi trebuie s-o respectăm până când respectăm unitatea Austriei. Se zice că să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru, — iată iar terenul cel fals. Cum pot ei fi competenţi de a ne dărui lucruri pe care domnul [le] dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc? Sau sunt aceşti reprezentanţi din Dietă reprezentanţi fideli ai naţiunilor? Dar toată lumea ştie că ungurii chiar în Ungaria proprie sunt în minoritate şi că numai prin influenţări materiale la alegeri o au putut improviza acea adunătură ce se pretinde Adunare. Noi nu ne putem pune în relaţiune de domn şi aservit, nici putem intra în tranzacţiuni cu oameni care pentru noi nu sunt competenţi nici de a da, nici de a lua ceva, decât doar prin puterea brută ce le-o pune la dispoziţiune imperiul, nu însă prin esenţa dreptului. Puterea executivă trebuie să fie pentru noi aceea ce aplică asupra noastră legi ce ni le-am făcut noi; iar nu aceea care ni impune legi străine şi căreia nu ştim ce nume să-i dăm. Şi apoi tranzacţiuni cu astfel de oameni, care în faptă n-au ei înşişi nimica, a căror existenţă e iluzorie, nu prezintă nici o garanţie de durată, ba încă te compromiţi pactând cu ei asupra unor lucruri care nu sunt ale lor. Atitudinea naţiunii române e anormală, asemenea unui organ ce încetează de a funcţiona. Funcţiunea lui e în el, în destinaţia lui, şi numai o împrejurare arbitrarie poate să i-o oprească. Asemenea şi noi românii. Drepturile şi legile ce au de-a ne guverna pe noi ni-s imanente nouă, căci sunt imanente trebuinţelor noastre, vieţii noastre, noi nu avem a le cere decât de la noi înşine. Aceea, cum că ni se opreşte exerciţiul lor nu schimbă nimica din fiinţă.

Să cercetăm mai de aproape raţiunea semnăturii şi dacă ea poate însemna ori obliga mai mult decât sigiliul pe o sentinţă, care nu opreşte ca sentinţa să fie nedreaptă. Să vedem care e rolul normal al domnitorului şi al sancţiunii şi dacă acestora amândouă le e permis de a fi în contradicţie cu voinţele, singure valabile, ale popoarelor ca atare. Nouă ni se pare că pentru fiecare popor dreptul şi legislaţiunea purced de la el, el şi le crează când şi cum i trebuiesc, astfel încât, într-o normală stare de lucruri, sancţiunea e o formalitate care n-ar trebui să oblige dacă nu obligă sensul celor sancţionate. Vom proba că e aşa. Pentru ca un lucru să existe trebuie să se întrunească mai multe condiţii. Astfel, legea rezultă din trebuinţa poporului, din voinţa lui şi din legiuirea liberă, neintimidată, a acelei voinţe. Este sancţiunea, acuma, o condiţie de existenţă a unei legi ori nu? După noi, nu — cel puţin putem constata că legal poate rezista poporul voinţei domnitorului, domnitorul voinţei poporului, ba. Va să zică, sancţiunea nu e condiţia de existenţă a unei legi, ci numai formalitatea cu care acea lege se inaugură. Sancţiunea e un simbol, precum domnitorul însuşi e asemenea un simbol, e personificarea fiecăreia din naţiuni, vârful întâmplărilor istorice, titlul ce se pune pe o carte; acel titlu nu poate fi o contrazicere a celor cuprinse în carte. În Austria însă sancţiunea are un înţeles grav; căci ea sânţeşte şi dă concursul brut dominării nedrepte a unui popor asupra celuilalt, neegalităţii naţionale, înăduşirei unuia prin celălalt , — şi individele din popoare, deşi nu recunosc în conştiinţa lor acele legi, deşi nu iau parte la legiferarea lor, la dezbaterea ,,asupră-le fără ei”, totuşi prin acea semnătură, care reprezintă o idee seculară, ei sunt obligaţi cu corpul, deşi nu cu sufletul. Va să zică, în simbol chiar ne obligă iarăşi ideea seculară a simbolului, nu sunetele ce-l compun, sunetele unui nume sau ale unui rang. Îndată ce nu vom mai crede în idee, în unitatea Austriei, simbolul ideei: dinastia, pentru noi nu mai există. Ideea asta însă până azi a fost o credinţă, o religie, a românului. Ideea asta însă trebuie să se conformeze cu trebuinţele popoarelor tuturor, ea să trăiască în toate, toate să trăiască în ea, deşi fiecare în concentraţia sa proprie. Ea să fie comună tuturor popoarelor, cum o religie poate fi comună mai multor individe fără ca de aceea individele să nu aibă fiecare interesele sale proprii. Astfel federaţiunea garantează pe de-o parte dezvoltarea proprie a fiecăruia din popoare, pe de alta e gagiul cel mai sigur al unităţii Austriei. Repetăm că simbolul nu-şi poate dispreţui ideea ce o conţine, căci apoi e redus la valoarea unui simplu semn mort şi fără înţeles. Simbolul nu ne poate obliga decât până când ne mai obligă ideea; dea Dumnezeu şi prevederea celor mari ca să nu ne devină odioasă. Ideea — pretinde ea neapărat dualismul, ori dualismul nu e decât un abuz cu credinţele noastre seculare?

Nu, unitatea Austriei nu cere existenţa unei Ungari[e] cum este ca astăzi; Ungaria cum este nu e condiţie a Austriei. Noi am putea uza de drepturile noastre prin propria noastră iniţiativă, am putea proclama autonomia Transilvaniei fără ca prin asta să periclităm unitatea Austriei, singura raţiune care are respectul nostru şi care ne obligă. Legi, măsuri, anexări siluite: astea toate, deşi nu le putem respinge cu braţul, noi nu le recunoaştem, şi la răsturnarea lor, inaugurată deja de popoarele Austriei, vom fi gata şi dintre cei dintâi . Noi avem drepturile ce ne trebuiesc eo ipso, prin voinţa noastră chiar şi noi nu trebuie decât să anunţăm puterea ce se întâmplă a fi executivă că le vom exersa. Dacă acea putere se va simţi dispusă de a avea o altă voinţă decât cea a noastră, aibă-o sănătoasă! Nouă nici nu ne poate păsa, pentru că într-un stat constituţional guvernului nu-i e permis de a avea o voinţă proprie şi nici trebuie să fie altceva decât braţul legilor ce ni le facem noi înşine. Aşa trebuia făcut când cu Adunarea de la Miercurea. Acea adunare nu putea fi dizolvată de guvern fără ca organul lui să arate o cauză şi o lege care să justifice gravitatea cauzei; dizolvând însă comitetul Adunării fără a-i spune motivele, guvernul a comis o nedreptate, căci constituirile adunărilor şi comitetelor nu se fac cu învoirea, ci numai cu ştirea guvernelor. Dacă guvernele ar avea să-şi dea învoirea lor ori să dizolve după plac, atunci dreptul de întrunire n-ar fi decât o iluziune. Adunarea de la Miercurea şi comitetul ei putea să lucreze până azi, fără de a-i păsa măcar de un guvern ce a dizolvat-o fără a-i spune motive legale.

Nu, până ce legislaţiunea nu va fi pusă în mâinile tuturor popoarelor ca atari, până atuncea sancţiunea nu poate opri ca o lege să fie nedreaptă şi neprimibilă; cum sigiliul pus pe o sentinţă nu constituie dreptatea ori irevocabilitatea ei. Tronul trebuie să cedeze naţiunilor. Rolul care rămâne pe seama tronului e încă foarte mare. El e stânca neclintită şi neinfluenţată a dreptăţii, personificarea fiecăreia din naţiunile ce privesc cu mândrie la el. De aceea regele Belgiului e aşa de iubit, căci poporul e în el şi el e în popor! Trebuie ca domn şi popor să se identifice; cel întâi să fie expresiunea celui din urmă, astfel ca voinţele lor să nu se contrazică niciodată!

Trecem la punctul al treilea, la acela al susţinerii în nişte drepturi răpite prin puterea brută. Lasă că într-un stat liberal, care pretinde a nu voi alta decât egala îndreptăţire a tuturor, măsuri brute nu-şi au defel locul; dar apoi chiar astfel ne-ar plăcea ca să nu prea facă nimeni apel la acea putere telurică şi sângeroasă, căci asta ar însemna a uita că însuşi în armată proporţia germanilor şi maghiarilor faţă cu slavii şi românii e cea de ,,2: 8″. Austria încă n-a avut o răscoală militară, dar se prea poate ca timpul să nu fie tocmai departe, căci astăzi, prin voluntari, armata cugetă, pe când ieri încă era numai o masă. Şi să nu se uite că inteligenţa tuturor popoarelor din Austria e eminamente naţionalistă.

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu acea a ungurilor. Pentru că suntem alături cu ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi ca să ne dea nimica; şi, de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimica. Să apelăm cu toată vigoarea de care dispunem la instanţa adevărată: „la tron!”.

Toate naţiunile trebuiesc aduse la valoarea lor proprie, şi când vom avea din ele factori reali, neiluzorii, atuncea se va putea continua cu înlesnire calculul cel mare şi secular ce se numeşte: Istoria Austriei!

În reconstrucţia Austriei trebuie ca sancţiunea popoarelor ca atare să premeargă sancţiunii suveranului.

Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul. Atunci numele „Austria” va fi sinonim cu „pacea”.

22 aprilie/4 mai şi 29 aprilie/11 mai 1870

Articol pentru care Mihai Eminescu a fost dat în judecată.

http://www.roncea.ro

Trilaterala şi-a bătut joc de înmormântarea lui Kaczynski. SUA, UE şi Japonia nu au participat la funeraliile preşedintelui naţional-creştin al Poloniei. Barrosso si Merkel nu au nici o scuză: puteau să ia şi taxiul până la Cracovia

aprilie 19, 2010 Lasă un comentariu
]
Cancelarul german, Angela Merkel, preşedintele american Barack Obama sau Prinţul Charles au anuntat de ieri că nu pot asista la ceremoniile funerare ale presedintelui Lech Kaczynski si ale sotiei sale, Maria. Absent de la funeraliile de la Cracovia a fost şi preşedintelui Comisiei Europene, fostul maoist José Manuel Barroso. Nici preşedintele francez Nicolas Sarkozy sau preşedintele austriac Heinz Fischer nu au participat la funeralii, invocand perturbarea traficului aerian de către norul de cenuşă degajat în urma erupţiei vulcanice din Islanda. De asemenea, preşedintele camerei superioare a Dietei Japoniei, Satsuki Eda, prinţul Albert al II-lea de Monaco, premierul Jose Luis Rodríguez Zapatero şi regele Juan Carlos şi regina Sofia. Practic, principalii lideri ai Trilateralei, organizatia care patroneaza Grupul Bilderberg si Clubul de la Roma, reprezentantii Statelor Unite, Uniunii Europene si ai Asiei, s-au eschivat folosind acest pretext al norului vulcanic, desi unii dintre ei puteau sa foloseasca bine-mersi elicoptere. De abia ieri, companiile aeriene au anuntat ca, de fapt, se poate zbura prin norul de cenusa, dupa un test efectuat de Lufthansa. Presedintele Rusiei, Dmitri Medvedev, a mers, de altfel, cu avionul la ceremonie.

Preşedintele Traian Băsescu s-a deplasat cu elicopterul până la Oradea, de unde şi-a continuat drumul cu maşina pe traseul Ungaria – Slovacia – Polonia.

www.roncea.ro